Liber I, XXXIX. Post Macedonas, si dis placet, Thraces rebellabant, illi quondam tributarii Macedonum; nec in proximas modo prouincias contenti incurrere, Thessaliam atque Dalmatiam, in Hadriaticum mare usque uenerunt; eoque fine contenti, quasi interueniente natura, contorta in ipsas aquas tela miserunt.

2. Nihil interim per id omne tempus residuum crudelitatis fuit in captiuos saeuientibus: litare dis sanguine humano, bibere in ossibus capitum, cuiuscemodi ludibriis foedare mortem tam igne quam fumo, partus quoque grauidarum mulierum extorquere tormentis.

3. Saeuisissimi omnium Thracum Scordisci fuere, sed calliditas quoque ad robur accesserat:

4. siluarum et montium situs cum ingenio consentiebant. Itaque non dusus modo ab his aut fugatus, sed – simile prodigio – omnino totus interceptus exercitus quem duxerat Cato.

5. Didius uagos et libera populatione diffusos intra suam reppulit Thraciam. Drusus ulterius egit et uetuit transire Danuuium. Minucius toto uastatuit Hebro, multis quidem amissis, dum per perfidum glacie flumen equitatur.

6. Volso Rhodopen Caucasumque penetrauit. Curio Dacia tenus uenit, sed tenebras saltuum expauit. Appius in Sarmatas usque peruenit, Lucullus ad terminum gentium Tanain lacumque Maeotin.

7. Nec aliter cruentissimi hostium quam suis moribus domiti. Quippe in captiuos igni ferroque saeuitum est; sed nihil barbaris atrocius uisum est quam quod abscisis manibus relicti uiuere superstites poenae suae iubebantur.

Liber II. XXI (IV, 12, 1).

1. Hic finis armorum civilium: reliqua aduersus exteras gentes, quae districto circa mala sua imperio diuersis orbis oris emicabant.

2. Noua quippe pax, necdum adsuetae frenis seruitutis tumidae gentium inflataeque ceruices ab imposito nuper iugo resiliebant.

3. Ad septentrionem conuersa ferme plaga ferocius agebat, Norici, Illyrii, Pannonii, Dalmatae, Moesi, Thraces et Daci, Sarmatae atque Germani.

XXVIII (IV, 12, 18).

18. Daci montibus inhaerent. Inde Cotisonis regis imperio, quotiens concretus gelu Danuuius iunxerat ripas, decurrere solebant et uicina populari.

19. Visum est Caesari Augusto gentem aditu difficillimam summouere. Misso igitur Lentulo ultra ulteriorem perpulit ripam; citra praesidia constituta. Sic tum Dacia non victa, sed summota atque dilata est.

După macedoneni – aşa au vrut zeii – s-au răsculat tracii, cei care altădată fuseseră tributari ai macedonenilor; ei nu şi-au limitat incursiunile la provinciile imediat învecinate, Thesalia şi Dalmatia, ci au înaintat până la Adriatica şi, opriţi de această barieră pe care însăşi natura le-a ridicat-o, ei şi-au aruncat în acele ape săgeţile răsucite. În timpul acelui atac nu există cruzime pe care să n-o fi comis asupra captivilor, vărsând zeilor libaţii de sânge uman, pe care îl beau din ţeste, mânjindu-le prin insulte de tot felul moartea provocată prin foc şi fum, smulgând chiar, în timpul torturilor, foetuşii din pântecele femeilor însărcinate.

        Cei mai cruzi dintre toţi tracii au fost scordiscii, dar la ei forţa era îmbinată cu şiretenia: înfăţişarea pădurilor şi a munţilor lor se aseamănă cu temperamentul acestora. Aşa se explică de ce armata romană condusă de Caton nu a fost doar bătută şi pusă pe fugă, ci – lucru într-adevăr nemaipomenit – cu totul înconjurată şi nimicită. [Tracii] chiar dacă rătăceau şi, răspândiţi în toate părţile, se dedau jafului, Didius i-a împins înapoi în Tracia, Drusus i-a respins şi mai mult şi i-a împiedicat să treacă peste Dunăre. Minucius a pustiit întreaga regiune Hebro, nu fără a suferi, e adevărat, numeroase pierderi în rândul cavaleriei care a înaintat pe gheaţa înşelătoare a râului. Volson a pătruns în Rhodopi şi Caucaz. Curion a ajuns până în Dacia, dar l-au înfricoşat tenebrele pădurilor. Appius a păstruns până la sarmaţi, Lucullus până la capătul lumii, la Tanais şi lacul Meotis. Şi singurul mijloc de supunere a celor mai sângeroşi dintre duşmanii noştri a fost să uzeze de propriile lor obiceiuri: au fost deci torturaţi captivii prin fier şi foc, dar ceea ce li s-a părut mai atroce acelor barbari a fost părăsirea, după ce le-au fost retezate mâinile, lăsaţi să trăiască cu această pedeapsă.

Acesta a fost sfârşitul războaielor civile; alte războaie vor fi de acum înainte întreprinse, împotriva neamurilor străine care, văzând Imperiul asaltat din toate părţile de propriile greutăţi, s-au ridicat din cele patru colţuri ale universului. Pacea era pentru ele, de fapt, un lucru nou şi, nefiind încă obişnuite cu frâul servituţii, aceste neamuri încercau să arunce jugul pe care li-l impuneau căpeteniile orgolioase şi aprinse de furie. Cea mai feroce a fost lupta împotriva celor din nord: norici, illyri, pannoni, dalmaţi, moesi, traci şi daci, sarmaţi şi germani.

Dacii sunt lipiţi de munţii lor. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de fiecare dată când gheaţa uneşte malurile Dunării, ei coboară şi jefuiesc regiunile învecinate. Cezar August hotărâse să ţină la distanţă acest neam de care era atât de dificil să te apropii. L-a trimis deci pe Lentulus, care i-a respins dincolo de fluviu, aşezând santinele în partea asta. Astfel Dacia nu a fost învinsă, ci “respinsă”, iar cucerirea amânată.