Populatie de origine fino-ugrica din spatiul cuprins intre Muntii Altai si nordul Iranului. In sec. I en au plecat din aceasta regiune si s-au statornicit pentru oarecare vreme in tinuturile cuprinse intre Muntii Urali si fluviul Volga. In sec. 9 e.n. sint semnalati in regiunea Lebedia (situata undeva intre Don si Nipru). Sub presiunea pecenegilor se muta, in Atelkuzu, tinut identificat ipotetic de catre unii cercetatori cu spatiul geografic cuprins intre Nipru si Prut, de altii cu cel dintre Bug si Siret sau cu cel dintre Nistru si Prut (cimpia Bugeacului). Const. Porph. (De adm. imp., 37, 15-33; 37, 68-71) ne informeaza ca in vremea in care se asezasera in Atelkuzu, ungurii erau condusi de Arpad. In ultima decada a sec. 9, aliati cu bizantinii ungurii au atacat regiunile bulgaresti de la S de Dunare.

      La rindul lor, bulgarii aliati cu pecenegii profitind de absenta cetelor de razboinici unguri, plecate dupa prada, au atacat si devastat tinutul Atelkuzu. Drept rezultat ungurii se muta in Pannonia (896) in alianta cu citeva triburi de chazari. Asupra drumului urmat de spre noua regiune nu s-a ajuns inca in cercetarea istorica la un consens. Unii dintre cercetatori, intemeindu-se pe stirile transmise de Anonymus presupun ca ungurii au trecut prin trecatorile Carpatilor nordici; altii opteaza pentru ipoteza potrivit careia au trecut prin pasurile Carpatilor rasariteni, ba chiar pe la Porţile de Fier. In perioada corespunzatoare aşezarii ungurilor in Pannonia, în Transilvania se formasera voievodate si cnezate românesti.

      După trecerea Dunării de către bulgari, lumea stepelor a parut  să se liniştescă.

Mişcările sale  au încetat să preocupe Occidentul după ce, în 796,Carol cel Mare a pus capăt stăpânirii avare. Recucerirea bazinului panonic de către sedentari tocmai începuse: elemente germane în nord-vest, de-a lungul Dunării, elemente slave mai ales, în nord (Moravia Mare a lui Mojmir şi Rastislav la mijlocul veacului al IX-lea) şi în sud (Croaţia) se grăbiseră să ocupe terenul vacant. În 850, arhiepiscopul de Salzburg fondase o biserică la nord de Lacul Balaton, în timp ce un embrion de administraţie se implanta în numele Carolingienilor din Germania. Dar o generaţie mai târziu, în 895, avangărzile unui nou popor nomad au trecut Carpaţii şi tot ceea ce fusese realizat de-a lungul unui secol a fost aproape instantaneu distrus de către maghiari. Timp de şaizeci de ani au fost teroarea Europei continentale, apoi s-au fixat în centrul acesteia. Şuvoiul nomad pe care l-au inaugurat a continuat să se scurgă: pecenegi, uzi şi cumani s-au succedat pe aceleaşi itinerare, dar ungurii au format un baraj între aceştia şi Europa latină. Calmul nu revenise încă în stepă când s-a declanşat un nou potop, cel al cuceririi mongole din secolul al XIII-lea.

Razboinic ungur. Desen de Radu Oltean

       Episodul maghiar se leagă de o lungă tradiţie, dar prezintă o originalitate pronunţată. Este singurul care a avut ca iniţiatori fino-ugrici, singurul ale cărui consecinţe directe sunt încă vizibile în zilele noastre, în sfârşit singurul, după Attila, care a zdruncinat puternic Occidentul.

