ENDA - Pumnalul curbat de tip sica în morminte din nordul Dunării

PUMNALUL CURBAT DE TIP SICA ÎN MORMINTE DIN NORDUL DUNĂRII

Valeriu Sîrbu, Cătălin Borangic

Introducere

Armele curbe ale dacilor, un evantai de forme şi dimensiuni, au acoperit o mare parte din aria tracică şi s-au dovedit nu doar eficiente, ci şi bine adaptate mentalităţii acestor războinici. Fie că armele curbe au modificat structura psihologică a utilizatorilor lor, fie, mai probabil, mentalitatea războinică a tracilor a găsit în armele curbe extensia potrivită a înclinaţiilor lor de luptători, cert este că a rezultat o legătură om-armă care a reuşit să contureze traiectoria tracilor prin istorie.

Acum vom prezenta doar pumnalele curbe de tip sica descoperite în morminte din zona nord-dunăreană. Pentru comentarii şi interpretări vor fi avute în vedere, însă, atât reprezentările figurative de pumnale, cât şi referirile la ele din textele antice. Se vor analiza tipurile de pumnale şi decorul, poziţia lor în morminte, modalităţile de utilizare şi de distrugere intenţionată, răspândirea şi cronologia, precum şi probabilul statut pe care-l evidenţia purtarea lor de către războinici.

Sursele istorice

Antichitatea a fost sensibilă la acele fenomene politice şi, mai ales, militare, care ieşeau din tiparele vremii prin exotismul, duritatea sau frecvenţa lor.

Războinicii daci au beneficiat, din plin din aceste punct de vedere, de atenţia lumii mediteraneene – singurii lor vecini care şi-au lăsat în scris impresiile despre nordul Balcanilor. Se poate spune că într-o lume dominată de violenţă trebuie ca faptele şi însuşirile militare să fi fost într-adevăr excepţionale, de vreme ce se regăsesc în această ipostază mai mult decât în orice altele, atât ei, cât şi teribilele lor arme.

Deosebite de imaginea pumnalelor curbe imortalizate pe materiale dure, piatră sau metal, izvoarele scrise contribuie la tabloul general, oferind cititorului o completare firească a imaginii şi evoluţiei acestor arme în spaţiul trac, iar cercetătorului, în ciuda ambiguităţilor sau lipsurilor, puncte importante de pornire în demersurile ştiinţifice.

În contrast cu numărul mare de piese descoperite în tot spaţiul tracic, reprezentările iconografice sau izvoarele scrise referitoare la aceste pumnale sunt puţine.

Pe pereţii pictaţi ai unui mormânt de la Alexandrovo lângă oraşul Haskovo (Bulgaria), datat la mijlocul secolului IV a.Chr., apare un personaj înarmat cu pumnal curb, posibil utilizat la vânătoare. Un pumnal cu teacă apare pe friza armelor de pe templul Atenei de la Pergam, iar pe Columna lui Traian regele Decebal se sinucide cu un astfel de pumnal. Veridicitatea scenei de pe Columnă este confirmată de prezenţa armei şi pe o stelă funerară descoperită la Grammeni (lângă anticul Philippi), pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia.

Episodul sacrificiului regal modifică fundamental dispersia cronologică a acestor arme, atestând utilizarea lor de către elitele politice şi militare dacice până la finalul Regatului dac, la debutul secolului II p.Chr.

Mult mai neclare şi rare sunt menţionările pumnalelor în istoriografia antică.

Valerius Maximus ar putea fi primul şi singurul autor antic care asociază pumnalul curb cu spaţiul tracic şi îl identifică cu numele lui tracic, atunci când descrie moartea consulului roman P. Licinius Crassus Mucianus.

Titus Flavius Clemens din Alexandria, bazându-se pe lectura unor izvoare antice astăzi pierdute, atribuie tracilor inventarea unui cuţit mare, încovoiat, numit harpe, care este posibil să fi fost un pumnal de tip sica (menţionat în text cu termenul de mahaira).

Aşa începe Cornelius Fronto descriererea faptelor vitejeşti ale lui Verus în războiul cu parţii: […] a plecat în război cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeţi ale acestora după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de secerile încovoiate ale dacilor. Fragmentul, intens citat în literatura de specialitate, este foarte important pentru că aduce în discuţie nu numai generalizarea armelor curbe la daci, ci şi a formelor acestora. Denumindu-le generic seceri, autorul arată că e vorba de nişte arme curbe, incluzând în sintagma Dacorum falcibus, coasele, cosoarele, cuţitele şi săbiile încovoiate, folosite de către daci în luptele cu romanii. În strânsă legătură cu scena sinuciderii lui Decebal, putem include în această sintagmă şi pumnalele curbe de tip sica folosite de către aristocraţia războinică.

Din punct de vedere etno-cultural, pumnalele sunt asociate populaţiilor tracice şi dacice. Pumnalele sica, creaţie indiscutabilă a tracilor balcanici, zăbalele de tip tracic şi vasele ceramice caracteristice (ceaşca-opaiţ, borcanul şi fructiera) sunt principalii indicatori ai componentelor etnice din inventarele funerare care le conţin. În aceste depuneri se relevă o panoplie cosmopolită, compusă din spade de tip celtic, pumnale de tip sica, o lance sau două, umbo-nes, zăbale de tip tracic, pinteni, iar cu titlu excepţional armuri de zale şi coifuri. Pe baza acestor indicatori se poate observa contribuţia celtică, cel puţin la melanjul iniţial, spadele, pintenii, scuturile ovale şi probabil armurile de zale fiind, de regulă, considerate atribute celtice.

Tipologie

Pumnalele de tip sica reprezintă unul dintre elementele majore care fac legătura între tracii din Balcani şi cei nord-dunăreni, ele fiind răspândite pe ambele maluri ale Dunării.

Un pumnal de tip sica este caracterizat de un tăiş bine ascuţit, are lama curbată, mai mult sau mai puţin elegant, şi o secţiune triunghiulară, cu unul sau mai multe şanţuri de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice incizate pe lamă, pe aceeaşi parte cu şanţul. Dimensiunile acestui pumnal variază între 25 şi 35 cm lungime (cu unele excepţii). Tăişul este, invariabil, pe partea concavă a lamei. Pumnalele provin, în principal, din inventarul funerar al unor războinici, aşa cum reiese din majoritatea descoperirilor. Dimensiunile şi forma specifică au condus la o armă eficientă pentru înjunghieri, despicări, secţionări. În luptă, rolul ei era secundar, fiind utilizată în caz de forţă majoră după epuizarea armelor primare. În celelalte situaţii rolul pumnalului era, în principal, un element de identificare exterioară a celui care-l purta, cumulând, însă, şi atribute religioase, atât în tipul vieţii proprietarului, cât şi după deces.

Deşi nu există o standardizare strictă a pumnalelor se pot identifica, totuşi, trei tipuri principale.

