Borangic Cătălin
Între manifestările specifice fenomenului militar, armele ocupă, fără doar şi poate, un loc de frunte, ele fiind una dintre expresiile sale fizice cele mai evidente. Vectori ai unor mesaje de ordin social şi ideologic, armelor li se confereau adeseori reale valenţe identitare şi spirituale, tipul şi specificul lor asociindu-se aproape invariabil războinicilor cărora le-au aparţinut. Aşa s-a întâmplat şi în cazul armelor curbe cu tăişul pe partea concavă, puse în strânsă legătură de artiştii şi autorii Antichităţii, cu populaţiile războinice nordbalcanice, tracice, dar mai ales geto-dacice. Edificarea regalităţii dacice, în intervalul secolelor I a. Chr. – I p. Chr., făcută prin integrarea mai mult sau mai puţin paşnică a diverselor entităţi social-politice pre-existente, nu s-ar fi putut realiza fără o solidă infrastructură politico-militară, caracterizată între altele şi de existenţa unor nuclee de războinici profesionişti, cu o identitate bine conturată, constructori şi stăpâni ai unor fortificaţii impresionante, capabile să asigure şi să proiecteze în teritoriu puterea şi autoritatea centrală a regilor de la Sarmizegetusa. Palierul superior al acestei elite era format din aşa-numiţii tarabostes. Bine înarmaţi, echipaţi cu un arsenal eficient şi eterogen ce cuprindea lănci, spade, pumnale curbe de tip sica, scuturi, arcuri, armuri de zale şi coifuri, călărind cai de luptă, aceşti nobili au constituit nucleul dur al organizării militare dacice, ce furniza atât comandanţii militari, cât şi unităţi speciale, compuse din rudele lor apropiate, clienţi, gărzi personale, la care se adăugau, probabil, şi mercenari. Dacă despre aceşti puternici „lorzi ai războiului” există un minim de informaţii, despre straturile inferioare ale ierarhiei militare pe care o conduceau datele sunt extrem de puţine şi discutabile. Cu toate acestea merită să mai aruncăm o privire asupra lor. Consideraţi multă vreme ca fiind de fapt masa poporului de rând1, o altă categorie de războinici erau kometaii, războinicii pletoşi, de fapt oşteni ai regelui, provenind din straturile inferioare ale societăţii. Ei constituiau nucleul profesionist al armatelor regale compacte şi disciplinate. Această ipoteză presupune existenţa unor proprietari liberi, care erau chemaţi periodic să se alăture aristocraţiei războinice, în diverse campanii militare. Conflictele endemice au dus la permanentizarea prezenţei lor în fenomenul militar local. Într-o societate în care tradiţia morţii pe câmpul de luptă, ca rit iniţiatic de nemurire, reclamă un imaginar complex al funcţiei războinice, ar fi de neconceput ca sensul simbolic originar al pletelor să fi fost distorsionat, transformând podoaba capilară, dintr-un element de distincţie socială şi de superioritate, într-un stigmat al inferiorităţii, aşa cum până acum a fost interpretat. În contrast cu aristocraţia legată prioritar de funcţia de suveranitate sacră, kometaii par să fi reprezentat iniţial tagma nobilă a războinicilor, mandatarii celei de-a doua funcţii indo-europene, o categorie militară puternic specializată, a cărei ocupaţie principală era războiul2. Existenţa acestei elite este susţinută şi de calităţile combative ale săbiilor curbe, arme care cereau o îndelungată practică, fiind nevoie de profesionişti ai armelor, special instruiţi să lupte cu acest gen de armă şi în contexte tactice diferite de cele obişnuite în lumea barbară. Eficacitatea sabiei în înfruntarea cu echipamentele defensive ale oponenţilor, în special cele ale legionarilor romani, pare să se fi datorat nu numai calităţilor săbiilor de tip falx, ci şi elementului uman din această relaţie. Izvoarele scrise vorbesc de un mare impact psihologic al armelor curbe ale dacilor, cele artistice şi numismatice confirmă utilizarea lor pe scară largă, în vreme ce descoperirile arheologice sunt rarisime, limitându-se la câteva exemplare. Explicaţia rezidă atât în faptul că aceste săbii erau trofee râvnite, figurarea lor pe diferite suporturi conţinând un mesaj evident, cât şi în faptul că aceste unităţi