      Din motive lesne de înţeles, originea ungurilor a fost căutată cu mai multă atenţie decât a oricărui alt popor al stepei. Ca toate grupurile nomade care au avut succes, maghiarii s-au format prin adăugarea unor straturi diferite la un nucleu primitiv omogen. Acest nucleu este cu siguranţă ugric, adică aparţine unei ramuri etnice foarte apropiate de finlandezi. Cele mai direct înrudite cu limba maghiară sunt dialectul vogul şi cel ostiak din Rusia Orientală. Cel mai vechi habitat al maghiarilor trebuie să fi fost pe Kama, afluent din stânga al Volgăi Mijlocii. Au fost crescători de reni înainte de a adopta calul către începutul erei noastre. Puţin mai târziu, au intrat în contact cu iranienii din stepă, în special cu alanii, după cum o dovedesc câteva împrumuturi lexicale. Apoi, s-au aflat vreme îndelungată în relaţii cu triburi turanice. Maghiarilor li s-au alăturat fără îndoială onogurii, de unde şi numele de unguri sub care acest popor a fost cunoscut de lumea creştină. De la alţi turanici, vecini ai ciuvaşilor, maghiarii au împrumutat în jur de 9% din vocabular, mai ales aproape tot ceea ce priveşte agricultura şi creşterea vitelor, precum şi multe din antroponime. Mai multe triburi maghiare din epoca cuceririi sunt desemnate prin nume turanice. Totuşi, tipul fizic al ungurilor nu pare să se fi modificat în urma vreunui metisaj, căci a rămas mereu europoid prin excelenţă.

      Către secolul al VII-lea sau al VIII-lea, maghiarii au părăsit regiunea Kamei pentru Ucraina Orientală, între Volga şi Doneţ, şi au adoptat un stil de viaţă din ce în ce mai nomad care a dat o puternică unitate acestui popor amestecat. În 889, maghiarii din Ucraina au suferit şocul pecenegilor şi s-au împărţit în mai multe grupuri. Cel principal 1-a ales pe Arpad ca rege şi s-a îndreptat curând către Panonia, unde a pătruns în anul 895 traversând Carpaţii, fără îndoială atât prin trecătorile din nord-est, cât şi pe cele din sud-est. În această mişcare a fost antrenat clanul turanic al kavarilor( Chazarii) Această schemă se sprijină pe documentaţia lingvistică reunită şi analizată de istoricii unguri;  ea este confirmată, pentru ultimele două secole, de textul lui Constantin Porfirogenetul. Acest izvor menţionează Lebedia şi Etelkuz (magh., Levedi, Etelkoz), ultimele habitate ale ungurilor înainte de migraţia către vest, termeni care au provocat o discuţie aprinsă; primul desemnează fără îndoială estul Ucrainei, al doilea (care înseamnă „ţara dintre râuri") este fie Ucraina Occidentală, fie actuala Moldovă. De aici a pornit Arpad spre Panonia.

      Problema originii ungurilor este şi mai complicată de existenţa unei „Ungarii Mari", situată pe Volga şi având ca limbă maghiara, pe care misionarii dominicani ar fi regăsit-o în 1235, cu puţin înainte de dispariţia acesteia sub loviturile mongolilor. Este vorba fără îndoială de o ramură a poporului maghiar care încetase să urmeze migraţia către sud-vest din secolul al VII-lea sau al VIII-lea.

      Numele indigen al ungurilor, maghiar, este probabil el însuşi un hibrid, ugric în ce priveşte primul termen şi turcic în cazul celui de-al doilea, amândouă având acelaşi sens, „bărbat". De la greci şi latini au primit numele turcilor onoguri, de la arabi pe cel al turcilor başkiri, în sfârşit potrivit altora pe cel de „turci" sau de „sabiri".