Tipul A – cu lamă prelungă şi şanţ pentru scurgerea sângelui, curbura lină, cu mânerul fixat într-o limbă scurtă, triunghiulară sau în prelungirea lamei, fără decor pe lamă. Acest tip se circumscrie în jurul celor trei pumnale descoperite la Padea. Lor li se adaugă o piesă provenită de la Zimnicea, una de la Slatina, precum şi cea de la „Silivaş”.

Tipul B – scurt, cu alură masivă, cu lama uşor frântă la jumătate şi vârful ascuţit, iar fixarea în mâner se face cu ajutorul unei limbi triunghiulare, rigidizată printr-un nit, prevăzută cu unul sau două orificii de fixare a plăselelor. Lama este decorată cu simboluri incizate şi are, aproape invariabil, şanţ de scurgere a sângelui. Pumnalele de acest tip sunt scurte, având o lungime medie de cca. 30 cm.

Nu foarte numeroase în nordul Dunării, aceste pumnale complică aşezarea pe o scală cronologică, fiind deosebit de dispersate geografic, în contexte databile din secolul III a.Chr. în Bulgaria şi până în sec. I a.Chr. la nord de fluviu. Maniera de realizare, însă, denotă o doză mult mai mică de profesionalism a meşterilor care le-au realizat. Mânerul, unul dintre aspectele cele mai pretenţioase în ce priveşte manufacturarea, a fost realizat exclusiv din materiale perisabile, fixat minimal în lamă. De asemenea, acestui tip de pumnal îi lipsesc tecile din metal – care oricum ar fi fost complicat de pus în relaţie cu lama grosolană – astfel că posibila teacă trebuie să fi fost doar din lemn şi/sau piele. Forma şi dimensiunile acestor pumnale nu sunt cele mai potrivite pentru acţiuni de înjunghiere, dar se pretează excelent la tăiere/secţionare. În nordul Dunării astfel de pumnale au fost descoperite la Ogradena, Piatra Craivii, Izvoru, Radovanu şi Poiana. Acestora li se adaugă un pumnal, aflat în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României, provenit dintr-o donaţie particulară şi, foarte probabil, două pumnale fragmentare, unul provenit de la Răcătău şi unul de la Hunedoara.

Tipul C – cu lamă prelungă, elegantă, decorată, cu şanţ de scurgere a sângelui; mânerul, derivat din prelungirea lamei, este protejat şi întărit cu manşoane atât la gardă, cât şi la capăt.

Acest tip este cel mai răspândit în nordul Dunării. Mânerul este construit din prelungirea materialului lamei şi protejat de manşoane de gardă şi terminale. La unele exemplare mânerul este extrem de elaborat, iar execuţia întregii piese deosebit de atentă. Chiar dacă, la o primă vedere, categoria pare, mai degrabă, o variantă a pumnalelor de tip „A”, piesele au suficiente caracteristici separate pentru a se constitui într-un tip separat. Elementele lor distinctive se regăsesc fie toate împreună, fie unele exemplare prezintă una sau mai multe astfel de particularităţi. Dimensiunile arată o relativă standardizare, situată în jurul a 30-40 cm lungime şi cca. 3-3,5 cm lăţime, unele piese excepţional depăşind, însă, aceste cote.

Din punct de vedere cronologic, acest tip de pumnal este datat cu preponderenţă în secolele II-I a.Chr. Descoperirile de acest tip provin de la Berghin, Blandiana, Bulbuc, Floreşti, Călan, Călăraşi, Cetate, Corneşti, Corcova, Cugir, Deva, Drăgoeni, Enisala, Golenţi, Histria, Hunedoara, Hoghiz, Orodel, Piatra Craivii, Pietroasa Mică-Gruiu Dării, Popeşti, Racoviţa, Rast, Şiseşti, Teleac, Tilişca, Viiaşu, Viişoara (România), Furceni (Rep. Moldova) Malaja Kopanja (Ukraina), plus un pumnal descoperit la începutul secolului XX pe raza judeţului Mehedinţi. Fără a putea preciza cert locul de provenienţă, la această categorie se includ şi câteva pumnale aflate în colecţii particulare (Iaşi) sau muzeale (Bucureşti).

Aşa cum am menţionat, dispersia geografică şi cronologică vastă nu permit stabilirea unei linii evolutive sau a unei relaţii cronologice între aceste tipuri. Totuşi, în spaţiul nord-dunărean cele de tipul „A” provin din complexele cele mai timpurii.

Tipologia aceasta se bazează pe caracteristicile lamei şi ale modului de realizare a mânerului, ea dezvoltă tipologii propuse anterior de către Z. Woźniak, N. Torbov sau A. Rustoiu, cu precizarea că analiza de faţă are în vedere doar piesele din spaţiul nord-dunărean. Chiar extinzând în arealul sud-tracic analiza morfologică, nu se observă tipuri fundamental diferite, cu excepţia existenţei în sud a unor piese cu lama prelungă şi frântă în unghi, placă de mâner întreagă şi manşoane de gardă. Aspectul general aminteşte de mai vechile mahaire din care, foarte probabil, derivă, iar din punct de vedere cronologic sunt cele mai timpurii pumnale. În nordul Dunării acest tip este foarte rar, piesele cu această morfologie având un context de regulă neclar şi, deci ,puteau proveni din alte spaţii geografice.

Cadrul geografic al depunerilor funerare

Delimitarea unui spaţiu istoric reprezintă întotdeauna un demers necesar, dar în egală măsură extrem de anevoios. Cu toate acestea, am încercat să oferim o imagine de ansamblu, marcând pe o hartă principalele descoperiri cu pumnale sica în context funerare.

Distribuţia geografică a pumnalelor sica relevă un nucleu iniţial, situat în nord-vestul Bulgariei actuale şi nord-estul Serbiei, pentru ca apoi să fie atestate în sud-vestul şi centrul României. De aici, sporadic, descoperiri izolate de pumnale sau componente asociate apar şi în alte zone ale României (Dobrogea, Moldova). Către periferia acestor zone pumnale au mai fost descoperite în Ucraina Transcarpatică ori în amonte pe Dunăre. În majoritatea cazurilor, pumnalele fac parte din inventare funerare, dar există şi piese în depuneri votive.

Calitatea de arme cu diverse valenţe spirituale a avut ca efect includerea unor pumnale sau anexe ale lor în diverse depuneri cultice. Acesta este cazul unor teci de astfel de pumnale, descoperite în centre rezidenţiale cu funcţionalitate religioasă (Augustin-Tipia Ormenişului, Moigrad-Măgura Moigradului) sau chiar a unor arme întregi (Pietroasa Mică-Gruiu Dării). Identificarea acestor depuneri în cadrul acestor centre spirituale nu poate fi întâmplătoare.

Este de evidenţiat numărul mare de pumnale curbe găsite în depuneri fără prezenţa resturilor osteologice umane şi raritatea lor din aşezări şi cetăţi. Acest fapt întăreşte sacralitatea armei, care trebuia „depusă” pentru a nu fi „profanată”, chiar dacă motivaţia ne scapă (defuncţi nerecuperaţi? ritualuri războinice? practici religioase?). Scenariul cel mai probabil este că posesorii armelor au decedat la distanţă de zona de rezidenţă, iar corpurile nu au mai putut fi recuperate pentru a putea fi tratate conform tradiţiilor grupului, iar depunerile sunt de fapt cenotafe.