de elită constituie doar o parte, nu cea mai numeroasă, a unei armate, iar o a treia posibilitate ar fi tocmai statutul social inferior al acestor războinici, ale cărui rituri funerare nu ne sunt, deocamdată, cunoscute. Faptul că acest etaj social nu era unul aristocratic ci, foarte probabil, doar o clasă specializată de războinici (capillati menţionaţi de sursele antice, oameni născuţi liberi având obligaţii cu caracter militar şi aflaţi într-o relaţie de subordonare faţă de pilleati) o demonstrează şi absenţa sabiei încovoiate din contextele funerare3. Dimpotrivă, în toate contextele arheologice sigure, falx dacica apare ca o armă ascunsă parcă pentru a evita confiscarea ei sau, şi mai probabil, pentru a nu da de gol statutul proprietarului4. Eficienţa acestor luptători a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Primul dintre acestea rezidă în forma specială a lamei, care era capabilă să pricinuiască răni grave, chiar dacă oponentul era protejat de armură. Al doilea element care a stat la baza binomului de succes om-armă a fost instrucţia psihică specială5 a mânuitorilor de falx. Utilizarea acestui tip de sabie presupune, pe lângă antrenamentele riguroase, specifice, un grad de eroism care, combinat cu calităţile de excepţie ale armei, poate justifica asocierea aproape exclusivă a dacilor – iar pe monede şi a Daciei – cu teribila falx dacica. Ataşamentul acestor războinici pentru o asemenea armă, trebuie pus în legătură cu lipsa thanatofobiei la geto-daci şi, foarte probabil, cu semnificaţiile magico-religioase pe care armele curbe le-au avut în mai toate culturile, legătura dintre ele şi moarte fiind o constantă culturală identificată până astăzi6. Secera, sursa primară de inspiraţie a armelor curbe, a fost asociată în miturile primordiale cu timpul, dar şi cu schimbarea şi renaşterea, pe aceste considerente devenind ulterior un atribut al Morţii7. Revenind asupra exemplificării concrete, se pune întrebarea dacă, dincolo de asocierile ilustrate în arta romană, acest tandem sabie-curbă/comati are acoperire? După cum am arătat anterior, datele disponibile sunt puţine, multe predispuse la interpretări sau pur şi simplu indirecte (şi deci la fel de volatile). Izvoarele istorice şi artistice care fac referire la aceste săbii curbe şi la această categorie de războinici sunt, din păcate, extrem de statice. Reevaluarea acestora şi conectarea la metode pluridisciplinare de studiu, în acest caz arheologia experimentală, oferă şansa de a completa golurile lipsă în ce priveşte cunoaşterea şi înţelegerea legăturilor dintre războinicii daci şi arma lor predilectă. Dincolo de incontestabilul set de valori spirituale şi culturale cu care dacii au pătruns în conştiinţa Antichităţii, istoria scrisă s-a lăsat mai uşor impresionată de caracterul războinic şi virtuţile militare de care aceştia au dat dovadă în tumultuoasa lor existenţă. Războaiele daco-romane din anii 101–102 şi 105–106 p.Chr., au scos în evidenţă nu numai însuşirile marţiale devoalate de către sursele scrise, ci şi o adaptare locală a unei specii de sabie curbă cunoscută în Antichitate sub numele de falx, ale cărei urme arheologice ies încet la iveală. Armele curbe au avut o lungă evoluţie în mediul tracic şi, apoi, în cel dacic. Sursele antice scrise, reprezentările artistice şi descoperirile arheologice atestă acest lung proces8. P. Papinius Statius, poet latin protejat de Domiţian, în timpul căruia putem presupune că îi cunoscuse bine pe daci, remarcă sinistra faimă a armelor lor, cu care îi asociază: Quo Paeones arma rotatu, quo Macetae sua gaessa citent, quo turbine contum Sauromates falcemque Getes arcumque Gelonus tenderet et flexae Balearicus actor habenae [...]9. Despre această teribilă sabie, cu care dacii s-au opus expansiunii romane, vorbeşte şi M. Cornelius Fronto: [...] in bellum profectus est cum cognitis militibus hostem Parthum contemnentibus, saggitarum ictus post ingentia Dacorum falcibus inlata volnera despicatui habentibus10. Aşa îşi începe acesta descrierea faptelor vitejeşti ale împăratului L. Verus