ENDA - Armele încovoiate ale dacilor la începutul secolului al II-lea p.Chr. O perspectivă experimentală

ARMELE ÎNCOVOIATE ALE DACILOR LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL II-LEA P.CHR. O PERSPECTIVĂ EXPERIMENTALĂ

Marius Barbu, Cătălin Borangic

Primul deceniu al secolului al II‑lea p.Chr. a captat atenţia Antichităţii, prin războaiele în urma cărora Imperiul Roman a cucerit şi transformat, cu mari eforturi militare, Regatul Dac în provincie romană. Cu acest prilej, lumea romană, şi nu numai, a aflat lucruri noi despre barbarii din nordul Dunării, la acest demers contribuind atât mărturiile soldaţilor care luptaseră în Dacia cât şi monumentele publice ridicate în cinstea victoriei romane, textele scrise sau circulaţia monedelor emise cu această ocazie. Toate aceste manifestări au ca mijloc de identificare a dacilor armele încovoiate, element ce a fosilizat în imaginarul colectiv legătura dintre daci şi aceste tipuri de lame.

Dincolo de faimă, exagerări ori legende, se extrage din acest imaginar ideea că războinicii daci s‑au opus armatelor romane, folosind arme curbe, element ce va constitui un simbol identitar pentru aceste populaţii chiar şi la mult timp după sfârşitul războaielor dintre armatele lui Traian şi cele ale lui Decebal¹. Care au fost, în realitate însă aceste arme? La această întrebare răspunsul a necesitat foarte multă muncă de documentare, dat fiind dosarul arheologic şi istoric dispersat şi inegal în sine. Cumulând numeroase surse istorice, arheologice, iconografice şi numismatice, s‑a recompus o parte din acest arsenal, constituit, printre altele, din pumnale, săbii şi cosoare¹. Tot din această analiză s‑au conturat alte două elemente importante, respectiv apetenţa tracilor, şi implicit a dacilor, pentru folosirea mai multor tipuri de arme cu lamele curbate şi tăiş concav, întâlnite în tot spaţiul trac, în diferite etape cronologice şi faptul că, în cadrul acestei imagini generale, existau specificităţi regionale evidente.

Astfel, unele arme, cum sunt pumnalele curbe de tip sica, apar în mediul tracic încă din secolul IV a.Chr. şi au o istorie ce poate fi urmărită până la războaiele daco‑romane². Altele, şi ne gândim la cosoare, au o dualitate armă‑unealtă, care le maschează atât originea, şi calitatea de arme, cât şi finalitatea utilizării lor în această ultimă ipostază. A treia categorie, săbiile încovoiate, au o istorie la fel de complicată, pentru că, dacă putem admite că originea lor poate fi presupusă în diverse tipuri de seceri preistorice, devenind apoi mahairele lumii balcanice, tipul elaborat în războaiele dintre armatele lui Traian şi Decebal apare relativ brusc în timpul Regatului Dac. Se pune, astfel, întrebarea dacă în acest caz sabia dacică este testamentara unei lungi tradiţii a folosirii armelor curbe în lumea tracică sau este o adaptare specifică Regatului Dac, pus în faţa unor noi provocări? Pentru că victoria romanilor în lupta de la Kynos Kephalai (197 a.Chr.) a adus în Peninsula Balcanică nu doar un nou inamic al războinicelor triburi care locuiau aici, ci şi un altfel de război, dominat de noi tipuri de strategii, tactici şi echipamente militare, în faţa cărora au căzut pe rând Iliria, Macedonia, toată Grecia şi Tracia.

În faţa acestui pericol, războinicele populaţii din zonă s‑au văzut obligate să găsească neapărat un răspuns, iar acesta a fost modificarea mentalităţilor şi desigur, a armamentului pe care îl foloseau. În doar un secol, timp scurt pe palierul cronologic, ia naştere Regatul Dac, construcţie politică solidă, ce coagulează mare parte din potenţialul şi tradiţiile războinice ale triburilor nord‑dunărene, getice şi dacice în primul rând. Săbiile curbe pe care le surprindem în panoplia războinicilor ultimului rege dac apar ca ripostă la echipamentele defensive romane, însă stadiul actual al cercetărilor ne împiedică să ştim dacă acest tip de lame se dezvoltă treptat, într‑un interval de timp mai îndelungat sau apar relativ brusc, spre finalul secolului I p.Chr.

Cronologia acestor arme le plasează, prin puţinele artefactele descoperite în contexte arheologice clare, în perioada războaielor daco‑romane, care au dus la cucerirea Daciei. Este însă posibil să fim în faţa unei evoluţii din al cărei parcurs să ne lipsească detalii importante, agravate de discreţia funerară instaurată odată cu reformele lui Burebista³, şi implicit, lipsa acestor arme din mormintele anterioare⁴. Un indiciu în acest sens îl oferă Publius Papinius Statius (cca.40 ‑ cca.96 p.Chr.), pentru care sabia‑coasă era arma‑simbol a geţilor: [...] quo Paeones arma rotatu, quo Macetae sua gaessa citent, quo turbine contum Sauromates falcemque Getes arcumque Gelonus tenderet et flexae Balearicus actor habenae [...]⁵. Fragmentul provine dintr‑o lucrare redactată între 94–95 p.Chr., moment în care săbiile încovoiate erau deja asociate la Roma cu războinicii nord‑dunăreni.

Numeroasele piese militare de factură romană descoperite în mediul dacic indică faptul că, începând cu secolul I p.Chr., elitele militare ale Regatului Dac au intrat în contact tot mai puternic cu fenomenul militar roman⁶. Analizând echipamentul militar roman, descoperit în Dacia preromană, L.Petculescu constată că cele mai vechi importuri de arme se regăsesc în perioada augusteană (spada de la Ocniţa)⁷, urmând ca fenomenul să se intensifice în a doua parte a secolului I p.Chr., odată cu expediţiile dacice din Imperiu, cauzate de războiul civil de la Roma (68–69 p.Chr.) şi mai apoi să culmineze, datorită contactelor din timpul războiului lui Domitian⁸. În acest sens, vin să întărească afirmaţia anterioară şi reprezentările de arme romane (spade de tip gladius, maşini de luptă), redate pe fusul Columnei lui Traian, ca fiind utilizate de unii războinici daci (Fig.1/1;1/2;1/3). Toate aceste lucruri reflectă faptul că dacii se aliniaseră într‑o bună măsură şi din punct de vedere militar realităţilor militare ale epocii; preluarea unor arme specific romane demonstrând şi o adaptare a modului de abordare a situaţiilor şi strategiilor militare. Astfel, pe lângă preluarea unor tipuri de arme, ce reprezentau un etalon în acea perioadă, este de la sine înţeles faptul că liderii militari daci au observat şi studiat unele tactici şi tehnici de luptă, specific romane, le‑au înţeles şi au aplicat contra‑măsuri.

Una dintre condiţiile de pace stipulate de Traian la încheierea expediţiei din 101–102 p.Chr. şi anume aceea ca Decebal să înapoieze nu doar armele şi maşinile de luptă primite de la romani, ci şi specialiştii care le deserveau⁹, indică faptul că, cel puţin, ultimul dintre regii dacilor demarase ample acţiuni de modernizare a armatei sale, folosind armament, tehnică şi personal specializat din Imperiu.

