Totul despre românii din Pocutia

 


                    POCUŢIA, despre care în anii de şcoală reţinem doar că se află acolo unde harta se agaţă în cui (triunghiul dintre Maramureş şi Bucovina), este o regiune istorică, astăzi constituind partea de sud a regiunii Ivano-Francovsk din Ucraina (imagine). În Pocuţia se află izvorul Nistrului. În cele ce urmează aprecierile privind trecutul românesc în zonă nu se vor opri la Pocuţia propriu-zisă ci şi la Galiţia şi întreg sudul Poloniei medievale sau vestul Ucrainei actuale.

                    Începuturile în zonă le vor fi făcut dacii întinşi în nord până la Vistula.[1] Rezultat al romanizării populaţiei dace (carpe) din aceste părti, românii erau locuitori de baştină în Galiţia, lor adăugându-li-se imigranţi români din Transilvania. În secolele XIII-XIV oficialităţile poloneze încurajau colonizarea cu români a sudului Poloniei. În secolele XV-XVI un mare număr de sate din Galiţia se conduceau după dreptul românesc (ius valachicum). Dovadă e şi numele de provenienţă românească a zeci şi zeci de sate. [2]

                    Istoria cunoaşte Pocuţia ca parte a cnezatului slav de Halici. Însă nu rareori documentele afirmă caracterul ei românesc. Principatul Halici e definit de izvoarele mameluce ca ,,ţară a românilor şi a ruşilor” şi interpretări recente dau Pocuţia ca parte integrantă a ,,ţării alanilor (iaşilor)” ce se întindea de la Carpaţi, Nistru şi până la mare, anterior descălecatului Moldovei. [3] Cronica lui Nestor vorbeşte despre cucerirea ţării slavilor de către ,,volochi” înainte de năvălirea ungurilor. În 1164 Andronic Comnenul este prins la marginile Galiţiei de vlahi.[4]


                    După A.Boldur, românii din zonă alungaţi şi-au îndreptat exodul lor silit probabil în direcţia N-E deoarece curând după aceea apar ştiri despre ţările româneşti ale bolohovenilor şi brodnicilor. Primele menţiuni ale bolohovenilor sunt din 1150, 1172 iar din 1231 principii bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul, polonezii, tătarii iar între 1146-1254 sunt pomeniţi în documente brodnicii, localizaţi între principatele Halici la vest, Vladimir- Volânschi la NV şi Kiev la E.[5]

                    Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca românii din ţara brodnicilor şi bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul maramureşenilor. Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV. În Volânia, Podolia, Kiev şi Galiţia se găsesc sute de denumiri care arată o concentrare a elementului românesc pe care slavii îl numeau volohi, bolohi, vlahi, vlasi, etc. Identitatea denumirilor de râuri şi localităţi din Moldova şi zona amintită poate fi explicată ori prin aducerea lor în Moldova din nord ori invers.[6]

                    Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow.[7]

                    Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei.[8]

                    În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, cneazul rus al Haliciului. Amănuntele permit să se admită că ţara voievodului român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi.[9]

                    Huţulii localizaţi în zona muntoasă a Galiţiei, ar fi după Eminescu, daci slavizaţi vorbind un subdialect al limbii slave, cu influenţe polone şi mai ales româneşti (terminaţia ,,escu”, nume de persoane, port, fizionomie).[10] Şi Miklosich găsea un caracter românesc numelui huţulilor şi un caracter absolut românesc tuturor munţilor lor, felului de viaţă, tehnicii şi pregătirea brânzei.[11]

                    Cronicarul polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,ruteni, valahi şi lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.[12] În documentul obţinut de Drăgoşeştii din Maramureş de la patriarhul Constantinopolului ca protectori ai ortodoxiei se îngrijeau ca legea românilor să fie respectată şi în Galiţia unde existau numeroase sate de ,,drept valah“.[13]

                    Acelaşi Dlugosz pomeneşte de o expediţie polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din ţara Şipeniţului.[14] În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul.[15] Şi o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a vlahilor.[16]

                    În 20 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin) [17] primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani. ,,Noile hotare“ nu erau deloc un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului românesc în zonă, arătată mai sus. N. Iorga afirmă că de fapt acest act însemna o cesiune.[18] Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula ,,să-i rămână” din act).

                    Aceasta era o practică feudală şi asupra Poloniei se întinsese influenţa noului sistem ungar. Ca să nu dăm exemple mai îndepărtate vom aminti doar că între 1331 şi 1463, Podolia este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moştenire de câteva ori între Lituania şi Polonia sfârşind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei.[19] Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit suma niciodată Moldovei.

                    Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea.[20] Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut.

                    În 1490, Ştefan cel Mare s-a socotit îndreptăţit să reia Pocuţia pe care Ştefan (fratele lui Iliaş) o pierduse.[21] Detaşamente ale oştirii Moldovei au pătruns în Pocuţia şi la 22 august trupele lui Ştefan cel Mare deţineau deja Colomeea, Halicul şi asediau cetatea Sniatyn, polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului.[22]

                    Prin victoria de la Codrii Cosminului, Ştefan îşi întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele şi ca urmare în octombrie 1502 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuţia prin locuri neştiute de poloni. Ştefan cel Mare a numit în fruntea administraţiei provinciei, moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste şi în paralel invită partea adversă la tratative.[23] Ca dovadă de încredere îşi va retrage mai târziu administraţia însă comisia de delimitare a frontierei româno-polone între Nistru şi munţi nu se poate forma din lipsa delegaţiei polone. Ca urmare el îşi reinstalează administraţia în provincie. În 22 nov. 1503 Ştefan trimite pe solul său Luca la Liublin pentru a-l îndupleca pe regele Poloniei să renunţe la Pocuţia. Polonezii nu mai dispută acest teritoriu până la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare.

