27-01-2013
| Ioan Glodariu (I): De ce au durat expediţiile romanilor patru ani |
18 mai 2007
 În vara anului 1958, un student al Facultăţii de Istorie din Cluj îşi făcea bagajele pentru a pleca în practica de vară, la săpături pe şantierul arheologic de la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Era prima sa experienţă de acest gen. De atunci, a repetat-o neîncetat, an de an, astfel că în această vară va împlini 49 de ani de când sapă, caută, scotoceşte în perimetrul miraculos al legendarului stat al lui Burebista şi Decebal. La început sub conducerea lui Constantin Daicoviciu, apoi a lui Hadrian Daicoviciu, iar după trecerea acestora în eternitate, preluând el însuşi comanda şantierelor, profesorul Ioan Glodariu de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi-a dedicat întreaga existenţă cercetării civilizaţiei dacilor. (Radu Constantinescu)
În mod normal, ar trebui să spun că pasiunea pentru arheologie a apărut de timpuriu. Dar nu este deloc aşa. Am absolvit liceul la Sibiu, dar pe atunci nu ştiam mai nimic despre această profesie ... Din fericire, una dintre întâmplările cărora atunci nu le-am dat mare importanţă m-a ajutat să-mi găsesc drumul în viaţă. Prin ultimele clase, m-am lăsat pe tânjală la matematică din cauza unui profesor care mă simpatiza şi îmi trecea cu vederea prostioarele. Aşa că, la absolvire, cunoştinţele mele matematice fiind zero, am hotărât să dau la istorie, la Cluj. Meritul a fost al profesorului meu, Alexandru Nanu, care mă făcuse să mă îndrăgostesc de această materie.
Totuşi, admiterea am dat-o de două ori. La prima încercare, am picat, pentru că nu mi-a căzut subiectul ştiut şi gata. Am dat din nou examen peste un an. Între timp, am lucrat pe un şantier de construcţii, unde şeful acestuia şi-a dat seama imediat că sunt mai citit decât alţii şi m-a luat ajutor. Aşa am avut timp de învăţat şi am intrat la Facultatea de Istorie din Cluj la a doua încercare, în 1957.
Arheologia am început să o pricep în anul întâi graţie cursurilor, dar mai ales seminariilor, pe care le-am făcut cu Hadrian Daicoviciu, pe atunci asistent. Îmi amintesc că el m-a întrebat prima dată dacă vreau să merg pe şantier, la săpături, în cadrul practicii obişnuite de vară. Am spus da, am plecat mai mulţi studenţi plini de entuziasm, dar până la urmă am rămas eu singur; ceilalţi s-au lăsat rând pe rând. Acolo s-a hotărât destinul meu. A fost ceva de neînchipuit. Desigur, mai întâi am pus mâna pe cărţi şi am citit ca să ştiu unde mă duc, să nu nimeresc într-un loc total necunoscut. Dar una este să citeşti despre un sanctuar ce are plinte de piatră de 2 metri şi alta este să le vezi în faţa ochilor în toată urieşenia lor.
Apoi, îmi închipuiam că ajungând pe şantier lucrurile merg de la sine: sapi şi descoperi fel de fel de minunăţii ... Nu-i chiar aşa. M-am convins că în această meserie, ca în oricare alta, îţi trebuie multă răbdare pentru a învăţa ce să faci şi, mai ales, cum să faci. Abia în anul al treilea am aflat secretul arheologiei: cheia interpretării este pământul, cea mai mare arhivă pe care o avem. Şi depinde dacă ştii să îl citeşti sau nu. Fiindcă depunerile s-au făcut firesc: ce este mai vechi se află jos, ce este mai nou - deasupra, conform metodei stratigrafice, preluată de la geologi. Şi fiecare dintre aceste depuneri îţi povesteste ceva. Întrebarea-cheie este: de unde provine pământul? Ce caută aici? E adus din altă parte? De ce e altfel decât pământul din stânga sau din dreapta? Şi, dacă poţi să răspunzi la aceste întrebări, ai rezolvat practic ... esenţa săpăturii. Cel care m-a învăţat acest principiu fundamental al arheologiei a fost profesorul meu, acad. Constantin Daicoviciu. Ţinea la corectitudine, voia lucru făcut ca lumea şi nu ezita să-i pedepsească pe cei ce nu se ţineau de cuvânt. Când era la săpături, se scula la 5 dimineaţa şi începea să dea bineţe muncitorilor cu o voce atât de înaltă, încât ne trezea. Deşi era cel mai în vârstă, începea primul urcuşul şi nu lăsa pe nimeni să i-o ia înainte. Mergea cu pas egal, de montagnard cu experienţă.