În contextul conflictelor de la începutul secolului al II‑lea p.Chr., această experienţă militară s‑a dovedit, cu siguranţă, extrem de utilă. Cunoscându‑şi bine adversarii, echipamentul de luptă şi tacticile acestora, războinicii daci au putut căuta soluţii pentru a‑şi eficientiza propriul arsenal şi mod de luptă.

Spre deosebire de războinicii lumii barbare, în care prestigiul individual juca un rol foarte important, armata romană se caracteriza printr‑o organizare superioară şi o abordare specifică a situaţiilor militare, prin combinarea de tactici şi tipuri variate de trupe, având însă, în centru, infanteria grea. Lupta de aproape, în formaţii strânse de soldaţi, ce utilizau spade scurte predilecte pentru înjunghiat, specifică legiunilor romane, şi‑a dovedit eficienţa încă cu mult timp înainte¹⁰. Până la sfârşitul secolului I p.Chr., evoluţia echipamentului defensiv roman¹¹ a transformat aceste unităţi ordonate şi excelent organizate, într‑o forţă redutabilă, greu de învins. Scuturile mari, de formă dreptunghiulară, cu profil curbat, au asigurat o eficienţă excepţională în protejarea comună a soldaţilor, în timp ce armurile din segmente de fier şi căştile cu obrăzare mari şi apărători de ceafă au mărit considerabil siguranţa individuală. În aceste condiţii, echipamentul şi modul de luptă specific barbarilor în secolele anterioare s‑a dovedit, cu certitudine, ineficient în faţa unui astfel de adversar. Puternicele schimbări ale armamentului războinicilor daci, tot mai vizibile spre finalul primului veac al erei noastre reflectă o adaptabilitate crescută a acestora, în ceea ce poate fi considerat în termeni moderni o „cursă a înarmării”, în fapt căutarea unor soluţii practice care să contracareze atuurile tehnice şi tehnologice de care dispunea armata romană la acel moment. Adoptarea spadelor scurte, precum cele descoperite la Ocniţa sau Poiana¹², specifice luptei de aproape, poate conduce la concluzia că şi tacticile de luptă au fost îmbunătăţite, fiind reconsiderate şi abordările tactice.

De altfel, informaţiile oferite de către Dio Cassius, conform căruia Traian se alarmase datorită întăririi forţelor militare ale dacilor¹³, ne determină să credem că spre sfârşitul secolului I p.Chr., gândirea comandanţilor daci suferise ample reformulări. Implementarea modelelor lumii romane în cele mai variate aspecte ale societăţii dacice, par a fi sugerate de către acelaşi autor, atunci când vorbeşte despre tratatul dintre Domitian şi Decebal, prin care Imperiul oferea barbarilor meşteri pricepuţi în cele mai diferite meserii, folositoare şi în timp de pace şi în timp de război¹⁴.

Pe lângă toate acestea, ingeniozitatea militară a dacilor, coroborată cu vechi tradiţii războinice, în ceea ce priveşte utilizarea armelor curbe, a condus la realizarea unor noi arme, menite să ocolească şi să penetreze puternicele baraje defensive, specifice stilului roman de luptă. Astfel, au apărut ceea ce autorii latini au desemnat sub numele de „dacorum falcibus”¹⁵, utilizarea termenului general de falx-cis¹⁶ putând ascunde în spatele său o categorie mai restrânsă sau mai vastă de arme¹⁷ a căror formă încovoiată a atras după sine asemuirea cu uneltele curbe pe care romanii le foloseau în activităţi agricole şi forestiere (seceri, coase, cosoare) sau ca echipamente folosite pe nave (cangea).

Reprezentările antice (în special Columna lui Traian şi trofeul de la Adamclisi) par a indica, în fapt, o categorie destul de largă de arme curbe, în timp ce descoperirile arheologice de până acum le concentrează, în special, în zona Munţilor Orăştiei¹⁸, lucru care relevă o dezvoltare controlată a fenomenului, în strânsă legătură cu autoritatea regală ce domina de aici o bună parte a teritoriilor locuite de daci¹⁹. Puţinele exemplare de săbii curbe descoperite, deocamdată, în afara Munţilor Orăştiei prezintă vădite diferenţieri²⁰ faţă de piesele din zona capitalei, acest lucru determinându‑ne să credem că ele reprezintă cel mai probabil abordări periferice ale unui concept central.

Din punct de vedere tipologic, armele curbe utilizate de daci, spre finalul existenţei Regatului, pot fi clasate în mai multe categorii. Funcţional, acestea par a se coagula în jurul a două abordări principale, aceea de a ocoli masivele scuturi romane şi de a penetra căştile sau armura soldaţilor. În ambele situaţii, echipamentul defensiv roman reprezenta un obstacol serios, dublat de disciplină şi de capacităţile de manevră specific romane.

În monografia destinată armelor curbe dacice²¹, a fost abordată doar tangenţial utilizarea concretă a acestora, în raport cu echipamentele defensive folosite de principalii oponenţi ai dacilor, infanteria grea romană.

A devenit necesară, pentru completarea întregului dosar istoric al armelor curbe folosite în timpul Regatului Dac, şi o abordare alternativă, experimentală, care să poată fi pusă în paralel cu abordările teoretice ale istoriografiei²².

Prima problemă ivită a fost existenţa concretă, bine documentată, a fiecărei categorii de arme analizate. Trebuie spus că dosarele fiecărui tip de armă au zone de incertitudine, derivate din raritatea descoperirilor arheologice, atribuirea caracterului de armă sau unealtă a unora ori fragilitatea contextelor relevante. Altele suferă de deficienţe de interpretare integrală a documentaţiei, fie ea arheologică sau iconografică. În acest scop am ales pentru experimente doar armele pentru care, prin cumularea indicatorilor arheologici şi iconografici amintiţi, avem cele mai mari grade de certitudine că au fost folosite intens în perioada confruntărilor daco‑romane, din primul deceniu al secolului al II‑lea p.Chr., respectiv cosoarele şi săbiile curbe. În acest sens am considerat pumnalele curbe de tip sica, ca fiind mai degrabă elemente de prestigiu ale panopliei războinice, cu bogate încărcături spirituale²³, caracteristicile lor morfologice indicând, mai degrabă, o utilizare marţială doar ca armă secundară, folosirea lor în mod sistematic în cadrul luptelor fiind foarte puţin probabilă. Considerarea unor arme curbe redate în diverse scene de luptă de pe fusul Columnei lui Traian ca fiind pumnale sica²⁵, credem că este eronată. Dimensiunile reduse ale acestor reprezentări pot fi puse mai degrabă pe seama schematizării lor, ele fiind comparabile, spre exemplu, cu dimensiunile spadelor romane redate în aceleaşi condiţii. Un războinic înarmat cu un pumnal de tip sica nu are nici un avantaj tactic în lupta directă cu un adversar echipat cu scut şi armură²⁴.

Replicile de armele curbe au fost realizate prin procedee arhaice, urmând materialele şi tehnicile de lucru disponibile în Antichitate. De asemenea, au fost respectate dimensiunile, formele şi proporţiile artefactelor ce au servit drept model, în conformitate cu principiile arheologiei experimentale²⁵.

