Appianus din Alexandria *

ISTORIA ROMANĂ 

Prefaţa

1, 1. Pornind să scriu Istoria Romană, am socotit necesar să înfăţişez la început hotarele provinciilor aflate sub stăpânirea romană. Acestea sunt următoarele [1] ...

2, 6. Când cobori din ţinutul capadocilor şi cilicienilor în Ionia, ai în faţă Peninsula cea Mare [2]. O fac să fie peninsulă – din dreapta – Pontul Euxin, Propontida şi Helespontul [şi Marea Egeică], iar din stânga Marea Pamfilică sau Egipteană, atât pamfilii cât şi licienii şi – după aceştia – Caria până în Ionia, [de asemenea] cei dinspre Pontul Euxin, Propontida şi Helespont ... 8 ... Atâtea populaţii locuiesc peninsula şi toate acestea sunt sub stăpânirea romană.

3, 8. Trecând mai departe, ei au poruncit şi altor neamuri din jurul Pontului, atât misilor din Europa, cât şi tracilor câţi se află în preajma Pontului Euxin … 10 … Pe acest litoral [3] întâlnim următoarele neamuri ce se află sub ascultarea romanilor: întreaga Grecie, Tesalia, macedonenii şi câţi locuiesc în vecinătatea dintre traci, iliri şi peoni.

4, 15. Iar în Europa, mai cu seamă două fluvii – Rinul şi Istrul – mărginesc Imperiul roman. Dintre acesteaa, Rinul se varsă în Oceanul de Nord, iar Istrul în Pontul Euxin. Înaintând în anumite locuri şi dincolo de aceste fluvii, romanii stăpânesc pe unii dintre geţii de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci.

Macedonia

11, 1. La Perseu romanii priveau bănuitori, căci puterea lui creştea cu repeziciune. Îi înfuria mai ales prietenia lui Perseu cu elenii şi faptul că aceştia erau vecini cu el, elenilor trezindu-le ura faţă de romani chiar generalii romanilor. Când solii trimişi în problema bastarnilor [4] au spus că ei au văzut Macedonia foarte întărită, pregătiri mari şi un tineret bine instruit; veştile acestea au avut darul să-i tulbure şi ele pe romani. Aflând cum stau lucrurile la Roma, Perseu trimise alţi soli şi spulberă bănuielile. Dar între timp şi Eumene, regele Pergamului – deoarece se temea din pricina duşmăniei sale cu Filip [5] –, veni la Roma şi, fiind introdus în Senat, îi aduse lui Perseu învinuiri făţişe cum că totdeauna el a fost vrăjmaşul romanilor ... şi că a supus Tracia [6] – o însemnată bază de operaţiuni. A prilejuit tulburări la tesalieni şi perebi, pe când aceştia vroiau să trimită o delegaţie la voi. 2. “De asemenea, dintre prietenii şi aliaţii voştri – zise el – lui Abrupolis [7] i-a luat domnia şi a pus să fie omorât – după ce îi întinsese o cursă Arthetauros [8], un domnitor din Iliria, iar făptaşilor le-a dat adăpost.”

11, 5. Aflând acestea, Perseu trimise delegaţi la Roma [9] ... Romanii îi aduseră învinuiri, întemeiaţi pe cele spuse şi îndurate de Eumene, învinuindu-l mai ales pentru că adăugase stăpânirii sale Tracia, pentru că avea o armată şi făcea pregătiri de război, ca omul ce nu doreşte pacea.

11, 6. “Dar Perseu l-a alungat din domnie pe Abrupolis [10], apărând de bună seamă teritoriile noastre de un năvălitor [11]. Şi lucrul acesta însuşi Perseu vi l-a lămurit. Atunci voi aţi înnoit tratatele cu el, pentru că până atunci nu intervenise cu intrigile sale Eumene. Întâmplarea cu Abrupolis e mai veche decât tratatele, iar vouă lucrurile vi s-au părut drepte, la încheierea tratatelor.”