      Trecerea Carpaţilor nu a reprezentat gestul nechibzuit al unei populaţii hăituite. A fost, în mare măsură, consecinţa manevrelor împăratului grec Leon al VI-lea. Acesta, ameninţat de ţarul bulgar Simeon, căuta un mijloc pentru a-1 ataca din spate. Ambasadorul Niketas Skleros a solicitat regilor maghiari Arpad şi Kursan să joace acest rol. Aceştia au acceptat, au trecut Dunărea pe la Silistra şi au ajuns la Preslav. Dar acest succes foarte rapid 1-a neliniştit pe Leon al VI-lea care nu dorea să vadă o nouă putere barbară apărând în locul unei Bulgarii creştinate în cele din urmă.. I-a abandonat pe maghiari care, prinşi între bulgari şi pecenegi, s-au aflat într-o situaţie imposibilă. Singurul mijloc de a scăpa a fost să pună Carpaţii între ei şi duşmanii lor.

      În Panonia, maghiarii au împrăştiat foarte repede populaţiile puţin numeroase care ocupau câmpia. Moravia Mare s-a prăbuşit. Rezervându-şi creşterea vitelor şi terenurile de păşunat, triburile maghiare au tolerat existenţa unor sedentari, în stare de semiservitute, mai ales în zonele muntoase. Fiecare trib avea conducătorul său ales, descendenţii lui Arpad neavând decât o preeminenţă destul de vagă. Conducerea expediţiilor aparţinea adunării războinicilor şi conducătorilor pe care aceasta îi desemna

      Amănuntele cuceririi sunt puţin cunoscute, caracterul lacunar al surselor contemporane fiind adesea suplinit de adăugările cronicarilor medievali. Arpad pare să fi ocupat mai întâi Transilvania, apoi pare sa-şi fi stabilit centrul puterii sale în jur de Esztergom, pe cotul Dunării. Către 899, a acordat un armistiţiu moravilor. Până către 907, cucerirea nu a depăşit râul Raba la vest, dar eliminarea statului morav a permis puţin după aceea ocuparea Slovaciei şi Ungariei de vest actuale.

      Maghiarii şi-au dat repede seama că noua lor ţară era o răscruce ideală care le permitea să se năpustească, după plac, asupra tuturor popoarelor Europei, nu la întâmplare, ci profitând de slăbiciunile de moment ale acestora, despre care au fost întotdeauna remarcabil de informaţi (victimele lor au crezut în existenţa unor trădători). Toate statele organizate accesibile bazinului panonic au fost atacate, pe rând, de călăreţii maghiari. Doar regiunile împădurite din nord nu au fost afectate.

      Interesul ungurilor pentru Germania, ţinta principală a raidurilor, a fost anterior implantării în Panonia. Analele mănăstirii Saint-Bertin notează în 862 că regatul lui Ludovic Germanicul a fost atacat de duşmani „până atunci necunoscuţi de popor şi numiţi unguri". În anul 898, ungurii au descoperit Italia: au pus la încercare apărarea Brentei, revenind în anul următor când au forţat-o şi au ajuns până la Pavia. Prin Germania şi Italia au descoperit curând drumul spre Galia: începând cu 911 au atins Burgundia, în 917 Lorena, în 919 inima Franciei. O ultimă direcţie, tradiţională pentru popoarele stepei, le-a atras atenţia: cea către sud, în ţinuturile bizantine, deja cercetate cu ocazia nefericitei expediţii din 894. Au revenit pe acest drum de mai multe ori (ultima dată în 961), dar organizarea solidă a Imperiului bulgar, de acum înainte interpus între maghiari şi greci, i-a descurajat. De altfel, Balcanii deja răvăşiţi de atâţia invadatori nu ofereau perspective de jaf comparabile cu Occidentul latin.

      Ungurii au făcut în total, între 899 şi 955, treizeci şi trei de incursiuni în Occident, atingând puncte destul de îndepărtate precum Bremen (915), Orleans (937), Mende (924) sau Otranto (947). Întregul continent a fost răvăşit, cu excepţia regiunilor atlantice (jefuite deja cât s-a putut de vikingi) şi a Spaniei. Au fost atraşi mai ales de două regiuni: Bavaria, vizitată de unsprezece ori, şi Lombardia, atacată în treisprezece rânduri. Chiar şi îndepărtata Apulie i-a văzut trecând de trei ori. Ar fi plictisitor să urmărim toate aceste raiduri; ne vom mulţumi cu câteva exemple.