                    Urmaşul lui Ştefan cel Mare, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia.[24] Va trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, va înainta până la Lemberg unde se zice că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă [25] şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei.[26]

                    Pocuţia a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia pe tot parcursul istoriei medievale. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după jus valachicum. Cronicarul Ureche referindu-se la Pocuţia notează: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.” În decembrie 1530 trupele moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. După ce polonezii vor alunga garnizoanele moldovene, domnul Moldovei cu 20000 ostaşi intră în Pocuţia însă în august 1531 suferă o severă înfrângere la Obertyn.[27]

                    Pe tema Pocuţiei, Rareş mai poartă discuţii cu Ferdinand de Habsburg compromisul fiind un armistitiu pe 3-4 ani iar Poarta îl anunţă că i-ar recunoaşte pe veci Pocuţia dacă l-ar ajuta pe Ioan Zapolya. Acelaşi subiect îl au tratativele de la Cracovia din 1538.[28]

                    Din veacul al XVI-lea la Lemberg există o suburbie moldovenească, biserică moldovenească cu ctitorul Constantin Corniac şi bourul moldav zugrăvit pe zid. Arhivele din oraş găzduiesc un întreg capitol de viaţă românească dincolo de hotarele Moldovei.[29] Numeroase şi bine organizate coloniile de români din Polonia sudică îşi aveau crainicii lor care conduceau districtele româneşti din Galiţia. La 1568 erau crainici în stărostiile Premysl, Sambor, (cu zeci de sate), Sanok.[30]

                    Mihai Viteazul a trimis pe Baba Novac cu circa 7000 oşteni şi pe Deli Marcu cu alţi 3500 în Pocuţia cu scopul de a face demonstraţie de forţă şi de a întârzia riposta Poloniei la opera unificatoare a voievodului.[31] După ce între 1388 şi 1530 cu unele mici întreruperi Pocuţia aparţinuse Moldovei, la 1772 este împărţită între Austria şi Polonia.[32]

                    Pe 20 mai 1919 comandamentul aliat şi Polonia (care nu mai putea respinge atacurile detaşamentelor ucrainiene) cer României să ocupe Galiţia Orientală.[33] Între 20 mai şi 24 august se va afla sub ocupaţia trupelor române Pocuţia cu oraşele Kolomyja, Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow. Intervenţia românească a provocat o reacţie violentă a ucrainienilor.

                    Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie Orientală era un mozaic de populaţii ucrainieni, polonezi, evrei, germani, ruşi, români. Deşi cu trupe în zonă şi cu puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române să rămână în Pocuţia”), România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei.[34]

                    La Riga e semnat în martie 1921 tratatul care stabileşte graniţa Poloniei incluzând Pocuţia şi Lwowul după ce pe tot parcursul războiului Galiţia şi-a schimbat de mai multe ori ocupantul.[35]

                    Din perioada celui de al II-lea război mondial, Pocuţia e parte a Ucrainiei în regiunea Ivano-Francovsk.

                    Despre Pocuţia Ştefan cel Mare scria: ,,ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca în ţara mea… Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.”[36]

                    ———
                    NOTE:
                   

                    [1]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1992, pag.35
                    [2]. Şt.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.447
                    [3]. V.Ciocâltan, Alanii în ,,Revista Istorică“nr.11-12 din 1995, pag.943
                    [4]. Ghe.Brătianu, Tradiţia istorică, Bucureşti 1 980, pag.141
                    [5]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1 992, pag.113
                    [6]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1 992, pag 110
                    [7]. I.S. Nistor, Istoria românilor din Transnistria, Bucureşti 1995, pag.12
                    [8]. M.Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.63
                    [9]. I.Parasca, în ,,Basarabia”Chişinău nr.7-1992, pag.126
                    [10]. M.Iacobescu, op.cit., pag.176
                    [11]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1 993, pag.27
                    [12]. Ghe.Brătianu, op.cit., pag.143
                    [13]. Ghe.Brătianu, Istoria Militară, Bucureşti 1 986, pag.143, vol.II
                    [14]. Ghe.Brătianu, op.cit., pag.144
                    [15]. Ştefan Pascu, op.cit., pag.453
                    [16]. I.Căruntu, D.M.Mircea, ,,841 Teste de istorie “, Bucureşti 1995, pag.18
                    [17]. I.Căruntu, Istoria României în date, Chişinău 1 992, pag.75
                    [18]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1 993, pag.220
                    [19]. N.Iorga, Românii de peste Prut în Basarabia, Chişinău nr.11-1992, pag.89
                    [20]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1993, pag.272
                    [21]. N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău 1992, pag.80
                    [22]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 342
                    [23]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 359
                    [24]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 372
                    [25]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag.150
                    [26]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, pag. 92
                    [27]. N.Iorga, Istoria României în date, pag. 114
                    [28]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, pag. 416
                    [29]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, pag. 152
                    [30]. Şt.Pascu, op.cit., pag.476
                    [31]. Şt.Pascu, Istoria militară, vol.III, Bucureşti 1987, pag.196
                    [32]. M.Iacobescu, op.cit.pag.63
                    [33]. M.Iacobescu, În apărarea României Mari, Bucureşti 1994, pag. 249
                    [34]. F.Anghel, Revista istorică nr. 9-10 din 1 995, pag. 761
                    [35]. P.Bărbulescu, I.Closcă, Repere de cronologie internaţională, Bucureşti 1992, pag. 146
                    [36]. A.Boldur, Sensul şi însemnătatea politicii externe a lui Ştefan cel Mare ,,Patrimoniu” nr.2-1.991, pag.10