 Între manifestările specifice fenomenului militar, armele ocupă, fără doar şi poate, un loc de frunte, ele fiind expresiile fizice cele mai evidente. Vectori ale unor mesaje de ordin social şi ideologic, armelor li se confereau adeseori reale valenţe identitare, tipul şi specificul lor asociindu-se aproape invariabil războinicilor cărora le-au aparţinut. Aşa s-a întâmplat şi în cazul armelor curbe cu tăişul pe partea concavă, asociate invariabil de artiştii şi autorii Antichităţii, populaţiilor războinice nord-balcanice, tracice, dar mai ales geto-dacice.
Edificarea regalităţii dacice, în intervalul secolelor I î.Hr. – I d.Hr., făcută prin integrarea mai mult sau mai puţin paşnică a diverselor entităţi social-politice pre-existente, nu s-ar fi putut realiza fără o solidă infrastructură politico-militară, caracterizată între altele şi de existenţa unor nuclee de războinici profesionişti, cu o identitate bine conturată, constructori şi stăpâni ai unor fortificaţii impresionante, capabile să asigure şi să proiecteze în teritoriu puterea şi autoritatea centrală a regilor de la Sarmizegetusa.
Apariţia puterii romane la Dunăre de Jos în decursul secolului I d.Hr., a generat în zonă o serie de situaţii conflictuale, atât cu regatul dac, cât şi cu alte facţiuni tribale de pe ambele maluri ale fluviului, mai mult sau mai puţin raliate acestuia. Ciocnirile, desfăşurate pe un front dunărean întins pe mai bine de 1.000 de km, au fost amplu documentate de izvoarele vremii. Necesitatea de a răspunde eficient noilor provocări de ordin politic şi militar aduse de noua configuraţie de la Dunăre, va determina atât consolidarea vechilor fortificaţii existente, cât şi crearea şi articularea unor adevărate sisteme defensive, menite să apere frontierele, până atunci fluctuante, ale regatului dac. Din punctul nostru de vedere, o zonă de un deosebit interes pentru înţelegerea aceste fenomene, îl reprezintă zona Clisurii Dunării, unde pentru aproape un secol, despărţite doar de cursul marelui fluviu european, armatele regilor Daciei şi cele ale Romei s-au aflat într-un contact direct şi permanent.
În cadrul prezentului studiu, ne-am propus să discutăm problematica sistemului defensiv din zonă, încercând în acelaşi timp, o incursiune în lumea războinicilor daci de la fruntariile Imperiului Roman. În acest sens, vom prezenta totodată şi două arme curbe, inedite, descoperite într-unul din turnurile locuinţă din cadrul puternicei fortificaţii dacice de la Divici-„Grad” (comuna Pojejena, judeţul Caraş-Severin).
Mulţumim colectivului Muzeului Banatului Montan din Reşiţa pentru tot sprijinul şi bunăvoinţa cu care ne-au ajutat în vederea redactării acestui studiu. El este dedicat memoriei lui Liviu Măruia, lector universitar în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, doctor în arheologie, cercetător al perioadei dacice din Banat şi, nu în ultimul rând, un foarte apropiat prieten.
Discuţia din cadrul articolului nostru, vizează, în cadrul sectorului de clisură a Dunării, un areal delimitat convenţional între localităţile moderne Baziaş (comuna Socol, jud.Caraş-Severin) la vest şi Ieşelniţa (comună, jud.Mehedinţi) la est. La sud, limita este dată de către cursul Dunării, iar la nord, limita este reprezentată de cursul râului Nera. Analiza noastră cuprinde aproape în totalitate zona Munţilor Almăjului – deşi înălţimile depăşesc arar cota de 1000 de metri, diferenţele mari de relief şi gradul ridicat de fragmentare determină ca acest masiv să fie, chiar şi astăzi, una dintre cele mai slab populate şi izolate zone din România (Măruia 2004-2005).
Rezultatele analizei descoperirilor cunoscute în literatura de specialitate şi cartarea lor în vederea obţinerii unei imagini asupra intensităţii de locuire, trebuie privite cu precauţiile de rigoare. Astfel, cu excepţia fortificaţiilor, descoperirile întâmplătoare sunt adeseori larg datate, încadrarea lor în perioada noastră de interes, secolele I î.Hr – I. d.Hr., fiind în foarte multe cazuri discutabilă.
Aceleaşi incertitudini în ce priveşte datarea, planează şi asupra tezaurelor şi descoperirilor numismatice, problema circulaţiei monetare în Dacia pre-romană, a perioadei de utilizare şi păstrate a anumitor monede, constituind subiecte ce încă nu au fost clarificate corespunzător. În vederea acestui articol, am luat în discuţie 45 de descoperiri arheologice distincte, care constau în 5 fortificaţii, 8 aşezări deschise, 6 locuiri în peşteri, 10 tezaure monetare şi 15 puncte cu descoperiri monetare izolate.
Pentru a putea înţelege corect funcţionalitatea unor ansambluri defensive şi relaţionarea lor spaţială cu aşezările învecinate, credem că trebuie pornit, în primul rând, de la o bună cunoaştere a realităţilor terenului, utilizarea mijloacelor moderne de analiză (programe de tip GIS), fiind, din punctul nostru de vedere, indispensabilă.
Pentru calculul arealelor de vizibilitate, am utilizat un MNT (Model Numeric al Terenului) la o rezoluţie de 30 m, prelucrarea şi procesarea informaţiilor fiind realizată cu ajutorul programului Global Mapper 13.00. Am consultat de asemenea şi ortofotoplanurile, scara 1:5000, disponibile online pe site-ul ANCPI. Informaţiile cu privire la localizarea precisă (coordonate GPS şi în format Stereo70) a celor mai multe dintre punctele analizate ne-au fost oferite cu amabilitate de către Liviu Măruia şi Alina Gheorghe.
La calcularea arealului de vizibilitate şi control al unei fortificaţii situată în condiţii de relief accidentat, utilizarea unui singur punct de referinţă poate fi adeseori de natură să cauzeze erori. Este bine cunoscut că de pe un platou montan, perspectivele sunt diferite la o latură la alta, or interesul nostru a fost să redăm o perspectivă globală asupra arealului de vizibilitate existent. Astfel, pentru fiecare obiectiv în parte, am luat în calcul mai multe puncte de referinţă ce formează o meşă poligonală suprapusă pe ceea ce am stabilit (de cele mai multe ori strict convenţional) că reprezintă „limitele” obiectivului analizat, planşele prezentate de către noi redând rezultatul cumulat al analizelor efectuate pentru fiecare din aceste puncte de referinţă.
Dat fiind faptul că observarea din fortificaţii se făcea, în mod cert, din turnuri sau observatoare special construite, am luat în calcul o înălţime de 10 metri deasupra nivelului solului (cu toate acestea, pentru această zonă, analizele în care am calculat areale de vizibilitate de la nivelul solului pentru obiectivele discutate au oferit rezultate identice).
| Piesele şi contextul lor de descoperire |
Fortificaţia de la Divici-„Grad” se află situată pe Clisura Dunării, între kilometri fluviali 1065-1066, pe ultimele înălţimi ale Munţilor Almăjului, ocupând un masiv de formă triunghiulară, cu o suprafaţă de 7000m pătraţi, ce domină cu cca. 100m cursul fluviului. Înconjurat pe trei laturi de pante abrupte, ea este accesibilă doar pe o şa îngusta dinspre nord, barată în Antichitate cu două şanţuri de apărare, având o deschidere de 6, respectiv 10m, separate de ceea ce pare să fi fost un val de pământ. În imediata apropiere a fortificaţiei, pe o serie de terase antropice localizate pe pantele estice ale promontoriului, au fost observate numeroase urme de locuire – la poale, pe malurile Dunării a existat şi o aşezarea civilă contemporană, actualmente inundată ca urmare a construirii barajului de la Porţile de Fier (Gumă et alii 1987; Gumă et alii 1995; Gumă et alii 1997; Glodariu 2004; Rustoiu 2005; Rustoiu 2006-2007).