Prima oară am fost pe un şantier arheologic în 1958 şi, aşa a vrut destinul, chiar în Munţii Orăştiei. Am început la Costeşti, unde am stat vreo zece zile, apoi am trecut la Sarmizegetusa Regia. Pe şantier era şi profesorul Constantin Daicoviciu. În acea zonă, unde vestigiile dacice ne vorbesc despre o civilizaţie extraordinară, am umblat mai mult decât toţi colegii mei de acum luaţi împreună. Am bătut toată zona cu piciorul, pentru că este singurul fel în care poţi să o cunoşti. Şi, după 45 de ani, credeam că o cunosc. Nici vorbă. Norocul meu a fost că am avut prilejul să zbor cu un elicopter, în 1992. Abia atunci am reuşit să răspund întrebărilor care m-au chinuit încă din primele zile ale săpăturilor în zona cetăţilor dacice: de ce a fost nevoie de patru campanii romane ca să cadă Sarmizegetusa? Cu ce au atacat romanii? Ce armată aveau? Cu ce au răspuns dacii? Ce armată aveau ei? Nu puteam să-mi explic de ce au avut nevoie romanii, cu tehnica lor militară remarcabilă, de atâta timp ca să ajungă la Sarmizegetusa Regia. Zburând cu elicopterul, m-am lămurit. Zona o cunoşteam, dar de sus se vede altfel. Este un perimetru puternic vălurit, aşa încât, după fiecare dungă de teren, o mână de oameni putea ţine în loc un întreg detaşament. Mergând spre munte, valea se îngustează, gâtuirea se face chiar la Costeşti, mai sus de sat. Acolo dacii au ridicat două cetăţi, una la Costeşti, alta la Blidaru, aceasta din urma fiind formidabilă din punct de vedere militar. Iar până la Sarmizegetusa sunt mai multe turnuri de pază. Pe drum, în stânga, se afla o altă cetate care trebuia cucerită, pentru ca o asemenea fortificaţie nu putea fi lăsată să funcţioneze în spatele liniilor romane. Traian era militar de carieră şi un bun strateg. Iată de ce au durat patru ani expediţiile romanilor.
Am continuat să sap în zona cetăţilor dacice în toţi anii de facultate, încât părinţii care mă aşteptau acasă mă întrebau de ce nu am şi eu vacanţă ca toţi studenţii. Or, săpăturile începeau la 1 iulie şi se încheiau la 31 august. Dar îmi plăcea ce fac.
Niciodată nu am stat pe acelaşi şantier mai mult de două luni. Este iarăşi un dichis. Făcând acelaşi lucru, rişti să nu mai fii atent. Daca îl schimbi, e altceva. Am săpat de toate, şi fortificaţii, şi sanctuare, şi locuinţe ... Care sunt cele mai importante? Depinde de ce ai găsit ... Odată, la Căpâlna, pe Valea Sebeşului, unde este o fortificaţie dacică şi unde au săpat profesorii Macrea şi Ion Berciu, m-am bucurat când nu am respectat una dintre legile arheologiei. În mod normal, frontul de înaintare pe săpătură este drept; se merge înainte cu aceeaşi lăţime. Aici am găsit un turn-locuinţă unde stătea comandantul şi un zid de incintă. Mai departe nu era nimic. Dar era de neexplicat ce căuta acolo o bucată de zid care porneşte de la turn şi se opreşte aiurea. Şi atunci am făcut o "prostie" arheologică: am mers cu săpătura cât s-a văzut cu ochii. Iar intuiţia mea a funcţionat fără greş şi am găsit poarta cetaţii, iar în continuare încă 280 de metri de zid.