în războiul cu parţii, în încercarea de a masca slaba prestaţie a fostului său elev, în timpul desfăşurării conflictului. Introducerea aceasta este foarte importantă prin faptul că aduce în discuţie, la peste jumătate de secol după războaiele daco-romane, generalizarea săbiilor curbe în mediul dacic. Denumindu-le generic seceri, autorul arată că este vorba de nişte arme curbe, incluzând în sintagma Dacorum falcibus coasele, căngile, cosoarele, cuţitele, folosite de către daci în scopuri marţiale, alături de pumnale şi săbii curbate. În ciuda reputaţiei acestor arme, exemplificarea cu artefacte suferă o serie de neajunsuri, datorate în parte rarităţii lor în contextele arheologice, iar pe de altă parte, din cauza relativei lor standardizări. Deşi prezente pe monumente arhitecturale, emisiuni monetare sau piese votive, ambiguităţile artistice nu lasă să răzbată întotdeauna caracteristicile reale ale acestor săbii11, autorii mulţumindu-se aproape invariabil să redea ideea de falx şi foarte rar imaginea obiectivă a acesteia. Cum spuneam, descoperirile de falx dacica sunt rare, comparativ cu faima lor în epocă, până în prezent fiind descoperite un număr relativ mic de astfel de săbii încovoiate, subsumate, cu mici excepţii, unui singur tip de sabie, denumit Sarmizegetusa12, după locul de provenienţă a mai multor astfel de piese, despre care aveam certitudinea că sunt autentice şi care şi-au păstrate aproape integral toate caracteristicile. Sintagma falx dacica, prin asocierea între cei doi termeni latini, permite identificarea exactă a armei în diverse contexte istorice şi arheologice. Acest tip de sabie a fost multă vreme singurul model asupra căruia nu planează nici un dubiu în ceea ce priveşte autenticitatea. Tipul acesta de „gladius curbat” a fost presupus ca fiind probabil deoarece, chiar dacă ilustrările artistice nu au fost dublate de descoperiri concrete, nu era exclus ca astfel de arme să apară în viitor, căci tehnica manuală prin care erau produse lăsa loc pentru existenţa lor în epocă, iar prezenţa lor consistentă în arta romană părea mai mult decât un canon artistic. Presupunerea s-a dovedit corectă, căci, aşa cum am admis provizoriu13, cercetări ulterioare, efectuate în cetatea de la Divici, judeţul Caraş-Severin (Pl.I), au confirmat arheologic existenţa acestui alt tip de sabie curbă14, pe care l-am numit atunci „gladius curbat”, tipul III, înregistrat ca A2B3 – sabie cu lama de dimensiuni medii, având doar vârful încovoiat. Combinaţia de termeni este numai aparent contradictorie, căci ea a circulat în Antichitate, cel puţin ca licenţă poetică. O întâlnim, spre exemplu, sub forma falcatus ensis – ensis fiind un sinonim pentru gladius15 – şi în două dintre poemele Metamorfozelor lui Ovidiu16.
Planşa I. 1. Harta Daciei antice şi a împrejurimilor cu localizarea cetăţii dacice de la Divici. |
Modificările aduse tipului de sabie curbă dominant Sarmizegetusa, care pare să fi fost arma predilectă a unei categorii distincte de războinici daci, din considerentele noilor tactici aplicate în faţa legiunilor romane şi lipsa lor din orizonturile cronologice anterioare, permit ipoteza că acest tip de armă a fost o interesantă simbioză între falx dacica şi gladius, în fapt o variantă hibridizată a temutei săbii încovoiate. Această armă curbă are lama scurtă şi încovoiată brusc doar în vârf şi era folosită, cel mai probabil, cu o singură mână. Pe Columna lui Traian, monument cu evident mesaj de propagandă imperială, în scenele de luptă, războinicii comati mânuiesc, invariabil, săbii curbe scurte şi scut (Pl.II). Tot aici, în scena LXXVIII, la baza trofeului, din grămada de scuturi iese partea superioară a unei săbii curbate puternic (Pl.IV/5), într-un unghi foarte asemănător cu piesa de la Divici. Trebuie menţionat că săbiile curbe de tip Sarmizegetusa au de regulă un mâner de două mâini şi sunt mai greu de utilizat simultan cu scutul. Eficacitatea maximă a acestui tip de sabie este dată de amplitudinea loviturilor aplicate cu maxim de forţă, situaţie ce reclamă priza cu ambele mâini.
