Este ştiut faptul că multe obiceiuri ale popoarelor vechi au fost considerate pur magice, până la descoperirea unor explicaţii ştiinţifice. Astfel, la 1908 (data publicării ediţiei princeps a remarcabilului tratat de etnologie  „Creanga de aur”), James George Frazer considera că obiceiul membrilor unor triburi africane de a înghiţi o anumită ciupercă (Penicillium notatum), ori de câte ori erau răciţi este un exemplu de magie imitativă. Etnologul britanic considera că africanul ia de la această ciupercă puterea de a învinge boala, ciuperca însăşi fiind dotată cu puteri fabuloase datorită aspectului său. Nu mulţi ani mai târziu, după descoperirea penicilinei de către Alexander Flemming, ipoteza magica dispărea, în favoarea unei întrebări rămase deocamdată fără răspuns cert: de unde ştiau triburile africane de existenţa acestui remediu antibiotic?

         Cât despre practicile medicale ale poporului român, practici moştenite încă de pe vremea strămoşilor noştri daci, ştim acum cu siguranţa că cel puţin unele, dacă nu chiar toate, erau bazate pe cunoştinţe ştiinţifice, chiar dacă nu ştim de unde şi cum ar fi putut fi dobândite aceste cunoştinţe.

         Pliniu, în a sa Historia naturalis, remarca: „Aş putea zice că Orfeu a adus cu el, cel dintâi, superstiţiile magice odată cu descoperirile medicale, dacă Tracia, unde se găsea, n-ar fi fost cu totul străină de magie.”⁽³⁵⁾ Într-adevăr, tradiţia antică îi atribuie lui Orfeu aşa-numitele “Tăbliţe Sacre”, tratat în versuri consacrat descrierii şi vindecării bolilor sufletului şi ale trupului. ⁽³¹⁾

         Descântecele, „armă” veche în arsenalul vindecătorilor populari, au fost întotdeauna considerate elemente magice, multă vreme neputându-se găsi vreo explicaţie logică a acţiunii lor. Există însă o serie de teorii care se pot suprapune pentru a oferi o explicaţie coerentă a modului de acţiune al descântecelor.

         Una dintre aceste teorii se sprijină pe un experiment realizat de profesorul Ion Cantacuzino. Unele descântece par a juca rolul unor  instrumente pur tehnice, de pildă un cronometru. Pentru prevenirea extinderii unei epidemii de holeră apărută printre găinile unui sat din Oltenia, „doftoroaia” a luat găina cea mai grav bolnavă, a introdus-o într-o oală cu apă clocotită şi a fiert-o descântând-o în tot acest timp. După scurgerea timpului destinat rostirii întregului descântec, găina a fost luată de pe foc, tocată mărunt şi împărţită găinilor sănătoase. Savantul a reluat experimentul în laborator, constatând că durata incantaţiei corespundea cu exactitate timpului necesar pentru inactivarea agentului patogen. Practic, ceea ce se obţinea era un vaccin „de casă”, la fel de eficient ca unul creat în laboratoarele biochimiştilor. O rostire mai lentă a descântecului ar fi determinat şi inactivarea antigenică a virusului, acesta pierzându-şi astfel proprietăţile, iar o rostire mai rapidă ar fi determinat o atenuare mai puţin profundă a virulenţei, găinile cărora le-a fost administrat „leacul” putându-se îmbolnăvi la rândul lor. ⁽²⁾       

         Există şi descântece pentru al căror efect nu este necesar vreun instrument exterior, de tipul celui utilizat în exemplul de mai sus. Acţiunea acestora ar putea fi explicată printr-un mecanism de sugestie puternică, dat fiind textul deseori impresionant al descântecului, asemănător în acest caz cu ritualul de vindecare a posedaţilor practicat de preoţii creştini. Boala este deseori alungată, ameninţată, „speriată” pentru a „ieşi” din corpul bolnavului, ca în acest descântec de izdat (colici intestinale) din judeţul Dolj:

         Alte descântece recurg la diminuarea treptată a bolii, până la dispariţia completă, ca în acest descântec de gâlci din judeţul Iaşi:

Nouă babe, nouă fete, nouă gâlci,

Opt babe, opt fete, opt gâlci,

Şapte babe, şapte fete, şapte gâlci,

Şase babe, şase fete, şase gâlci,

Cinci babe, cinci fete, cinci gâlci,

Patru babe, patru fete, patru gâlci,

Trei babe, trei fete, trei gâlci,

Două babe, două fete, două gâlci,

Una babă, una fată, una gâlcă,

Din una babă, una fată, nici una gâlcă. ⁽⁵⁾

         Acest descântec pare a funcţiona pe principiul sugestiei şi autosugestiei, prin intermediul căreia se activează sau se determina un anumit tip de evoluţie (în acest caz, de involuţie). Mecanismele subconştiente par a reacţiona mai bine la formule de sugestie evolutive, de tipul „Eşti din ce în ce mai sănătos”, decât la formule revolutive, de tipul „Din acest moment eşti sănătos”.