Pe culmea situată la nord-vest de sit mai fost observate o serie de lucrări de fortificare constând în trei valuri de pământ succesive (Gumă et alii 1995). Liviu Măruia ne semnala în zonă de vest a Munţilor Almăjului existenţa unor fortificaţii de baraj de mare amploare, probabil de perioadă dacică, similare celor cunoscute în Munţii Şureanului (vezi Oltean 2012) – din aceste motive, credem că pe viitor s-ar impune efectuarea unor cercetări de teren sistematice în tot acest areal.
Cercetările arheologice efectuate în punctul „Grad”, între anii 1985-1998, au dus la surprinderea a trei faze distincte de fortificare, cărora par să le corespundă trei faze de locuire. Descrierea noastră va viza îndeosebi aspectele ce ţin de funcţiile militare ale obiectivului discutat. În prima dintre aceste faze, mai puţin cunoscută (datată între sfârşitul secolului II î.Hr. - prima jumătate a sec. I î.Hr.), platoul a fost apărat de un simplu val de pământ cu palisadă. A doua fază, mult mai bine argumentată prin descoperiri, se datează în linii generale pe parcursul secolului I î.Hr., până la începutul secolului I d.Hr., când fortificaţia suferă o distrugere importantă. În această perioadă, pantele valului de pământ din nivelul timpuriu au fost nivelate prin adăugarea unei mari cantităţi de lut tasat, realizându-se astfel o terasare pe care s-a amenajat un zid din piatră. Acesta prezintă paramentele realizate din piatră parţial fasonată, legată cu lut, emplectonul fiind realizat din piatră sfărâmată şi lut, surprinzându-se, pe exterior şi o serie de bârne de sprijin înfipte vertical, având probabil rol de sprijin. Acestei faze îi corespunde, se pare, şi turnul-locuinţă T2, cu o bază de piatră şi cu un etaj realizat probabil din cărămidă (Gumă et alii 1995).
Cea din urmă etapă se desfăşoară pe tot parcursul secolului I d.Hr. şi marchează apogeul dezvoltării fortificaţiei (Gumă et alii 1995, Gumă et alii 1997; Glodariu 2004; Rustoiu 2005; Rustoiu 2006-2007).
În urma unei distrugeri importante petrecute la finalul fazei II, zidul de piatră anterior este refăcut, ocazie cu care se construieşte în nord-vestul platoului şi turnul locuinţa T1, care, prin prisma poziţiei sale deţinea şi funcţia unui turn de curtină (Pl.IV). Între zidul refăcut şi marginea turnului locuinţă există un spaţiu gol de câţiva metri – judecând după planurile de săpătură publicate, este foarte posibil ca aici să fi fost localizată poarta de acces în fortificaţie. Din latura nord-estică a lui T1 pleacă un zid de piatră cu o grosime de 3,60m, lucrat în tehnica opus incertum. Ca şi în cazul zidului din faza II, întărirea structurii s-a făcut tot exterior, printr-o serie de bârne masive verticale, susţinute într-o structură de grinzi sau scânduri transversale, conform autorilor săpăturii (Gumă et alii 1995, Gumă et alii 1997). Pare greu de explicat de ce s-a ales realizarea acestei structuri de lemn la exteriorul zidului, expusă permanent pericolului de incendiere în timpul asediilor – se prea poate însă ca raţiunile de ordin constructiv (riscul de alunecare a zidului spre exterior) să fi prevalat asupra considerentelor de ordin militar.
Turnul locuinţă T1 prezintă o formă rectangulară, fiecare dintre laturile sale măsurând cca. 9,50m pe exterior (Pl.IV). Pereţii săi, solizi, cu o grosime cuprinsă între 2,15-2,20m, se păstrau în elevaţie până la 1,50-1,60m de la nivelul de călcare. Edificiul a fost construit pe o fundaţie de 0,80m adâncime, săpată în stratul de lut bine tasat al unei terasări anterioare. Fundaţia s-a realizat din bucăţi mari de stâncă locală, nefasonată, lipite una de alta cu lut (Gumă et alii 1995). Pereţii turnului prezintă o structură complexă, fiind realizaţi la rândul lor în tehnica „opus incertum”, însă într-o manieră uşor diferită de cea a zidurilor cetăţii. Astfel, atât la interior cât şi la exteriorul pereţilor existau paramenţi solizi, realizaţi din blocuri mari de stâncă cu forme diverse, sumar fasonate la exterior, liantul folosit fiind lutul. Între paramenţi se afla un emplecton realizat din bucăţi mai mici de stâncă legate cu lut, întreaga construcţie fiind consolidată prin mai multe rânduri de bârne transversale de lemn, cu capete în formă de „coadă de rândunică” (vezi Pl.IV). Aceste şiruri de lăcaşe, situate la cca.1m distanţă unele de altele, au putut fi observate mai ales pe laturile dinspre SV, NV şi NE ale turnului, mai bine păstrate (Gumă et alii 1995). Etajul superior al turnului a fost realizat din cărămidă, judecând după cărămizile întregi şi fragmentare, unele dintre ele prost arse, găsite în dărâmătură. S-au putut distinge trei tipuri distincte: de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni de 30x40cm, respectiv 22x13cm şi de formă pătrată, având dimensiunile de 19x18cm, grosimea tuturor tipurilor fiind cuprinsă 7-8cm. De notat că unele dintre piesele de formă dreptunghiulară păstrau urmele de tencuială, groasă de cca. 1 cm. Numeroasele urme de lemn carbonizat, dar şi cuiele şi piroanele, descoperite în dărâmătură au rezultat ca urmare a distrugerii prin incendiere a infrastructurii şi a suprastructurii din lemn ale turnului (Gumă et alii 1987, Gumă et alii 1995, Gumă et alii 1997).
În interiorul turnului, într-o poziţie centrală se afla o vatră de lut, de formă rotundă. În jurul ei, în interiorul încăperii acestuia s-a descoperit un bogat material arheologic, constând în numeroase fragmente ceramice lucrate atât cu mâna, cât şi cu roata, unele dintre ele pictate. Se remarcă şi prezenţa fragmentelor provenind de la chiupuri de mari dimensiuni. S-au descoperit şi piese metalice, din rândul cărora atrage atenţia o nicovală de bijutier. În zona surprinsă în cadrul Secţiunii I (Pl.IV), au fost descoperite şi cele două arme curbe, care fac obiectul studiului nostru.