       Mai întâi cel al primului raid, din 899. Din anul precedent, avangărzile constataseră inexistenţa unui sistem defensiv notabil în nord-estul Italiei (limes-ul regiunii Friuli fusese abandonat după distrugerea avarilor). Armata a revenit în forţă în august 899, a traversat Aquileia şi Verona, apoi a apărut în faţa Paviei, capitala regelui Berengar. Acesta le-a ieşit în întâmpinare; atunci, ungurii s-au îndepărtat către est (fără îndoială obişnuita retragere a călăreţilor nomazi). Bătălia s-a angajat în trecătoarea Brenta, în apropiere de Padova, la 24 septembrie 899. A fost o înfrângere totală, foarte sângeroasă, suferită de regele Italiei. Ungurii au revenit apoi spre vest, până în Piemont şi Val d'Aosta, în timp ce alţii s-au îndreptat spre Reggio Emilia, spre Modena, sau au încercat să surprindă Veneţia cu ambarcaţii de piele. S-au întors în cele din urmă în Panonia, în vara lui 900.

      Să refacem acum primele mari expediţii în Germania. În martie 907, ungurii au trecut Raba; ia 5 iulie, în apropiere de Bratislava, l-au zdrobit pe margraful Bavariei Liutpold, care a fost ucis împreună cu arhiepiscopul de Salzburg, episcopul de Freising şi cel de Brixen şi nenumăraţi nobili bavarezi. Din oaste s-a detaşat un corp puţin numeros care a traversat râul Enns şi a jefuit, printre multe altele, abaţia de la Tegernsee. Începând cu anul 908, ungurii au reluat ofensiva: s-au năpustit asupra Thuringiei şi, la 9 iulie, l-au ucis pe margraful Burchard, ca şi pe episcopul de Wurzburg. În 909, au devastat Suabia şi Raetia. In 910, la 12 iunie, i-au învins pe suabi şi le-au ucis un conte; la 22 iunie, în apropiere de Augsburg, au mai ucis doi conţi, apoi au incendiat Regensburg-ul. În 911, pentru prima dată, au traversat Germania dintr-o parte în alta şi au ajuns în Burgundia. Prima traversare a Alpilor de la est la vest datează din 924.

      Pe scurt, cu o regularitate perfectă, care ilustrează o extraordinară adaptare a instrumentului pentru scopul ce i-a fost destinat, cavaleria maghiară pornea în fiecare an, în primăvară, de îndată ce exista suficientă iarbă pentru cai. Cu greu putem nota un an de pauză din zece sau doisprezece. În toate aceste acţiuni nu a existat nici un plan de ansamblu, nici un anumit motiv politic, cum au încercat să susţină anumiţi istorici maghiari moderni, ci doar o remarcabilă aptitudine de a profita de pe urma circumstanţelor locale. Aceste raiduri au mers din ce în ce mai departe o dată cu trecerea anilor, căci ţinuturile apropiate, prea devastate, dădeau tot mai puţină pradă. Către sfârşitul perioadei, ungurii au trebuit să ierneze în teritoriile duşmanilor, precum în 937-938 în Italia Centrală, sau să-şi înceapă operaţiunile înaintea primăverii.