18, 1. Genthios, regele acelei părţi a ilirilor care se învecinează cu macedonenii, a ajuns sprijinitorul lui Perseu [12] în schimbul a trei sute de talanţi, din care-şi luase o parte. El năvăli în Iliria stăpânită de romani şi puse în lanţuri pe solii Perpenna şi Petilius, care veniseră la el să protesteze împotriva celor săvârşite. Perseu, aflând de cele întâmplate, nu mai trimise restul sumei, sub cuvânt că pricina războiului pe care îl făcea împotriva romanilor ar fi fost Genthios. Apoi Perseu trimise la geţii [13] din nordul Istrului o solie. El căuta să-l ispitească pe Eumene cu bani, făcându-i propunerea ca ori să treacă de partea sa, ori să-l împace cu romanii, ori să nu se alături nici unei părţi. Perseu, care ştia prea bine că romanii nu vor pune capăt ostilităţilor, nădăjduia să realizeze ceva din cele dorite de el sau, prin însăşi încercarea făcută, să-l compromită pe Eumene. Eumene nu voi să treacă de partea sa, cerând o mie cinci sute de talanţi ca să mijlocească încetarea ostilităţilor, iar pentru neutralitate o mie. Dar, aflând că îi şi sosesc mercenarii geţilor – zece mii de călăreţi şi zece mii de pedestraşi –, îndată începu să-l dispreţuiască pe Eumene şi-i spuse că nu va mai plăti nimic pentru neutralitate (sub cuvânt că ar fi o ruşine pentru amândoi), iar suma [cuvenită] pentru încetarea ostilităţilor nu o va da înainte, ci, până la încheierea păcii, o va depune în Samotrace. În toate Perseu ajunsese schimbător şi meschin, deoarece zeii îi luaseră minţile. 2. Un lucru însă din cele sperate l-a îndeplinit cu prisosinţă. Eumene deveni suspect romanilor. Între timp, deoarece geţii trecuseră Istrul, el trebuia să dea comandantului Cloilios [14] o mie de stateri [15] de aur, iar fiecărui călăreţ zece stateri şi fiecărui pedestraş cinci. Suma totală întrecea cu puţin o sută cincizeci de mii [de stateri] de aur. Regele puse să fie aduse câteva hlamide [16], brăţări de aur şi cai, daruri pentru comandanţi, împreună cu zece mii de stateri de aur. Apropiindu-se de tabăra lor, porunci să fie chemat Cloilios. Acesta întrebă pe cei veniţi dacă aduc aurul. Aflând că nu-l au, le-a poruncit să se întoarcă pentru a-l aduce. Perseu, informat de cele petrecute şi împins iar de divinitate, s-a plâns – schimbăcios cum era – între prieteni că pe firea geţilor nu te poţi bizui. Se prefăcu că nu îndrăzneşte să primească în lagăr douăzeci de mii de geţi. Cu greu spuse că primeşte zece mii, pe care – zicea el – i-ar putea domoli în caz de răscoală. 3. Împărtăşind acestea prietenilor, născoci alte minciuni pentru geţi şi ceru jumătate din oaste [17], cu făgăduiala că va da aurul ce-l va avea la îndemână. Cu atâta nestatornicie se purta Perseu, îngrijorat de banii pe care cu puţin timp înainte pusese să-i asvârle în mare [18]. Iar Cloilios, când văzu pe trimişii regelui, întrebă în gura mare dacă au adus cu ei aurul şi ceru întâi celor care ar fi vrut să-i spună ceva să-i vorbească despre aur. Aflând că nu-l au şi nemaiîngăduindu-le să vorbească, îşi aduse armata înapoi. Iar Perseu fu lipsit şi de această alianţă, care i-ar fi adus mulţi soldaţi şi ar fi sosit la timpul potrivit.