Dincolo de incontestabilul set de valori spirituale şi culturale cu care dacii au pătruns în conştiinţa Antichităţii, istoria s-a lăsat mai uşor impresionată de caracterul războinic şi virtuţile militare de care aceştia au dat dovadă în tumultuoasa lor existenţă. Războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 p.Chr., au scos în evidenţă nu numai însuşirile marţiale devoalate de către sursele scrise, ci şi o adaptare locală a unei specii de sabie curbă cunoscută în Antichitate sub numele de falx, ale cărei urme arheologice ies încet la iveală. Armele cu lama curbată au avut o lungă evoluţie în mediul tracic şi, apoi, dacic. Sursele antice scrise, reprezentările artistice şi descoperirile arheologice atestă acest lung proces (Rustoiu 2007).
P.Papinius Statius, poet latin protejat de Domiţian, sub care putem presupune că îi cunoscuse bine pe daci, remarcă sinistra faimă a armelor lor, cărora îi asociază: Quo Paeones arma rotatu, quo Macetae sua gaessa citent, quo turbine contum Sauromates falcemque Getes arcumque Gelonus tenderet et flexae Balearicus actor habenae [...] (Statius, Achilleis, II, versurile 131-134 ale părţii a II-a).
Despre această teribilă sabie, cu care dacii s-au opus expansiunii romane, vorbeşte şi M.Cornelius Fronto, important retor şi jurist roman: [...] in bellum profectus est cum cognitis militibus hostem Parthum contemnentibus, saggitarum ictus post ingentia Dacorum falcibus inlata volnera despicatui habentibus (Fronto, Principia Historiae). Aşa îşi începe acesta descrierea faptelor vitejeşti ale împăratului L.Verus în războiul cu parţii, în încercarea de a masca slaba prestaţie a fostului său elev, la desfăşurarea conflictului. Fragmentul, intens citat în literatura de specialitate, este foarte important pentru faptul că aduce în discuţie, la peste jumătate de secol distanţă de războaiele daco-romane, nu numai generalizarea săbiilor curbe la daci, ci şi a formelor acestora. Denumindu-le generic seceri, autorul arată că e vorba de nişte arme curbe, incluzând în sintagma Dacorum falcibus secerile, coasele, cosoarele, cuţitele, pumnalele şi săbiile curbate folosite în perioada regatului dac.
În ciuda reputaţiei, exemplificarea cu artefacte suferă o serie de neajunsuri, datorate în parte rarităţii acestor obiecte în contextele arheologice, iar pe de altă parte, din cauza relativei lor standardizări. Deşi prezente pe monumente arhitecturale, emisiuni monetare sau piese votive, ambiguităţile artistice nu lasă să răzbată întotdeauna caracteristicile reale ale acestor săbii (Borangic 2006), autorii mulţumindu-se aproape invariabil să redea ideea de falx şi foarte rar imaginea obiectivă a acesteia.
Cum spuneam, descoperirile de falx dacica sunt rare, comparativ cu faima lor în epocă, până în prezent fiind descoperite un număr relativ mic de astfel de săbii încovoiate, subsumate, cu mici excepţii, unui singur tip de sabie, numit „Sarmizegetusa” (Borangic 2006), după locul de provenienţă a mai multor astfel de piese, despre care aveam certitudinea că sunt autentice şi care au păstrate aproape integral toate caracteristicile. Sintagma falx dacica, prin asocierea între cei doi termeni latini, permite identificarea exactă a armei, în diverse contexte istorice şi arheologice (Cf. Borangic 2006). Acest tip de sabie a fost multă vreme singurul model asupra căruia nu planează nici un dubiu în ceea ce priveşte autenticitatea, celelalte tipuri au fost presupuse ca fiind posibile deoarece, chiar dacă ilustrările artistice nu au fost dublate de descoperiri concrete, nu era exclus ca ele să apară în viitor, căci tehnica manuală prin care erau produse lăsa loc pentru existenţa lor în epocă, fie şi într-un număr limitat (Borangic 2006), iar prezenţa lor consistentă în arta romană părea mai mult decât un canon artistic.
Presupunerea s-a dovedit corectă, căci, aşa cum am admis provizoriu, cercetări ulterioare, efectuate în cetatea de la Divici, au confirmat arheologic existenţa acestui alt tip de sabie curbă, numit „gladius curbat”, tipul III, înregistrat ca A2B3 - sabie cu lama de dimensiuni medii, având doar vârful încovoiat - (Borangic 2006), în mediul dacic. Combinaţia de termeni este numai aparent contradictorie, căci ea a circulat în Antichitate, cel puţin ca licenţă poetică. O întâlnim, spre exemplu, sub forma falcatus ensis – ensis fiind un sinonim pentru gladius (Cf. Daremberg, Saglio 1926) şi în două dintre poemele Metamorfozelor lui Ovidiu (partea I, versurile 717-718: Nec mora, falcato nutantem vulnerat ense, qua collo est confine caput [...]; partea IV, versul 727: Desinit inpiscem falcato vulnerat ense [...] şi partea V, versul 80).
Prezumpţiile anterioare au fost, atunci, sprijinite doar de ilustrarea unor astfel de arme în arta romană, lipsind, până acum, documentul arheologic care să confirme existenţa unui astfel de tip de sabie încovoiată, a cărei morfologie să permită utilizarea ei într-un cadru disciplinat, în formaţii de luptă compacte, după model roman. Modificările aduse modelului de sabie curbă dominant „Sarmizegetusa”, ce pare să fi fost arma predilectă a unei categorii distincte de războinici daci, din considerentele noilor tactici aplicate în faţa legiunilor romane şi lipsa lor din orizonturile cronologice anterioare, permit ipoteza că acest tip de armă a fost o ciudată simbioză între falx dacica şi gladius, în fapt o variantă târzie, hibridizată, a temutei săbii încovoiate. Această sabie curbă, are lama scurtă şi încovoiată doar în vârf şi era folosită, cel mai probabil, cu o singură mână.
Astfel, pe Columna lui Traian, monument cu vizibil mesaj de propagandă imperială, în scenele de luptă, războinicii comati, mânuiesc, invariabil, săbii curbe scurte şi scut (Pl.5). Trebuie menţionat că săbiile curbe de tip Sarmizegetusa, au de regulă un mâner de două mâini, ceea ce elimină posibilitatea de a utiliza simultan şi scutul. Acest aspect permite ipoteza ca cei înarmaţi cu tipul de sabie Sarmizegetusa deschideau lupta, creând breşe, iar cei cu săbii scurte, între care şi tipul gladius curbat, constituiau grosul războinicilor, care duceau lupta corp la corp.
O redare mai explicită există pe friza cu arme a trofeului de la Adamclisi (Pl.6/1), unde sabia curbă are dimensiunile comparabile cu gladius-urile de lângă ea. Complet diferită de celelalte arme reprezentate pe monument, aceasta are o lamă dreaptă până aproape de vârf, care este scurt şi se înconvoaie brusc, iar mânerul, uşor supradimensionat, este despărţit de lamă printr-un manşon de gardă vizibil doar pe partea inferioară a lamei (Bobu-Florescu 1960).
Vitejia şi iscusinţa în arta militară a dacilor nu a fost exploatată doar pentru distracţia plebei, în arenele unde au fost duşi ca gladiatori, după epilogul războaielor daco-romane, căci administraţia imperială, al cărei pragmatism a fost politică de stat, a folosit cu pricepere aceste calităţi ale noilor supuşi ai Imperiului şi a încorporat un mare număr de soldaţi proveniţi din Dacia, în unităţile auxiliare romane (Petolescu 2002). Între aceste unităţi, dislocate la mari distanţe faţă de locul natal, se numără şi Cohors I Aelia Dacorum, cantonată la (C)Amblogana, în Britannia, azi Birdoswald (GB), menţionată într-o serie de izvoare epigrafice (Petolescu 2002). Prima în ordine cronologică, databilă între anii 198-209 p.Chr., este o lespede de piatră „dezvelită” cu ocazia construirii unui horeum de către soldaţii cohortei dacice amintite şi a Cohortei I Thracum civium Romanorum, a cărei inscripţie (Pl.6/2) este flancată la stânga de o sabie cu vârful încovoiat şi la dreapta de o ramură de palmier, simbol al victoriei (Russu 1980).