În ultimele luni, mulţi m-au întrebat: domnule profesor, de ce nu aţi descoperit brăţările dacice de aur, dacă aţi săpat atâta amar de ani în jurul lor? Adevărul este că am trecut foarte aproape de ele. În primăvara lui 1971, la corhănitul buştenilor din exploatarea forestieră de pe versantul de sud al Piciorului Muncelului, pe care se afla Sarmizegetusa, şi la est de incinta sacră, s-au descoperit unelte dacice de prelucrare a fierului. Această descoperire întâmplătoare a determinat începerea săpăturilor în acel punct, cunoscut sub numele de Căprăreaţa. Adică, exact acolo unde, 30 de ani mai târziu, se găseau celebrele brăţări. Noi am identificat un mare atelier cu unelte de fier, produse în curs de prelucrare şi produse finite, precum şi cca 1.000 kg de fier în lupe, un fel de "pâini" de fier. În Antichitate, concentraţia în minereul de fier era foarte mică. Şi atunci, dacii, care ştiau să prelucreze fierul, făceau cuptoare de redus minereul chiar lângă locul de exploatare, ca să evite transportul la distanţe mari, şi realizau aceste lupe. Lângă un asemenea atelier am găsit peste o tonă de fier sub formă de lupe. După calculele noastre, în urma săpăturilor din zona cetăţilor dacice am ridicat cam patru tone de fier (brut şi unelte). O tonă se află la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Restul materialelor au fost preluate de Muzeul din Deva, de alte muzee sau a fost vândut ca fier vechi (şi încă ce vechi!). Revenind la brăţările de aur, trebuie spus că, din pacate, pe atunci nu eram dotaţi cu sensibilele detectoare de metal pe care le-au avut "căutătorii" mai noi, aşa că am trecut pe lângă ascunzătoarea aurului fără să o identificăm.
Şi mai este ceva: tezaurele nu se găsesc în săpături. De regulă, omul nu îşi îngroapă averea în casă, ci mai departe de aceasta, în locuri izolate, recognoscibile printr-un detaliu de relief sau un copac. Iar noi am cercetat locuintele, atelierele, sanctuarele din zonă.
citeşte mai departe...
| Ioan Glodariu (II): Zalmoxe nu a avut statui |
25 mai 2007
Constantin Daicoviciu în anii '60
Prima participare a profesorului Ioan Glodariu la săpături arheologice datează din 1958, când tocmai terminase primul an al Facultăţii de Istorie din Cluj. Atunci, la îndemnul profesorului său, Hadrian Daicoviciu, a urcat pentru prima dată în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa Regia. Experienţa traită acolo a fost copleşitoare şi a determinat întreg cursul vieţii celui care şi-a legat destinul de săpăturile arheologice din zona cetăţilor dacice. (Radu Constantinescu)
Pentru a înţelege mai bine ce impact a avut pentru mine contactul cu Sarmizegetusa Regia, cetatea sacră a dacilor, dar şi cu celelalte construcţii de la Blidaru, Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Feţele Albe etc., trebuie să fac un scurt rezumat al cercetărilor întreprinse aici până în acel moment. Primele săpături s-au realizat în secolul al XIX-lea, dar abordările sistematice au început abia în 1924. În perioada interbelică, la Universitatea din Cluj, la îndemnul şi cu sprijinul lui Vasile Pârvan, s-a format un grup de remarcabili filologi clasici şi istorici antici. Printre ei îi amintesc pe D.M. Teodorescu şi Constantin Daicoviciu, care vor lucra aici până în 1944. Cercetările se reiau în vara lui 1949 şi sunt conduse până în 1972 de Constantin Daicoviciu, apoi, până în 1984, de Hadrian Daicoviciu, iar din 1985 şi până în prezent, de semnatarul acestor rânduri.
Marele sanctuar circular de la Sarmizegetusa a fost degajat integral în anii '50, confirmându-se supoziţia mai veche a lui D.M. Teodorescu potrivit căreia monumentele respective reprezintă sanctuare şi nu construcţii profane (hambare) sau funerare. Sanctuarele erau un fel de biserici, cu deosebirea că muritorii nu aveau voie să intre în ele. Toată ceremonia religioasă se derula în faţa lor. În interior aveau acces doar preoţii, iar acesta era foarte complicat, cu multe ocolişuri şi trepte, cu intrări false, ca un veritabil labirint, enigmatic pentru un neiniţiat. Ce era înăuntru nu ştim. Oricum, nu am găsit nici un piedestal capabil să suporte o statuie. Zalmoxe nu a avut statui.
