Cătălin PAVEL
 În multe discipline umaniste există „noi“ şi „ei“, rivalităţi între cercetători, uneori reale, alteori confecţionate. O să ilustrez asta alegând la întâmplare ca exemplu arheologia.
Unul din cele mai puternice antagonisme în arheologie este între arheologii de teren şi cei de fotoliu. Arheologii de teren trăiesc cu convingerea că există un fel de eroism elementar în munca lor. Câte unul – cunoscuţi de-ai mei, oameni dintr-o bucată – mai bea dintr-un craniu sau critică în public dictatorul arab local. În orice caz, li se pare că numai cineva care stă în pustie şi scoate din pământ, cu sudoarea frunţii, lucruri care n-au mai văzut lumina zilei de mii de ani se poate numi arheolog. Cei care stau la bibliotecă, palizi, în aer condiţionat, şi scriu pedant despre monede sau statui pe care alţii le-au găsit pe teren pentru ei, sunt doar nişte uzurpatori. Invers, arheologii de analiză, rafinaţi, au un surâs îngăduitor pentru arheologii de cazma. Sigur, cineva trebuie să fie şi la munca câmpului, să măsoare, să ducă roaba. Dar abia aici, în foişorul unde lucrează, ei fac aceste rapoarte primare de săpătură, aceste date brute să intre în corelaţiile mari ale istoriei. Abia ei vin cu nuanţele, cu sintezele, ei fac din informaţii – cunoştinţe. Lucrurile se văd deci mereu în două oglinzi diferite. Cel cu latura practică a disciplinei are, pe de-o parte, astuţia celui care ştie cum merg lucrurile în viaţa reală, îşi suflecă mânecile şi face treaba, ba chiar şi-o glumă; dar tot el e şi un tip vag primitiv, care, ca să fim drepţi, ştie că a descoperit ceva, dar nu înţelege exact ce. Cel cu latura teoretică, pe de altă parte, tobă de carte, aduce lumină la nivel local şi regional; dar tot el e un tip clorotic, stângaci, care se încurcă-n speculaţii.
O altă dihotomie este între specializările naţionale şi cele universale. Arheologii care se ocupă de subiecte locale (indiferent că e vorba de Cucuteni sau de Târgul de Floci) au de multe ori convingerea că, până la urmă, ăsta e destinul care ni s-a repartizat, asta e contribuţia care se aşteaptă de la noi. Dacă tot e vorba să iluminăm trecutul cuiva, de ce să nu fie chiar trecutul nostru? Doar n-o să te arunci tu, ca român, să studiezi romanizarea Mauretaniilor sau să produci o monografie despre Sicilia normandă? Dar există şi arheologi care au ajuns să se concentreze pe subiecte fără nimic palpabil românesc în ele. Asta înseamnă fie că subiectul are o geografie mai exotică, fie că ţine de aspecte teoretice (implicaţii epistemologice, să zicem), care sunt, în arheologia de la noi, prin definiţie exotice. Ei au impresia că aerul îmbâcsit al bibliografiei strict în limba română e provincial, că trebuie ieşit din bula balcanică a măruntei autovalidări şi discutat de la egal la egal cu marii şmecheri din comunitatea ştiinţifică. Aşadar, cel care lucrează la inserţia naţională a disciplinei e atât un truditor pe ogorul patriei, dar şi un condamnat la minorat. Cel care lucrează la articulaţia universală a disciplinei e atât un bun ambasador ştiinţific, cât şi un păcălit de iluzii occidentale.
Lista e lungă. Avem, de pildă, arheologi care lucrează în continuare prin institute şi muzee, dar şi din cei care şi-au luat câmpii, înfiinţând o firmă de consultanţă sau de arheologie preventivă sau lucrând în proiecte internaţionale, deci nu din bani publici româneşti. Aceştia din urmă, care n-au rămas fideli sărăciei de la stat, sunt trădători şi nu au cum să facă cercetare temeinică; au doar papagal şi plasează buzz-words acolo unde cere grila. La rândul lor, cei aşa-zis din privat cred că cei din sistemul public sunt caduci, nu folosesc decât bibliografie de până-n anii ’80 care nu mai are nici o valoare şi nu sunt conectaţi, ca ei, la trend-urile europene.
Mai există, în orice grup de cercetători, unii care sunt faţa publică a grupului, şi unii, de obicei mai jos social, în orice caz salarial, care sunt puţin vizibili la conferinţe de presă şi care nu prea apucă să-şi pună semnătura pe materiale ai căror autori principali sunt. Cei care prezintă mereu, la Ambasada Franţei, sau ministrului Culturii, rezultatele „a douăzeci de ani de cercetare“ cred că fără viziunea lor integratoare, fără direcţia pe care doar ei ştiu s-o imprime, rezultatele ar fi zero, şi sponsorizările la fel. Cei care, de fapt, pun osul ca aceste rezultate să apară visează să plece-ntr-o zi, iar instituţia deodată să se prăbuşească în spatele lor, cu viziune integratoare cu tot.
Inutil să mai spun că, în discursurile forţat stereotipe pe care le-am improvizat aici, toate taberele se înşală în aceeaşi măsură. Ba chiar taberele astea (Anciens et Modernes…) nu sunt deloc aşa diferenţiate cum artificial le-am prezentat eu: mulţi arheologi de teren mai lucrează şi în bibliotecă pentru publicaţii, mulţi cercetători de subiecte „româneşti“ le proiectează şi într-un context european şi aşa mai departe. Dar rivalităţi există. Uneori sper că rolul lor e doar de a ne menţine solidari.
citeşte mai departe...
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: Dilema veche, nr. 672, 5-11 ianuarie 2017 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