Planşa II. 1. Războinici capillati, figuraţi pe Columna traiană, mânuind săbii încovoiate scurte. Fotografii după copii ale scenelor Columnei aflată la MNIR. |
O redare mai explicită a unei astfel de arme există pe friza cu arme a trofeului de la Adamclisi (Pl.II/1), unde sabia redată are dimensiunile comparabile cu cele ale gladius-urilor de lângă ea. Complet diferită de celelalte arme reprezentate pe monument, aceasta are o lamă dreaptă până aproape de vârf, care este scurt şi se înconvoaie brusc, iar mânerul, uşor supradimensionat, este despărţit de lamă printr-un manşon de gardă vizibil doar pe partea inferioară a lamei17. Din toate categoriile de reprezentări artistice, monedele sunt, de departe, cele mai răspândite, şi în acelaşi timp, cele care au reflectat cel mai intens evenimentele care i-au avut în centrul atenţiei pe războinicii daci. Siluetele acestui tip de sabie curbă se regăsesc şi pe unele monede romane, în special începând cu domnia lui Hadrian, a cărui politică legată de provincia Dacia se reflectă şi în emisiunile monetare din timpul său. Repercutarea noului context politic pe imagistica monetară s-a făcut prin reprezentarea sabiei, nu în cadrul trofeelor sau al armelor capturate, însoţind dacul învins, ci purtată în mână de către un personaj întruchipând Dacia, într-o atitudine maiestuoasă care lasă să se vadă întreaga armă (Pl.III/2–9). Deosebit de importantă este evoluţia pe care a avut-o percepţia sabiei curbe ca element definitoriu pentru dacii înglobaţi în Imperiu în anul 106. Căci dacă după victoria lui Traian arma-simbol devenise inutilă, fiind strivită de superioritatea armamentului şi disciplinei legionarilor romani, sub Hadrian ea recuperează o parte din gloria anterioară, imaginea Daciei captive răpusă de jale fiind înlocuită de cea a unei provincii integrate în Imperiul pe care este chemată să-l apere tocmai cu teribila sabie cu care înainte îşi apărase independenţa18.
Planşa III. 1. Falx dacica, Adamclisi, friza cu arme. După Bobu Florescu 1960, Pl. X (C-D): 2-9. Monede imperiale emise în timpul lui Hadrian (2 – RIC 850; 3 -variantă la RIC 850; 4 – RIC II 849; 5 – variantă la RIC 850; 6 – RIC 580; 7 – RIC 849; 8 – RIC II 849; 9 – RIC 849 ). sursa imaginilor: www.coinarchives.com; www.wildwinds.com. |
Reprezentările de arme curbe ale dacilor, numeroase şi complexe în emisiunile numismatice, deşi trebuie privite cu prudenţă, lasă să se întrevadă, dincolo de mesajul transmis, modificarea operată în arsenalul dacic. Suma de astfel de dovezi, directe şi indirecte, permit conturarea ipotezei potrivit căreia acest tip de sabie, la care au apelat dacii, a fost singurul care a supravieţuit cuceririi regatului dac, fie doar şi numai în imaginarul colectiv. Este potrivit de amintit că sabia încovoiată, în toate formele ei, nu a fost identificată în mediul dacic ulterior cuceririi romane. Acesta este un argument în favoarea ipotezei că această armă redutabilă a fost proprie doar elitei armatelor dacice, concentrate în jurul Sarmizegetusei. Calităţile marţiale ale dacilor nu au fost exploatate doar pentru distracţia plebei, în arenele unde au fost duşi ca gladiatori după epilogul războaielor daco-romane, căci administraţia imperială, al cărei pragmatism a fost politică de stat, a folosit cu pricepere aceste calităţi ale noilor supuşi ai Imperiului şi a încorporat un mare număr de soldaţi proveniţi din Dacia în unităţile auxiliare romane. Între aceste unităţi, dislocate la mari distanţe faţă de locul natal al recruţilor, se numără şi Cohors I Aelia Dacorum, aflată sub conducerea tribunului M. Claudius Menander, cantonată la (C)Amblogana (azi Birdoswald, GB), în Britannia, menţionată într-o serie de izvoare epigrafice19. Databilă între anii 198–209 p.Chr., lespedea de piatră „dezvelită” cu ocazia construirii unui horeum de către soldaţii cohortei dacice amintite, conţine, în relief, o sabie curbă, cu lama îndoită doar spre vârf (Pl.4/3).