În 1950, a fost identificat sanctuarul mic circular şi sanctuarul mare patrulater de andezit. În 1951, pe terasa a XI-a, în incinta sacră, s-a procedat la dezvelirea completă a marelui sanctuar circular. Din păcate, în acel moment nu s-a urmărit depistarea tuturor urmelor de stâlpi de lemn din interiorul rotondei, arşi în Antichitate, ci s-a preferat calcularea numărului amintitelor urme pe baza observaţiilor din secţiunile trasate în anii anteriori. Ca urmare, atunci s-a stabilit că aşa-numitul cerc interior era alcătuit din 68 de stâlpi, iar construcţia din absidă - din 34. Aceste cifre aveau să constituie punctul de plecare pentru nişte calcule şi teorii iluzorii ale unor pseudospecialişti. Aceştia au jonglat cu adunări, înmulţiri şi împărţiri, ajungând la concluzii spectaculos-hilare. Mai târziu, în urma săpăturilor din 1980, am constatat că, în realitate, numărul stâlpilor din sanctuar (cercul interior) era de 84. Concluzia la care am ajuns este că, la sanctuarele patrulatere, numărul de coloane trebuie neapărat să fie un multiplu de şase. Altfel nu se poate. Peste tot unde am putut reconstitui forma iniţială, am regăsit acest multiplu de şase.
Tot în 1951, pe terasa a VIII-a, s-a dezvelit parţial marele atelier de făurărie, cel mai vast şi mai bogat cunoscut în Dacia preromană, în cuprinsul căruia se aflau lupe (acele "pâini" de fier de care am amintit) şi zeci de unelte din fier, unele prevăzute inclusiv cu adausurile de lemn indispensabile folosirii lor. În aşezarea civilă, s-a terminat de cercetat instalaţia de captare a apei de la Tău, de unde s-a recuperat recipientul de brad, tuburi de conductă din teracotă şi bine cunoscutul filtru din plumb.
În 1952, mai intense au fost investigaţiile la zidul Sarmizegetusei, precizându-se principalele sale faze de construcţie: prima ridicare, demantelarea parţială din 102 ca urmare a tratatului de pace dintre Traian şi Decebal, refacerea zidului (între 103 şi 104), distrugerea sa după războiul din 106 şi, ultima fază, reconstruirea lui de către romani. De altfel, în anii în care am săpat eu şi chiar şi acum, pe pante la Sarmizegetusa se pot vedea blocuri de piatră căzute din ziduri, deoarece, atunci când romanii au părăsit aceste locuri, la începutul domniei lui Hadrian, au dărâmat zidurile înalte de cel puţin 4 metri înălţime ale cetăţilor dacice.
Din descoperirile remarcabile ale anilor următori, reţin dezvelirea, în 1954, a locuinţei poligonale (21 de laturi) cu un inventar extrem de bogat şi de variat: unelte şi o lupă de fier, ceramică pictată cu motive florale şi zoomorfe, cereale carbonizate, un flacon de sticlă şi fragmente din vasul cu celebra inscripţie Decebalus per Scorilo. Moneda de bronz de la Traian, fără titlul Dacicus Maximus, asigura datarea locuinţei în ajunul şi în timpul războaielor daco-romane de la începutul secolului al II-lea.
Din 1958, am fost participant direct la lucrările din zona Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. În fiecare an, aveam parte de o nouă surpriză. Îmi amintesc că în 1959 s-a terminat cercetarea cisternei cetăţii de la Blidaru, reperată încă din 1953. Săpăturile au scos la lumină o construcţie dacică ridicată în buna tehnică ... romană, cu respectarea preceptelor lui Vitruvius. Explicaţia: dacii au adus pentru construcţii meşteri din Roma antică. Cisterna era alimentată cu apă printr-o conductă ce pornea de la un izvor situat, ca de obicei, la o cotă inferioară celei a fortificaţiei. Una dintre aceste conducte a fost folosită de un localnic până prin 1985, când s-a înfundat.
Trebuie spus că în Sarmizegetusa Regia dacii captaseră apa a trei izvoare, două în punctul Tău, al treilea în zona sacră, şi o transportau prin conducte la locuinţele din terasele inferioare. Deci şi din acest punct de vedere avem de a face cu o civilizaţie evoluată. Desigur, după cucerirea cetăţii şi lărgirea ei, romanii şi-au construit aici terme.
