21 iulie 2017
 Mai toate domeniile de activitate au fost, în ultimii 25 de ani, bulversate de nenumărate reforme, urmate de reforme ale reformelor, modificate şi acestea de zeci de ori. Practic fiecare demnitar a ţinut musai ca odată ajuns în fruntea bucatelor să marteleze ce s-a muncit până la el şi, dacă n-a putut strica tot, măcar să mişte şi el ceva acolo. Sistemul public de educaţie e campion la năuceală, iar Abramburica e subiect de legendă pentru multele tâmpenii legiferate sub sceptrul ei. Parte a acestui amplu program de ameţire a elevilor este şi practica întocmirii de manuale pentru silitorii învăţăcei.
Mi-a atras atenţia zilele astea unul dintre aceste manuale, cel de istorie, destinat claselor a V-a, frumos colorat de altfel. Curios din fire, l-am răsfoit şi trebuie să spun că rezultatul m-a pus pe gânduri. Azi, m-am oprit doar asupra lecţiei despre Dacia preromană.
La modul general, în primul rând este vorba despre două pagini din totalul de 112. Cam puţin raportat la importanţa subiectului, dar, mi-am zis, nu-s specialist în pedagogie şcolară, chiar dacă am un masterat în povestea asta, ci din cauza lipsei practicii. Am predat foarte puţin şi, zic şi eu, asta nu mă situează între cei îndreptăţiţi să critice procedura. Dar pot discuta despre conţinut.
Pe lângă aspectul frugal – în Ardeal am zis ce fuşereală – lecţia conţine termeni moşteniţi din glaciaţiunea comunistă: rânduială, orânduială, vechime, cărturar, fărâmiţat, pecetluit. Nu spun că termenii sunt neapăraţi greşiţi, dar sigur nu fac parte din vocabularul unor copii de 10-11 ani.
La partea de informaţie istorică lucrurile stau mult mai prost.
- „un popor de agricultori şi de meseriaşi”. Primul paragraf porneşte, aproape firesc era să zic, cu spectrul unei societăţi bipolare. În loc să creioneze complexitatea societăţii în cauză, compusă nu doar din seceră şi ciocan, autorii o înghesuie sub cele două ocupaţii principale. Nu suflă o vorbă despre cler, despre războinici, despre negustori. Parcă întrezărim dincolo de formula asta umbra marelui urs.
- „câţiva cărturari latini”. Cărturar este un termen târziu (vine din neogrecescul hartulários) care are înţelesul de învăţat, erudit; savant. Autorii greci şi latini nu erau nici pe departe aşa ceva. Erau autori, scriitori, poeţi, biografi, cronicari cel mult.
- „Geţii şi dacii erau acelaşi popor”. Deşi în esenţă propoziţia are noima ei, detaliile istorice ne arată că cele două blocuri etno-culturale aveam nenumărate particularităţi. Cramponarea în „limba comună” este un blocaj ideologic. În realitate lucrurile erau mult mai nuanţate, cel puţin începând din perioada regatului dac. Era binevenită o formulare care să puncteze evoluţia societăţilor locale. În forma asta, aserţiunea este parte din discursul deceniilor 7-8 din secolul trecut. Cred că autorii au simţit ceva, pentru că într-o casetă cer elevilor să identifice pe o hartă, spaţiul locuit de geţi şi de daci, plecând de la nota lui Strabon, care, desigur, face deosebirea dintre cele două entităţi. Dacă vreun copilandru pune cele două afirmaţii cap la cap, sigur va intra în derută.
- „agricultori, păstori şi meşteşugari pricepuţi, nu doar în prelucrarea bronzului şi a fierului, dar şi în olărit”. Paleta ocupaţională s-a mărit puţin, geto-dacii descoperind între timp că păstoritul e o treabă faină, pesemne. Se amintesc şi câteva meserii, din dorinţa de a colora peisajul, dar acest lucru îi nedreptăţeşte pe acei daci care lucrau în cariere şi exploatări de resurse, pe constructori, pielari, dogari, rotari, ţesători şi ţesătoare, monetari şi bijutieri, pe artizani.
- „numeroasele cetăţi, de regulă aşezate pe înălţimi”. Nu de regulă, ci toate. Tot în paragraful acesta se aminteşte de „Munţii Orăştie”. Aş fi înclinat să zic că e o greşeală de redactare, dar dacă nu e?
- Din povestea „vieţii cotidiene” autorii au ales să discute despre tratarea bolilor şi calendarele de la Sarmizegetusa. Nu mi se par nici una nici alta activităţi cotidiene; ambele sunt de nişă şi, mai mult, sunt ocupaţii elitiste.