      Aceste raiduri au afectat în special zonele rurale şi mai ales mănăstirile izolate, care ofereau cele mai bogate prăzi. Ungurii nu aveau nici timpul, nici mijloacele de a asedia oraşele fortificate; foarte puţine au fost cucerite (principala excepţie o constituie Pavia, la 12 martie 924) şi unul singur pare să fi fost distrus, Concordia, în apropiere de Aquileia. Scopul era de a strânge cât mai repede cu putinţă o pradă valoroasă şi un număr mare de sclavi. Uneori aceştia erau revânduţi pe timpul campaniei, dar aptitudinile comerciale ale ungurilor au rămas foarte departe de cele ale vikingilor. Efectul terifiant produs de atacuri trebuie să fi fost intenţionat accentuat aşa cum va fi mai târziu cazul mongolilor — în scopul de a paraliza de la început orice tentativă de rezistenţă. Acest fapt, împreună cu efectul surpriză, a constituit principalul avantaj al atacatorilor.

      Ca şi în cazul vikingilor, cărturarii din Occident i-au înconjurat pe unguri cu o aură terifianta. Anumiţi cronicari au reînnoit o temă a legendei lui Alexandru cel Mare: potrivit acesteia, Carol cel Mare i-ar fi închis pe unguri într-o incintă imposibil de deschis, dar Arnulf de Carinthia, pentru a obţine ajutorul lor împotriva lui Svatopluk al Moraviei, i-ar fi eliberat în mod necugetat. Această povestire fantastică poate fi întâlnită deja la Widukind de Corvey, în vremea lui Otto I. Ideea că nu ar fi putut profita de slăbiciunile Occidentului fără sprijinul unor trădători ticăloşi din rândurile creştinilor este de asemenea foarte răspândită; Flodoard îl acuză pe regele Berengar de a fi instigat şi condus expediţiile din 922 şi 924; Benoît du Mont-Soracte acuză un clan roman, condus de marchizul Pietro, în legătură cu raidul din 928 în Toscana. Este adevărat că în faţa ungurilor, ca şi în faţa vikingilor, aristocraţia s-a dovedit mult inferioară misiunii sale şi că, în mai multe rânduri, conducătorii locali au încercat să angajeze contingentele ungureşti pentru răzbunările lor personale (dar maghiarii au fost mult mai puţin docili decât sarazinii la aceste sugestii).

      Se vorbeşte cu plăcere despre unguri „pe un ton apocaliptic". Sosirile lor sunt anunţate de miracole, de comete, de meteoriţi şi nu există nici o ferocitate care să nu fie pusă pe seama lor. Vocabularul care îi desemnează este foarte instructiv. Reuneşte toate vechile denumiri ale celor mai răi barbari din toate timpurile: scythae, hunni, avari, agareni, şi chiar ariani! Maghiarii s-au arătat de altfel foarte mândri de asimilarea incorectă cu hunii: au profitat în secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a-şi adăuga istoriei lor naţionale trecutul îndepărtat care îi lipsea.

      Împotriva ungurilor nu exista nici un mijloc de apărare. Ar fi fost nevoie de o cavalerie la fel de rapidă, dar sistemul de mobilizare carolingian era greoi şi lent. Zelul, existent în faţa normanzilor, a lipsit adesea. Aproape toate înfruntările, până în 955, s-au încheiat pentru creştini cu înfrângeri sângeroase în care aristocraţia occidentală a fost decimată (acesta este unul din principalele motive ale reînnoirii rapide a clasei conducătoare între secolele IX-XI). Nimeni nu s-a gândit la blocarea drumurilor, ceea ce ar fi putut fi eficient: în Italia, de exemplu, deplasarea cavaleriei şi căruţelor încărcate cu pradă ale ungurilor a depins de drumurile romane. În schimb a fost folosit, ca şi în faţa normanzilor, un mijloc pentru a limita pagubele: construirea de fortificaţii, care a dat în acest caz rezultate net superioare. Pericolul maghiar a fost unul din factorii esenţiali ai înmulţirii oraşelor fortificate şi castelelor în Germania de Sud şi în Italia de Nord. Îîncepând cu anul 901, bavarezii au construit castelul Ennsburg pentru a bloca trecătoarea Enns; în 908, Arnulf a refăcut zidurile Regensburg-ului; mănăstirile se înconjoară de ziduri (Sfântul Florian de la Passau în 901, Sfântul Maximin de la Trier în 926). În Lombardia se înmulţesc, încă înainte de anul 915, castelele rurale, mai ales pe domeniile Bisericii. Zidurile oraşelor Pavia şi Bergamo au fost refăcute. În Germania, regele Henric I a aplicat în 924 un plan temeinic de fortificare în Thuringia şi în Saxonia Meridională, mai ales la Merseburg, Quedlinburg, Gandersheim. Cea mai eficientă ar fi fost lansarea unor contraatacuri în Panonia sau mai degrabă sedentarizarea şi convertirea ungurilor. Nu s-a putut visa la aceasta înainte de mijlocul secolului al X-lea.