Un astfel de caz aparte îl constituie depunerile de la Bulbuc (jud. Alba). Aici, pe o rută de circulaţie între capitala Sarmizegetusa Regia şi zona auro-argintiferă din Munţii Metaliferi, au fost descoperite cinci depuneri care conţineau, pe lângă cinci pumnale, vârfuri de lance, zăbale de tip tracic, pinteni şi fragmente ceramice. Armele au fost deteriorate ritualic, dar nu au fost supuse arderii, ceea ce sprijină ipoteza că incinerarea defuncţilor a avut loc separat, în altă parte, iar echipamentul a fost adus şi depus în trecătoare pentru a satisface cerinţele tradiţiilor funerare specifice războinicilor locali. Pe de altă parte, însă, e neobişnuit să fie un cimitir/grup de morminte constituit doar din cenotafe.

Un pumnal curb a fost descoperită într-o depunere rituală, databilă în sec. I p.Chr., perioadă din care în acest sit s-au descoperit numai depuneri votive şi vetre izolate, situată într-o incintă înconjurată de un zid de blocuri din calcar la Pietroasa Mică-Gruiu Dării, jud. Buzău.

Descoperirile din sud-vestul României sunt cele mai vechi pumnale aflate la nord de Dunăre (din prima jumătate a sec. II a.Chr.). În toate cazurile sunt arme aflate în contexte funerare. Sunt arme foarte bine lucrate, în mare parte conservate mulţumitor. Pumnalele din Muntenia (sudul României), deşi mult mai rare, au fost descoperite în centre rezidenţiale ori loc de cult (Popeşti, Albeşti, Radovanu, Pietroasa Mică, Zimnicea). Personajele cărora le-au aparţinut, provenind din centrele rezidenţiale respective, au fost înmormântaţi cu inventare funerare bogate şi variate (armuri de zale, spade, lănci, coifuri etc.), ceea ce relevă rangul social înalt al proprietarilor.

Descoperirile din Transilvania sunt localizate, majoritar, pe valea Mureşului mijlociu, unde ele s-au găsit atât în spaţiul rural, cât şi în proximitatea cetăţilor din acest areal (Piatra Craivii, Cugir, Costeşti, posibil Hunedoara, Deva, Ardeu). Aici apar morminte succesive cu pumnale, respectiv mai multe piese în acelaşi sit (Cugir, Piatra Craivii, Bulbuc), ceea ce arată existenţa mai multor generaţii de posesori. Inventarele sunt uneori foarte bogate (Cugir, Călan, Costeşti), inclusiv prin existenţa unor care funerare, armuri de zale, coifuri, spade.

Deşi puternic fortificată şi, în consecinţă, dominată de puternice clanuri războinice, descoperirile de pumnale din sud-estul Transilvaniei sunt extrem de rare. Reţine atenţia o teacă specifică, cel mai probabil parte a unei depuneri rituale (Augustin-Tipia Ormenişului) şi două descoperiri accidentale (Rotbav şi Hoghiz).

Două pumnale de tip B au fost descoperite în cetăţile geto-dacice de pe Siret (Răcătău şi Poiana), în Moldova centrală. Deşi provin din săpături mai vechi, armele au fost recent „redescoperite” în depozitele muzeale, rezolvând parţial problema lipsei acestor simboluri ale puterii în estul Carpaţilor, chiar dacă acestea nu au făcut parte din inventarul unor morminte. Alte două piese provin din Dobrogea; cel puţin unul dintre ele, cel de la Histria, poate fi atribuit unui mercenar dac care a murit şi a fost înmormântat acolo potrivit ritualului din zona sa de origine.

Deşi nucleul central al densităţii pumnalelor îl constituie valea Mureşului mijlociu, astfel de piese de armament se regăsesc şi în zone relativ îndepărtate de această arie. În această categorie se includ pumnalele de la Plavenk (Slovacia) şi Furceni (Rep. Moldova) care, prin plasarea lor mult în afara zonei pe care o avem în vedere, dar mai ales prin natura contextului arheologic, par să fi ajuns la o aşa mare distanţă fie ca o formă de schimburi comerciale, fie, mai sigur, prin jaf.

Un caz diferit este cel al pumnalelor de la Malaja Kopanja, pe Tisa Superioară, în Ucraina Transcarpatică, întrucât acestea reprezintă cel mai numeros grup de astfel de arme – şapte exemplare - concentrate într-un singur sit, aici de caracter funerar. Piesele au şanţ pe lamă, dar nu au decor. Malaja Kopanja este deosebit de bogat în depuneri de arme, între care regăsim spade, lănci, cuţite, umbo şi resturile unei armuri de zale.

O altă grupă o constituie descoperirile din amontele Dunării, în zona de confluenţă scordisco-iliră, poziţie geografică periferică ce a avut ca efect dezvoltarea unor tipuri specifice, locale, de pumnale curbe.

Dispersia geografică largă şi existenţa concomitentă a tuturor tipurilor şi sub-tipurilor pe tot spaţiul balcanic nu permit stabilirea unei succesiuni cronologice indubitabile a variantelor. Dincolo de morfologia relativ unitară a structurii de bază, variantele tipologice pot însă susţine existenţa unor stiluri, a unor ateliere şi a unei maniere specifice de obţinere, fără posibilitatea de a localiza centrul/centrele producătoare. Pe baza acestor stiluri de fabricare şi a răspândirii putem presupune şi existenţa unor meşteri sau negustori ambulanţi, care au vehiculat tipul acesta de arme, dar care a ajuns atât de dispersat şi prin alte posibile căi. Scenariile propuse sunt doar cele mai probabile variante, căci realitatea istorică a putut fi mult mai complexă. Certă rămâne observaţia că, pe fondul asemănărilor frapante, aceste pumnale par să fi fost produse în anumite centre sau de către anumiţi producători care şi-au pus, în acest mod, amprenta fie prin producţie, fie prin influenţa stilului propriu.

Semnificaţiile magice şi religioase ale pumnalelor

O caracteristică a pumnalelor sica o constituie ornamentaţiile de pe lame, iar interpretarea acestor decoruri este diversă, pornind de la simboluri uraniene până la transpunerea pe lamă a unor fenomene cereşti, nici o variantă nefiind mai puţin probabilă, dar toate posibilităţile enumerate au legătură cu personalitatea proprietarului şi cu matricea lui culturală. Decorarea armei, pe lângă personalizarea armei, avea scopul de a-i conferi o puternică încărcătură spirituală, foarte probabil amplificată de utilizarea sa ca instrument de sacrificiu.