În anii care au urmat, am săpat mult la altarul de sacrificii, din andezit, de la Sarmizegetusa, cunoscut sub numele de Soarele de Andezit. El a fost decopertat în anii 1959 şi 1960. Vreau să relatez aici un lucru interesant: dacii aveau un instrumentar pentru măsurarea timpului şi puteau să determine echinocţiile, ceea ce este rar pentru civilizaţiile antice. Şi iată cum: de la altarul de forma rotunda porneşte o "săgeată", un şir de blocuri de piatră, pe direcţia nord. Pe blocuri sunt câteva marcaje cu doua linii, un pic distantate. Ziua începe acolo unde începe "săgeata" cu pricina şi se termina la capatul pietrelor. Dacii au măsurat trecerea timpului, ca şi ceilalţi din Antichitate, cu umbra unui băţ pus pe altar; acel băţ lasă umbra la amiază exact pe "săgeata" cu pricina. Desigur că umbra cea mai scurtă este la amiaza solstiţiului de vară, iar cea mai lungă - la solstiţiul de toamnă. Lungimea şirului de blocuri de piatră se încadrează exact în aceste dimensiuni. Acolo, pe un bloc, unde ar fi căzut umbra, este marcat locul echinocţiului, dar şi alte două semne care pot semnifica date religioase importante pentru ei. Culmea este că la Sarmizegetusa, aflată între dealuri, nu exista orizont liber. Adică nu poţi să vezi nordul din locul în care se află altarul. În schimb, se putea "transla" virtual tot ansamblul în altă parte, unde era orizont liber. Şi dacii au făcut această operaţie.
Soarele de Andezit este şi altar de sacrificiu. El a fost ridicat pe o fundaţie din blocuri de calcar, căreia i s-a suprapus o construcţie circulară: un bloc de andezit rotund în centru, de la care pleacă 10 segmente de andezit, rocă adusă de la Bejan, de lângă Deva. Aproape de margine, "placa" circulară avea o bordură de marmură din blocuri mici taiate în formă de T, care constituia un alt cerc. Sub platforma de andezit trece, parţial, un canal de drenaj. Pe o latură a acelui canal, se afla un fel de lighean de calcar, cu un cioc orientat spre canal, iar în segmentul de deasupra - un orificiu. Sus, pe platformă, se făceau sacrificiile. Sângele, sau lichidul de sacrificiu, se scurgea prin orificiu în canalul de drenaj. Interesant că în zona sacră, la Sarmizegetusa sunt doua mari canale de drenaj. De unde concluzia că asemenea ritualuri erau curente.
Prin anii '80, ceea ce am lucrat cu atâta grijă şi răspundere a intrat în mare pericol. Se anunţase vizita lui Ceauşescu şi sus, la cetăţi, se dorea o curăţenie generală. S-a lucrat cu japca. Sanctuarul arăta în acele momente ca o casă în constructie, pe care te pregăteşti să o văruieşti. Ceauşescu nu a mai venit, iar eu am încercat în anii ce au urmat să repar ce s-a mai putut repara şi să readuc Grădiştea la stadiul anterior, aşa cum o ţineam minte.
citeşte mai departe...
| Ioan Glodariu (III): Cum se ascute un topor dacic |
1 iun 2007
Hadrian Daicoviciu şi Ioan Glodariu pe mocăniţă, în drum spre Grădişte, 1966
Sunt mulţi cei care idealizează meseria de arheolog, visând numai şi numai la descoperiri senzaţionale. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Profesorul Ioan Glodariu, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, care a săpat aproape jumătate de secol în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, povesteşte despre satisfacţiile, dar şi despre vicisitudinile vieţii de şantier. În mijlocul pustietăţii, arheologul este singur cu gândurile şi cu speranţele sale, într-un dialog nerostit cu înaintaşii, a căror tăcere de milenii încearcă să o tulbure. (Radu Constantinescu)
Pe şantierele arheologice am lucrat şi cu angajaţi ocazionali, şi cu săteni. Am fost în Maramureş, în Bistriţa, în sudul Transilvaniei, am săpat la Făgăraş, la Comana de Jos, la Sercaia; peste tot oameni harnici, care doreau să mai câştige un ban de la săpături. Numărul muncitorilor într-o campanie depinde de nevoile şantierului respectiv, de banii pe care îi ai şi de vârsta lucrătorilor. La Sarmizegetusa aveam, de regulă, 60-80 de muncitori, cu 4-5 arheologi, plus studenţii, învăţăcei cum am fost şi eu la început. Arheologul supraveghează activitatea săpătorilor, se uită să nu strice ceva, să nu spargă ceva, să facă peretele drept. Lucru esenţial, deoarece, ca să poţi citi un perete, trebuie ca acesta să fie neted şi pe verticală, şi pe orizontală. Cei mai conştiincioşi şi cei mai harnici erau sătenii localnici, iar acum studenţii. Aveau un umor sănătos, încât noi ne amuzam copios. Lucrau şi povesteau, iar orele de muncă treceau pe nesimţite. Când erau şi femei, şi bărbaţi, atmosfera era formidabilă. Îmi amintesc că, odată, la Sarmizegetusa am făcut chiar un simulacru de nuntă, cu obiceiurile reale ale oamenilor din zonă, cu joc, cu datini, cu de toate. Altfel, erau foarte atenţi cu ceea ce făceau. Vara, când reveneam în zonă, ne arătau ce găsiseră în răstimp în grădina proprie sau pe câmpuri: monede, resturi de ceramică etc. Spuneau, nu se fereau. Erau chiar încântaţi să ne dea asemenea obiecte. Ştiu că un sătean din Grădişte folosea un topor dacic reascuţit de el.