O altă menţiune, realizată pe un bloc de piatră descoperit în 1852, încastrat în zidul unui alt depozit de cereale, de către soldaţii aflaţi sub conducerea tribunului Marcus Claudius Menander, comandantul Cohortei I Thracum civium Romanorum, se datează în jurul anului 219 p.Chr. Pe relieful monumentului, păstrat la Muzeul Carlisle, textul inscripţiei este încadrat în dreapta de ramura de palmier, iar în stânga de o sabie curbă cu lama dreaptă până aproape de vârf (Pl.6/3), unde se înconvoaie rezultând un vârf ascuţit (Russu 1980; Petolescu 1980). Ambele arme sculptate, atestă originea unităţilor staţionate aici, cel puţin a militarilor din primele contingente şi chiar dacă, foarte probabil, ele nu reflectă arme curbe în uzul unităţii, ele rămân ca veritabile simboluri asociate cu etnosul dac.
O asociere similară putem remarca şi pe un altar onorific (Pl.6/4), a cărui datare pare să fie jumătatea secolului al II-lea p.Chr., ridicat în cinstea unui înalt ofiţer roman, Sextus Vibius Gallus, praefectus castrorum legiones XIII Geminae, găsit la Amastris, azi Amasra (Turcia) şi care îl înfăţişează pe titularul monumentului călare, luptând cu doi barbari. Unul dintre aceştia, pare-se rănit, aruncă din mâini o sabie curbă lungă, iar al doilea are şi el o sabie încovoiată, dar de mai mici dimensiuni. Evenimentul care a prilejuit distingerea ofiţerului şi, ulterior, ridicarea altarului, este legat de pătrunderea în Dacia romană a unor populaţii barbare împotriva cărora Legiunea a XIII Gemina, cantonată la Apulum, în corpul de comandă al căreia se afla şi Sextus Vibius, a purtat o serie de bătălii. Aceste convulsii armate sunt puse pe seama războaielor marcomanice din anii 166-169 p.Chr., iar episodul demonstrează că în cadrul „confederaţiei” barbare, care a atacat provincia, se găseau şi daci liberi care utilizau încă temutele săbii-seceră (Russu 1971), ceea ce trebuie pus în legătură cu afirmaţiile lui Fronto.
Dosarul istoric al acetui tip de sabie încovoiată ar fi fost, desigur, cantonat în zona presupunerilor, dacă cercetări recente nu ar fi dus la descoperirea unui exemplar întreg, bine conservat, într-un context arheologic indubitabil.
Este vorba despre o sabie curbă, scurtă, obţinută prin forjare la cald, puternic curbată în zona vârfului, asemeni unui cioc şi cu tăişul pe partea concavă (Pl.7). Mânerul nu prezintă urme vizibile de nituri, fixarea fiind probabil asigurată prin înfigerea spinului terminal în coada de lemn. Mânerul trebuia să fi fost destul de masiv, pentru a asigura un balans adecvat armei şi o mobilitate sporită în timpul luptei.
Arma a aparţinut, cel mai probabil, unui infanterist, lungimea relativ medie fiind un impediment pentru un călăreţ, astfel că ea era utilizată în lupta de aproape – curbura accentuată şi forma vârfului oferindu-i avantajul unei puteri mari de penetrare, fiind foarte probabil, capabilă să străpungă armuri uşoare. Datorită formei specifice, întreaga forţă de penetrare se concentrează în vârful armei, care nu se preta, deci, la acţiuni de înjunghiere, eficacitatea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Această particularitate o făcea deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul era protejat de armură, scut şi coif. Leziunile potenţiale (lovituri penetrante, tăieturi, despicături) depindeau, deci, în mare măsură de puterea loviturii, de experienţa celui ce folosea arma, de unghiul de incidenţă precum şi de porţiunea de corp afectată. În cazul loviturilor cu amplitudine mare, intervenea şi forţa de inerţie conferită de greutatea armei şi a braţului (Borangic 2007-2008), agravate de acţiunea de agăţare
Am fi tentaţi să spunem că, dincolo de particularităţile remarcabile ale acestui tip de sabie, ea a fost în uzul general al armatei lui Decebal, dar am cădea în clişee istoriografice evidente. Peisajul istoric al ultimei perioade de existenţă a regatului geto-dac a relevat existenţa unui corp de armată profesionist (Petre 2004), ierarhizat la rândul lui, iar săbiile curbe erau, de regulă, folosite doar de o categorie distinctă de războinici.
Etajul superior, al acestei ierarhii, era format din aşa-numiţii tarabostes. Bine înarmaţi, echipaţi cu un arsenal eficient şi eterogen, ce cuprindea lănci, spade de tip celtic, pumnale curbe de tip sica, scuturi, arcuri, armuri de zale şi coifuri, călărind cai selecţionaţi şi dresaţi, posedând o construcţie mentală de excepţie, aceşti nobili au constituit nucleul dur al organizării militare geto-dacice, ce furniza atât comandanţii militari, cât şi unităţi speciale, compuse din rudele lor apropiate, clienţi, gărzi personale, la care se adăugau, probabil, şi mercenari.
Consideraţi multă vreme ca fiind de fapt masa poporului de rând, o altă categorie de militari erau kometaii, războinicii pletoşi, de fapt oşteni ai regelui, provenind din straturile inferioare ale societăţii, mai puţin nobile, nucleu şi liant al unei armate regale compacte şi disciplinate. Această ipoteză presupune existenţa unor proprietari liberi, ce erau chemaţi să se alăture aristocraţiei războinice, periodic. Conflictele endemice au dus la permanentizarea prezenţei lor în fenomenul militar local. Într-o societate în care tradiţia morţii pe câmpul de luptă, ca rit iniţiatic de nemurire, atestă - împreună cu existenţa unor panoplii de paradă şi a unor inventare funerare fastuoase - un imaginar complex al funcţiei războinice, ar fi de neconceput ca sensul simbolic originar al pletelor acestor capillati să fi fost răsturnat, transformând podoaba capilară, dintr-un element de distincţie socială şi de superioritate, într-un stigmat al inferiorităţii, aşa cum până acum a fost interpretată această categorie socială. În contrast cu pilophorii, aristocraţia legată prioritar de funcţia de suveranitate sacră, kometaii, par să fi reprezentat iniţial tagma nobilă a războinicilor, mandatarii celei de-a doua funcţii indo-europene, o elită militară puternic specializată, a cărei ocupaţie principală era războiul.