Ornamentaţiile în sine arată o modificare a modului de relaţionare a războinicilor cu planul fantastic al existenţei, ele fiind, mai degrabă, practici cu caracter magic, încercări de constrângere a forţelor transcendentale cu scopul de a forţa anumite conjuncturi favorabile sau de modificare a celor nefavorabile. Motivul decorativ obişnuit este cercul, interpretat ca simbol solar, cu un punct central, uneori singur, alteori împreună cu alte cercuri similare ori triunghiuri poansonate, imprimate. Alte elemente constau în motive zoomorfe schematizate (în principal păsări), completate uneori de motive constituite din mici triunghiuri poansonate de-a lungul lamei. Descifrarea acestor decoruri ne trimite la teme centrate pe conceptele antitezei bine-rău, de obicei prin păsări afrontate, ori a celei celest-teluric.

Purtarea şi afişarea pumnalului certifica apartenenţa proprietarului la un anume nivel ierarhic, devoala calităţile marţiale ale războinicului şi îi conferea un anume statut care, în lipsa unor surse scrise, nu poate fi precizat.

În mormintele elitei pumnalul se regăseşte în diferite asocieri cu alte arme sau componente ale echipamentului de război. Cele mai numeroase asocieri sunt cu vârfurile de lance, arme importante şi prin prisma marţială, dar şi prin cea a vânătorii, activitate văzută întotdeauna ca probă şi o confirmare a calităţilor excepţionale ale individului. În cazul aristocraţiei, lancea avea şi conotaţii rituale cu valenţe identitare, fiind arma prin excelenţă a vânătorii – ipostază simbolică a autorităţii şi forţei.

A doua asociere ca pondere este cea dintre pumnal şi spadă, ultima destinată iniţiativei individuale, văzută ca o datorie şi un privilegiu al aristocraţiei, servind de cele mai multe ori şi ca obiect de prestigiu. Deşi piese foarte scumpe, datorită tehnicilor speciale de forjare şi şlefuire, comunităţile au recurs adesea la sacrificarea spadei, ceea ce denotă rolul important al acesteia în mentalitatea epocii.

Cu procentaje mult mai mici se regăsesc în depuneri coifurile şi armurile, întotdeauna de zale. Deşi acestea erau încărcate de puternice semnificaţii apotropaice, a fost preferat mai des scutul, pentru a sugera protecţia individului în post-existenţă, iar ponderea acestuia este mai mare decât a coifurilor şi armurilor la un loc. Este posibil ca un rol determinant în tipul de echipament defensiv să îl fi avut costurile armelor, scutul fiind mult mai ieftin decât oricare dintre celelalte piese de protecţie. Această ipoteză poate fi extinsă la toate inventarele funerare pentru a explica asocierile diferite de mobilier marţial funerar. Pe lângă valorile economice substanţiale, alte criterii au putut avea un rol important în decizia armelor sacrificate, fie anumite considerente religioase ori aspecte din viaţa decedatului sau doar opinia familiei, grupului sau comunităţii războinicului.

Faptul că, într-un mozaic de combinaţii posibile, pumnalul este cea mai prezentă armă din morminte (cazurile de morminte fără pumnal, dar cu alte tipuri de armament sunt rarisime şi ţin, probabil, mai mult de modul de recuperare a inventarelor) denotă clar valoarea spirituală a acestei arme. Un pumnal sica era personalizat – aşa cum o dovedesc şi ornamentaţiile lamelor – avea o „viaţă” a lui, strâns legată de cea a războinicului. Om şi armă călătoreau împreună prin viaţă şi atunci când aceasta se termina, drumul şi tovărăşia lor continuau în post-existenţă. Dar şi alte arme puteau fi depuse, uneori calul preferat, dar constant omul, pumnalul şi lancea erau membri ”triadei” fundamentale.

Deşi mai rare în depuneri, zăbalele şi pintenii certifică apartenenţa decedatului la rangul ecvestru. În numeroase cazuri prezenţa doar a unui pinten, a unui fragment de armură sau a unui obrăzar de coif trebuie văzută ca un sacrificiu simbolic (pars pro toto).

Dar a fost armamentul doar un instrumentar pragmatic, produs şi folosit exclusiv pentru funcţia lui războinică? Greu de admis această monotonie, în condiţiile unei largi palete de concepţii spirituale ce au animat imaginaţia şi viaţa comunităţilor antice. Războiul, şi armele sunt cea mai directă conexiune cu acest tip ca formă de rezolvare a disensiunilor între diverse entităţi sociale, a căpătat de timpuriu o dimensiune religioasă. Conflictul armat, prin extrapolare, a oferit omului clipa când a putut să îşi privească moartea în ochi (M. Eliade spunea că războiul era el însuşi o formă a morţii), moment ce a răsfrânt înapoi, asupra societăţii, un imens bagaj simbolistic, mistic şi spiritual, din care armamentul făcea parte intrinsecă.

Îndoirea rituală şi arderea pe rug a pumnalelor împreună cu războinicul, apoi depunerea lor în morminte, indică rolul lor în ritualurile funerare; poate că acestea reprezentau o altă formă de sacrificiu, ceea ce evidenţia importanţa lor în mentalul colectiv. Aceste practici reprezintă o proiecţie a credinţelor şi a mentalităţilor acestora despre „lumea de dincolo”, despre purificarea prin foc ca o cutumă.

Percepţia socială asupra tipului de existenţă din „viaţa de dincolo” influenţează în cea mai mare măsură riturile şi ritualurile de trecere, necesare desprinderii de lumea pământeană, iar inventarul depus în morminte are rolul de a ajuta defunctul să facă faţă provocărilor necunoscute de care se va lovi. Continuitatea în cealaltă dimensiune a modului existenţial din cea de aici oferă o bună ocazie de a descifra, prin înţelegerea rolului inventarului funerar şi a ofrandelor, prin surprinderea ritului funerar, felul în care a trăit decedatul, preocupările sale cotidiene, ocupaţia şi statutul deţinut în cadrul comunităţii sale, deoarece exista credinţa în continuarea după moarte a tipului de activitate desfăşurat în timpul vieţii. Chiar mai mult, tipologia rituală codifică şi condiţionează în mod expres accederea în altă dimensiune.

Plecând de la aceste premise, este general acceptat faptul că mormintele care conţin armament pot fi atribuite, fără teama de a greşi, unor războinici, cu o funcţie importantă şi vizibilă în comunitate, care nu încetează în momentul morţii. Armamentul, prin importanţa, valoarea şi numărul componentelor sale, oglindeşte puterea şi statutul social al defunctului, iar depunerea sa în morminte are ca finalitate dorită continuitatea acestei poziţii în postexistenţă. La fel cum alţi decedaţi, din alte sfere sociale, sunt însoţiţi în morminte de inventare specifice funcţiei sau ocupaţiei din timpul vieţii şi războinicii au depuse alături arme, uneori echipamentul întreg.

