V. Spinei;

Marile migratii din estul si sud-estul Europei in sec. IX-XIII;

 Institutul European; 1999

     Cu migrarea pecenegilor din vestul Asiei spre tinuturile meridionale ale Europei Rasaritene, etniile turanice redobîndesc suprematia în stepele nord-pontice, întrerupte prin interpunerea temporara a ungurilor. Cumulînd substantiale resurse rcvitalizatoare, pecenegii aveau sa-si concretizeze robustetea si dinamismul printr-o proiectie eclatanta pe ecranul convulsionat si imprevizibil al realitatilor politice de la cumpana primelor doua milenii ale erei crestine, intrînd în contact cu populatii diferite, al caror destin istoric 1-au înrîurit pregnant. Iruperea lor viguroasa a fost de natura sa zdruncine echilibrul labil al statelor din extremitatea de est si sud-est a continentului. 

NUMELE SI STRUCTURA ETNICA

     Confederatie tribala de neam turcic, pecenegii apar desemnati în izvoarele contemporane sub diferite forme: Bjnak/Bjamak/Bajanak la arabi si persani, Be-co-nag la tibetani, Pacanak-i la georgieni, Pacinnak la armeni, Patzinakitai/Patzinakoi la greci, Peceneghi/Pecenezi la slavii rasariteni, Besenyo/Becencik la unguri, Pieczyngowie/Piecinigi la polonezi, Pizenaci, Bisseni, Bessi în textele latine redactate în tarile Europei Centrale etc. Pornindu-se de la sensul de „cumnat", pe care termeni bajanaq/bajinaq îl avea în vechile limbi turcice, numelui pecenegilor i s-a atribuit semnificatia etimologica de „clan/trib înrudit prin alianta"

     În turca osmana bacanak/bacinak detinea un sens circumscris tot notiunilor desemnînd înrudirile: „sotul surorii sotiei". În alte idiomuri turcice exista, de asemenea, cuvinte cu radacina identica cu cele enumerate mai sus. Astfel, în limba ciaghatai baca înseamna „sora mai în vîrsta", la fel ca baqi în osmana, azera si turkmena, în timp ce in iacuta baca indica alianta matrimoniala. Prin adaugarea acest termen a sufixului -nak/-nek nu se produce o modificare de sens. Înca de la sfîrsitul mileniului 1 este posibil ca prin respectiva juxtapunere sa se fi ajuns la diversele forme ale numelui pecenegilor.

     Preocupat îndeaproape de puternicul neam de calareti din arealul nord-pontic, Constantin Porphyrogenetos consemna, la mijlocul secolului al X-lea, ca pecenegii din trei „provincii" - adica apartinînd la trei triburi - erau denumiti si Kangar, fiind mai viteji si de obîrsie mai aleasa decît ceilalti conationali ai lor. Acest etnonim nu constituie o aparitie singulara, fiind atestat anterior în zona transcaucaziana la cronicarul armean Lazar Parpeci de la sfîrsitul secolului al V-lea si în doua martirologii siriace redactate un veac mai tîrziu. El deriva probabil de la cuvîntul tocharian kank, însemnînd „piatra". Într-o inscriptie runica turcica din anul 732, de la Kultegin, se întîlneste numele Kângârâs, care, în conceptia cunoscutului orientalist Omeljan Pritsak, ar reprezenta o asociere hibrida, obtinuta prin alaturarea etnonimului iranian aorsoi (= avrs-ars-as) la termenul kank, astfel ca respectivul Kângaras ar putea fi interpretat ca derivînd de la Kangar As, ccea ce ar însemna „As-ii de piatra", ipoteza ce trebuie privita cu toata prudenta, cu atît mai mult cu cît ea nu are numai o relevanta strict lingvistica, ci si una etnica, sugerînd o componenta (i)aso-iraniana a pecenegilor.

Caracterul turcic al pecenegilor este relevat în mod explicit de mai multi cronicari si geografi arabi, care i-au cunoscut înca din perioada cînd salasluiau in vestul Asici si în extremitatea rasariteana a Europei. Putinele antroponime pastrate de la pecenegi probeaza, de asemenea, originea lor turanica. Pe seama lor au fost puse anumite inscriptii runice scrijelate în piatra, recuperate în arealul meridional al Europei de Est, precum si cele de pe faimosul tezaur din piese de aur de la Sînicolaul Mare (fost Nagy-Szentmiklos) (jud. Timis), descoperit în anul 1799 si pastrat la Kunsthistorisches Museum din Viena, a carui apartenenta ramîne înca controversata. Invocînd diverse categorii de argumente, majoritatea specialistilor îl atribuie bulgarilor, avarilor sau ungurilor. Termenii redati în rune, cu paralelisme în idiomurile turcice arhaice, de la Sînicolaul Mare par - dupa anumite opinii, neîmpartasite de toata breasla turcologilor, -a fi conceputi de o persoana cu cunostinte precare de limba pecenega sau aflata într-o stare avansata de asimilare, în vreme ce alti cercetatori acrediteaza ideea ca textul s-ar datora vorbitorilor unui idiom înrudit.