Iliria

1, 1. Grecii socot drept iliri pe cei ce locuiesc deasupra Macedoniei şi Traciei cu începere de la haoni şi de la tesproţi [19] până la fluviul Istru. Aceasta este întinderea ţării în lungime ; iar în lăţime, din Macedonia, ţinuturile de munte ale tracilor, până la peoni [20], Marea Adriatică şi regiunea prealpină. 2. Lăţimea se întinde cale de cinci zile, lungimea de treizeci, după cum au spus şi grecii.

2, 3. Spun grecii că acest ţinut şi-a luat numele de la Illyrios fiul lui Polifem. Din Polifem, ciclopul, şi Galateia s-a născut Celtos, Illyrios şi Galas, care au pornit din Sicilia şi au stăpânit peste popoarele numite – datorită lor – celţi, iliri şi galaţi. Explicaţia aceasta, între multe fabule relatate de numeroşi autori, mă satisface cel mai mult. 4. Se mai afirmă că Illyrios a avut copii pe Encheleus, Autarieus, Dardanos, Maidos, Taulus şi Perrhaibos ; iar fete pe Partho, Daortho, Dassaro şi altele. De aci ar proveni raulanţii, perebii, encheleenii, autarienii, dardanii, <mezii>, partenii, dasareţii şi darsii. Cred [grecii] şi aceea că fiul lui Autarieus a fost Pannonios sau Paion şi că din Paion s-ar fi născut Scordiscos şi Triballos de la care – de asemenea – şi-au luat numele popoare. Să lăsăm însă aceste lucruri pe seama celor ce se interesează de vremurile străvechi.

3, 5. Seminţiile ilirilor, cum se întâmplă într-o regiune atât de vastă, sunt numeroase. Vestite încă şi astăzi, locuiesc un ţinut întins cele ale scordiscilor [21] şi tribalilor, care într-atât s-au irosit luptându-se unele cu altele încât – dacă a mai rămas ceva din tribali – aceştia s-au refugiat la geţii de dincolo de Istru. Neamul lor a înflorit până pe timpul lui Filip şi Alexandru, dar acum aproape că s-a stins şi este necunoscut oamenilor din regiunile [unde au locuit înainte]. 6. Scordiscii, pe de altă parte, slăbiţi grozav – din aceeaşi pricină –, au pătimit mai apoi din partea romanilor o nimicire asemănătoare. Ei au fugit în insulele aceluiaşi fluviu. Cu timpul, unii s-au întors şi au populat marginile teritoriului peonilor. De aceea, până azi se mai află neamul scordiscilor printre peoni.

4, 8. ... Autariaţii fură loviţi şi ei de mânia lui Apollon şi au ajuns la o nenorocire extremă [22] ... 9. Iscându-se din pământ nişte aburi neobişnuit de dăunători, s-a abătut asupra ilirilor o molimă, care secera mai ales pe autariaţi, până când – fugind din casele lor, dar purtând cu ei boala şi neprimindu-i nimeni, din pricina temerii ce stârneau – au cutreierat cale de douăzeci şi trei de zile şi, în cele din urmă, s-au aşezat într-un ţinut mlăştinos şi nelocuit, aparţinând geţilor, lângă seminţia bastarnilor..

5, 13. ... Se spune că neamurile vecine nu s-au alăturat în luptă sacrilegilor [23], ci înadins i-au lăsat neajutoraţi în faţa lui Scipio [24], amintindu-şi de nenorocirile abătute asupra tuturor ilirilor din pricina autariaţilor.

5,14. Scipio nimici pe scordisci. Rămăşiţe ale lor, refugiindu-se, şi-au strămutat aşezările la Istru şi în insulele fluviului. Scipio căzu însă la înţelegere cu mezii şi dardanii, care l-au convins, după ce-i oferiseră daruri din aurul templului [25]. Unul din istoricii romani [26] spune că mai cu seamă din această pricină, urmându-se precedentul lui Scipio, au înflorit atât de mult luptele civile [27] la romani până la instituirea monarhiei.