Incinerarea războinicilor cu armele lor (preferate?), adesea cu întregul armament, este o caracteristică definitorie a grupului Padea – Panaghiurski Kolonii. Obiceiul de a îngropa echipamentul complet alături de proprietar a apărut iniţial în nord-vestul Traciei, la cumpăna sec. III-II a.Chr., de unde apoi s-a răspândit la nord de Dunăre. D. Măndescu aduce însă discuţie tradiţia celtică a acestui ritual, lucru explicabil prin aportul substanţial al celţilor la eterogena confrerie militară. Contribuţia tracică la acest condominiu (compus iniţial, în principal, dintr-o mixtură etnică între războinici scordisci, triballi şi daci), sunt atât arme şi echipamente specifice, cât şi tradiţia construcţiilor funerare, tumulii, ce au o istorie care începe în Epoca Bronzului. Reculul acestor amenajări în lumea celtică central-europeană şi occidentală permite să atribuim tracilor această contribuţie spirituală la definirea culturală a grupului Padea – Panaghiurski Kolonii.

Elitele războinice geto-dacice îşi vor confirma apartenenţa la „casta” războinică şi prin riturile şi ritualurile funerare practicate, ca parte a identităţii şi ideologiei proprii. Prin instituţionalizarea acestora, comunitatea, din punct de vedere social, îşi regla şi confirma ierarhiile interne şi externe, iar din punct de vedere spiritual se asigura că decedatul se integrează corect în structurile imaginarului colectiv acceptat. Un element interesant este dat de faptul că deşi ritul de trecere asigură integrarea individului într-un anumit plan, prin uniformizare cu grupul şi elitizare în raport cu alţi indivizi din afara acestuia, inventarul său funerar poate adesea să nu fie unul reprezentativ pentru comunitate sau pentru întregul fenomen militar din care provine, ci el poate reflecta doar poziţia, calităţile personale sau dorinţele defunctului.

De asemenea, armele, sau doar anumite tipuri de arme, pot face parte dintr-un set prestabilit de elemente necesare ritualului, constituindu-se într-un sistem articulat de semnificaţii proprii grupului, modelului identitar sau comunităţii (cele trei elemente sociale putând fiecare participa sau nu la construcţia identitară acceptată de războinic). Dincolo de mesajele, mai mult sau mai puţin codificate, transmise sau de simbolistica pieselor de armament depuse în mormintele defuncţilor, ele nu sunt cu nimic diferite de cele aflate în uzul cotidian al războinicilor geto-daci. Privind din acest punct de vedere putem fi siguri că armele din morminte sunt identice cu cele utilizate şi în luptă. Nu există nici o dovadă a recurgerii la avataruri, singura concesie făcută a fost depunerea unor fragmente sau componente, întotdeauna dintre echipamentele defensive şi niciodată din cele ofensive.

Soluţia pentru accederea în „lumea de apoi” şi traseul ce trebuia urmat pentru transcenderea în această dimensiune conţinea gestul ritualic al distrugerii, cel puţin a unei arme, fie spada, fie lancea ori pumnalul, prin îndoire/rupere, sau a cămăşii de zale prin tăiere –– vizibilă în multe complexe de tip Padea – Panagjurski Kolonii. Deformările voite ale unor piese de armament, scumpe oricum le-am privi, reprezintă o formă de sacrificiu evidentă, comunitatea renunţând la aceste arme, în ciuda pragmatismului la care era permanent obligată. Acest lucru reflectă importanţa acordată laturii spirituale a vieţii, în concordanţă cu menţiunile autorilor antici despre religiozitatea geto-dacilor.

De ce elitele războinice nord-tracice au adoptat şi păstrat în panoplia lor pumnalele curbe? Desigur, prima condiţie a fost ca acestea să fie utile, iar lama relativ prelungă şi vârful ascuţit erau mijloace perfecte pentru înjunghiere, iar curbura o transforma într-o armă de despicat; şanţul de pe lamă nu doar ranforsa arma, ci şi favoriza hemoragia sanguină, chiar dacă arma rămânea înfiptă în victimă. Lama scurtă determina o raza redusă de acţiune şi l-a impus ca o armă de luptă corp la corp. Probabil că pumnalul era arma cu care se dădea lovitura de graţie duşmanului învins sau, dacă zeii războiului erau potrivnici, ea îi oferea războinicului învins posibilitatea de a părăsi onorabil câmpul de luptă şi viaţa.

Arme de prestigiu, însemne de identificare exterioară, instrumente precise al morţii, pumnalele jalonează traseul aristocraţiei în drumul ei de la grupurile eterogene de războinici la coagularea regatului dac. Numărul mare de astfel de arme descoperite în mormintele războinicilor geto-daci sugerează faptul că o astfel de armă nu se transmitea ci, probabil, era primită în cadrul unor ritualuri, când grupul de luptători considera că tânărul avea calităţile necesare pentru a se alătura castei iar pumnalul devenea, de atunci, o extensie a războinicului.

Consideraţii finale

Plecând de la datele expuse mai sus, se poate spune că pumnalul de tip sica reprezintă un valoros artefact istoric care, datorită importanţei şi rolului avut în lumea războinicilor de la Dunăre, contribuie la înţelegerea mecanismelor sociale şi militare, ale structurilor sociale care l-au folosit, iar prin dimensiunea spirituală deosebită la receptarea unei noi faţete din mozaicul religios al tracilor, în general, şi al geto-dacilor, în special. Dintre toate armele curbe utilizate în spaţiul tracic, pumnalele sica fac legătura între tracii de sud şi cei nord-dunăreni, fiind arme la fel de răspândite pe ambele maluri ale fluviului. Pentru completarea vederii de ansamblu cu caracteristici magico-religioase referitoare la arme, în speţă la cele curbe, este necesară o abordare multiplă, adesea pe teritorii insuficient cunoscute sau susceptibile la variate interpretări. Rolul armelor în viaţa spirituală a dacilor devine evident dacă punem în valoare toate elementele, unele aparent minore şi disparate, care compuneau universul mitic, ritualic şi marţial al acestora.

Încercarea de a surprinde implicarea armelor curbe în viaţa religioasă a comunităţilor în discuţie este de neconceput fără o analiză, oricât de sumară, a modelului originar al armelor curbe şi a implicaţiilor psiho-sociale ale acestora.

Prezenţa în număr mare a armelor curbe în riturile şi ritualurile funerare arată importanţa pe care o aveau în mentalul colectiv, iar îndoirea lor indică o schimbare de statut, defunctul schimbându-şi nu numai reşedinţa, ci şi „mediul social”. Murind, el se desparte de cei vii şi devine membru al comunităţii strămoşilor morţi, acţiune posibilă numai în urma săvârşirii unor rânduieli ceremoniale în care depunerea de arme şi distrugerea lor fac parte intrinsecă din ceremonial.

Incinerarea cadavrului şi a echipamentului completează modul de înţelegere sau de raportare conceptuală la univers al războinicilor daci, reprezintă o proiecţie a credinţelor şi mentalităţilor acestora despre „lumea de dincolo”, despre puntea dintre lumi, dar mai ales despre cutuma purificării prin foc. Arzând războinicul urcă la zei o dată cu fumul rugului, iar armele de fier, ce nu puteau să urmeze aceeaşi cale, erau distruse pentru a-şi putea însoţi stăpânul.