Cu timpul, odată cu năvala "civilizaţiei", lucrurile s-au schimbat. Interesant este faptul că oamenii aveau conştiinţa lucrului important pe care îl făceau. Fapt absolut firesc de vreme ce săpăturile sistematice din Munţii Orăştiei începuseră în 1923, cu profesorul D.M. Teodorescu, aşa că noi lucram cu a doua sau chiar cu a treia generaţie de săteni, care ştiau de la părinţi şi bunici ce se petrece acolo. Aceştia aveau chiar o percepţie mitică asupra subiectului. Odată au venit nişte reporteri de televiziune şi l-au întrebat pe un om, care de vreo 20 de ani tot venea să lucreze pe şantier: "Cine crezi că a făcut cetăţile astea?". "Urieşii, domnule", a sunat scurt răspunsul.
Am fost adesea întrebat ce simt atunci când fac o descoperire importantă. Puţini ştiu că, de regulă, o descoperire interesantă nu este un simplu rezultat al hazardului, ci însumarea unor informaţii parţiale, revelate în timp. Aşa a fost, de pildă, cu gropile de provizii ale dacilor. Am observat că pe conturul unei gropi adânci apăreau nişte puncte maronii, ca de râme, la distanţe egale. Mai târziu, la Arpaşu de Sus, am găsit urma unui coş de nuiele, carbonizat parţial, iar peste încă un timp, la Sercaia, am găsit chiar un coş mai bine păstrat, pe care l-am scos şi l-am expus la Muzeul din Făgăraş. Abia atunci am înţeles că punctele maronii erau urmele legăturilor de nuiele şi că descoperisem sistemul dacilor de a-şi păstra cerealele. Ei făceau gropile de provizii în formă de pâlnie, pe fund puneau nisip ca să se scurgă apa, iar peste nisip întindeau o leasă din nuiele, de forma gropii. Peste ea se aşeza un coş tronconic, tot din nuiele, iar deasupra acopereau, probabil, cu balegă, ca să izoleze bine. În interior depozitau cerealele. O asemenea groapă funcţiona numai 1-2 ani, din cauza rozătoarelor care le atacau. Aşa se explică numărul mare de gropi din aşezările umane.
Dacii erau oameni care ştiau nu numai să lupte, aşa cum s-a creat un stereotip caracteriologic, ci şi să lucreze. Erau harnici. Şi îşi asigurau confortul necesar. Unele dintre performanţele lor tehnice erau remarcabile. Era mare lucru în Antichitate să ai apă curentă. Ei au reuşit acest lucru: au captat izvoarele, iar conductele cu apă potabilă veneau până lângă casă. Concret, în punctul La Tău, s-au găsit două izvoare captate, conduse la un rezervor mare din lemn. Ceea ce a ramas din rezervor poate fi văzut la Muzeul din Cluj. La ieşirea din rezervorul cu pricina, au montat filtrul de plumb de care am amintit, importat din Italia antică. De aici pornea o conductă către locuinţe. Conductele erau din lut şi se îmbucau între ele. Fiind în zona de munte, trebuiau îngropate ca să nu îngheţe. Şi le-am găsit la adâncimea de 60 cm. Iar apa pe care o utilizau dacii avea proprietăţi speciale. Nişte specialişti au făcut cercetări la izvorul din zona sacră, care în Antichitate curgea puţin mai sus ca acum, şi au afirmat că apa are uşoare urme de argint.