Existenţa acestei elite este susţinută şi de calităţile combative ale acestui tip de sabie care nu putea fi mânuită de oricine, fiind nevoie de profesionişti ai armelor, special instruiţi să lupte cu acest gen de armă. Eficacitatea sabiei în înfruntarea cu echipamentele defensive ale oponenţilor, în special ale legionarilor romani, pare să se fi datorat nu numai calităţilor săbiilor de tip falx, ci şi elementului uman din această ecuaţie. Izvoarele scrise vorbesc de un mare impact psihologic al armelor curbe ale dacilor, cele artistice şi numismatice confirmă utilizarea lor pe scară largă, în vreme ce descoperirile arheologice sunt rarisime, limitându-se la câteva exemplare. Explicaţia rezidă atât din faptul că aceste săbii erau trofee râvnite, figurarea lor pe majoritatea ansamblurilor artistice fiind un mesaj evident, cât şi din faptul că aceste unităţi de elită constituie doar o parte, nu cea mai numeroasă, a unei armate, iar o a treia posibilitate ar fi tocmai statutul social inferior al acestor războinici, ale cărui rituri funerare nu ne sunt, deocamdată, cunoscute.
Că această elită nu era una aristocratică ci, foarte probabil, doar o clasă specializată de războinici, capillati menţionaţi de sursele antice, oameni născuţi liberi având obligaţii cu caracter militar şi aflaţi într-o relaţie de subordonare faţă de pilleati, o demonstrează şi absenţa din contextele funerare a sabiei încovoiate, neexistând nici un caz de inventar funerar în a cărui componenţă să se regăsească şi falx dacica. Dimpotrivă, în toate contextele arheologice sigure, falx dacica, apare ca o armă ascunsă parcă pentru a evita confiscarea ei sau, şi mai probabil, pentru a nu da de gol statutul proprietarului (Borangic 2009, cu bibliografia subiectului).
Eficienţa acestor luptători a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei, care era capabilă să pricinuiască răni grave, chiar dacă oponentul era protejat de armură. Al doilea element care a stat la baza binomului de succes om-armă a fost instrucţia psihică specială a mânuitorilor de falx. Utilizarea acestui tip de sabie presupune, pe lângă antrenamentele riguroase, un grad de eroism care, combinat cu caracteristicile de excepţie ale armei, poate justifica asocierea aproape exclusivă a dacilor – iar pe monede şi a Daciei – cu teribila falx dacica. Ataşamentul acestor războinici pentru o asemenea armă, trebuie pus în legătură cu lipsa thanatofobiei la geto-daci şi, foarte probabil, cu semnificaţiile magico-religioase pe care armele curbe le-au avut în mai toate culturile, asocierea dintre ele şi moarte fiind o constantă culturală identificată până astăzi (Borangic 2009). Secera, sursa primară de inspiraţie a armelor curbe, a fost asociată în miturile primordiale cu timpul, dar şi cu schimbarea şi renaşterea, devenind ulterior un atribut al Morţii (Dobre-Bogdan 2003).
În acelaşi registru trebuie privită şi o altă armă curbă, un cosor masiv, descoperit în context similar cu sabia (Pl.9/1). Piesa este din realizată din fier, forjată la cald, puternic curbată în zona vârfului, asemeni unui cioc, cu tăişul pe partea interioară. Prezintă tub de înmănuşare şi gaură pentru nit. Se monta pe o coadă de lemn, destul de masivă, judecând după dimensiunile manşonului. Dată fiind forma specifică, se poate presupune că cei care le mânuiau acţionau ca trupe de suport în cadrul altor unităţi.
Poziţionarea acestor piese în rândul uneltelor sau al armelor a fost, cel mai adesea, subiect viu discutat şi disputat în literatura de specialitate (Borangic 2010), apartenenţa la una sau alta dintre categorii a fost stabilită adesea la modul general, lipsind o analiză funcţională. Motiv pentru care, deşi figurează în reprezentări antice (Pl.8/1-2), ele au fost tratate periferic de către arheologi.
Nu mai puţin eficace decât săbiile propriu-zise, aceste cosoare reprezentau o soluţie tactică la care au recurs atât războinicii profesionişti, cât mai ales luptătorii de rând. Activând şi ca reenactor, în cadrul unor asociaţii de profil, am participat la realizarea, prin metode de arheologie experimentală unor astfel de arme şi le-am testat eficienţa în situaţii concrete, simulând lupte cu grupe de legionari romani (Pl.9/2-3). Ataşate la o coadă de lemn puternică, a cărei lungime optimă este situată între 1 şi 1,5 m, aceste arme puteau produce dezarmări, răni grave la cap, prin lovituri directe sau tăieturi letale la picioare sau în zona gâtului. Coada lungă permitea lupta la o distanţă sigură faţă de spadele scurte ale legionarilor, iar aplicarea loviturilor, ţinând cosorul cu ambele mâini, transforma banala unealtă într-o armă teribilă, extrem de eficientă. Nu mai puţin eficace erau şi cosoarele montate pe cozi mai scurte şi mânuite în tandem cu scutul (Pl.9/3). Relativ ieftine, costurile realizării unui astfel de cosor fiind estimate la cca. 3 ore/muncă, cosoarele trebuie să fi fost extrem de preţuite, iar numărul lor suficient de mare, încât să devină vizibile în arta romană şi acum şi în contexte arheologice.
Nu lipsit de importanţă este figurarea unei astfel de arme pe Columna lui Traian, unde un personaj de rang nobiliar, dacă judecăm după pileus-ul specific, îl foloseşte împotriva romanilor (Pl.8/1). Ataşat unei cozi ce depăşeşte dublul lungimii lamei, cosorul are lama scurtă şi foarte încovoiată, asemănătoare cu a unor piese provenind din contexte arheologice. Faptul că un taraboste mânuia o astfel de armă poate sugera eficienţa ei, astfel încât războinicul să o prefere alteia la care rangul şi statutul său i-ar fi permis accesul. Răspândirea şi frecvenţa cosoarelor, datate cu precădere în secolele I a.Hr. – I p.Hr., în întregul areal geto-dacic, precum şi utilizarea lor, fie şi ocazional, ca arme, permit includerea acestei categorii de artefacte între acele Dacorum falcibus pomenite de Cornelius Fronto (Borangic 2010).
Analizele arealelor de vizibilitate pentru fortificaţiile din zonă au oferit o serie de rezultate extrem de interesante. Situată pe ultimele înălţimi vestice ale Munţilor Almăjului, fortificaţia de la Socol - „Palanački Breg” deţinea un areal de vizibilitate foarte bun spre vest şi sud, care îi permitea să controleze zona de pătrundere a Dunării în Clisură (Pl.10). Nu deţine intervizibilitate cu Divici - „Grad”, dar este foarte posibil să fi făcut parte dintr-un sistem defensiv mai complex, localizat pe plaiurile Munţilor Almăjului. Apropierea de Câmpia Bănăţeană, dar şi de cursul inferior al Nerei asigura terenuri agricole abundente – absenţa săpăturilor de anvergură nu ne permit să spunem în ce măsură punctul era arondat rutelor comerciale ale vremii – dar prezenţa arhitecturii în piatră (Gumă et alii 1997) şi descoperirile monetare aflate în arealul de control sau în zonele limitrofe (vezi Pl.II), se constituie în dovezi clare privind puterea şi prosperitatea locuitorilor acestei fortificaţii în perioada regatului dac.