Transformările religioase care au avut loc în lumea geto-dacilor, începând din prima jumătate a sec. II a.Chr., sunt deosebit de complexe şi au în centru aceste elite militare, din care una aristocratică, dar ambele utilizând arme curbe, fie pumnale în primul caz, fie săbii încovoiate în cel de-al doilea. Calităţile militare ale ambelor structuri sociale, vizibile în întreaga existenţă a regatelor dacice şi evidenţiate mai cu seamă în contextul celor două războaie daco-romane, cumulate cu credinţa în nemurire, au marcat profund istoria şi destinul acestui neam războinic nu numai în spaţiul propriu, ci şi în imaginarul contemporanilor şi urmaşilor, oferind o imagine din care rezultă o spiritualitate aparte, în care rolul armelor curbe este departe de a fi minor.

Trăsăturile esenţiale ale descoperirilor funerare nord-dunărene incluse în grupul Padea – Panaghiurski Kolonii sunt:

a) ritul funerar practicat a fost exclusiv incineraţia;

b) mormintele au fost, de regulă, plane, foarte rar tumulare;

c) ritualurile practicate în cazul pumnalelor au fost - arderea pe rug a armelor, distrugerea lor prin îndoire, tăiere sau rupere, îngroparea cu resturile cinerare;

d) analizele antropologice efectuate în cazul câtorva morminte relevă că decedaţii au fost bărbaţi, tineri ori maturi războinici; excepţie C73 de la Hunedoara, unde a fost Infans I;

e) prezenţa pumnalului în contextul funerar relevă rolul special al acestei arme, respectiv acela de instrument al morţii, nu doar în luptă, ci şi în forma auto-sacrificiului;

f) posesia şi afişarea pumnalului certifica apartenenţa proprietarului la un anume etaj ierarhic, la un grup elitist, devoala calităţile războinice ale posesorului şi îi conferea acestuia anumite drepturi. Probabil că războinicii purtau cu ei pumnalul atunci când celelalte arme nu erau necesare şi nici la îndemână. A treia armă, după lance şi spadă, pumnalul, devine, în afara luptelor, probabil, nu doar prima ci şi singura armă. Pumnalul îşi însoţea proprietarul atât în expediţiile militare, cât şi în morminte, atunci când războinicii treceau în „lumea de dincolo”. Este unul dintre motivele pentru care este cea mai numeroasă armă din mormintele războinicilor de elită daci, devenind un marker al unei întregi culturi.

Războinicii Padea–Panaghiurski Kolonii

În problema „etnicităţii” grupului de morminte Padea–Panaghiurski Kolonii s-au exprimat numeroase opinii, nu doar diferite, dar chiar contradictorii.

Acum dorim doar să evidenţiem câteva realităţi arheologice.

În acest moment dispunem de informaţii incomparabil mai numeroase despre descoperirile funerare incluse în sintagma „Padea - Panaghiurski Kolonii”. Este vorba de morminte din nord-vestul Bulgariei predominant de incineraţie, plane şi rareori tumulare, iar la nordul Dunării aproape toate plane (cu două excepţii) şi toate de incineraţie.

La nordul Dunării morminte de acest tip s-au descoperit în sud-vestul României şi pe linia marelui fluviu până la Olteniţa, în tot sudul Transilvaniei şi în Ucraina subcarpatică (Malaja Kopanja). Inventarul acestor morminte de incineraţie include vase ceramice, aproape numai dacice, podoabe şi accesorii vestimentare majoritar dacice, arme, echipament de luptă şi piese de harnaşament dacice (ex., pumnale de tip sica, vârfuri de lănci, scuturi, zăbale, pinteni) sau celtice (ex., spade, uneori cu teacă, cuţite de luptă, vârfuri de lănci, scuturi). La început s-a considerat că aceste morminte sunt celtice, apoi că ar reprezenta războinici celţi şi daci ori doar morminte ale dacilor. Această diversitate de opinii provenea şi din faptul că majoritatea descoperirilor erau fortuite, conţineau morminte izolate ori în mici grupuri, şi ele nu puteau fi asociate cu aşezări sau cetăţi dacice din apropiere.

Prezenţa unor tipuri de arme sau podoabe caracteristice lumii scordisce, mai ales în morminte, nu indică, implicit, şi prezenţa lor etnică; aşa cum arată descoperirile arheologice, astfel de piese s-au găsit pe arii largi şi la popoare diferite, astfel că ele sunt „artefacte supraregionale”.

Este de domeniul evidenţei că defuncţii popoarelor sedentare provin din aşezările ori din cetăţile din jur. O realitate arheologică este faptul că de la nordul Dunării nu se mai cunosc aşezări celtice, cel puţin de la mijlocul sec. II a.Chr., astfel că este dificil de acceptat că aceste morminte i-ar reprezenta pe celţi/scordisci. Nu poate fi argumentată nici supoziţia că sunt grupuri de războinici celţi morţi la nordul Dunării pentru că se pune întrebarea - cu cine s-au luptat ei şi cine i-a înmormântat după bătălie? Nu avem nici o informaţie că ar fi avut lupte între daci şi celţi în această zonă, iar celţii învingători şi-ar fi înmormântat defuncţii după ritualurile lor.

În schimb, din toată aria nord-dunăreană cu asemenea tipuri de morminte s-au descoperit numeroase cetăţi, aşezări, sanctuare şi tezaure caracteristice geto-dacilor. Unele grupuri de morminte ori morminte izolate se află chiar în vecinătatea/apropierea unor asemenea situri dacice (de ex., Cugir, Hunedoara, Spahii-Câmpul Spahiului, Malaja Kopanja).

Dacă e vorba de raiduri comune spre sudul Balcanilor ale unor cete de războinici daci şi scordisci, aşa cum menţionează unele surse scrise, atunci mormintele lor ar trebui să se afle la sudul Dunării, nu la nordul ei! Desigur, existenţa unor morminte scordisce izolate la nordul Dunării nu poate fi exclusă dar, în nici un caz, nu este documentată o prezenţă atât de numeroasă, cum, uneori, s-a presupus.

Este nedocumentată, deci dificil de acceptat, ipoteza „migrării” unor cete de războinici din nord-vestul Bulgariei, prin zona Porţilor de Fier, în sud-vestul Transilvaniei, care ar fi fost la originea nucleului statului dac. Vom enunţa doar două argumente care se opun unei asemenea presupuneri. Pe de o parte, unele centre dacice rezidenţiale fortificate apar în sud-estul Transilvaniei (de ex., Covasna, Racoş), cel puţin odată cu cele din zona Munţilor Orăştiei. Se poate, astfel, concluziona că apariţia unor astfel de centre rezidenţiale în toată Dacia, după mijlocul sec. II a.Chr., este rezultatul unei evoluţii locale a societăţii geto-dacice. În al doilea rând, asemenea morminte apar destul de rapid într-o arie largă, din zona Dunării până în Ucraina subcarpatică, deci nu este vorba de vreo ”migraţie” din sudul Dunării.