6, 15. Iar romanii şi pe aceştia şi – mai mult încă – pe peoni ca şi pe reţi, norici şi moesii din Europa sau acele neamuri învecinate [cu cei pomeniţi mai sus] care-şi au aşezările în dreapta Istrului – pentru cei ce coboară pe fluviu – îi deosebesc de greci tot în felul grecilor, dând fiecăruia numele său propriu, iar regiunea îmbrăţişând-o sub denumirea comună de Iliria. Nu am putut afla originea acestei păreri [şi a numelui], de care se folosesc oamenii şi astăzi. Chiar şi birul acestor popoare, [ce se întind] de la izvoarele Istrului până la Pontul Euxin, îl arendează sub un singur nume şi-l denumesc tributul iliric [28].

13, 36. Cezar, de nevoie, era preocupat [în acea vreme] de Pompei şi, odată Pompei mort, îl reţineau tot felul de încurcături care se iviseră de pe urma vrăjmăşiei lor. Punând toate lucrurile în bună rânduială, el se întoarse la Roma şi se pregăti să se războiască cu geţii [29] şi cu parţii.

13, 37. Atunci ilirii, care se aflau în drumul lui, se temură să nu-i atace şi, trimiţând soli la Roma, cerură iertare pentru cele întâmplate, oferind prietenia şi alianţa lor, lăudându-se grozav că sunt un neam plin de vânjoşie.

14, 40. Peonii [30], pe care grecii îi numesc astfel, dar în limba latină poartă numele de panoni, sunt o populaţie lângă Dunăre – întinzându-se din ţinutul iapozilor până la dardani. Cum am spus mai înainte, romanii îi numără printre iliri. De aceea, cred că acum este potrivit să vorbesc şi despre acestea în legătură cu Iliria.

22, 62. Romanii, care mai înainte năvăliseră de două ori pe teritoriul cetăţii Segeste, nu au luat nici un ostatic sau altceva. De aceea segestanii au fost foarte mândri. Cezarul [August] merse împotriva lor [31] prin ţinutul peonilor, care însă nu era încă sub ascultarea romanilor. 63. Ţinutul peonilor are multe păduri şi se întinde în lungime din locurile ocupate de iapozi până pe meleagurile dardanilor. Aceşti peoni nu locuiau în oraşe, ci în sate, ori trăiau pe ogoare, grupaţi după înrudire. Ei nu mergeau la sfaturi obşteşti şi nici nu aveau cârmuire pentru toate treburile. 64. ... Pornind împotriva lor cezarul, ei s-au refugiat în pădurişi-i omorau pe soldaţii rătăciţi pe acolo. Câtă vreme trăgea nădejde că vor veni să dea piept cu el, cezarul nu le pustii nici satele, nici ogoarele. 65. Cum însă nu-l întâmpina nimeni, le dădu foc şi şterse totul de pe faţa pământului, în opt zile, până ce sosi la râul Sava, în ţinutul segestanilor, care este şi el al peonilor. În regiunea aceasta se află un oraş bine întărit, ocrotit de cursul râului şi de un şanţ foarte mare. Astfel fiind, cezarul dorea foarte mult să-l ocupe spre a-l folosi ca depozit [de aprovizionare] în războiul împotriva dacilor [32] şi bastarnilor, care sunt dincolo de Istru. Fluviul este numit Danubius în partea locului şi ajunge [să se numească] puţin după aceea Istru. 66. Sava se varsă în Istru. Corăbiile [necesare] cezarului trebuiau să se pregătească pe Sava ca să transporte alimente până la Danubius.