- Revine cu obstinaţie povestea identităţii portului dacilor „cu îmbrăcămintea tradiţională românească, folosită la ocazii deosebite şi azi”. Povestea asta e o marotă destul de obosită şi fără suport real. Dacă pantalonii şi cămaşa din Antichitate au asemănări cu cele din Evul mediu sau modernitate, este pentru că cercul din Antichitate are aceeaşi formă cu cel de astăzi. La nivel de detaliu şi cromatică, cele două tipuri vestimentare nu mai au prea multe în comun. Cerinţa ca elevii să compare vestimentaţia de pe o scenă a Columnei cu portul ţărănesc „tradiţional de astăzi” este o eroare din capul locului. Copii vor fi năuciţi, negăsind asemănările.
- Din lista personajelor importante din istoria Daciei, sunt aduşi în discuţie doar Burebista şi Decebal, primul la nivel minimal.
- „Burebista a reuşit să creeze o puternică uniune de triburi şi să-i aducă sub autoritatea sa nu doar pe geţi şi pe daci, ci şi pe celţi, pe greci şi alte seminţii din vecinătatea Daciei”. Burebista a creat un regat, după modelele timpului său, mult superior oricărei uniuni de triburi. Nu ştim câţi celţi a dus sub autoritatea sa, ştim doar că i-a alungat din zonă. Faza cu grecii e ambiguă, căci deşi şi-a impus autoritatea asupra litoralului pontic, alţi greci n-a avut de unde. În plus, Burebista nu era „o căpetenie getă”, ci era „cel mai mare dintre regii din Tracia”. Pe baza informaţiilor oferite, extrem de firave, nu un copil, dar nici un student, nu poate realiza nici un fel de fişă a vreunui personaj. Decât dacă are lecturi suplimentare (care ar fi posibil să figureze pe CD-ul promis la sfârşitul manualului).
- „centru statal”, cu referire la regatul dac din timpul lui Decebal, este din nou o formulă învechită şi de evitat.
- Cerinţa ca elevii să „pună pe hartă” localităţile amintite în lecţie (Sarmizegetusa, Drobeta, Tapae, Adamclisi) este nefolositoare. Tapae este neidentificată în teren, iar conexiunile dintre celelalte trei sunt doar una. Două sunt la nord şi una la est de Dunăre. Ce poate înţelege copilul din asta, nu ştiu.
Cum am zis, nu ştiu pe ce principii metodologice s-a construit lecţia, dar informaţiile sunt din secolul trecut, nici măcar actualizate pe baza tratatului de istorie a românilor editat în 2001. Limbajul este la limita lemnosului, cadrele generale ale civilizaţiei geto-dacice (am presupus că în sintagmă autorii au vrut să cuprindă vreo 6-7 secole de istorie locală) sunt calchiate după reperele medieval-moderne româneşti, uneori discret, din reflex, alteori făţiş. Trebuie spus că ultimii 20 de ani au produs foarte multă literatură de specialitate pe subiect, cercetarea arheologică, cu toate sincopele ei, a mutat destul de mult limita cunoaşterii Daciei preromane. Poate lipsesc sintezele, dar amintitul tratat de istorie (actualizat între timp) ar fi trebuit să fie o bază suficientă de informare. În plus, sigur nimeni, dar absolut nimeni, nu e specialist pe toate epocile istorice. Să scrii despre Antichitate, trebuie să studiezi Antichitatea şi e la fel pentru Evul Mediu sau alte epoci. În plus, chiar dacă te aventurezi pe alte perioade, se cere o documentare la zi. Te miri ce compendii din anii ’60, păstrate ca moaştele pe raftul bibliotecii personale, nu sunt suficiente. Istoria se rescrie într-un ritm tot mai alert şi nu mă refer la ingerinţele politicului, ci tocmai la lipsa acestor imixtiuni. Lipsă de care unii nu se pot lipsi (nu e tautologic, e doar accentuarea unui cerc vicios).
Rezultatele unei astfel de lecţii de istorie îmi umple mesageria de indivizi care-mi arată legendarul 14%, care-mi caută în fotele vrâncenelor portul dacic, care-mi arată radiestezia şi energia sanctuarelor dacice. Într-un cuvânt, nu educă şi nici învaţă nimic, ci doar rulează impardonabil nişte boacăne.
Dacă sunt atâtea erori pe două pagini, ce o fi în restul manualului? Şi care ar fi rezultatul de ansamblu?
|
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