Razboinic peceneg. Desen de Radu Oltean

Caracterul turcic al pecenegilor este relevat în mod explicit de mai multi cronicari si geografi arabi, care i-au cunoscut înca din perioada cînd salasluiau in vestul Asici si în extremitatea rasariteana a Europei. Putinele antroponime pastrate de la pecenegi probeaza, de asemenea, originea lor turanica. Pe seama lor au fost puse anumite inscriptii runice scrijelate în piatra, recuperate în arealul meridional al Europei de Est, precum si cele de pe faimosul tezaur din piese de aur de la Sînicolaul Mare (fost Nagy-Szentmiklos) (jud. Timis), descoperit în anul 1799 si pastrat la Kunsthistorisches Museum din Viena, a carui apartenenta ramîne înca controversata. Invocînd diverse categorii de argumente, majoritatea specialistilor îl atribuie bulgarilor, avarilor sau ungurilor. Termenii redati în rune, cu paralelisme în idiomurile turcice arhaice, de la Sînicolaul Mare par - dupa anumite opinii, neîmpartasite de toata breasla turcologilor, -a fi conceputi de o persoana cu cunostinte precare de limba pecenega sau aflata într-o stare avansata de asimilare, în vreme ce alti cercetatori acrediteaza ideea ca textul s-ar datora vorbitorilor unui idiom înrudit.

          Renumitul carturar Mahmud al-Ka ghari din secolul al XI-lea, initiat indeaproape în dialectele turanicilor, sustinea ca limba pecenegilor ar apartine unei categorii mai alterate în raport cu limba kirkizilor, kipciakilor (cumanilor) si oghuziulor. În schimb, Anna Comnena, biografa tatalui sau, împaratul Alexios 1 Comnenos (1081-1118), releva faptul ca pecenegii (denumiti de ea „sciti") vorbeau aceasi limba ca si cumanii. Turcologul N.A. Baskakov includca limba pecenegilor, uzilor si gagauzilor în subgrupa oghuzo-bulgara din grupa oghuza a limbilor turcice-vest-hunice. Potrivit clasificarii sale, limbile turcice se departajeaza în doua branse : turcica-vest-hunica si turcica-est-hunica. Din cea dintîi faceau parte grupele limbilor bulgare, oghuze, kipciace si kargule. La rîndul ei, grupa oghuza era divizata in subgrupele oghuzo-turkmena, oghuzo-bulgara si oghuzo-selgiucida. În evolutia limbilor turcice, reputatul savant întrevedea mai multe etape: altaica, hunica (pina in secolul V d.I.Ch), turcica veche (secolele V-X), mijlocie (secolele X-XV) , noua, (secolele XV-XX) si contemporana.

     În ceea ce priveste limbile turcice, acestea ar alcatui, potrivit anumitor opinii o ramura comuna cu cele mongolice, familia de limbi turco-mongolice incluzîndu-se in marele trunchi lingvistic altaic, din care mai fac parte familiile de limbi manciu-tunguse si japonezo-coreene. Potrivit unui alt punct de vedere, grupul de limbi altaice ar cuprinde patru mari familii: hunica, turcica, mongolica si tungusa.

     Populatiile turcice de astazi, raspîndite într-un areal imens din Asia Centrala si Anterioara si din Europa de Est si de Sud-Est, sînt de o mare diversitate somatica, lingvistica si culturala, rod al proceselor de mixtizare, interconexiune si aculturatie ce au angajat si reprezentantii altor etnii pe parcursul mai multor secole. Initial, se grupau în centrul Asiei, fara sa se poata deocamdata determina exact arealul etnogenezei. Unii savanti au postulat, înca din a doua jumatate a secolului X ca originea triburilor turcice trebuie cautata în zona Altaiului, dar este riscant de precizat daca poate fi avuta în vedere întreaga regiune, care, dupa cum se stie prezenta deja în primele secole ale mileniului I mari deosebiri în ceea ce priveste speetrul geografic, etnico-demografic, antropologic si economic între jumatatea nordica si cea sudica.