În desfăşurarea testărilor am urmărit îndeosebi raporturile atac‑apărare, având ca reper principal funcţia ofensivă a armelor dacice şi gradul lor de periculozitate asupra soldaţilor romani, protejaţi de armuri, căşti şi scuturi. Ulterior, aceste concluzii urmează a fi completate cu rezultatele practice în raport cu armamentul defensiv, respectiv gradele de penetrabilitate obţinute. Pentru realizarea testelor şi reconstrucţiei principalelor tipuri de atac, asupra modului de utilizare şi a eficacităţii acestor tipuri de arme, am realizat numeroase simulări de contacte semi‑dure, puse în scenă cu ajutorul şi concursul membrilor asociaţiilor de reconstituire istorică Terra Dacica Aeterna din Cluj‑Napoca şi Legio Dacica din Alba Iulia²⁶, ambele cu o îndelungată experienţă, acumulată în numeroase evenimente şi antrenamente. Utilizarea unor „actori” capabili să simuleze acţiuni militare antice este un mijloc de studiu deja consacrat în mediile ştiinţifice occidentale²⁷.

Cosoarele de luptă

Acest tip de armă curbă, dezvoltată din uneltele utilizate la defrişări sau în pomicultură şi viticultură, ustensile agricole larg răspândite pe spaţii vaste din întreaga Europă²⁸, se caracterizează prin lame scurte şi masive, prinse solid în cozi, de diferite lungimi. În lipsa unor contexte arheologice clare, este dificil de precizat când un anumit cosor poate fi considerat armă, dar este de reţinut că forma uneltelor de acest fel se pretează foarte bine unei utilizări marţiale. Cu alte cuvinte, o astfel de unealtă se poate transforma într‑o armă eficace, fără modificări majore. Ceea ce poate fi observat, însă, este faptul că unele dintre aceste artefacte se deosebesc prin masivitate, grosimea lamei sau sistemele de înmănuşare foarte solide²⁹, ceea ce sporeşte probabilitatea de a fi fost utilizate şi în scopuri militare.

Descoperirile arheologice relevă faptul că unele erau montate în cozi de lemn, prin intermediul unor dulii (tuburi), ce permiteau introducerea unor mânere solide, în timp ce altele se înfigeau în coada de lemn cu ajutorul unui peduncul (spin), soliditatea prinderii fiind asigurată prin montarea unor manşoane din fier, străbătute de nituri puternice. Morfologia cosoarelor, de luptă am putea spune, din mediul dacic, conduce spre concluzia că acestea aveau menirea de a fi folosite pentru aplicarea unor lovituri puternice, forţa centrifugă, net superioară celei de împingere înainte exercitată de armele drepte, transmiţându‑se într‑un punct mic din vârful lamei puternic curbate. Simplitatea lor, exprimată în costuri mici de producţie, precum şi eficacitatea dovedită de teste le poate califica între acele dacorum falcibus, chiar dacă e destul de greu de precizat cine anume le mânuia. Deşi, la o primă vedere simplitatea lor nu le califică drept arme, şi realităţile arheologice nu au produs nici un exemplar asociat cu fenomenul militar locale, prezenţa pe Columna Traiană (scena LXVI) a unui tarabostes înarmat cu un astfel cosor arată că, cel puţin în situaţii extreme, se puteau dovedi arme eficiente, înlocuind alte arme specifice pe care statutul nobilului i‑ar fi dat dreptul de a le purta³⁰.

În funcţie de lungimea cozii, cosoarele puteau fi folosite în lupta de aproape, aşa cum apare în scena mai sus amintită (Fig.1/4), sau în lupta de la distanţă, după cum reiese din reprezentările de pe metopele de la Adamclisi (Fig.1/5).

1. Cosoarele cu coadă scurtă

În vederea realizării experimentelor, am reconstituit două cosoare cu coadă scurtă. Primul dintre ele (Fig.1/6), este o replică a unei piese descoperite la Sarmizegetusa Regia³¹. Artefactul are lama lată şi masivă, cu profil triunghiular, puternic curbată sub un unghi de 90º. Limba mânerului este puternică, lungă de circa 15cm şi se termină cu o verigă din fier, fixată prin nituirea capătului tijei, element ce asigură soliditate cozii din lemn şi ne indică, cu precizie, lungimea acesteia. Masivitatea părţii metalice, la care a fost adăugată o coadă din lemn dens de corn, a condus spre replica unei arme scurte şi solide.

Cea de‑a doua armă a avut ca model o reprezentare redată pe fusul Columnei Traiane (Fig.1/3). Comparând dimensiunile armei redate aici cu proporţiile braţului nobilului dac ce o utilizează, cosorul pare format dintr‑o coadă de lemn, lungă de aproximativ 40cm, în care este montată o lamă puternic curbată, lungă de aproximativ 25–30cm. Soliditatea îmbinării lemn‑metal a fost asigurată prin montarea unui manşon din fier, prins cu nit (Fig.2/1).

Ambele arme s‑au dovedit extrem de eficiente în cadrul luptelor în formaţii strânse, unde spaţiul de manevră este limitat, în care inamicii aflaţi la foarte mică distanţă puteau fi loviţi doar cu ajutorul unor arme scurte. Morfologia acestor arme permite exercitarea unor lovituri puternice, în zona capului şi a umerilor, lama curbată ocolind marginea superioară a scuturilor şi penetrând casca sau armura, datorită concentrării într‑un punct mic a impulsului produs de către forţa centrifugă (Fig.2/2).

O altă direcţie de utilizare trasată de curbura puternică a lamei este aceea de a agăţa şi disloca scutul oponentului, în aceste condiţii cosorul acţionând ca un cârlig. Scuturile romane şi‑au demonstrat eficienţa de‑a lungul timpului, forma şi masivitatea lor asigurând o foarte bună protecţie a soldaţilor. Modul de prindere a scuturilor romane, printr‑o priză unică, aflată în partea centrală, protejată de umbo, permite o manevrabilitate sporită, în realizarea de formaţii de luptă complexe şi compacte, însă, odată prins de lama curbă a cosorului, scutul susţinut în priză unică devine instabil, culisând pe punctul fix de sub umbo şi descoperind partea superioară a corpului soldatului (Fig.2/2).

Dimensiunile reduse ale armelor, cu precădere a replicii cosorului de la Sarmizegetusa, s‑au dovedit a fi un avantaj în cadrul luptelor strânse, în spaţii aglomerate. Manevrabilitatea extrem de sporită a condus la realizarea unor mişcări rapide şi sigure, ce au făcut să poată fi exploatate vulnerabilităţile echipamentului defensiv roman. Astfel, lama foarte curbată putea ajunge şi secţiona cu uşurinţă încheieturi şi articulaţii, neprotejate de armură sau chiar zone, ce la prima vedere ar părea sigure, precum picioarele apărate de cnemide. Dacă în faţa unor arme drepte, cnemidele protejează zona de sub genunchi, neacoperită de scut, cosorul a ocolit acest obstacol, atingând spatele piciorului şi a ajuns la articulaţii, lucru echivalent cu secţionarea tendoanelor sau a arterelor (Fig.2/3).

2. Cosoarele cu coadă lungă

Pentru realizarea acestor experimente, au fost utilizate două cosoare cu lama puternic curbată, montate cu ajutorul unor tuburi, asemănătoare celor folosite pentru fixarea vârfurilor de lance, în cozi groase din lemn, de esenţă tare şi cu lungimi cuprinse între 1,2–1,5m (Fig.2/4–5). Armele astfel obţinute, au putut fi folosite de către renactorii plasaţi în linia a doua sau chiar a treia, lipsa scuturilor unor astfel de războinici limitând posibilitatea ca ei să se afle în prima linie. Coada extrem de lungă creştea considerabil forţa centrifugă a loviturii; experimentele realizate cu arme ascuţite, asupra unor scuturi sau căşti, demonstrând că o astfel de armă putea străpunge cu uşurinţă elementele defensive³². Au putut fi aplicate lovituri puternice, cu precădere în zona capului (Fig.3/1), ranforsarea căştilor infanteriei romane³³ venind tocmai ca un răspuns, în faţa unor astfel de acţiuni. Lama puternic curbată a permis, de asemenea, atacarea părţilor de corp neprotejate de armură (Fig.3/2), la fel ca în cazul descris anterior.