      În ce măsură raidurile maghiare sunt vinovate de toate relele ce le-au fost atribuite? Ele nu au fost singura cauză a nesiguranţei generale, iar diplomele regilor italieni precizează că fortăreţele nu au fost construite doar pro persecutione paganorum, dar şi ob...malonim christianorum debacchationen. Pe de altă parte incursiunile maghiare au devenit adesea o temă predilectă a istoriografiei monastice, menită să explice pierderea arhivelor şi a domeniilor, sau pentru a pune în evidenţă virtuţile relicvelor venerate. In sfârşit, în anumite zone marginale (de exemplu Franţa de Nord) identitatea „păgânilor" este adesea incertă: unguri sau vikingi? Sau, în cazul regiunii Provence, unguri sau sarazini?

      Foarte localizate în spaţiu şi timp şi, de asemenea, foarte incoerente, ravagiile ungurilor nu au provocat efecte comparabile cu cele ale vikingilor. Deplasările de populaţie şi chiar cele ale relicvelor, au fost de mică importanţă şi de scurtă durată: călugării de la Gorze s-au retras în oraşul Metz, iar cei de la Saint-Basle la Reims. Relicvele de la Rebais, în 937, au găsit adăpost la Marcilly-sur-Eure. Distrugerile de durată au fost rare, chiar şi în lumea ecleziastică. Până şi în Friuli, regiune de atâtea ori traversată, mişcarea întemeierilor monastice, în a doua jumătate a secolului al X-lea, este infinit mai vizibilă decât pagubele provocate de unguri. Fără îndoială trebuie să fi existat multe peripeţii personale, precum cea povestită de Flodoard, a unui călugăr din Champagne dus în Berry, de unde a reuşit să scape, sau a unei fete nobile din regiunea Worms vândută ca sclavă: aceste exemple nu au deloc însemnătate. În privinţa urmelor arheologice lăsate de incursiuni, acestea par puţin concludente: atribuirea câtorva obiecte de bronz şi din corn de cerb găsite în două situri aleFranţei  de   Est,  Isle-Aumont   (Aube)   şi  Blenod-les-Pont-â-Mousson (Meurthe-et-Moselle), rămâne ipotetică.

      Probabil că avântul maghiar începuse să se liniştească la mijlocul secolului al X-lea: sedentarizarea făcea progrese, câştigurile expediţiilor se diminuau, în întreaga Austrie se instalaseră puternice garnizoane germane care barau calea danubiană. Călăreţii unguri au suferit câteva înfrângeri, precum în 938 în Saxonia şi în 948 în Bavaria; în 950, pentru prima dată germanii au putut să meargă în Panonia pentru a le aplica represalii severe; pătrunzând până la Tisa, au luat multă pradă, femei şi copii. Dar toţi aceşti factori nu ar fi fost suficienţi pentru a-i linişti pe unguri fără victoria decisivă pe care Otto I a obţinut-o asupra acestora la Lechfeld, în apropiere de Augsburg, eveniment major al istoriei europene.