         După cum am remarcat şi într-unul dintre capitolele anterioare, pentru reuşita acestui tip de remediu este necesară obţinerea încrederii pacientului în capacitatea şi cunoştinţele medicului.

         Pentru pacienţii religioşi, poate avea efect, printr-un mecanism similar, un descântec – rugăciune de tipul celui de mai jos:

         Dacă în toate aceste cazuri pacientul poate înţelege textul descântecului, putându-se accepta şi existenţa unui mecanism de tip autosugestie în acţiunea curativă, nu acelaşi lucru se poate spune despre descântecele cu texte total sau parţial neinteligibile, ca acesta:

sau ca acesta, chiar mai puţin inteligibil:

         Eficacitatea unor asemenea descântece nu ar putea fi explicată pe baza sugestiei sau autosugestiei, pacientul  fiind de multe ori non – uman şi neputând înţelege textul descântecului (descântecele se aplică nu numai oamenilor, ci şi animalelor, caz în care mecanismul de sugestie este exclus).  Un posibil mecanism de acţiune ar fi acela al meloterapiei sau al sonoterapiei, putându-se remarca, în ambele exemple de mai sus, abundenţa de sunete armonice şi ritmate.

         După spusele anticului Platon, descântecul constituia o parte importantă a terapiei aplicate de medicii – sacerdoţi daci: “Adu-ţi aminte şi nu te lăsa înduplecat de nimeni să-i vindeci capul cu acest leac, până ce nu-ti va fi încredinţat mai întâi sufletul, ca sa-l vindeci cu acest descântec”⁽²⁸⁾. Şi pentru că nu numai descântecele se adresează sufletului, ci şi religia,  vom constata existenţa pe teritoriul dac a numeroase culte închinate unor divinităţi vindecătoare.

         Cea mai importanta divinitate dacă este Zamolxe, personalitate complexă zeificată, cu numeroase atribuţiuni, printre care si vindecarea trupului şi a sufletului⁽²⁵⁾. În afară de Zamolxe, zeul suprem, alte divinităţi adorate în Dacia erau Bendis, „zeiţă a magiei, exorcismelor si remediilor”, Darzos sau Derzos, zeu al puterii şi sănătăţii, al cărui nume era înscris pe amulete şi talismane protectoare, Apollo cântăreţul din liră, Asclepios sau Aesculapius.⁽²⁴⁾ O serie de zeităţi erau legate de utilizarea în scop terapeutic a izvoarelor calde sau reci. Printre acestea se numără în primul rând Aesculapius şi fiica sa Hygeia, Diana Germithita (nume de origine mixtă, romană şi tracă), Nymphaele şi Hercule, supranumit Invictus sau Salutifer.^{(12, 13)} Nu este exclus ca sub numele nimfelor vindecătoare (N. Salutiferis, N. Sanctissimus, N. Reginaundarum) să se fi vechi divinităţi dacice, aşa cum sunt cele ale tracilor din sudul Dunării sau cele ale celţilor. Urme ale acestora se păstrează şi astăzi, în legende şi obiceiuri legate de duhurile apelor, zâna apelor, sfântul apelor⁽²⁷⁾.

         Pe lângă templele închinate zeului Aesculapius se aflau spitale (transformate probabil ulterior in bolniţele aflate pe lângă mănăstiri) numite asklepeioane. Preoţii ce deserveau aceste asklepeioane erau cunoscuţi ca foarte buni terapeuţi. Despre cei aflaţi în templul de la Apulum se stie că se bucureau de o stimă deosebită. Un libert al acestui templu, Septimius Asklepius Hermes a primit distincţia “ornamentalia decurionalia”, care se acorda liberţilor numai pentru servicii deosebite aduse comunităţii. Un altar ridicat la Apulum certifică rezultatele obţinute de medicii - preoţi ai asklepeioanelor: “Aesculapio et Hygiae ceterisq(ue) diis deabusq(ue) huiusq(ue) loci salutarib(us) C(aius) Iul(ius) Frontonianus vet(eranus) ex b(ene)f(iciario) co(n)s(ularis) leg(ionis) V M(acedonicae) p(ro) redditis sibi luminibus grat(ias) age(us) ex viso pro se et Carteia Maxima coniug(e) et Iul(ia) Frontina filia v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).” ⁽¹³⁾