O particularitate a cosorului cu coadă lungă este faptul că permite aplicarea unor tehnici, care prevăd colaborarea liniilor de luptă. Astfel, cosoarele puternic curbate, folosite de către linia a doua, pot agăţa partea superioară sau inferioară a scuturilor inamice, dislocându‑le şi expunând adversarii, în faţa armelor celor din prima linie de atac (Fig.3/3; Fig.3/4).

Foarte posibil, aceste arme lungi puteau fi folosite împotriva cavaleriştilor, fie prin lovirea directă, fie prin agăţarea şi dezechilibrarea acestora.

Săbiile curbe

Această categorie de arme, cu lame de dimensiuni şi curburi variabile, a fost descoperită cu precădere în zona Munţilor Orăştiei, fapt care certifică apariţia şi dezvoltarea ei în preajma capitalei Regatului Dac. Puţinele exemplare, ce depăşesc această zonă, au caracteristici ce le particularizează, ele fiind, cel mai probabil, nişte adaptări ale modelelor create în centrul Regatului.

Lama puternică, cu muchea groasă, dar relativ scurtă (40–52cm), le indică ca fiind concepute pentru lupta de aproape, însă cozile lungi, din reprezentările antice³⁴, par a indica o lungime mai mare a întregii arme, ce poate fi estimată la cca.80–90cm, situaţie ce ar permite şi o utilizare de la o oarecare distanţă medie. Dacă nu pot fi făcute diferenţieri mari în privinţa dimensiunilor lor, modul de redare a curburii, precum şi amplasarea acesteia în diferite zone ale lamei, pot indica o dublă abordare a utilizării acestui tip de armă.

1. Săbiile cu lama puternic curbată, tipul Divici³⁵

Pe Columna lui Traian, în scenele de luptă, războinicii comati daci mânuiesc, invariabil, săbii curbe scurte şi scut. Deşi reprezentările armelor suferă adesea de reducerea dimensiunilor, de un anume grad de schematizare, descoperirea unei astfel de arme într‑un context arheologic a confirmat că astfel de săbii au existat, dincolo de toate standardizările artei romane oficiale1 şi deci, erau folosite de războinicii Regatului. Aceste săbii, apte pentru lovit pe deasupra scutului sau pentru agăţat şi tăiat, au o utilizare asemănătoare cosoarelor, lama mai lungă asigurând, însă, o rază de acţiune mai largă (Fig.3/5).

Testarea eficacităţii a avut loc în condiţiile unei aglomerări de participanţi, „romani” şi „daci” deopotrivă, pentru verificarea modului de acţiune a săbiilor dacice în lupta directă, de linie. S‑a putut observa, în această secvenţă recreată, că în înghesuiala creată, avantajul spadelor scurte romane a fost echilibrat de armele „dacilor”, protejaţi şi ei de scuturi, armuri diverse şi căşti, lupta devenind una de uzură (Fig.3/6). Tot în acest moment, s‑a conturat o altă realitate tactică importantă. Săbiile dacice agăţau scuturile mari romane şi, prin tragere, lăsau legionarul descoperit. Singura acţiune posibilă a fost atacarea romanilor deposedaţi de scut, de către războinicii din linia a doua, ale căror arme mai lungi (săbii mai lungi, cosoare) permiteau cu uşurinţă acest lucru. În unele momente, chiar cei din prima linie se ajutau reciproc, dezarmând şi atacând simultan, tandemul astfel creat dovedindu‑se eficace (Fig.3/7). Neprotejate corespunzător de scuturile mari, liniile „romane” au început să cedeze teren şi să „piardă” oameni, în timp ce pierderile dacilor, protejaţi de propriile lor scuturi, s‑au stabilizat. La fel de periculoase s‑au dovedit săbiile scurte şi în contracararea acţiunilor de înjunghiere, încercate de către colegii „romani”. Fără a fi nevoie de lovituri puternice, săbiile curbate scurte agăţau rapid mâna avansată spre atac a legionarului, fiind suficientă o tragere înapoi pentru a răni serios braţul neprotejat³⁹. Doar legionarul cu mâna protejată de manica de fier s‑a putut apăra relativ eficient împotriva agăţării⁴⁰.

Cumulând datele tactice obţinute, putem spune că o astfel de armă era eficientă mai ales în spaţii limitate. Vârful foarte încovoiat transformă arma într‑un cârlig puternic, care după lovitură, dacă nu afectează zone vitale ale adversarului, prin retragerea ei, fie dezarmează oponentul, fie produce răni importante, dacă lovitura a atins mâinile sau alte părţi ale corpului. Important în utilizarea acestor săbii curbe este faptul că spaţiul de manevră necesar este relativ mic, ceea ce elimină în bună parte riscul lovirii celor din spatele atacatorului (aşa cum se poate întâmpla foarte uşor în cazul armelor lungi).

2. Săbiile cu lama curbată sub forma unui arc de cerc, tipul Sarmizegetusa⁴¹41

Aceste săbii, specifice zonei capitalei Regatului Dac, au o morfologie aparte. Curbura armelor este relativ unitară şi dispusă pe întreaga lor lungime. Lamele înguste, dar cu muchia robustă, inspiră supleţe şi soliditate, în egală măsură, iar vârful ascuţit pe ambele părţi în unele cazuri, sporeşte eficienţa armei. Acest tăiş negativ apare pe trei săbii curbate, dintre care două sunt de tipul Sarmizegetusa. Descoperirea, pe raza satului Ursici (jud.Hunedoara)⁴², a unei astfel de arme a permis o nouă abordare a tehnicilor de luptă posibile cu aceste săbii. Şi cea de la Ursici şi cea de pe terasa a III‑a de la Grădiştea Muncelului⁴³, precum şi cea de la Cristeşti au un al doilea tăiş pe vârful armei, mai exact pe exteriorul lamei. Iniţial, cel puţin în cazul exemplarului de la Sarmizegetusa, acest detaliu a fost considerat un efect al corodării lamei (este şi foarte scurt) şi uşor de ignorat. Sabia de la Cristeşti era de alt tip, iar tăişul extern a fost considerat particular acestui tip. Descoperirea de la Ursici reconfigurează tabloul general, mai ales că tăişul de pe negativ este în acest caz evident (cca.14cm, faţă de numai 4,5cm păstrat la exemplarul de la Sarmizegetusa), ridicând la trei numărul de exemplare cu tăiş negativ, pe partea concavă a lamei. Prezenţa acestui element ofensiv îi sporeşte semnificativ calităţile tactice, mai ales în situaţii de luptă compacte⁴⁴.