CUM POT MURI SI MARI POPOARE!

Emilia Corbu

                 V-ati gândit vreodata ca si popoarele pot muri, asa, ca oamenii? Probabil ca nu. Istoria învatata în scoala pune accent pe pozitiv, pe mari evenimente si personalitati si mai putin pe accidente. Istoria iubeste învingatorii. Învinsii sunt lasati în spate, amintirea lor staruie prin birourile istoricilor, prin articole de specialitate, prin biblioteci.

                  Este drept ca în manuale mai sunt pomenite populatii care "au fost asimilate" sau "s-au contopit în masa majoritara". În realitate un popor moare atunci când oamenii care îl formeaza nu mai iubesc acelasi pamânt si nu mai vorbesc aceeasi limba, când nu mai participa la aceeasi istorie si nu mai au acelasi destin.

                 Vom încerca în doua pagini de revista sa sintetizam ceea ce mari istorici au scris despre pecenegi. Un popor care atunci când stramosii nostri d-abia începeau sa fie mentionati în documente, stapâneau un teritoriu imens si se impuneau ca forta militara atât în fata Bizantinilor, stapânii lumii de atunci, dar si în fata rusilor.

                 Despre ei au scris împarati dar si cronicari de rând, istorici, iar amintirea lor este pastrata si azi, dupa o mie de ani, de numeroase toponime din România dar si Ungaria, Serbia, Bulgaria.

                 Ma voi opri doar asupra unor momente, care credem ca le-a marcat sufletul dar mai ales istoria.

                 Pecenegii sunt mentionati în cronici arabe, persane, bizantine, slave, maghiare, dar ma voi opri doar la Constantin Porfirogenetul, împaratul care i-a cunoscut când ei erau în plina glorie si la Anna Comnena, fiica împaratului Alexios Comnenul (1081-1118), cel care i-a trimis în istorie "în aprilie, în a 29-a zi a lunii, într-o marti din saptamâna".

 Gustul stepei

                 Gustul stepei exista asa ca si iubirea pentru mare sau munte. Nu este o metafora este o stare pe care daca o cunosti te leaga de stepa, de demnitatea pamântului care se impune, mult ca oriunde, în nemarginirea orizontului.

                 Pecenegii erau organizati într-o confederatie tribala compusa din 13 triburi si vorbeau o limba turcica. Tara lor, numita în cronici Patzinakia, era împartita în opt tinuturi si patruzeci de districte. Doua triburi se întinsesera pâna în regiunile extracarpatice românesti, ajungând pâna la Siret.

                 Se ocupau cu cresterea vitelor mari, cu comertul cu vite, sclavi sau prizonieri de razboi dar si cu jaful. Aveau încheiate tratate comerciale si politice cu Imperiul Bizantin si tot felul de întelegeri cu popoarele vecine pe care nu prea le respectau. Cresterea vitelor, ocupatia de baza, presupunea pasuni întinse pe care doar regiunile de stepa le ofereau. Asa ca se întindeau în stepa euroasiatica. Stim ca practicau o migratie cel putin sezoniera pentru a prinde un anotimp cald cât mai îndelungat. Asa se face ca salasele lor se întindeau din fata Dristrei (Durostorum- Ostrov, jud. Calarasi) pâna la Sarkel pe Don.

                 Multi cronicari ne spun ca erau nomazi deplasându-se cu carutele si adapostindu-se în corturi. Deplasarea lor periodica pe aceleasi trasee era un spectacol maret de siruri de carute cu femei si copii, herghelii imense si cirezi nenumarate de vite. Dar aceasta plimbare cu vitele avea o carenta psihologica, nu-i lega de o tara. 

Un vecin periculos

                 Popor razboinic, pecenegii s-au amestecat aproape în toate confruntarile popoarelor vecine si fara nici o gândire strategica, le-a atacat aproape pe toate. În jurul anului 900 au lovit si voievodatului lui Gelu din Transilvania, slabind rezistenta acestuia în fata lui Arpad. Dupa ce au împins ungurii asezati initial în Atelkuz în pusta pannonica, dupa constituirea statului maghiar, detasamente de pecenegi au început sa treaca în Transilvania, în secolul X, iar altele au fost colonizate de unguri pe teritoriul dintre lacul Balaton si Dunare. În 971 îi gasim pândind drujinele rusilor lui Sviatoslav care se întorceau învinse de bizantini la Dristra dupa un scurt episod de stapânire la Dunarea de Jos si mândrul print de Kiev nu a mai ajuns niciodata acasa. Razboinicii pecenegi au contribuit nu o data la victoria armatelor maghiare, dar si la tradarea altora.