23, 67. Din aceste pricini cezarul socotea că are mare nevoie de Segeste. Segestanii trimiseră soli înaintea sa, care se îndreptară spre el, întrebându-l ce doreşte. Acesta răspunse că aduce o garnizoană în oraş şi cere să i se dea o sută de ostatici, ca să se folosească de oraş, fiindu-i bază de aprovizionare [şi de atac] împotriva dacilor. Cerea şi grâne, câte i-ar fi putut da. Fruntaşii oraşului găsiră de cuviinţă să-i acorde toate acestea.

29, 84. Au mai rămas astăzi dintre locuitorii ţinutului căruia romanii îi spun Iliria – înainte [33] de peoni – reţii şi noricii, iar după peoni – moesii, care se întind până la Pontul Euxin. Sunt de părere că pe reţi şi pe norici i-a supus Caius Caesar în luptele sale împotriva galilor, sau August [34], când i-a biruit pe peoni. Într-adevăr, aceştia se află între ambele ţinuturi [35]. Nu am găsit însă [în vreo lucrare] nimic ce ar pomeni despre un război cu reţii şi noricii. Socotesc, prin urmare, firesc lucru să fi fost supuşi o dată cu ceilalţi vecini. 30,85. Făcând o expediţie împotriva moesilor, Marcus Lucullus [36], fratele lui Licinius Lucullus – care s-a războit cu Mitridate –, ajunse până la fluviul unde sunt cele şase oraşe vecine cu moesii: Istros, <Callatis>, Dionysopolis, Odessos, Mesembria <şi Apollonia> – de unde [din Callatis] a dus la Roma statuia uriaşă a lui Apollo, depusă pe muntele Palatin [37]. 86. Nu am găsit nici o altă acţiune a republicii romane împotriva moesilor. Nici măcar nu au fost siliţi să plătească bir sub August, ci abia sub Tiberiu [38], care – după August – ajunse conducătorul statului la romani. 87. Privitor la evenimentele de dinainte de cucerirea Egiptului, câte s-au petrecut sub conducerea poporului [39], despre acestea s-au mai scris. Despre regiunile anexate, după Egipt, de către aceşti împăraţi, ca proprietate personală, se va relata după istoria generală [40]. Acolo voi vorbi mai multe şi despre moesi ca făcând parte din Iliria şi, deoarece această carte a mea tratează despre Iliria – ca să fie istorisirea deplină –, am socotit de cuviinţă să amintesc mai întâi că, la porunca poporului, în timpul cârmuirii lui Lucullus [acolo], acesta a făcut o expediţie împotriva moesilor şi că abia [mai târziu] Tiberiu i-a supus, după ce dobândise puterea de stăpânitor absolut.

Mitridate

13, 44. “[Mitridate] face [41] într-adevăr pregătiri mari şi toate sunt gata ca pentru un război însemnat şi care chiar a fost vestit. El pregăteşte armată proprie şi i-a chemat în ajutor pe traci şi sciţi – ca şi pe celelalte neamuri care se află în apropierea lui ...”

15, 53. “gândindu-vă [42] că Mitridate domneşte peste regatul părintesc – care are douăzeci de mii de stadii în lungime – şi că el a adus sub stăpânirea sa, pe lângă multe neamuri ce-l înconjoară, şi pe colhidieni, seminţie războinică, iar dintre greci pe cei ce locuiesc în Pont, ca şi pe acei barbari ce locuiesc mai sus de aceştia. Mitridate recurge la ei ca la nişte prieteni [43], ei fiind gata să facă orice le-ar cere. Este vorba de sciţi, tauri, bastarni, traci, sarmaţi şi toţi câţi se află în jurul fluviilor Tanais şi Istru [44] şi încă şi în jurul Lacului Meotic ...”

41. 157. ... După aceasta [45], chiar porni – străbătând Beoţia – împotriva lui Arhelau. Când Sylla se apropie, 158. [adversarii] îşi schimbară locul de la Termopile la Focida. Printre ei se aflau traci, oameni din Pont, sciţi, capadoci şi – de asemenea – bitini, galaţi, frigieni şi câte alte neamuri ascultau, de curând, de Mitridate; aceştia cu toţii la un loc ajungeau la vreo sută douăzeci de mii [46] de oameni. 159. Ei îşi aveau, fiecare [neam] în parte, conducătorii lor, iar comandant suprem era Arhelau, care poruncea tuturor.