Planşa IV. 1. Altar votiv ridicat în cinstea lui Sextus Gallus (După Russu 1971); 2. Detaliu; 3. Birdoswald (după www. roman-britain. org); 4. Birdoswald (după Russu, 1980); 5. Columna lui Traian. Scena LXXVIII. |
O altă sabie curbă, a fost incizată pe un bloc de piatră încastrat în zidul unui alt depozit de cereale, ridicat de către Cohors I Thracum civium Romanorum şi datată în jurul anului 219 p.Chr. Pe relieful monumentului, păstrat la Muzeul Carlisle, textul inscripţiei este încadrat în dreapta de ramura de palmier, iar în stânga de o sabie curbă cu lama dreaptă până aproape de vârf (Pl.6/3), unde se încovoaie rezultând un vârf ascuţit20. Ambele săbii sculptate, atestă originea unităţilor staţionate aici, cel puţin a militarilor din primele contingente şi chiar dacă, foarte probabil, ele nu reflectă arme curbe în uzul unităţii, ele rămân ca veritabile simboluri asociate cu etnosul dac.
Planşa VI. 1-4. Reconstituire tactică a utilizării tipurilor de săbii curbe. (Foto A. D. Gugoaşă). |
O asociere similară putem remarca şi pe un altar onorific (Pl.4/1–2) ridicat în cinstea unui ofiţer roman, Sextus Vibius Gallus, praefectus castrorum legiones XIII Geminae, găsit la Amastris (azi Amasra, TR) şi care îl înfăţişează pe titularul monumentului călare, luptând cu doi barbari. Unul dintre aceştia, pare-se rănit, aruncă din mâini o sabie curbă lungă, iar al doilea are şi el o sabie încovoiată, dar de mai mici dimensiuni21. Este improbabil ca libertul care a comandat şi a plătit monumentul să fi cunoscut îndeaproape armele curbe ale dacilor pe care le-a dorit reliefate în amintirea vitejiei patronului său – exceptând cazul în care a ajuns în serviciul ofiţerului ca prizonier dac – dar este sigur că etnicitatea duşmanilor ofiţerului era pusă în legătură cu sabia încovoiată. Atrage atenţia faptul că pe altar apar două tipuri de astfel de arme, de dimensiuni net diferite. Dacă săbiile mari mai apar doar pe monumentul de la Adamclisi – oferind un indiciu privind una dintre bătăliile unde Sextus Gallus a luptat? – sabia scurtă se adaugă celorlalte astfel de reprezentări din arta romană. Toate săbiile ilustrate, atât pe monumente, cât şi în numismatică, prezintă, chiar dacă uneori stângaci sau tributar îndemânărilor artiştilor, acest tip de sabie, curbată doar în treimea superioară, cu mâner de o singură mână. Numărul mare de săbii reprezentate, atât de arme izolate, cât şi în asociere cu războinici capillati, poate justifica ipoteza că acest tip de sabie era utilizat intens în armatele dacice, iar cele de tip Sarmizegetusa, oricum mai elaborate, să fi fost în uzul unui alt grup de războinici, cantonaţi în preajma capitalei. Dosarul istoric al acestui tip de sabie încovoiată ar fi fost, desigur, cantonat în zona presupunerilor, dacă cercetări recente nu ar fi dus la descoperirea unui exemplar întreg, bine conservat, într-un context arheologic indubitabil. Arma a fost descoperită în cetatea dacică de la Divici (jud, Caraş-Severin), în ruinele unui turn-locuinţă. Este vorba despre o sabie curbă scurtă, obţinută prin forjare la cald, puternic curbată în zona vârfului, asemeni unui cioc şi cu tăişul pe partea concavă (Pl.5/1). Mânerul nu prezintă urme vizibile de nituri, orificiul fiind fie obturat cu compuşi de descompunere ai fierului, fie fixarea era asigurată prin înfigerea spinului terminal în coada de lemn. Mânerul trebuia să fi fost destul de masiv, pentru a asigura un balans adecvat armei şi o priză eficientă în timpul luptei.
