Religia geto-dacica avea un caracter de cunoastere (Iordanes, Getica, XI, 69-70) si de formare a unor deprinderi de viata morale. Din pacate, lipsa, nu tocmai nevinovata cred, a izvoarelor scrise privitoare la religia si organizarea ei la daci, obliga sa cercetam atent ceea ce a mai ramas si chiar sa reconstituim, prin diverse mijloace ceea ce a mai ramas necunoscut. Din ceea ce s-a mai pastrat, începând cu Herodot, literatura antica, printr-un sir întreg de marturii onorabile pentru daci, releva caracterul de popor de tarani: asezati, destoinici, supusi statornici si cu frica de Zeul lor, amarâti de vecini cu nesfârsite razboaie si pradaciuni, si salbaticitii ei însasi de multe ori de certurile dintre ei, totusi veseli si glumeti la vreme de pace, miniosi si cruzi doar la razboi, îndeosebi însa cu bun simt si mereu întorsi la stravechea lor credinta optimista în Zeu si în oameni.

     Credinta lor în nemurire care îi desparte de ceilalti traci si de greci orânduirea lor sociala, cumintenia vietii lor, toate arata un popor sedentar si linistit, care nu cere decât sa fie lasat în pace. Spiritul de disciplina, manifestat sub Dromithaites, Oroles, Burebista sau Scoryllo, cât si iubirea constienta si chibzuita de patrie, alaturea de vitejia tenace aratata sub Decebal, îi ridica mai presus de germanii din nord sau celtii din vest. Îndeosebi trebuie diferentiati de tracii sudici, decazuti betivi, poligami, moravuri care au fost gresit extinse si asupra getilor, motiv reluat si prelungit pâna în vremea dacilor de istorici care s-au simtit datori sa prelungeasca în timp antipatia acestrala, simtita pentru valahii contemporani, urmasi ai acelora. La daco-geti sufletul e nemuritor.

     Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire de aceea el nu are nici un pret la razboi el trebuia jertfit fara parere de rau. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curatindu-se de patima: carnea, vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticalosirea omului. Nimic din nebunia thraco-dionysiaca nu e admis sau tolerat la geti. Oamenii sfinti vor fi la ei ascentii, care nu mai vor sa stie nici de lume nici de femei, ci în renuntarea la orice bucurie a trupului, se devoteaza gândului bun spre nemurirea sufletului. Zeul e în cer, iar nu pe pamânt. El e cerul senin, tulburarea firii e adusa de demonii rai ai ai furtunilor ai grindinii si a norilor, de acea getul ajuta Zeului la linistirea lumii, tragând el însusi cu arcul în norii ce ascund si întuneca fata Zeului din cer. ai tot de acea Zeul e adorat pe muntii cei înalti în singuratatea unde numai vulturii iar nu oamenii pot urca. Acolo sus, pierdut de lume si cercetat numai de rege, ca sa-i afle sfatul la caz de nevoie, sta marele preot.

     Templul si locuinta lui e într-o pestera, si el însusi nu se coboara decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a da vreo porunca, pentru curatirea de pacate, sau când are a face vreo prevestire ori a da învataturi. Regele însusi, ca stapân al trupurilor numai, iar nu si al sufletelor supusilor sai, asculta cu respect sfaturile marelui preot. Asa sta de departe de lume si mai presus de ea, marele preot al daco-getilor încât el, profetul zeului, e sanctificat el însusi ca zeu. Cu atât mai mult, daca e nevoie, poate fi si regele poporului sau. Dar îndeobste cele 2 puteri: cea politico-militara si cea religioasa nu se amesteca împreuna, ci sunt pastrate deosebite. ai puterea religioasa nu se amesteca în viata de toate zilele decât la mare nevoie. De abia odata la 4 ani, natiunea aduce Zeului - unul singur - jertfa suprema: un om caruia I se ia viata de carne, spre a i se darui viata de spirit, întru marea misiune de a purta su în cer rugaciunile si dorintele neamului de a fi înaintea zeului. ai aceasta jertfa e asa de sfânta încât daca trimisul nu moare în lanci, înseamna nu ca zeul are mila si îl iarta ci dimpotriva ca-l osândeste la moartea vesnica a vietii trupului si îl socoteste nevrednic de a se arata înaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat în lanci, pierde viata trupului, spre a de destepta în viata vesnica la zeul din cer. ai tot asemenea, când alta scapare nu mai este, regele si fruntasii se ucid, când sotul moare, sotia se ucide. Iar a muri în razboi e tot ce poate fi mai onorabil pentru un get.

Cât priveste dependenta învataturii religoase a getilor de cea phytogoreica chiar grecii, începând cu Herodot si sfârsind cu Hermippus Callimachos rastoarna problema, spunând fie ca Zamolxe a trait mult înainte de Pythagora fie chiar ca acesta a imitat învataturile tracilor (H.C. F.H.G. III.41) Însusi orphismul avea radacini tracice iar Pythagora era adânc influentat de osphism. Faptul ca oamenii ca Poseidomios si Flavius Iosephus citau pe calugarii geti ca pilde general cunoscute pentru a putea explica alte organizatii mai putin cunoscute, dovedeste vechimea si seriozitatea acestor institutii social-religioase getice. Ca o concluzie nu e demn sa renegam parintii si strabunii si din solidaritate si respect pentru stramosi resping miturile biblice si evanghelice, ca fiind imorale si crude având o "morala" plina de lasitate, prostitutie, incest, crima si genocid, violenta, înselaciune, formalism si lipsa de logica. Vreau sa refac legatura întrerupta de crestinism, cu stramosii geto-daci. Informatiile pe care le avem despre Zamolxe, chiar putine, îl prezinta ca pe un mare initiat de la care ne vine credinta în nemurire, din toate astea decurgind cinstea, demnitatea cumpatarea, încrederea în posibilitatea de a cunoaste lumea. Tot ce avem avem de la strabuni.

     Legenda lui Isus este neprobata în cel mai bun caz sau chiar deformata grosolan. A produs multa suferinta si în plus nu ofera nici o posibilitate de pacificare a lumii. În contrast religia geto-daca nu are idoli nici biserici iar cunostintele lor cât si experienta lor de viata îndeamna la respectul legilor vietii. Credinta zamolxiana se bazeaza pe morala geto-daca, pe cultul stramosilor, pe cunoasterea, practica a lumii pe nemurirea sufletului, pacifica zestrea noastra psihica eliminând zeii inventati de iudei si crestini. Esenta zamolxianismului este cunoasterea stiintifica a realitatilor universale si credinta în nemurirea laturii spirituale din om.