57, 234. ... “Dovada acestui fapt [47] este că i-ai atras şi i-ai făcut să fie aliaţi cu tine pe traci, pe sciţi şi pe sarmaţi, măcar că nu te războiai cu nimeni, ai trimis soli la regii din vecinătate, ţi-ai făcut corăbii şi ai adunat comandanţi şi cârmaci.”

69, 291. Aşadar Mitridate, care făcuse adeseori experienţa forţelor romane, socotind mai ales că în războiul acesta [48] – pornit fără pretexte şi cu repeziciune – nu-şi va putea pune nădejdile într-o înţelegere, se îngrijea de toate amănuntele pregătirii, deoarece era încredinţat că în curând întreaga situaţie trebuia să se hotărască. 292. Toată vremea care mai rămăsese din vară şi iarna întreagă, puse să se taie copacii şi să se construiască corăbii şi arme, distribuind pe mare două milioane de medimne [49] de grâu în diferite locuri. Pe lângă trupele ce le avea mai dinainte, îi veniră într-ajutor calibnii, armenii, sciţii, taurii, aheii, heniohii, leucosirii şi câţi stăpânesc regiunea râului Termodont, numită ţinutul amazoanelor. 293. Atâtea forţe în Asia se alăturară celor mai vechi. Trecând în Europa, îi veniră într-ajutor, dintre sarmaţi, cei “regali”, iazigii, coralii şi neamurile trace care locuiesc lângă Istru sau în preajma munţilor Rodope şi Haemus; în afară de ei şi bastarnii, cei mai puternici dintre toţi aceştia. 294. Iată forţele pe care Mitridate le-a primit atunci din Europa. Dintre toţi au fost aleşi pentru război o sută patruzeci de mii de pedestraşi şi şaisprezece mii de călăreţi. Urma o mulţime însemnată de constructori de drumuri, de purtători de bagaje şi de negustori.

71, 304. ... Dintre romani, pieriră [50] vreo trei mii de oameni, printre care Lucius Manlius, unul dintre membrii Senatului, iar dintre bastarnii lui Mitridate, care atacaseră cei dintâi portul, douăzeci de mii.

119, 584. [Mitridate] avusese [51] adesea un număr mai mare de patru sute de corăbii ale sale, cel al călăreţilor fiind câteodată de cincizeci de mii, iar al pedestraşilor de două sute cincizeci de mii. De asemenea, maşini de război şi arme de atac atâtea câte le trebuiau ostaşilor. Au făcut alianţă cu el regi şi cârmuitori mărunţi, bunăoară stăpânitorul Armeniei [52], conducătorii sciţilor ce se învecinează cu Pontul şi Lacul Meotic, întinzându-se de acolo până la Bosforul tracic.

Războaiele civile

II, 51. “... Noi trebuie [53] să avem încredere în zei şi în însăşi cauza pentru care purtăm războiul acesta, care se întemeiază pe nobila şi dreapta noastră mândrie, în privinţa alcătuirii statului nostru, pe care am moştenit-o de la strămoşi. Ba mai trebuie încă să fim încrezători, bizuindu-ne şi pe mulţimea ostaşilor pe care îi avem la îndemână, atât pentru lupta pe uscat cât şi pentru bătăliile pe mare. Forţele noastre cresc pe zi ce trece şi vor ajunge din ce în ce mai mari, îndeosebi atunci când vom trece la fapte. Toate neamurile Răsăritului şi de pe meleagurile Pontului Euxin – câte le-am putea înşira, fie greci, fie barbari – toate sunt alături de noi. Iar regii, atât prietenii poporului roman cât şi ai mei [54], ne pun la îndemână trupe, arme, hrană şi alte lucruri trebuincioase pregătirii noastre.”