Chiar în zona sacră, lângă sanctuare, era un mare depozit de grâne, un hambar, construcţie supraterană din lemn. La un moment dat, în vechime, hambarul a ars şi în felul acesta s-a păstrat până în zilele noastre conţinutul carbonizat. Toate muzeele s-au umplut cu grâu de la Sarmizegetusa. Tot acolo am găsit şi urme de furaje pentru cai, de asemenea carbonizate.
Şi pentru că am vorbit despre hazard, vreau să mai spun un lucru. O zi obişnuită de muncă pe şantier are 8 sau 10 ore, depinde de zona unde lucrezi şi de momentul apariţiei luminii. De regulă, ne apucăm de treabă la 6 dimineaţa şi mergem aşa până la ora 16:30, cu o jumătate de oră pauză de masă. Apoi, până seara, după ce ne spălăm de praful şi de pământul care, adesea, ne transformă în adevăraţi mineri, ne ocupăm de treburile gospodăreşti ce ţin de şantier: împachetare de material, inventariere primară, sortări, măsurători, fotografiere, redactarea unor notiţe. Cum ne spălăm? La Sarmizegetusa am improvizat un duş, adică am făcut ca apa unui izvor să cadă de la înălţime, pentru a avea oarece presiune. De încălzit nici nu poate fi vorba. Ne spălăm cu săpun, ne limpezim, ne ştergem energic cu prosoapele ca să nu ne fie frig şi ne continuăm treaba. Consecinţele se văd mai târziu. Acum, la 67 de ani, îmi trag un picior din cauza reumatismului. Am fost la un doctor care m-a întrebat dacă am stat mult în picioare, da - am zis; dacă am dus greutăţi în spate - da; dacă am stat în frig - da; dacă am stat în umezeală - da. "Pentru Dumnezeu, a replicat doctorul, spuneti şi nu!". "Bine, i-am raspuns, întrebaţi-mă dacă mă las de fumat ...".
Şi mai greu este atunci când plouă, pentru că nu putem lucra. Săpătura se transformă în noroi, iar noi ne zgribulim neputincioşi în corturile şi în sacii de dormit pe care (atenţie!) singuri ni le urcăm sus la începutul campaniei, pentru a le coborî la finalul ei; nu le putem lăsa acolo, sus, un an de zile pentru că, o spun cu jenă, se cam fură. De dormit, dormim ca alpiniştii. Îmi amintesc că pe muntele Meleia, la 1.400 de metri, tot în zona cetăţilor dacice, am dormit tot timpul cu treninguri, pentru că era cumplit de frig.
Pentru cei care încă visează la aventuroasa viaţă de arheolog, mă grăbesc să mai adaug câteva detalii: suntem acolo, în vârf de munte, o colectivitate care trebuie să supravieţuiască circa două luni. Iată de ce, în fiecare zi, câţiva dintre noi sunt de serviciu la bucătărie şi pregătesc mâncarea pentru 20-30 de persoane din proviziile (conserve, ulei, zahăr, orez, făină, mălai, biscuiţi etc.) cărate de noi în rucsacuri, pentru că pe munte nu ai de unde să le cumperi. Tot la două săptămâni, coborâm în cea mai apropiată localitate cu brutărie (16 km dus-întors) şi ne aprovizionăm cu pâine.
În toţi aceşti ani m-a dezamăgit un singur lucru: promisiunile. Mulţi dintre efemerii şefi locali, când au văzut condiţiile în care lucrăm, ne-au promis marea cu sarea. Curent electric la Grădişte ni s-a anunţat de vreo 30 de ani ... Nici vorbă ... Drum, de asemenea. Când eram student, am urcat destul de comod la Sarmizegetusa pe vechiul drum dacic, care rezistase perfect timp de 1.900 de ani. Apoi, în zonă au început defrişările, drumul s-a deteriorat şi ceea ce nu a reuşit timpul au reuşit oamenii: drumul a fost spălat de torentele de apă. Au început să facă drum de vreo trei-patru ori. Acum au repornit, poate cu mai mult folos ... Dar, una peste alta, verile petrecute la Sarmizegetusa au fost extraordinare. Nu regret nimic. Iubesc muntele, pentru că sunt dintr-o zonă montană şi revin mereu cu mare bucurie acolo.
citeşte mai departe...
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://www.zf.ro , 2013
|
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