Divici-„Grad” are cel mai întins areal de vizibilitate dintre toate fortificaţiile analizate, controlând accesul pe cursul Dunării pe o distanţă de cca. 25 de km. Are o vedere bună asupra plaiurilor ce urcă pantele Munţilor Almăjului, dar şi asupra malului drept al fluviului. Zona în care era situată este o zonă de lărgire în cadrul defileului (v.Pl.11/A), unde apa Dunării putea fi traversată în relativă siguranţă - mai mult decât atât, iarna, în acest sector, există şi tendinţa apariţiei podurilor de gheaţă (informaţie L.Măruia). Caravanele de negustori sau cetele războinice în căutare de pradă, odată ajunse pe malul sudic, puteau să se îndrepte către valea largă a râului Pek, de unde puteau ajunge cu uşurinţă pe una dintre cele mai importante rute comerciale şi militare ale vremii - Valea Moravei. Spre est, văile largi ofereau terenuri suficiente pentru agricultură, apropierea de zona montană oferind de asemenea lemn şi piatră din belşug, care au şi fost de altfel utilizate la edificarea fortificaţiei în a doua şi a treia fază de existenţă a ei, iar pescuitul sau vânătoarea puteau oricând deveni surse suplimentare de hrană (El Susi 1996).
Arhitectura monumentală în piatră, turnurile-locuinţă cu etaje din cărămidă tencuită, prezente în cele două faze ale fortificaţiei care se suprapun cronologic secolelor I î.Hr. – I d.Hr., ierarhizarea habitatului într-o „acropolă fortificată” şi o serie de aşezări civile adiacente şi nu în ultimul rând, capacitatea de a antropiza spaţiul natural prin masive lucrări de terasare, reprezintă dovezi ale unei ideologii de proiectare şi manifestare a puterii care o regăsim prezentă sub aceleaşi forme în arealul cetăţilor dacice transilvane. Şi analogiile nu se opresc aici: prezenţa ceramicii pictate, a pieselor de import (procurate prin jaf sau negoţ), unele adevărate produse de lux (Gumă et alii 1995; Gumă et alii 1997; Rustoiu 2006-2007) şi nu în ultimul rând, prezenţa armelor curbe, atestă, fără doar şi poate, un nivel şi un mod de trai comparabil cu cel din zona capitalei regatului dac. Puzderia de tezaure monetare şi descoperiri izolate din arealul Divici – Moldova Noua – Coronini, fac dovada suplimentară a prosperităţii zonei (Pl.II).
Pe lângă nobilii războinici, cu banderiile lor aferente, fortificaţia, locuită permanent, a adăpostit cu siguranţă şi meşteşugari iscusiţi, judecând după piesele specifice descoperite: lingură pentru turnat cositor, pilă, daltă şi nicovala de bijutier, tipar pentru turnat verigi etc (Gumă et alii 1995; Gumă et alii 1997). Alte descoperiri, precum prâsnelele de lut ars, oglinzile de bronz şi diversele obiecte de uz gospodăresc relevă o frescă interesantă asupra vieţii celor ce au fost, soţiile, fiicele sau mamele rezidenţilor cetăţii.
Mai puţin cunoscută, bulversată de edificarea unei cetăţi medievale din piatră, fortificaţia de la Coronini/Pescari-„La Culă” prezintă o poziţie strategică deosebită, fiind localizată chiar la debutul uneia dintre zonele de îngustare ale Clisurii Dunării (v.Pl.11/B şi Pl./C). Prezintă o excelentă vizibilitate spre nord-est, având în raza vizuală fortificaţia de la Divici-„Grad”, dar nu are un unghi bun de vedere spre est. Rolul ei pare să fi fost similar celei de la Divici - în această zonă fiind localizat în Evul Mediu unul din vadurile de trecere a Dunării, utilizat şi cunoscut probabil şi în Antichitate (Rustoiu 2005, Rustoiu 2006-2007). Lipsită, din câte cunoaştem, de elemente arhitecturale din piatră (Rustoiu 2006-2007), este foarte posibil să fi jucat un rol secundar în raport cu mult mai puternica cetate de la Divici.
Situată la într-o zonă de lărgire (Pl.11/D), fortificaţia de pe Stenca Liubcovei deţine un areal de vizibilitate mai restrâns (Pl.10), ce se reducea la doar la arealele imediat învecinate, neavând intervizibilitate cu niciunul din celelalte puncte fortificate. Foarte probabil, rolul principal al acestei fortificaţii era de a controla accesul dinspre malul sudic al Dunării, într-o zonă care la rândul ei se preta la formarea podurilor de gheaţă (informaţie L.Măruia). Descoperirile din cadrul fortificaţiei (Gumă 1977, Gumă 1983), au pus în evidenţă un centru destul de prosper, apărat, în faza a doua dacică, de o palisadă cu emplecton de piatră şi pământ.
În aval pe cursul Dunării până la Ieşelniţa (limita estică a arealului analizat de noi), în ciuda descoperirilor monetare şi a unor urme de locuire în peşteră, fortificaţiile dacice lipsesc – este foarte posibil ca această lipsă să indice un stadiu al cercetării, dar analiza elementelor geomorfologice poate oferi şi alte explicaţii: aici, valea se îngustează foarte mult, diferenţele de nivel fiind foarte mari (Pl.11/E) - înainte de construirea barajului navigaţia în această zonă era, după cum bine se ştie, extrem de problematică, neputându-se pune problema traversării fluviului de către armate numeroase.
Deşi nu este localizată pe Clisura Dunării, cetatea de la Dalboşeţ-„Grădişte”, descoperită cu ocazia unor cercetări de teren (Bozu şi Săcărin 1979), controla accesul pe valea Nerei, dar şi pe drumurile de plai care traversau Munţii Almăjului spre Clisura Dunării. Problema locuirii dacice de pe Valea Nerei se cere şi ea aprofundată pe viitor, în lumina noilor descoperiri: astfel în urma unor cercetări de teren efectuate la Borlovenii Vechi-„Leul” (comuna Prigor, jud.Caraş-Severin) de către L.Măruia, au dus la salvarea unor fragmente ceramice databile în secolele I î.Hr. – I d.Hr., sugerând existenţa unui nivel dacic ce ar suprapune locuirea preistorică semnalată anterior aici (Bozu şi Săcărin 1975).
Lipsa intervizibilităţii între fortificaţii nu poate fi considerată ca o dovadă a inexistenţei unui sistem, problema putând fi rezolvată prin turnuri de observaţie, greu sesizabile arheologic. Eventuale noi cercetări de suprafaţă ar putea aduce informaţii şi clarificări în acest sens.
Fără îndoială parte dintr-un sistem unitar, denumite prin sintagma de „Limes dacicus” de către A.Rustoiu (Rustoiu 2005; Rustoiu 2006-2007), fortificaţiile de pe Clisură cunosc faze cronologice relativ similare, legându-se, în opinia noastră, de o serie de evenimente istorice bine atestate. După cum afirmam în partea introductivă a studiului, cumpăna dintre secolele I î.Hr. şi I d.Hr. este caracterizată de o serie de confruntări violente între daci şi romani pe toată linia Dunării, din ce în ce mai accentuate. Izvoarele istorice amintesc în aceea perioadă despre armatele regelui dac Cotiso, care coborând din munţi, traversau Dunărea îngheţată efectuând raiduri în sudul Dunării – ori singura zonă unde muntele se învecinează cu cursul marelui fluviu este tocmai cea pe care o discutăm noi. În faţa acestor provocări, Augustus răspunde prompt, trimiţând în zonă pe Lentulus care va aduce liniştea în zonă, izgonind pe daci şi aşezând mai multe garnizoane romane pe malul sudic fluviului. De acest eveniment legăm distrugerile constate la începutul secolului I d.Hr. în toate fortificaţiile de pe Clisură.