Exemplarul, reprodus şi utilizat în cadrul experimentelor de faţă, are lama din fier forjat şi călit, lungă de 52cm, lată de 2,9cm şi cu o grosime maximă de 0,7cm (Fig.4/1). Profilul lamei este triunghiular, iar vârful dispune de tăiş dublu pe o lungime de 14cm. Tija mânerului, lungă de 13cm, a fost montată într‑un suport din lemn de corn, lung de 30cm, proporţional cu mânerele săbiilor curbe, redate pe soclul Columnei lui Traian. Garda armei a fost constituită dintr‑un manşon de fier, prins cu un nit puternic. Greutatea părţii metalice a fost de 570g, însă, prin adăugarea mânerului masiv, s‑a ajuns ca întreaga armă să cântărească 820g. Acelaşi mâner prelung a acţionat ca o contragreutate adusă lamei, făcând ca centrul de greutate să fie stabilit pe lamă, la aproximativ 10cm faţă de zona de gardă, lucru ce a determinat o manevrabilitate sporită a sabiei. De asemenea, a putut fi observat faptul că datorită curburii constante a lamei, sabia putea fi cu uşurinţă pusă într‑o teacă de lemn, ce facilita depozitarea şi transportarea acesteia.

Testele au dovedit faptul că această armă se preta în egală măsură la acţiuni de înjunghiere şi de lovire, spre deosebire de săbiile puternic încovoiate. Mânerul lung şi forma lamei conferă o excelentă pârghie, ce ocoleşte blocajul scutului şi ajunge spre zonele vitale din partea de sus a corpului inamicului (Fig.4/2). Forma caracteristică a scutului legionar, atât de util în modul de luptă tipic infanteriei romane, se dovedeşte a fi un punct slab, atunci când vine în contact cu astfel de săbii. Muchia dreaptă din partea superioară a scutum-ului nu deviază loviturile de falx, ba din contră, se comportă ca un punct de sprijin pentru lama acestei arme, războinicul dac împingând cu uşurinţă lama curbată peste acest obstacol, croindu‑şi astfel drum spre faţa, gâtul sau ceafa adversarului (Fig.4/3).Chiar şi atunci când scutul roman este ridicat până la nivelul frunţii, această armă îşi dovedeşte eficienţa, ajungând să atingă zona feţei, a gâtului sau a cefei oponentului (Fig.4/4). În aceste condiţii, reflexul soldatului roman este acela de a ţine inamicul la o distanţă aparent sigură, prin aplicarea de lovituri cu partea inferioară a scutului. Această acţiune expune însă jumătatea inferioară a corpului, sabia curbă putând fi folosită cu succes pentru secţionări laterale, la nivelul picioarelor, manevre ce reuşesc, de cele mai multe ori, să atingă zona din spatele genunchilor, punând în pericol articulaţiile (Fig.4/5).

După numeroase experimente putem concluziona că o astfel de armă se pretează utilizării de către infanteria grea, din prima linie, fiind extrem de eficientă în luptele strânse, mai ales atunci când inamicii sunt legionarii romani. Sabia a fost concepută spre a fi utilizată cu o mână, alături de scut, mânerul prelung, constituind o contragreutate adusă lamei (fapt ce uşurează manevrabilitatea), dar şi o prelungire utilă, în momentele în care adversarul încerca să se menţină la o oarecare distanţă, prin împingerea extremă a braţului protejat de scut.

3. Sabia cu vârf recurbat, tipul Târgu Mureş³⁷

Această categorie de armă este ilustrată de un singur exemplar, descoperit la Cristeşti, jud.Mureş. Arma are o lamă groasă şi solidă, foarte puternic curbată, vârful recurbat fiind ascuţit pe ambele părţi. Aspectul atipic al lamei este completat de un mâner, mult mai scurt decât în cazul săbiilor curbe din Munţii Orăştiei. Morfologia atipică, precum şi locul de descoperire şi unicitatea piesei pot indica o variantă locală a ideii de falx.

Replica realizată (Fig.4/6) are lungimea lamei de 41cm, însă curbura foarte puternică ascunde în spatele acestei lungimi un tăiş real de 49cm (comparabil cu al celorlalte săbii curbe). Lamei din fier forjat i s‑a adăugat un mâner tubular din lemn, cu o lungime de 11cm. Pentru a verifica caracteristicile morfologice şi calităţile acestei arme, ea a fost supusă în mod repetat unor teste experimentale de luptă.

Mânerul foarte scurt a indicat manevrarea armei cu o singură mână, acest lucru permiţând şi utilizarea unui scut oval, folosit de războinicii daci. Sabia de dimensiuni relativ mici şi cu o greutate redusă s‑a dovedit a fi uşor de mânuit, fiind eficientă îndeosebi în lupta de aproape. Lama puternic curbată permitea lovirea capului, gâtului sau umerilor inamicului protejat de scut (într‑un mod asemănător utilizării şi altor arme de tip falx dacica), atunci când acesta utiliza pavăza aproape de corpul său (Fig.5/1). Când scutul roman era împins de către adversar la o distanţă mai mare faţă de corpul său, loviturile directe deveneau ineficiente, însă curbura lamei la un unghi drept, permitea agăţarea scutului şi dislocarea lui (Fig.5/2), într‑un mod specific utilizării unui cosor. Această manevră, urmată rapid de împingerea înainte a sabiei în discuţie, aducea vârful recurbat şi ascuţit pe ambele părţi, aproape de pieptul, gâtul ori faţa adversarului (Fig.5/3), într‑un mod deosebit de periculos (fapt ce a determinat renunţarea la această manevră, în cadrul spectacolelor de reconstituire istorică).

În acest fel putem considera sabia de la Cristeşti o armă de infanterie, deosebit de eficientă în lupta de aproape, structura sa particulară făcând‑o să întrunească atât caracteristicile unei săbii curbe, cât şi ale unui cosor. Lama deosebit de curbată şi vârful recurbat şi ascuţit pe ambele părţi au permis, de asemenea, o dublă acţiune, acelaşi individ reuşind atât să disloce scutul soldatului roman, cât şi să‑i provoace răni în zone vitale ale corpului.

Concluzii

Prima problemă la care ar trebui să răspundă acest studiu este oportunitatea unei astfel de abordări a subiectului. Relevanţa acestor teste poate fi criticată, în mod clar există similarităţi şi există diferenţe între modul modern de testare şi realităţile tactice din perioada de glorie a acestor arme, dar fără acest capitol, studiul fenomenului militar care a evidenţiat Regatul Dac în epoca lui, ar fi în mod clar mai puţin explicabil şi în niciun caz complet.

Recent, într‑un articol din Dilema veche³⁸, arheologul Cătălin Pavel, avantajat desigur de poziţia sa externă faţă de mediul academic românesc, discută relaxat despre antagonismul dintre arheologul de teren şi arheologul de birou, dintre specializările naţionale şi cele universale. Reţinem din ideile autorului existenţa de facto a mai multor tipuri de investigaţie arheologică, aici fiind puse în discuţie aparenta dihotomie dintre datele primare şi sinteza finală a unui subiect arheologic. Evident că există şi specialişti care lucrează în ambele moduri de interogare istorică cu acelaşi suflu, dar păstrăm ideea principală şi anume că, în funcţie de anumiţi factori, modul de cercetare este adesea incomplet sau chiar insuficient, dacă cercetătorul se cantonează prea mult într‑o singură metodologie. Şi aşa ajungem la limitele arheologiei, o investigaţie tehnicistă şi deci finită, la urma urmei. Pentru că dincolo de clasificările tipologice, stilistice sau de altă natură ale unei culturi materiale, dincolo de prelevare, desenare, înregistrare, măsurare, catalogare, artefactul descoperit a avut propria lui „viaţă”, total diferită de cea de după depunere, etapă care îl defineşte infinit mai mult. Studiul de faţă se concentrează tocmai asupra acestei părţi din istoria unor obiecte, arme în acest caz, recompunând, cu mijloacele momentului, posibilităţi rezonabile în care ele au fost folosite. Introducem în ecuaţie, pe lângă categoriile discutate de Cătălin Pavel, tipul de arheolog care, pe lângă experienţa de şantier şi cea de arhivă, copiază şi reproduce artefactul, îl foloseşte aproximativ în propria lui matrice istorică şi caută să‑i înţeleagă sensurile şi capacităţile practice. Nu este un tip de investigaţie neapărat nou, arheologia experimentală, dublată în ultimul timp de reconstituirea istorică, având deja propria lor istorie şi literatură de specialitate chiar şi în ceea ce priveşte armele curbe dacice³⁹.