                 Atacurile lor erau foarte violente, dovada în acest sens fiind nivelul cu locuinte incendiate de la Dinogetia, groapa comuna de la Capidava, precum si o serie de locuinte incendiate sau schelete descoperite în asezarile culturii arheologice Dridu. Dealminteri o serie de arheologi români leaga sfârsitul acestei culturi în prima jumatate a sec. XI de aparitia pecenegilor, iar daca adaugam faptul ca aceasta cultura a mai fost numita în literatura de specialitate cultura veche româneasca, întelegem ca nu sunt chiar straini de istoria noastra.

                 Desii bizantinii i-au tinut la distanta prin diplomatie la începutul sec. X, pecenegii au atacat si cetatile bizantine din Dobrogea. Pe malul stâng al Dunarii o serie de asezari încep sa fie abandonate. Este cazul si asezarii de la Vladeni- Popina Blagodeasca, unde dupa nivelul locuintelor abandonate se afla un nivel cu cuptoare mari. Într-unul din ele am gasit o caldare pecenega, semn ca într-adevar au trecut pe acolo. Iata cum, o banala oala te poate identifica, la un moment dat. Nu stim ce a fost în capul lor când au atacat pe bizantini, dar s-a dovedit ca, si slabit, Imperiul era o forta si ei, chiar si puternici, s-au dovedit a fi o adunatura. 

Tradarea fratelui

                 Desi pecenegii au manifestat mereu unitate în jurul conducatorului, totusi sub presiunile externe, la mijlocul sec. XI, doua triburi din cele treisprezece îndraznesc sa sustina un alt conducator, pe Kegen. Aflati în evident dezechilibru de forte, cele doua triburi (belermanii si pagumanii) se refugiaza în Imperiul Bizantin. Pentru un timp au stat în Balta Ialomitei, iar descoperirile de la Vladeni-Popina Blagodeasca, localizata la 4 km de Balta, ilustreaza probabil acest moment. Dupa ce primesc acceptul Imperiului Bizantin li se dau trei cetati în Dobrogea si misiunea de a apara granita de pe Dunare. Kegen se boteaza în Dunare împreuna cu o parte din oamenii sai. Cam din aceeasi perioada încep sa fie mentinante la Dunarea de Jos, trei capetenii pecenege: Satza, Sestlav si Tathos. Poate acestui episod pasnic i se datoreaza si gestul pecenegului Galinas, care, în confruntarea bizantino-pecenega de la Diakene salveaza viata comandantului bizantin Kekaumenos – arhonte al cetatilor si regiunilor de la Dunarea de Jos –, pe care l-a scos din lupta si îngrijit atunci când acesta a fost grav ranit. Pentru ca, spune cronicarul, Galinas stia ce om era acela când era comandantul fortaretelor.

                 Bizantinii, primind pe cei 20.000 de oameni ai lui Kegen, si-au atras furia celor 800.000 de oameni ai lui Tirach, care îl acuza pe Kegen ca face descinderi în teritoriile natale, rapeste copii si femei pe care îi vinde ca sclavi în Imperiu. Bizantinii au întarit paza pe Dunare. Sub pretextul pedepsirii lui Kegen, toate cele 11 triburi conduse de Tyrach, care grupau 800 000 de oameni se îndreapta spre Bizant. Era prin anul 1048. Au trecut Dunarea pe gheata, pe la vest de Silistra, când flota bizantina nu putea interveni si s-au apucat de jaf. 

Confruntarea cu o armata crestina

                 Orice s-ar spune despre Bizantini, un lucru este sigur, când simteau primejdia se asterneau cu totii pe post si pe metanii, cu împaratul în frunte. Armata bizantina pornea la lupta cu steaguri, icoane si preoti si uneori toti soldatii erau obligati sa tina post chiar si în timpul confruntarilor.

                 Nu stim care a fost pregatirea spirituala bizantina la aparitia pecenegilor, dar stim ca în sprijinul bizantinilor alaturi de care lupta si Kegen cu oamenii sai, a venit si o molima devastatoare care a decimat rândurile inamice. În cele din urma, Tyrach a fost obligat sa capituleze. Din acest moment pâna în anul 1090, marti, 29 aprilie, pecenegii au bântuit prin Imperiu, primind anumite teritorii pe care mai niciodata nu ramâneau, încheind aliante, învingatori sau învinsi, buni mercenari sau tradatori. O agonie de aproape 50 de ani, în urma careia au fost striviti de administratia bizantina, de armata, de aliante, de tot ce însemna masinaria unui mare stat.