Chiar din nord-vestul Bulgariei, unde există o puternică concentrare de morminte de tipul Padea – Panaghiurski Kolonii, nu se mai cunosc aşezări celtice/scordisce după mijlocul secolului II a.Chr. De asemenea, din această perioadă, în această zonă sunt cunoscute descoperiri tipice lumii geto-dacice, aşa cum sunt locurile de cult de tipul „câmpurilor de gropi” (Russe, Bagachina), figurine antropomorfe şi zoomorfe, boluri cu decor în relief ori piese de toreutică cu reprezentări figurative caracteristice lumii geto-dacice.

Imagini

Fig. 1 - Pumnale descoperite în morminte.
Lista localităţilor: 1. Rast, 2. Cetate, 3. Orodel, 4. Viaşu, 5. Floreşti,
6. Siseşti, 7. Corneşti, 8. Drăgoeni, 9. Urdiniţa, 10. Padea,
11. Sărata, 12. Călăraşi, 13. Viişoara Mică, 14. Slatina, 15. Teiuţu,
16. Racoviţa, 17. Zimnicea, 18. Izvoru, 19. Popeşti, 20. Radovanu,
21. Histria, 22. Enisala, 23. Hunedora, 24. Călan, 25. Costeşti,
26. Cugir, 27. Bulbuc, 28. Blandiana, 29. Tărtăria, 30. Teleac,
31. Piatra Craivii, 32. Silivaş, 33. Malaja Kopanja.

Fig. 2 - Tipologia pumnalelor sica.
1. Pumnal tip A, Padea (foto Bondoc)
2. Pumnal tip B, Izvoru (foto M. Amarie)
3. Pumnal tip C, Cetate (foto D. Bondoc).

Fig. 3 - Pumnale sica din Oltenia.
1. Corneşti (foto A.Cotorogea),
2. locaţie necunoscută în Mehedinţi County (apud Istrati 1913),
3. Orodel (foto M. Amarie), 4-5. Rast (foto M. Amarie),
6.Padea (foto D. Bondoc).

Fig. 4 - Pumnale sica din Oltenia.
1. Golenţi (apud Nicolăescu-Plopşor 1945-1947),
2. Ogradena (apud Spânu 2001-2002),
3. Rast (apud Tudor 1968),
4. Floreşti (apud Sîrbu et alii 2016),
5. Sărata (apud Nicolăescu-Plopşor 1945-1947),
6. Siseşti (apud Nicolăescu-Plopşor 1945-1947).

Fig. 5 - Pumnale sica din Muntenia şi Dobrogea.
1. Enisala (foto S. Ailincăi), 2. Histria (foto M. Amarie),
3. Radovanu (foto R. Oltean), 4. Popeşti (foto M. Amarie),
5. Zimnicea (apud Alexandrescu1980).

Fig. 6 - Pumnale sica din Transilvania.
1. Tilişca (foto Gh. Natea), 2. Bulbuc (apud Borangic 2014)
3. Cugir, 4. Piatra Craivii, 5. Teleac, 6. Hunedoara (foto V. Sîrbu).

Fig. 7 - Pumnale sica din Transilvania.
1. Hunedoara (foto V. Sîrbu), 2. "Silivaş" (foto P. Pupeză),
3. Hoghiz (foto L. Savu), 4. Bulbuc (apud Borangic 2014),
5. Piatra Craivii (apud Plantos şi Ciută 2015), 6. Tărtăria, fragment de teacă.

Fig. 8 - Pumnale sica de la Malaja Kopanja (foto V. Kotigorško).

Fig. 9 - Pumnale sica Corcova cu decoraţii (apud Sîrbu et alii 1999), 2. Bulbuc (apud Borangic 2014).

Fig. 10 - Lame şi mânere de pumnale sica cu decoraţii.