Pe aceste considerente, credem că replicile fabricate, reconstituirile propuse, testele şi experimentele efectuate aduc un plus de cunoaştere într‑un sector istoric despre care, de altfel, avem destul de puţine garanţii. Aflate dincolo de rigorile aproape matematice pe care le uzitează în general arheologia modernă, departe de a oferi certitudini indiscutabile, rezultatele pe care le prezentăm deschid, cel puţin, o fereastră spre oamenii de dincolo de artefact şi către acţiunile lor. Desigur, reala relevanţă a studiului este hotărâtă de cei care, citind, vor înţelege mai bine cum credem noi că erau folosite armele curbe, ce efecte aveau, cum se lupta cu ele, cum au apărut şi de ce au fost preferate de războinicii daci.

În urma efectuării testelor expuse mai sus am putut determina faptul că armele curbe, folosite de daci în timpul confruntărilor cu armatele romane de la finalul secolului I p.Chr. şi începutul celui următor, au avut în primul rând calitatea de arme utilizabile în situaţii de luptă de linie. Altfel spus, par a fi un răspuns tactic la modul de luptă a armatelor romane. Lungimea mică şi medie a lamelor permite ducerea luptei cu bune rezultate. Ba, mai mult, încovoierea vârfului, în multe cazuri la unghiuri mari, permite lovituri penetrante asupra unui oponent apărat de armură grea, cască şi scut. Este foarte posibil ca războinicii înarmaţi cu astfel de arme, atunci când s‑a epuizat lupta la distanţă (respectiv tirurile de săgeţi, lansările de proiectile, suliţe sau lănci) ar fi putut crea breşe în rândurile infanteriei grele adverse, permiţând atacarea în adâncimea lor de către alţi războinici.

Efectul permanent de agăţare este deosebit de acut asupra principalului mod de apărare roman, respectiv scutul greu, rectangular. Propria manevrabilitate a acestuia, dată de formă şi sistemul de prindere, este transformată în vulnerabilitate, dislocarea lui, parţială sau chiar totală expunând posesorul. Fără scut, acesta este devine rapid victimă în faţa altor lovituri.

Forma curbă a lamelor are aproape invariabil efecte asupra celui lovit, nu doar la acţiunea descendentă, ci şi prin tragere. Indiferent de zona afectată, armele curbe produc răni grave, tăind ţesuturi, tegumente sau articulaţii.

La nivel particular, existenţa unui tăiş negativ la săbiile de tip Sarmizegetusa apare ca o altă inovaţie. Acest al doilea tăiş permite înjunghierea. Nu neapărat în înţelesul ei clasic, ci acest tăiş permite ca sabia să poată fi folosită la împuns. Efectele sunt remarcabile, mai ales că zona afectată este în principal partea superioară a corpului, gâtul, ceafa sau faţa, părţi anatomice extrem de sensibile şi oricum vitale. În orice punct ajunge arma, rănile produse scot din luptă total sau temporar adversarul. Acţiunea este cu atât mai periculoasă cu cât ea este o tactică secundară, neaşteptată. După lovire, dacă nu scoate inamicul din luptă, sabia poate fi împinsă rapid înainte, peste marginea superioară a scutului advers, surprinzând oponentul care se adăposteşte după scut. Curbura lamei permite acest atac chiar dacă scutul este ridicat peste linia de vedere.

Toate aceste eficientizări de strategii de luptă şi de armament înregistrate la daci îşi găsesc corespondent în adaptările armatei romane care a luptat în Dacia. De la schimbările de tactică şi strategie – avansând în teritoriu mai mult cu chibzuială decât cu înfocare⁴⁰ şi concentrând trupe auxiliare obişnuite cu lupta în teren dificil – şi până la modificări ale armamentului (ranforsarea cu benzi metalice a coifurilor şi utilizarea manicae‑lor de metal pentru protecţia braţului drept).

Am discutat şi experimentat modurile de atac cu arme cu lama curbată prezentate, doar împotriva unor adversari bine protejaţi de echipament defensiv greu, asupra cărora rezultatele sunt considerabile. În aceste condiţii ne putem imagina efectele acestor arme asupra unor inamici uşor înarmaţi, cum ar fi unele trupe auxiliare romane sau vecinii dacilor. Toate aceste situaţii explică rezultatele militare ale Regatului Dac pe toate fronturile, atât în decursul secolului anterior cuceririi Daciei, cât şi, desigur, în teribilele încleştări daco‑romane din primul deceniu al secolului II p.Chr.

Planşe

Fig. 1. 1, 2, 3 – Columna lui Traian. Războinici daci mânuind armament roman Trajan’s Column / Dacian warriors handling Roman weapons; 4 – Nobil dac înarmat cu un cosor. Columna lui Traian / Dacian nobleman armed with a billhook. Trajan’s Column; 5 – Adamclisi. Războinic barbar înarmat cu un cosor / Adamclisi. Barbarian warrior armed with a billhook; 6 – Cosor cu coadă scurtă. Replică / Short handle billhook. Replica

Fig. 2. 1 – Cosor de luptă. Replică / Battle billhook. Replica; 2, 3 – Cosoare cu coadă scurtă. Reconstituire tehnici de luptă / Billhooks with short handles. Fighting techniques reconstruction; 4, 5 – Cosoare cu coadă lungă. Replici / Long‑ handled billhooks. Replicas

Fig. 3. 1, 2, 3 – Cosoare cu coadă lungă. Reconstituire tehnici de luptă / Long‑ handled billhooks. Fighting techniques reconstruction; 4 – Tehnici de luptă combinate; sabie şi cosor cu coadă lungă / Combined fighting techniques; sword and long handle billhook; 5 – Sabie curbă de tip Divici. Reconstituire / Curved sword, Divici type. Reconstruction; 6, 7 – Reconstituire tehnici de luptă cu sabie scurtă, de tip Divici, puternic curbată / Reconstruction offighting techniques with short sword, Divici type, strongly curved

Fig. 4. 1 – Sabie curbă de tip Sarmizegetusa. Replică după exemplarul descoperit la Ursici / Curved sword,Sarmizegetusa type. Replica after the sword discovered at Ursici; 2, 3, 4, 5 – Reconstituire tehnici de luptă cu sabia de tip Sarmizegetusa / Reconstruction of fighting techniques with the Sarmizegetusa type sword; 6 – Sabie curbă de tip Târgu Mureş. Reconstituire / Curvedsword, Târgu Mureş type. Reconstruction

Fig. 5. 1, 2, 3 – Tehnici de luptă cu sabia curbă de tip Târgu Mureş. / Short sword, Târgu Mureş type, fighting techniques.