Entuziast în urma acestui succes militar, poetul Horaţiu vorbeşte de nimicirea armatei lui Cotiso - mai realist însă, istoricul roman L.Aenneus Florus ne spune că dacii „n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi” (Daicoviciu 1965), lucru pe deplin confirmat de descoperirile arheologice care arată o refacere a fortificaţiilor din această zonă. Relieful foarte accidentat, favorizând net apărătorii, dar şi apropierea faţă de puternicul nucleu transilvan al regatului dac - pe drumurile de plai ce pornesc de la gurile Cernei se poate ajunge pe jos în Ţara Haţegului în mai puţin de trei zile - ar fi ridicat romanilor probleme foarte serioase de ordin logistic şi militar în cazul care ar fi dorit să efectueze operaţiuni de pacificare şi strămutare în genul celor desfăşurate împotriva facţiunilor tribale din Câmpia Munteană. Astfel credem că s-ar putea explica de ce această zonă a avut o soartă distinctă de cea a altor areale dunărene, confruntarea decisivă dintre daci şi romani amânându-se pe acest sector până în vremea marilor războaielor din timpul lui Domiţian sau Traian.
Indiferent că aceste fortificaţii au fost neutralizate în timpul războaielor din vremea lui Domiţian sau cu ocazia primului război dacic, ele par să fi sfârşit într-un mod violent, fiind luate cu asalt de către legiunile romane.
Dovezile arheologice în cazul fortificaţiei de la Divici-„Grad” sunt cât se poate de elocvente, ilustrând pe deplin dramatismul confruntărilor. Astfel, latura de nord-vesta zidului fortificaţiei a fost distrusă, în nivelul de dărâmătură dar şi în stratul de arsură din spatele fortificaţiei fiind descoperite vârfuri de săgeţi şi proiectile de catapultă de tip roman. Tot aici au fost descoperite şi fragmente de lorica squamata (Gumă et alii 1997; Rustoiu 2006-2007). Cât priveşte armele prezentate de noi, pare firesc să credem că ele au fost pierdute de apărătorii care s-au refugiat în turn, încercând, poate, o ultima rezistenţă. Referitor la momentele finale ale fortificaţiei de la Divici, A.Rustoiu lansează o interesantă ipoteză, punând în seama romanilor construirea celor două şanţuri care taie şaua de acces spre platoul cetăţii, ele fiind astfel construite în timpul asediului pentru a închide posibilitatea de ieşire a apărătorilor. În ce ne priveşte însă, manifestăm serioase rezerve cu privire la aceasta din mai multe motive: diferenţa de nivel de 15-20 de metri dintre şa şi platou ar pune într-un dezavantaj evident pe atacatorii care ar dori să ocupe poziţii avansate aici; mai mult, aflaţi în imediata apropiere a fortificaţiei, aceştia ar fi fost expuşi şi supuşi în timpul operaţiunilor de construcţie a valurilor, tirului de proiectile lansat de către apărători. Dacă s-ar fi dorit izolarea cetăţii şi a apărătorilor ei înainte de asaltul final, armata romană, atât de experimentată în operaţiunile de asediu, ar fi putut găsi soluţii mult mai fezabile.
Moneda traianică, datată între anii 112-117 d.Hr. descoperită cu ocazia săpăturilor arheologice în stratul vegetal (Gumă et alii 1997), nu se mai leagă de existenţa cetăţii – prezenţa ei poate să indice, în schimb, o supraveghere discretă a acestui punct de către romani, într-o vreme în care amintirea regatului şi a vechilor centre de autoritate încă era vie în conştiinţa localnicilor.
Utilizarea mijloacelor şi metodelor moderne de investigare, în măsura în care ea poate fi făcută, combinarea acestora cu cercetările de teren şi cu săpături arheologice, în microzone bine delimitate, pot oferi noi perspective în ceea ce priveşte analiza unor probleme precum distribuţia spaţială a siturilor dintr-o anumită zonă şi, implicit, problematica relaţiilor între aceste obiective arheologice.
În acest tablou, armele curbe descoperite în ruinele cetăţii dacice de la Divici, un important fort de graniţă, aruncă o lumină puternică asupra importanţei acestui punct de la frontieră. Este probabil că garnizoana cantonată aici, aflată în evidentă relaţie cu centrul de putere din Munţii Orăştiei, era alcătuită din militari de elită, armamentul, tipul de fortificaţie, turnul în sine, poziţia geografică convergând spre această ipoteză.
Aflaţi la congruenţa a două lumi, războinicii daci de pe Clisura Dunării au edificat fortificaţii solide, integrate într-un sistem coerent, ce viza controlarea accesului în punctele cheie de traversare a Dunării. Consolidându-şi puterea prin negoţ, dar şi prin jaf, ei s-au aflat în prima linie în faţa avansului armatelor romane înspre Dunăre, reuşind să reziste până în vremea marilor confruntări daco-romane.
Asemănările cu situaţiile întâlnite în zona transilvană, mai ales în zona nucleului din jurul Sarmizegetusei Regia, ridică multe întrebări. Existenţa unor influenţe pe fondul unor interdependenţe de ordin politic, militar şi economic este indiscutabilă, dar sensul lor precis este mai greu de stabilit. Problemele de cronologie, dar şi cele care ţin de stadiul cercetărilor obligă la maximă prudenţă, dar chiar şi aşa, ne întrebăm dacă nu cumva războinicii din zona Clisurii, angrenaţi în mod indiscutabil fenomenului mai larg Padea-Panagyurski Kolonii, vor fi dus în drumul lor spre Transilvania şi modelul acestor cetăţi....
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
Caius Săcărin, Alexandru Berzovan, Cătălin Borangic, Un fort la marginea Imperiului. Observaţii prilejuite de descoperirea unor arme curbe în cetatea dacică de la Divici
Bibliografie:
Bobu-Florescu F., 1960, Monumentul de la Adamklissi.Tropaeum Traiani, Bucureşti.
Borangic C., 2006, Falx dacica. I. Propunere pentru o tipologie a armelor curbe dacice (Falx dacica. I. Suggestion for Dacian Curved Types of Weapons), în NEMVS, I, no.1-2, p.47-105.
Borangic C. 2007-2008, Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire (Falx dacica. II. An Attempt of Reconstitution), în NEMVS, II-III, 3-6, p.44-62.
Borangic C., 2009, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica (A Foray into the Thracian Curved Weaponry. Falx Dacica), în Terra Sebus, I, p.43-61.
Borangic C., 2010, Câteva observaţii privind cosoarele în lumea dacică (A few notes regarding the Dacian pruning knife), în NEMVS, 9-10, p.10-21.
Boroneanţ V., 2000, Arheologia peşterilor şi minelor din România, Bucureşti.
Bozu O., Săcărin C. 1979, O expediţie arheologică în Valea Almăjului. Realităţi şi perspective, în Banatica, V, p.553-558.
Daicoviciu C., 1965, Coson sau Cotiso?, în Acta Musei Napocensis, II, p.107-110.
Daremberg C., Saglio M., 1926, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, vol. II (F-G), Paris.
Dragomir I., 1981, Noi descoperiri arheologice în hotarul localităţii Gornea şi Sicheviţa, în Banatica, VI, p.463-466.
Drăgan A., 2012 a, Living on the margin. The case of the Late Iron Age Settlement from Divici - Grad, Romania, în Imperialism and Identities at the Edges of the Roman World, Petnica Science Center, September 20-23rd 2012, p.78-79.