Planşa V. 1. Falx dacica de la Divici; 2. Reconstituirea sabiei. |
Arma a aparţinut, cel mai probabil, unui infanterist, lungimea relativ medie fiind un impediment pentru un călăreţ, astfel că ea era utilizată în lupta de aproape – curbura accentuată şi forma vârfului oferindu-i avantajul unei puteri mari de penetrare, fiind foarte probabil, capabilă să străpungă armuri uşoare. Datorită formei specifice, întreaga forţă se concentrează în vârful armei – unghiul de curbură nu permite acţiuni de înjunghiere – eficacitatea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi prin retezare. Această particularitate o făcea deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul era protejat de echipament defensiv. Leziunile potenţiale (lovituri penetrante, tăieturi, despicături) depindeau, în mare măsură, de puterea loviturii, de experienţa celui care folosea arma, de unghiul de incidenţă precum şi de porţiunea de corp afectată. În cazul loviturilor cu amplitudine mare, intervenea şi forţa de inerţie conferită de greutatea armei şi a braţului, agravate de acţiunea de agăţare şi tragere. Pentru a verifica aceste consideraţii am realizat o replică a acestei săbii şi am testat-o în condiţii similare cu cele pe care le-am presupus ca fiind posibile şi probabile într-o luptă reală. Sabia a fost făurită într-un atelier de fierărie tradiţională, cu metodele tehnologice simple, similare celor din epoca dacică22 (Pl.5/2–3). Contextul arheologic nu a relevat componente ale mânerului, dar pe baza testelor şi experimentelor efectuate, s-a desprins concluzia că fixarea mânerului şi implicit rezistenţa la impact depind capital de ranforsarea cu ajutorul unui inel metalic. Pe aceste considerente am fixat lama cu ajutorul unui inel de fier, astfel că arma-replică nu a avut de suferit nici o stricăciune în timpul testărilor, după ce, anterior, două mânere cedaseră la impact, în ciuda lemnului de esenţă tare folosit. Pentru testarea caracteristicilor armei am simulat o ciocnire între două grupe de militari, una de romani şi o subunitate similară ca efectiv dacică înarmată cu mai multe tipuri de săbii încovoiate23. În timpul experimentelor, care au avut ca mod de desfăşurare acţiuni de contact în diverse faze şi de la distanţe diferite, executate cu forţă şi viteză variabilă, am putut constata că acest tip de armă devenea extrem de eficient din momentul contactului direct. În lupta corp la corp săbiile mari, mânuite cu două mâini, sunt dezavantajate căci necesită o rază de acţiune şi implicit un spaţiu de manevră mai mari, iar folosirea lor cu o singură mână le scade eficienţa. În aceiaşi secvenţă de reconstituire istorică am aplicat mai multe tactici şi strategii de atac asupra unităţii compacte de romani. Cea mai potrivită s-a dovedit a fi cea în care lupta a fost deschisă de un număr mic de războinici daci înarmaţi cu săbii mari, care au scos din luptă aproape integral prima linie romană (Pl.VI/1). Schimbarea liniei de atac a adus în faţa dacilor legionari odihniţi, cu armamentul intact, astfel că am fost obligaţi să operăm aceeaşi tactică şi în „armata” dacică. De această dată în prima linie au intrat războinicii înarmaţi cu săbii scurte, iar „supravieţuitorii” au intrat în linia doua. În această secvenţă s-a putut observa că în înghesuiala creată, avantajul spadelor scurte romane a fost echilibrat de către daci, protejaţi şi ei de scuturi, armuri diverse şi căşti, lupta devenind una de uzură (Pl.VI/2). Tot în acest moment s-a conturat o altă realitate tactică importantă. Săbiile dacice agăţau scuturile mari romane şi prin tragere lăsau legionarul descoperit. Singura acţiune posibilă a fost atacul asupra romanilor deposedaţi de scut, al celor din linia a doua dacică, ale căror arme mai lungi (falx dacica, cosoare) permiteau cu uşurinţă acest lucru. În unele momente, chiar războinicii din prima linie se ajutau reciproc, tandemul astfel creat dovedindu-se eficace (Pl.VI/3–4). Neprotejaţi de scuturile imense, liniile romane au început să cedeze teren şi să „piardă” oameni, în timp ce pierderile dacilor s-au stabilizat. La fel de periculoase s-au dovedit săbiile scurte şi în contracararea acţiunilor de înjunghiere încercate de către colegii „romani”. Fără a fi nevoie de lovituri puternice, săbiile curbate scurte agăţau rapid mâna legionarului, fiind suficientă o tragere înapoi pentru a răni serios braţul neprotejat. Doar legionarul cu mâna protejată de manica de fier s-a putut apăra eficient împotriva agăţării. Desigur, reproducerea unei bătălii la o scară aşa de