II, 110. Dar el [Cezar] – fie descurajat, fie obosit şi renunţând la această încercare sau calomnie [55], fie voind să se găsească cât mai departe de duşmanii săi de la Roma, fie dorind să-şi îngrijească sănătatea trupului, care cădea câteodată pradă epilepsiei şi convulsiunilor, cel apucau pe neaşteptate, mai ales atunci când era neocupat – se gândi să facă o mare expediţie împotriva geţilor [56] şi a parţilor. Dorea mai întâi să-i atace pe geţi, un neam vecin cu statul roman, neam oţelit în lupte şi iubitor de război. Împotriva parţilor mergea ca să-i pedepsească pentru călcarea jurământului faţă de Crassus [57].

III, 25. Deodată se răspândi vestea că geţii, care aflaseră de moartea lui Cezar, pustiesc [58] prin incursiuni Macedonia. Antoniu ceru atunci armată de la Senat pentru a-i pedepsi pe geţi, susţinând că ea a fost pregătită de Cezar contra geţilor şi în al doilea rând împotriva parţilor şi că ţinuturile parţilor sunt deocamdată liniştite. Privind cu bănuială zvonul acesta, Senatul trimise observatori la faţa locului … Cei trimişi, pentru a cerceta cum stau într-adevăr lucrurile, în privinţa geţilor, s-au întors şi au comunicat că nu văzuseră geţi în Macedonia, adăugând însă – fie că era adevărat, fie că-i învăţase astfel Antoniu – că ar fi unele motive de teamă ca un cumva geţii să năvălească în Macedonia, dacă armata merge în altă parte.

III, 37. “După aceste întâmplări şi după ce potrivnicii noştri şi-au adunat o nouă armată, aveam nevoie de oastea din Macedonia, dar îmi lipsea un temei [59]. Se răspândise, ce-i drept, zvonul că geţii pustiesc [60] Macedonia. Dar, eu am fost acela care am înfăţişat legea ca nimeni să un admită dictatura, nici să o propună, nici să o voteze, nici să o primească dacă i s-ar da. Mai ales prin aceasta au fost îndemnaţi [senatorii] şi mi-au acordat armata …”

III, 52. “… Dacă doreşte [61] acum să afle învinuirile ce se aduc [lui Antoniu] voi arăta pe scurt cele mai însemnate; atât cât îmi aduc aminte. După moartea lui Cezar, Antoniu şi-a însuşit banii noştri [62]. Obţinând de la noi provincia Macedonia [63], a pătruns în Galia fără încuviinţarea noastră. Oastea pe care o trimisese împotriva tracilor [64], în loc s-o ducă în Tracia a îndreptat-o împotrivă-ne, spre Italia. Cerând de la noi – în chip viclean – învoirea pentru amândouă aceste lucruri şi neprimind-o, le-a săvârşit cu de la sine putere …”

III, 55. “Guvernarea Galiei [65] un i-am acordat-o [66] noi lui Antoniu, ci poporul printr-un plebiscit, fiind de faţă însuşi Cicero, în acelaşi fel în care s-au acordat adeseori şi cârmuirea altor provincii şi, mai demult, lui Cezar. Într-o anumită parte, hotărârea plebiscitului prevedea că, dacă la sosirea lui Antoniu, Decimus Brutus nu-i cedează provincia decretată, [Antoniu] să facă război împotriva acestuia şi să-şi îndrepte oştile nu împotriva tracilor, care stăteau deocamdată liniştiţi, ci spre Galia, împotriva celui care-i stătea în cale ...”

IV, 75. ... Polemocratia, soţia unuia din regii localnici [67] ... se duse la Brutus ... şi îi încredinţă tezaurul soţului său ... Brutus găsi în tezaurul încredinţat o cantitate imensă de aur şi de argint, pe care o transformă în monedă [68].