Drăgan A., 2012 b, Late Iron Age Burials in the Iron Gates. A functional Approach to Funerary Expression in the Late La Tène, in Iron Age Rites and Rituals in the Carpathian Basin. Proceedings of the International Colloquium from Târgu Mureş, Eds. Berecki S., Editura Mega, Târgu Mureş, p.425-453.
Dobson B., 1978, Die Primipilares. Entwicklung und Bedeutung, Laufbahnen und Persönlichkeiten eines römischen Offizierranges (Beihefte der Bonner Jahrbücher 37), Köln-Bonn, 1978.
El Susi G., 1996, Vânători , pescari şi crescători de animale în Banatul mileniilor VI î.Ch. – I d.Ch., Timişoara, 1996.
Glodariu I., 1974, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
Glodariu I., 2004, Amplasarea fortificaţiilor în sud-vestul regatului dac, în Studia Historica et Archaeologica in Honorem Magistrae Doinea Benea, Timişoara, p.183-188.
Gumă M., 1977, Cercetări arheologice pe Stenca Liubcovei (jud. Caraş-Severin), în Banatica, IV, p.69-104.
Gumă M., 1985, O nouă contribuţie arheologică la studiul manifestărilor religioase ale geto-dacilor, în Acta Musei Napocensis, XVIII, p.45-58.
Gumă M., 1992, Vestigii de civilizaţie dacică în zona piemontului bănăţean (judeţul Caraş-Severin), în Symposia Thracologica, IX, 1992, p.78-79.
Gumă M., Luca S. A., Săcărin C., Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice efectuate în cetatea dacică de la Divici între anii 1985-1987, în Banatica, IX, p.199-238.
Gumă M., Rustoiu A., Săcărin C., Şantierul arheologic Divici. Cercetările din anii 1995-1996 (Raport preliminar), în Cercetări de arheologie în aria nord-tracă, 1, p. 401-426.
Gumă M., Rustoiu A., Săcărin C. 1997, Şantierul arheologic Divici. Cercetările din anii 1995-1996 (Raport preliminar), în Cercetări de arheologie în aria nord-tracă, 2, 1997, p.373-397.
Dobre-Bogdan C., 2003, Imago mortis în cultura română veche (secolele XVII-XIX), Bucureşti.
Luca S. A., 2004, Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin, Bucureşti.
Maxfield A., 1981, The Military Decorations of the Roman Army, London, 304 p, ISBN 0-520-04499-1.
Măruia L., 2004-2005, Prezenţa dacilor în Banat. Un stadiu al cercetării, în Studii de istorie a Banatului, XXVIII-XXXIX, p.55-96.
Medeleţ F., Soroceanu T., Gudea N., 1971, Descoperiri arheologice din epoca dacică la Pescari, în Acta Musei Napocensis, VIII, p.465-475.
Medeleţ F., 1994, Contribuţii la repertoriul numismatic al Banatului. Epoca La Tène, secolul IV î.Hr. - 106, în Analele Banatului, S. N., III, p.239-308.
Oltean D., 2012, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Dan Oltean Art, Deva.
Petolescu C.C., 1980, Dacii în armata romană, în Revista de istorie, tom 33, nr.6, p.1043-1061.
Petolescu C.C., 2002, Auxilia Daciae, Editura Ars Docenti, Bucureşti, 2002.
Petre Z., 2004, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Editura Polirom, Iaşi.
Petrescu S., 2000, Locuirea umană a peşterilor din Banat până în epoca romană, Timişoara.
Pupeză P., 2013, To see or to be seen. The Dacian fortresses from the Orăştie Mountains, în Annales D`Universite Valahia Târgovişte, Section d`Archeologie et d`Histoire, XIV, 2, p.81-85.
Russu I.I., 1971, Sextus Vibius Gallus, Acta Musei Napocensis, VIII, p.531-537.
Russu I.I., 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara Provinciei Dacia Traiană), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti.
Rustoiu A., 1993, Observaţii privind tipologia şi cronologia fortificaţiilor daco-getice cu ziduri din piatră nefasonată, în Analele Banatului, II, p.179-187.
Rustoiu A., 2001, Un suport de vas roman din cetatea dacică de la Divici (jud.Caraş-Severin), în Analele Banatului, IX, p.123-129.
Rustoiu A., 2005, Die dakisches befestigten Siedlugen im Gebiet der Eisernen Tore der Donau, în Nemeth E., Rustoiu A., Pop H. (eds.), Limes Dacicus Occidentalis. Die Befestigungeg im Westen Dakiens vor un nach der Römischen Eroberung, Cluj-Napoca, p.60-77.
Rustoiu A., 2006-2007, În legătură cu datarea fortificaţiei de la Divici (jud.Caraş-Severin), în Ephemeris Napocensis, XVI-XVII, p.17-30.
Rustoiu A., 2007, Thracian sica and Dacian falx. The History of a ”National” Weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu Oblata, Eds. Nemeti S., Cluj-Napoca 2007, p.67-82.
Spânu D., 2004, Un mormânt de epocă târzie La Tène de la Dubova, în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie, 52-53, p.83-132.
Ştefan A.S., 2005, Les guerres dacique du Domitien et du Trajan: architecture militaire, topographie, images et histoire, Ecole Francaise du Rome, Roma.
Teodor E.S., Peţan A., Berzovan A., 2013, Cercetări perieghetice pe platforma Luncani. I. Târsa şi Poiana Omului, în ESTuar, 1, aprilie, p.1-34.
Ursulescu N., Vasilescu M., 1991, Consideraţii privind semnificaţia cuvântului cometai, Thraco-Dacica, XII, 1-2, p.133-135.
Planşe:
| Fig.1 - Harta Daciei antice şi a împrejurimilor cu localizarea arealului discutat. |
| Fig.2 - Harta arealului analizat şi a descoperirilor arheologice discutate. |
| Fig.3 -. Fortificaţia de la Divici – Grad. Ortofotoplan |
| Fig.4 - Reconstrucţia tehnicii de construcţie a zidurilor turnului locuinţă T1 şi planul general al săpăturilor în zona turnului T1 (Rustoiu 2006-2007) |
| Fig.5 - Războinici capillati, figuraţi pe Columna traiană, mânuind săbii încovoiate scurte. Fotografii după copii ale scenelor Columnei aflată la MNIR. |
| Fig.6 - Arme curbe dacice sculptate pe monumente romane |
| Fig.7 - Falx dacica de la Divici |
| Fig.8 - Cosoare figurate în arta romană şi reconstrucţia artizanală a unei astfel de arme. Mulţumiri colegului Barbu Marius, reenactor şi arheolog, care ne-a oferit cu amabilitate informaţiile şi imaginile privitoare la reconstituirea şi utilizarea în luptă a cosoarelor |
| Fig.9 - 1. Cosor descoperit la Divici. 2-3. Cosoare testate în activităţi de reenactment. |
| Fig.10 - Analiză a fortificaţiilor dacice de la Clisura Dunării. |
| Fig.11 – Profil altimetric în secţiune a Clisurii Dunării: A.Divici-„Grad”-Topolovnik (N-S); B.Coronini/Pescari-„La Culă”-Radosevac (E-V); C.Coronini/Pescari-„La Culă”-Jerinin Grad (N-S); D.Stenca Liubcovei-Dobra (N-S); E.Profil în secţiune a Dunării la Dubova (E-V). |
|
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