mică nu poate fi o reconstituire exactă a unei lupte reale, unde mişcările de trupe sunt ample, iar raporturile de forţe variabile, dar experimentul a permis observarea în teren a comportamentului unei astfel de arme. Se confirmă, în acest registru, ipotezele privind tehnica de mânuire a acestei săbii scurte, ea dovedindu-se eficace predilect în lupta corp la corp şi în colaborare cu alte categorii de războinici. Am fi tentaţi să spunem că, dincolo de particularităţile remarcabile ale acestui tip de sabie, ea a fost în uzul general al armatelor dacice, dar am cădea în clişee istoriografice evidente. Peisajul istoric al ultimei perioade de existenţă a regatului geto-dac a relevat existenţa unui corp de armată profesionist24, ierarhizat la rândul lui, iar săbiile curbe erau, de regulă, folosite doar de o categorie distinctă de războinici. Datele prezentate permit concluzia că acei enigmatici capillati-comati erau mânuitorii de săbii încovoiate, iar în arsenalul acestora se găseau diverse tipuri, fiecare cu un rol bine determinat în luptă. Această specie de falx dacica descoperită în ruinele cetăţii dacice de la Divici, un important fort de graniţă, aruncă o lumină puternică asupra importanţei acestui punct de frontieră. Este probabil că garnizoana cantonată aici, aflată în evidentă relaţie cu centrul de putere din Munţii Orăştiei, era alcătuită din militari de elită, armamentul, tipul de fortificaţie, turnul în sine – enigmaticele turnuri-locuinţă să fi fost de fapt sediile acestor războinici? – şi poziţia geografică convergând spre această ipoteză.
Note 1 Identificarea acestor kometai cu ţărănimea dacică a pornit de la interpretarea forţată a unei informaţii oferite de către Dio Cassius (LXVIII, 9, 1. Cf. Petros Patricius, 5), reluată apoi de către Iordanes (Getica, 71). În fapt această imagine a structurii duale a societăţii dacice a fost o proiectare în trecut a imaginii ţăranului român (participant la diverse conflicte militare, în special în cadrul mobilizării generale), utilizată ca informaţie subliminală pentru a crea o mai puternică legătură între daci şi români, dar şi pentru a nivela convenabil stratificarea claselor sociale dacice, rezumate de istoriografia de dinainte de 1989 la antonimia nobili-ţărani. 2 Petre 2004, p. 257. 3 Singura sabie de tip falx dacica, descoperită într-un context funerar cert, este exemplarul descoperit la Viscri, jud. Braşov, asupra căruia însă planează o serie de incertitudini. Cf. Borangic 2009, p. 50. 4 Borangic 2009, p. 47; cu bibliografia subiectului. 5 Iulian, Împăraţii, 22. 6 Borangic 2009, p. 48. 7 Dobre-Bogdan 2003, p. 16– 31. 8 Rustoiu 2007, p. 67. 9 [Am învăţat] cum peonii îşi mişcă armele rotindu-le, cum maceţii îşi învârt lăncile, cum sauromatul îşi întinde ţepuşa cu mişcări circulare şi getul falx-ul şi gelonul arcul şi cum balearicul mânuitor al praştiei... (trad. A. Peţan) Statius, Achilleis, II, p.51, versurile 131–134 ale părţii a II-a. 10 [Traian] a plecat la război cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor. Fronto, Principia Historiae, II, p. 204. 11 Borangic 2006, p. 47–101. 12 Borangic 2006, p. 97. 13 Borangic 2006, p. 97. 14 Săcărin et alii, 2013, mss. 15 Borangic 2006, p. 97. Cu bibliografia. 16 Partea I, versurile 717–718: Nec mora, falcato nutantem vulnerat ense, qua collo est confine caput [...]; partea IV, versul 727: Desinit inpiscem falcato vulnerat ense [...] şi partea V, versul 80). 17 Bobu Florescu 1960, Pl. X (C-D). 18 Winkler 1965, p. 229–230. 19 Petolescu 2002, p. 148–151. 20 Russu 1980, p. 31; Petolescu 1980, p. 1049. 21 Iniţial datarea acestui monument a fost pusă în legătură de pătrunderea în Dacia romană a unor populaţii barbare, cu ocazia războaielor marcomanice din anii 166–169 p.Chr., împotriva cărora Legiunea a XIII Gemina, cantonată la Apulum, în corpul de comandă al căreia se afla şi Sextus Vibius, a purtat o serie de bătălii (Cf. Russu 1971 p. 535–536). Cercetări ulterioare (Maxfield 1981, p. 77; Dobson 1978, p. 223–224) repoziţionează apogeul carierei militare a ofiţerului în timpul împăraţilor Domiţian şi Traian. Aduc pe această cale mulţumiri colegului Coatu Cosmin, pentru semnalare şi bibliografie. 22 Replica a fost realizată de către Marius Barbu, arheolog şi reenactor, în atelierul lui de fierărie tradiţională. Pe această cale îi aduc cuvenitele mulţumiri. 23 Reconstituirea a fost posibilă cu ajutorul membrilor Asociaţiei Culturale Apulum Reenactment din Alba Iulia, cărora le mulţumesc. 24 Petre 2004, p. 256–260; Borangic 2007–2008, p. 58.