      În 954, favorizaţi de o revoltă în Bavaria, ungurii au putut să realizeze una dintre incursiunile cele mai profunde: trecând Rinul în apropiere de Worms, au devastat Renania şi Lorena, întârziind o vreme în jurul Metz-ului; apoi au traversat rapid oraşele Koln, Maastricht, Namur, regiunile Vermandois, Champagne, Burgundia, au trecut Alpii şi s-au întors acasă prin Italia. Au vrut să repete acest raid în anul 955, sub conducerea lui Bulcsu. Revolta bavareză se terminase însă, iar Otto I era decis să-i oprească. Când au pătruns în Bavaria, Otto a venit în grabă din Saxonia pentru a-i întâmpina. I-a găsit în timp ce pregăteau asediul oraşului Augsburg şi a avut timp să reunească împotriva lor contingente din întregul său stat, inclusiv din Boemia (doar lorenii au ajuns prea târziu). Bătălia, începută la 10 august 955, s-a încheiat cu înfrângerea sângeroasă a ungurilor, a căror tabără a fost ocupată şi întreaga pradă capturată. A urmat apoi o urmărire în cursul căreia cei doi conducători maghiari, Bulcsu şi Lel, au fost capturaţi; Otto i-a executat la Regensburg.

      Victoria de la Lechfeld a pus capăt dintr-o lovitură incursiunilor maghiare către Occident. Nu au mai existat, decât unele de importanţă secundară, în Balcani. Până la apariţia mongolilor, adică timp de aproape trei secole, creştinătatea latină a putut uita ameninţarea popoarelor stepei.

      Ungurii s-au sedentarizat, dar a fost nevoie de aproape un secol pentru ca acest proces să se încheie. Poate că războaiele interminabile şi înfrângerile de la sfârşit au uzat elementul războinic, turanic sau turcizat, calea devenind liberă pentru activităţi mai paşnice ale elementului pastoral rămas mai aproape de originile finice. Pe de altă parte, eşecul final al raidurilor, conduse mereu de duces, niciodată de către regi, a permis autorităţii regale să se consolideze şi să controleze triburile cele mai turbulente. În sfârşit, şi mai ales, activitatea misionară a putut să se dezvolte. 

      Încă de la mijlocul secolului al X-lea, existau printre unguri un număr de creştini convertiţi cu titlu individual sub influenţa Bizanţului sau sub cea a rarelor biserici morave care au supravieţuit în nordul ţării; pe de altă parte, captivii de religie creştină trebuie să fi fost numeroşi. Sfârşitul catastrofal al raidului din 955 trebuie să fi convins aristocraţia maghiară de neputinţa vechii sale religii despre care nu avem deloc informaţii. În orice caz, creştinismul a realizat foarte repede progrese remarcabile. Către 950, doi şefi tribali din Răsărit au primit botezul la Constantinopol; fiica unuia dintre ei s-a căsătorit cu Geza, conducător din familia Arpadiană. O mănăstire greacă a fost întemeiată fără îndoială în sud-est la Csanâd. În paralel, misiuni germane, trimise de la Regensburg şi de la Passau, mai ales de către episcopul Piligrim, îşi desfăşurau activitatea în vest cu aproximaţie după anul 970. În sfârşit, din nord-vest s-a făcut simţită influenţa tinerei creştinătăţi cehe şi a Sfântului Adalbert. Prinţul Vajk (Voicu?)fiul lui Geza, a fost botezat şi s-a căsătorit în 996 sau 997 cu sora ducelui Henric al Bavariei. Îngrijorat probabil de influenţa prea puternică a clerului german, Vajk a primit misionari italieni — între alţii cei pe care Sfântul Romuald, faimosul ascet din Ravenna, îi pregătea atunci pentru Europa Orientală — şi a intrat în legătură cu papalitatea. În anul 1000, papa Silvestru al II-lea, în înţelegere cu împăratul Otto al IlI-lea, i-a acordat coroana regală sub numele de Ştefan. Se cunoaşte importanţa uriaşă pe care tradiţia ungară a atribuit-o acestui act: ea a făcut din coroana Sfântului Ştefan semnul mistic al statului ungar. În fapt, începând cu domnia lui Ştefan, Ungaria şi-a făcut intrarea în familia regatelor europene.