Note
¹ Russu 1980, p.30–33.
² Borangic 2015, p.42–210.
³ Rustoiu 2001, p.181; Rustoiu 2007b, p.70; Sîrbu, Borangic 2016, p.26–28.
⁴ Babeş 1988, p.5–7; Rustoiu 1994, p.34, Rustoiu 2002, p.12–13.
⁵ Morminte specifice aristocraţiei războinice, care folosea spada de tip celtic şi nu sabia încovoiată. Nobilimea se detaşa de războinicii inferiori şi prin riturile şi ritualurile funerare practicate. Vezi şi Rustoiu 2007a, p.90, fig.5/1; Sîrbu, Borangic 2016, p.27.
⁶ Achilleis, II, p.51, versurile 131–134 ale părţii a II‑a. Asocierea dintre un anumit tip de armă şi o anumită populaţie este evidentă în versurile lui P. Statius, înşiruire în care falx este arma‑simbol a geţilor. Contextul scrierii poemului este, aşa cum am menţionat, în perioada domniei lui Domitian şi a războaielor acestuia cu dacii. Putem astfel conchide că etnonimul geţi, folosit de Statius, este doar o licenţă poetică sau face parte din suprapunerea frecventă în epocă a etnonimelor daci şi geţi (vezi de exemplu Getica lui Criton, în care se referă de fapt la daci) şi arma‑simbol este asociată de fapt cu dacii, după cum reiese şi din documentarea arheologică.
⁷ Petculescu 1994, p.62–72; Petculescu 1998, p.262–272; Costea et alii 2008, p. 154–159; Dima, Bolog 2014.
⁸ Petculescu 1994, p.71.
⁹ Petculescu 1998, p.268–272.
¹⁰ Cassius Dio, LXVIII, 9.
¹¹ Polybius, Istorii, II, 33.
¹² Bishop, Coulston 1993, p.81–96.
¹³ Petculescu 1998, p.269–271.
¹⁴ Cassius Dio, LXVIII, 6.
¹⁵ Cassius Dio, LXVII, 7.
¹⁶ (...) in bellum profectus est cum cognitis militibus hostem Parthum contemnentibus, saggitarum ictus post ingentia Dacorum falcibus inlata volnera despicatui habentibus. […] a plecat în război cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeţi ale acestora după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de coasele încovoiate ale dacilor (M. Cornelius Fronto, Principia Historiae, I, p.204).
¹⁷ Falx,-cis: 1. Coasă, seceră, cosor. 2.sabie încovoiată la vârf. 3. Armă de război cu un vârf încovoiat şi cu unul ascuţit la acelaşi capăt. 4. Cange pusă în vârful unei prăjini cu care se tăiau funiile corăbiilor. Cf. DLR 1962, p.284, s.v.Falx.
¹⁸ Rustoiu 2007b, p.73.
¹⁹ Daicoviciu et alii 1953, p.169, fig.2/a; Daicoviciu et alii 1957, p.259; Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.137–138; Henţ 2014, p.110–111; Borangic 2015, p.89–91; Florea 2015, p.18, pl.15/17; Ferencz et alii 2016.
²⁰ Glodariu 1997, p.108; Florea 2004, p.32, Florea 2011, p.111.
²¹ Sabia de la Divici are lama puternic curbată doar spre vârf, cea de la Cristeşti prezintă o recurbare în zona vârfului şi are mânerul extrem de scurt, iar arma curbă descoperită la Viscri are tija mânerului extrem de lungă, fapt ce duce la renunţarea utilizării nitului de fixare din zona gărzii. Vezi şi: Borangic 2015, p.174–199.
²² Borangic 2015, p.248–253.
²³ Din punctul nostru de vedere, teoretizarea în exces are întotdeauna tendinţa naturală de a se îndepărta de realitatea despre care se discută.
²⁴ Rustoiu 2001, p.184.
²⁵ Rustoiu 2007b, p.70.
²⁶ Pumnalele curbe de tip sica vor face subiectul unui studiu similar, separat.
²⁷ Barbu 2015, p.780–782.
²⁸ Cu această ocazie aducem mulţumirile cuvenite colegilor din cele două asociaţii de reconstituire istorică.
²⁹ Barbu 2015, p.783.
³⁰ Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.75; Henning 1987, Taf. 35–38.
³¹ Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.140.
³² Borangic 2015, p.200–210.
³³ Glodariu, Iaroslvschi 1979, p.140, fig.72/2.
³⁴ Rezultatele acestor teste vor fi completate şi publicate separat.
³⁵ Protase, Petculescu 1975, p.88.
³⁶ Natura organică a mânerelor nu a permis conservarea unuia întreg, dar redările de pe baza Columnei lui Traian conţin reliefuri unde arme de acest tip apar întregi. Se pot observa detaliile mânerelor şi estima, prin comparaţie, lungimea acestora. Efectuând numeroase replici şi testându‑le am ajuns la concluzia că morfologia şi greutatea lamei determină implicit şi dimensiunile şi caracteristicile mânerului, cele mai bune rezultate survenind atunci când mânerul din lemn dens are o proporţie de 2/3 din lungimea lamei (aproximativ 30 cm), diametrele putând varia între 3–4 cm.
³⁷ Iniţial acest tip de sabie a fost denumit gladius curbat (Borangic 2015, p. 192–194, cu bibliografia), denumire uşor neconvenţională, determinată de presupusa ei existenţă, bazată în acel moment doar pe interpretarea prudentă a unor reprezentări iconografice. Denumirea, deşi argumentată, a creat unele confuzii, motiv pentru care am redenumit tipul după numele locului descoperirii unei arme de acest tip, Divici (jud.Caraş‑Severin), descoperire care a confirmat, de altfel, existenţa între formele de săbii curbe dacice, a acestui tip de armă.
³⁸ Columna traiană nu este singurul monument unde sunt redate săbii aparent de acest tip. Pe friza cu arme a trofeului de la Adamclisi, sabia redată are dimensiunile comparabile cu cele ale gladius‑urilor de lângă ea (Borangic 2015, p.56–57, Pl.VII/3). Alte reprezentări provin de pe două monumente epigrafice descoperite la Birdoswald, Marea Britanie (Borangic 2015, p.67–68, Pl.XI) şi pe numeroase emisiuni numismatice (Borangic 2015, p.71–88, pl.XIII‑XVII).
³⁹ Pentru a evita accidentele nedorite, armele utilizate la aceste experimente nu au fost ascuţite, testele de anduranţă, atât ale armelor, cât şi ale echipamentelor defensive făcând subiectul unor experimente separate.
⁴⁰ Borangic 2013, p.128–129.
⁴¹ Borangic 2015, p.176.
⁴² Ferencz et alii 2016.
⁴³ Henţ 2014, p.111.
⁴⁴ Borangic 2016, p.166 (cu bibliografia problemei). Informaţiile despre sabia descoperită la Ursici (jud.Hunedoara) ne‑au fost oferite de către dr.I.V.Ferencz (MCDR, Deva), fapt pentru care îi mulţumim.
⁴⁵ Borangic 2016, p.175–177.
⁴⁶ Pavel 2017.
⁴⁷ Sim 2000, p 37–40; Borangic 2013, p. 124–133; Borangic 2015, p. 215–254; Barbu 2015, p. 783–784.
⁴⁸ Dio Cassius, LXVIII, 14, 1.