 Ultima batalie

                 În anul 1090, o armata pecenega se pregatea sa atace orasul Chirovachi (azi loc. Kiucuk-Cekmadie din Turcia). Împaratul Alexios I Comnenul a luat 500 de oameni si s-a dus în oras. Însa, a constatat ca are forte prea putine fata de pecenegii care puteau trimite 6.000 de oameni numai dupa hrana, în împrejurimi. Bizantinii atacau scurt, în momente propice, dupa care se retrageau. Si pe când împaratul se ruga la Dumnezeu fiind din ce în ce mai îngrijorat, în ajutorul bizantinilor au venit 40.000 cumanii de la nordul Dunarii, 5.000 de munteni (identificati de istorici cu vlahi din Balcani) si 500 de celti ai contelui de Flandra, aflati în Nicomedia.

                 La apusul soarelui, armata bizantina a început rugaciunea, care a durat pâna târziu dupa miezul noptii, punând în lancile lor torte, de luminau tot cerul si spune Comnena "Rugile facute de armata au ajuns, fara îndoiala, la cer, sau, mai bine spus, la Domnul Atotputernic".

                 A doua zi, pe dealul Lebunion, pecenegii au dat ultima lor lupta. În zori "când cele doua armate au ajuns fata în fata, s-a putut vedea un macel cum nu a mai pomenit nimeni vreodata". Se lupta aproape fara încetare, de vreme ce satenii din satele din jur îsi încarcau magarusii cu burdufuri cu apa si duceau soldatilor bizantini.

                 Pecenegii aveau cu ei, ca de obicei, tot avutul, femeile si copii. Cu totii au fost ucisi. Batalia a încetat seara. "Când soarele s-a apropiat de asfintit si toti scitii (pecenegii.n.n.) au cazut prada sabiei – o repet – împreuna cu copii si mamele lor, în timp ce o multime dintre ei au fost luati prizonieri, împaratul a poruncit sa se sune încetarea luptei". Doar ca nici acea multime de prizonieri nu a supravietuit. În timpul noptii, soldatii bizantini i-au omorât pe toti, temându-se de numarul lor ( aproape fiecare soldat avea în grija treizeci de prizonieri). Împaratul s-a mâniat când a auzit aceasta, pentru ca "erau si ei oameni".

                 Pecenegii care au mai scapat cu viata au fost colonizati în zona Moglena.

                 Dar acest popor nu a disparut într-o zi, la 29 aprilie 1090. Atunci a murit gloata care mai ramasese din el. El au murit încet, cu fiecare greseala, cu fiecare tradare, cu fiecare frate vândut sclav în Bizant, cu fiecare întoarcere la stepa si nu la parinti si cu fiecare jertfa adusa idolilor în plin mileniu crestin.

                 Pecenegii nu au avut nici o viziune politica adaptata timpului pe care îl traiau, nu au avut lideri politici pe masura si acest lucru îl demonstreaza cu prisosinta fostii lor vecini din Asia, actualii nostri vecini în Europa, ma refer la bulgari si unguri. Pentru ca Asparuh a trecut Dunarea cu 20.000 de bulgari si numele lor e purtat azi de o tara, Tirach a trecut cu 800.000 de pecenegi si-au umplut cu lesurile lor dealul de la Lebunion. Bizantinii nu pot fi acuzati de nimic, s-au purtat la fel cu toti barbarii. Pentru toti aveau acelasi tratament: crestinare, stipendii, un loc în care îi colonizau. Însa, în timp ce tarii bulgari si regii maghiari au aplicat masuri aproape de neînteles atunci de confratii lor, pecenegii s-au încapatânat sa fie ce-au fost întotdeauna. Au platit cu viata. Noi nu contestam ca genele unora din ei mai pot sa rataceasca si azi prin ADN-ul unor indivizi din Balcani, dar ei nu vor mai fi niciodata ce au fost, un mare popor.

                 Testul pe care l-au avut de trecut popoarele sosite în Europa acum o mie de ani nu a fost unul al gloriei, ci unul în care s-a jucat însasi existenta lor. Bulgarii si ungurii au înteles, pecenegii nu. Si niciodata stepa nu a mai tremurat sub copitele cailor lor.

articol preluat de la: http://www.rostonline.org