Bibliografie Bobu Florescu 1960 – Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1960]. Borangic 2006 – Falx dacica. I. Propunere pentru o tipologie a armelor curbe dacice, în NEMVS, I, 1–2, 2006, p. 47–84. Borangic 2007–2008 – Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire, în NEMVS, II–III, 3–6, 2007–2008, p. 44–62. Borangic 2009 – Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica, în Terra Sebus, I, 2009, p. 43–61. Dobre-Bogdan 2003 – Cristina Dobre-Bogdan, Imago mortis în cultura română veche (secolele XVII–XIX), Bucureşti, 2003. Dobson 1978 – Brian Dobson, Die Primipilares. Entwicklung und Bedeutung, Laufbahnen und Persönlichkeiten eines römischen Offizierranges (Beihefte der Bonner Jahrbücher 37), Köln-Bonn, 1978. Maxfield 1981 – Valerie A. Maxfield, The Military Decorations of the Roman Army, London, 1981 Petre 2004 – Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004. Petolescu 1980 – Constantin C. Petolescu, Dacii în armata romană, în Revista de istorie, tom 33, nr. 6, 1980, p. 1043–1061. Petolescu 2002 – Constantin C. Petolescu, Auxilia Daciae, Editura Ars Docenti, Bucureşti, 2002. Russu 1971 – I. I. Russu, Sextus Vibius Gallus, în Acta Musei Napocensis, VIII, 1971, p. 531–537. Russu 1980 – I. I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara Provinciei Dacia Traiană), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980. Săcărin et alii – Caius Săcărin, Alexandru Berzovan, Cătălin Borangic, A fort at the edge of the Empire. Observations enabled by the discovery of two curved weapons at the Dacian fortress of Divici, în Annales d’Université „Valahia” Târgovişte Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome XV, Numéro 1, 2013 (sub tipar). Winkler 1965 – Iudita Winkler, Personificarea Daciei pe monedele romane imperiale, în Studii Clasice, II, 1965, p. 225–234.
Abstract: The discovery from the Dacian fortress of Divici of a version of falx dacica, identified until now only in the representations of Dacian weapons in Roman art, has allowed a more consistent match between this type of sword and a particular category of Dacian warriors, namely the capillati-comati mentioned in the historical sources whereof we can say that although they were directly subordinated to the royalty but inferior to the warrior aristocracy, the so-called tarabostes, they were the core of the Dacian armies. This military elite, made of free owners had war as its main profession and its main offensive weapon was the fierce curved sword. The connection between this weapon and the military elite to whom we assumed had belonged had been previously expressed with care, based solely on the representations from the Roman art because of the lack of an archaeological document which could strengthen this hypothesis. The discovery of such a sword has allowed its exact reconstruction and a test of its capacities in real combat situations. The end results have allowed observations about its durability and eficiency as well as the establishment of the proper fighting tactics of this sword. The conclusions allow the connections between it and a specialized category of professional warriors, whose traces begin to emerge.
Cuvinte-cheie: falx dacica, comati, militari, reenactment Keywords: falx dacica, comati, military, reenactment |