Bibliografie
Babeş 1988, Mircea Babeş, Descoperirile funerare şi semnificaţia lor în contextul culturii geto-dacice clasice, în SCIVA 39/1, 1988, p.3–32
Barbu 2015, Marius Barbu, Consideraţii privind arheologia experimentală şi reconstituirea istorică. Studiu decaz: Antichitatea dacică şi romană, în Arheovest III 2, Timişoara, 2015, p.779–793.
Bishop, Coulston 1993, Michael C. Bishop, Jonathan Charles Nelson Coulston, Roman military equipment from the Wars to the fall of Rome, London, B T Batsford Ltd, 1993.
Borangic 2013, Cătălin Borangic, Observaţii asupra unei variante de falx dacica, în AMP, XXXV, 2013, p.123–135.
Borangic 2015, Cătălin Borangic, Dacorum Falces. Armele încovoiate ale dacilor, Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2015. ISBN: 978–606–8694–31–3.
Borangic 2016, Cătălin Borangic, Dacorum Falces. Armele încovoiate ale dacilor, Ediţia a II‑a, revizuită şi adăugită, Editura Altip, Alba Iulia, 2016. ISBN: 978–973–117–599–7.
Cassius Dio, Cassius Dio, Istoria Romană, vol. III, traducere, note şi indice de A.Piatkowski, Cluj-Napoca, 1985.
Cichorius 1896–1900, Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Berlin, 1896–1900.
Costea et alii, Florea Costea, Lucica Savu, Valeriu Sîrbu, Radu Ştefănescu, Angelica Bălos, Military Gear Found in the Dacian Fortress of Racoşul de Jos Piatra Detunată, Braşov County, în Omagiu lui Gavrilă Simion la a 80-a aniversare, Bucureşti, 2008, p.154–169.
Daicoviciu et alii 1953, Constantin Daicoviciu, Ştefan Ferenczi, András Bodor, Constantin Nicolăescu‑Plopşor, Nicolae Gostar, D. Radu, M. Dediu, P. Duka, Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV, IV, 1–2, 1953, p.153–219.
Daicoviciu et alii 1957, Constantin Daicoviciu, Nicolae Gostar, Ion Horaţiu Crişan, Şantierul arheologic Grădiştea Muncelului-Blidarul, în MCA, III, 1957, p.256–277.
DLR 1962, Ocheşanu R., Macarie L., Stati S., Ştefănescu N. (ed.), Dicţionar latin-romîn, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
Dima, Bolog 2014, Cristian Dima, Adrian Bolog, Un gladius descoperit la Pricaz, judeţul Hunedoara, comunicare prezentată la Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice, Deva, 10–12 iunie 2014.
Ferencz et alii 2016, Iosif Vasile Ferencz, Cristina Bodó, Angelica Bălos, Arme descoperite la Ursici, jud.Hunedoara, comunicare prezentată la Simpozionul ştiinţific aniversar Muzeul la 65 de ani veşnic tânăr, Zalău, 6–7 oct. 2016.
Florea 2004, Gelu Florea. Centru şi periferie în lumea dacică. Reflecţii asupra unor direcţii de cercetare, în Centru şi periferie, Complexul Muzeal Bistriţa Năsăud, Cluj, 2004, p.31–34.
Florea 2011, Gelu Florea, Dava et Oppidum. Débuts de la genèse urbaine en Europe au deuxième âge du Fer, Académie Roumaine Centre d’Études Transylvaines, Cluj‑Napoca, 2011.
Florea 2015, Gelu Florea (coord.), Matriţa de bronz de la Sarmizegetusa Regia, Cluj‑Napoca, Editura Mega, 2015.
Florescu 1960, Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită, Bucureşti [1960].
Glodariu, Iaroslavschi 1979, Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.-I e.n.), Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1979.
Glodariu 1997, Ioan Glodariu, Istoria României. Transilvania, vol.I, Editura George Bariţiu, Cluj‑Napoca, 1997.
Henning 1987, Joachim Henning, Südosteuropa zwischen Antike und Mittelalter. Archäologische Beiträge zur Landwirtschaft des 1. Jahrtausends u.Z., Akademie Verlag, Berlin, 1987.
Henţ 2014, Alin Henţ, Istoria unei arme. Falx Dacica păstrată în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, în Sargetia V (XLI) Serie nouă, Deva, 2014, p.109–121. P. Papinius Statius, Achilleis, ediţia Aldo Marastoni, Leipzig, 1974.
Pavel 2017, Cătălin Pavel, Noi contra noi, în Dilema veche, nr.672, 5–11 ianuarie, 2017.
Petculescu 1994, Liviu Petculescu, Roman military equipment in the Dacian hill-fort Ocniţa, în Breitage zu romischer und barbarischer Bewaffnung in den ersten vier nachchristlichen Jahrhunderten, Lublin/Marburg, 1994, p. 61–77.
Petculescu 1998, Liviu Petculescu, Roman Military Equipement in Dacia in the First Century A.D., în The Thracian World at the Crossroads of Civilizations, Bucureşti, 1998, p. 261–285.
Polybios, Polybios, Istorii, II, traducere, cuvânt înainte şi note de A. Piatkowski, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Protase, Petculescu 1975,

Dumitru Protase, Liviu Petculescu, Coiful roman de la Berzovia, în Banatica III, Reşiţa, 1975, p. 85–89.
Rustoiu 1994, Aurel Rustoiu, Observaţii privind înmormântările tumulare din Dacia Preromană (sec.I. î.e.n. - I. e.n.), în Studii de istorie a Transilvaniei, Coordonatori S. Mitu, F. Gogâltan, Cluj, 1994, p.33–37.
Rustoiu 2001, Aurel Rustoiu, Ornamentica pumnalelor curbe traco-dacice, în Studia archaeologica et historica Nicolao Gudea dicata; Omagiu profesorului Nicolae Gudea la 60 de ani, Zalău, 2001, p.181–194.
Rustoiu 2002, Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia Preromană, Cluj‑Napoca, 2002.
Rustoiu 2007a, Aurel Rustoiu, About a curved dagger discovered at Piatra Craivii, în Apulum 44, 2007, p.83–97.
Rustoiu 2007b, Aurel Rustoiu, Thracian ”sica” and Dacian ”falx”: The history of a ”national“ weapon, în S. Nemeti et al. (eds.), Dacia felix. Studia Michaeli Bărbulescu oblata, Cluj‑Napoca 2007, p.67–82.
Russu 1980v, Ion I. Russu, Daco-Geţii în Imperiul Roman (în afara provinciei Dacia Traiană), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980.
Sim 2000, David Sim, The making and testing of a falx also known as the Dacian battle scythe, în Journal of Roman Military Equipement Studies, Vol. 11, U.K. 2000, p.37–41.
Sîrbu, Borangic 2016, Valeriu Sîrbu, Cătălin Borangic, Pumnalul sica în nordul Dunării (~200 a.Chr. – 106 p. Chr.). Semiotica marţială a puterii, Editura Istros, Brăila, 2016. ISBN: 978–606–654–188–6.

Abstract
BENT DACIAN WEAPONS AT THE BEGINNING OF THE 2^nd CENTURY A.D. AN EXPERIMENTAL PERSPECTIVE
The curved weapons used by dacian warriors to the end of the existence of Dacian Kingdom, marked forever the identity of this nation in the eyes of history.This study aims to bring into attention a less usual approach in Romanian historiography, by conducting experiments meant to reveal the ways of using the curved weapons, their advantages and disadvantages against Roman defensive military equipment.Thus, through reenactors they were tested, by turn, different types of billhooks and curved swords, exact replicas of antique Dacian artifacts.