Bibliografie
• Alexandrescu 1980 – Alexandrina D. Alexandrescu, La nécropole gète de Zimnicea, în Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 19-126.
• Bondoc 2008-2009 – Dorel Bondoc, Descoperirile de epocă La Tène de la Padea, jud. Dolj, în SCIVA, 59-60, 2008-2009, p. 137-163.
• Bonev, Alexandrov 1996 – Aleksandŭr G. Bonev, Georgi Alexandrov, Bagachina. Sališče ot kăsnata kamenno-medna epoha i trakijski kultov centar/III-I xiljadoletie pr. Hr., Montana, 1996.
• Borangic 2009 – Cătălin Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în NEMVS, IV, 7-8, 2009, p. 22-74.
• Borangic 2011 – Cătălin Borangic, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a. Chr.-sec. II p. Chr.) – partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p. 171-227.
• Borangic, Paliga 2013 – Cătălin Borangic, Sorin Paliga, Note pe marginea originii şi a rolului armurilor geto-dacilor în ritualurile funerare, în ACL, nr. I-A, 2013, ed. Centrul de Studii DacoRomanistice Lucus, Timişoara, 2013, p. 5-22.
• Borangic 2014 – Cătălin Borangic, Arme şi piese de harnaşament din epoca Regatului dac, descoperite la Bulbuc, com. Ceru-Băcăinţi, jud. Alba. Consideraţii preliminare (Weapons and Harness Items from the time of the Dacian Kingdom, discovered at Bulbuc, Ceru-Băcăinţi, Alba County. Preliminary Observations), în Istros, XX, 2014, p. 259-310.
• Ion Horaţiu Crişan, Necropola dacică de la Cugir. Consideraţii preliminare, în Apulum, XVIII, 1980, p. 81-86.
• Daremberg, Saglio 1926 – Charles Victor Daremberg, Edmont Saglio, Dictionnaire des antiquités grecques et romaines d'après les textes et les monuments contenant l'explication des termes qui se rapportent aux mœurs, aux institutions, à la religion, aux arts, aux sciences, au costume, au mobilier, à la guerre, à la marine, aux métiers, au monnaies, poids et mesures etc. et en général à la vie publique et privée des anciens, Paris, 1926.
• Domaradzki 1986 – Mieczyslaw Domaradzki, Les épées en Thrace de la deuxième moitié du I^er millénaire avant notre ère, în Revue Aquitania, supplément 1, 1986, p. 227-231.
• Gherghe 2015 – Petre Gherghe, Aşezarea şi necropola geto-dacică de la Spahii-Câmpul Spahiului, judeţul Gorj, Târgu Jiu, 2015.
• Guštin 1984 – Mitja Guštin, Die Kelten in Jugoslawien: Übersicht über das archäologische Fundgut, în RGZM, 31, 1984, p. 305-363.
• Kotigoroshko 2009 – Vyaceslav Kotigoroshko, Malokopanskij nekropol' (ur. Cellenitsa), în Karpatika, 38, 2009, p. 58-133.
• Marazov 2005 – Ivan Marazov, Thracian Warrior, 2005.
• Măndescu 2012 – Dragoş Măndescu, Killing the Weapons. An Insight on Graves with Destroyed Weapons in Late Iron Age Transylvania, în S. Berecki (ed.), Iron Age Rites and Rituals in the Carpathian Basin, Proceedings of the International Colloquium from Târgu-Mureş, 7-9 October 2011, Editura Mega, Târgu Mureş, 2012, p. 343-356.
• Pippidi et alii 1959 – Dionisie M. Pippidi et alii, Raport asupra activităţii şantierului Histria în campania 1956, în MCA, V, 1959, p. 283-328.
• Popa 2011 – Cristian Ioan Popa, Valea Cugirului – din preistorie până în zorii epocii moderne, 2011.
• Rustoiu et alii 2001-2002 – Aurel Rustoiu, Valeriu Sîrbu, Iosif Vasile Ferencz, Mormântul tumular dacic de la Călan (jud. Hunedoara), în Sargetia, XXX, 2001-2002, p. 111-127.
• Rustoiu 2007 – Aurel Rustoiu, About a curved dagger descovered at Piatra Craivii, în Apulum, XLIV, 2007, p. 83–97.
• Rustoiu 2007a – Aurel Rustoiu, Thracian sica and Dacian falx. The history of a national weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu oblata, Cluj-Napoca, 2007, p. 67-82.
• Rustoiu 2008 – Aurel Rustoiu, Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008.
• Rustoiu 2012 – Aurel Rustoiu, Commentaria archaeologica et historica (I), în EphNap, XXII, 2012, p. 159-183.
• Rustoiu 2013 – Aurel Rustoiu, Wandering warriors. The celtic grave from „Silivaş: (Transylvania) and its history, în Terra Sebus, 5, 2013, p. 211-226.
• Sîrbu 2011 – Valeriu Sîrbu, Două pumnale de tip sica din colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României, în Pontica, XLIV, p. 251-257.
• Sîrbu, Dăvâncă 2012 – Valeriu Sîrbu, Diana Dăvâncă, Un poignard du type sica decouvertes dans l’enceinte sacrée du Pietroasa-Gruiu Dării, dép. de Buzău, în Istros, XVIII, 2012, p. 113-123.
• Sîrbu, Arsenescu 2006 – Valeriu Sîrbu, Margareta Arsenescu, Dacian settlements and necropolises in Southwestern Romania (2^nd c.BC - 1^st c.AD), p. 163-186. In: ”The Society of the Living”-„The Community of the Dead” (Eds: S. A. Luca, V. Sîrbu), Proceedings of The 7^th International Colloquium of Funerary Archaeology, Sibiu, 6-9 October 2005, Acta Terrae Septemcastrensis, V, 1, Sibiu, 2006.
• Sîrbu et alii 2007 – Valeriu Sîrbu, Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Silviu Purece, Dragoş Diaconescu, Nicolae Cerişer, Vestigiile dacice de la Hunedoara, 2007.
• Sîrbu, Roman 2013 – Valeriu Sîrbu, Cristian Roman, Cremation Graves and Item Deposits (4^th-1^st c.BC) in Hunedoara - Grădina Castelului, Hunedoara County, p. 373-399. In: “Necropolises, Cult places, Religion, Mythology” - The Thracians and their Neighbors in the Bronze and Iron Ages, vol.II, Proceedings of The 12^th International Congress of Thracology (Eds. V. Sîrbu and R. Ştefănescu), Târgovişte, 10^th -14^th September 2013, Editura Istros, Braşov, 2013.
• Sîrbu, Borangic 2015 – Valeriu Sîrbu, Cătălin Borangic, Paznicii trecătorii. Mormintele dacice de pe Valea Oltului, în Arheovest III (în curs de apariţie).
• Sîrbu, Borangic 2016 – Valeriu Sîrbu, Cătălin Borangic, Pumnalul sica în nordul Dunării (sec. II a.Chr.-sec. II p.Chr.), Editura Istros, Brăila, 2016 (în curs de apariţie).
• Spânu 2001-2002 – Daniel Spânu, Un mormânt de epoca târzie Latène de la Dubova, în SCIVA, 52-53, 2001-2002, p. 83-132.
• Speidel 1970 – Michael Speidel, The Captor of Decebalus a New Inscription from Philippi, în Journal of Roman Studies, LX, 1970, p. 142-153.
• Teleaga 2014 – Emilian Teleaga, Pecetea lui Skyles şi tumulii fastuoşi de la Agighiol şi Cugir. Omisiune şi falsificare în fondarea mitului „strămoşilor” românilor, geto-dacii, în SCIVA, tom 65, nr. 3–4, 2014, p. 295–318.
• Theodossiev, Torbov 1995 – Nikola Theodossiev, Natsis Torbov, Trakiiski mogili ot kasnoelinisticeskata epoha pri Tarnava, Beloslatinsko, în Izvestija na Muzeite v Severozapadna Balgaria, 23, 1995, p. 11-58.
• Varbanov 2013 – Varbin Varbanov, Catalogue of the Structures, în Sexaginta Prista. Trakijski jamen komplex (Тракийски ямен комплекс), tom 1, Veliko Tarnovo, 2013, p. 78-93.
• Woźniak 1974 – Woźniak, Zenon, Wschodnie pogranicze kultury Lateńskiej, Polska Akademia Nauk, Instytut Historii Kultury Materialnej, Zakład Narodowy im. Ossolińskich, Wrocław, 1974.

Abrevieri
• ACL – Acta Centri Lucusiensis, I, 2012, revista Centrului de Studii DacoRomanistice Lucus, Timişoara.
• Apulum – Apulum, Acta Museii Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia (Acta Musei Apulensis), Alba Iulia, 1, 1942 (din 1992 Muzeul Naţional al Unirii).
• Arheovest – Simpozion ArheoVest, Ediţia a III-a: In Honorem Gheorghe Lazarovici, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timişoara, 6 decembrie 2014, Vol. 1: Arheologie, Vol. 2: Metode Interdisciplinare, Asociaţia „ArheoVest” Timişoara, JATEPress Kiadó, Szeged, 2014.
• Istros – Istros, serie nouă, 1993, Buletinul Muzeului „Carol I”, Brăila.
• Izvestia – Izvestia na Muzeite v Severozapadna Bulgaria (Известия на Музеите в Северозападна България), Sofia.
• RGZM – Jahrbuch des Römisch-Germanischen Zentralmuseums, Mainz,
EphNap – Ephemeris Napocensis, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române, Cluj-Napoca.
• Karpatika – Karpatika, Institutul Karpatica, Universitatea Naţională Ujgorod, Ucraina.
• MCA – Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti.
• Pontica – Pontica. Studii şi materiale de istorie, arheologie şi muzeografie, Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa.
• Sargetia – Sargetia, Buletinul Muzeului judeţului Hunedoara (Acta Musei Devensis), Deva.
• SCIVA – Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, 1, 1950 (din 1974 Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).
• Terra Sebus – Terra Sebus, Acta Musei Sabesiensis, Muzeul de Istorie „Ion Raica”, Sebeş.

BIBLIOGRAFIE:

Versiunea în limba română a articolului ”Curved Dagger of the Sica Type from the North-Danubian Dacian Graves (2nd c. BC - 2nd c. AD)”, apărut în ”Funerary practices during the Bronze and Iron Ages in Central and Southeast Europe, Proceedings of the 14th International Colloquium of Funerary Archaeology in Čačak, Serbia, 24th–27th September 2015, Beograd - Čačak, 2016”.