      Imediat, în jurul anului 1001, a fost creată o arhiepiscopie ungară. Sediul acesteia a fost fixat către 1010 la Esztergom, pe Dunăre. A fost urmată de o mănăstire benedictină, Sfântul Martin de la Pannonhalma, către 1002 şi, în 1014, de o a doua mitropolie pentru sudul regatului, la Kalocsa. A urmat o reţea de episcopii, în număr de zece la sfârşitul secolului al XI-lea. O capitală politică a fost creată din temelii la Szekesfehervar „oraşul tronului alb" (în latină Alba Regia), la nord-est de Lacul Balaton. Înainte de moartea lui Ştefan (1038), întreaga Ungarie Occidentală, corespunzând vechii Panonii romane, începuse să se integreze în civilizaţia europeană. Regele şi-a împărţit ţara în comitate, după modelul carolingian, iar oraşele începuseră timid să-şi refacă apariţia. Regiunea de la răsărit de Dunăre, şi mai ales de la răsărit de Tisa, a urmat mai greu această evoluţie rămânând vreme îndelungată zona de refugiu a vieţii nomade. Dificultăţi dinastice, la mijlocul secolului al Xl-lea, au pus în discuţie direcţia fixată de Sfântul Ştefan, dar aceasta a fost până la urmă menţinută şi a triumfat prin regii Ladislau (1077-1095) şi Koloman (1095-1119).

      O dată cu convertirea, Ungaria încetase să mai fie un pol al respingerii. După ce recucerirea bizantină, după distrugerea primului ţarat bulgar, a atins linia Dunării în împrejurimile Belgradului către 1020, un drum transeuropean, de la nord-vest spre sud-est, a putut fi deschis prin Câmpia Panonică. Acesta a fost foarte repede parcurs de un flux continuu de pelerini latini care se îndreptau către Orient. Pentru prima dată după sosirea avarilor, regiunea Dunării Mijlocii redevenea un nod de circulaţie. O violentă reacţie păgână în anul 1049, apoi sosirile succesive ale rămăşiţelor altor popoare nomade (pecenegi, apoi cumani) nu au mai putut schimba nimic.

      Stabilizarea popularii maghiare a contribuit la remodelarea completă a fizionomiei Europei Centrale. Slavii de sud au fost definitiv separaţi de cei din nord şi din vest Continuitatea între rămăşiţele romanităţii balcanice şi adriatice (friulani, dalmaţi, aromâni, vlahi, români...) a devenit cu totul imposibilă. Germania de Sud-Est a putut cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă: cronica de la Benediktbeuren declara, puţin prea succint, „după înfrângerea ungurilor de către bavarezi, această provincie a început să fie locuită". În fapt, atunci ia naştere, printr-un proces lent, marca Austriei, organizată definitiv de Otto al II-lea în 976. Indirect, aceasta a stat la originea restaurării imperiale a Ottonienilor: mai puternic în urma victoriei şi, de acum înainte liniştit în privinţa graniţei de est, Otto I s-a putut consacra mai mult problemelor italiene.

      În ciuda convertirii sale. Ungaria a rămas, prin limbă şi civilizaţie, o ţară ruptă de restul Europei. Regii săi au înconjurat-o cu un glacis fortificat (gyepu) căruia cruciaţii au putut în mai multe rânduri să-i încerce solida organizare. Integrarea în Europa creştină a început dinspre vest, în jurul centrelor Esztergom şi Szekesfehervar, în secolul al XII-lea; tocmai ajunsese la Alfold în momentul sosirii mongolilor la mijlocul secolului al XIII-lea.