Recrutarea trupei
 Cohors Prima Aelia Dacorum este cea mai celebră dintre toate trupele militare recrutate de către romani dintre daco-geţii cuceriţi; acest fapt se datorează informaţiilor existente despre viaţa militară şi socială a acestor daci de la capătul Imperiului Roman sau de la „capătul lumii”, după cum adeseori era numit teritoriul de dincolo de zidul lui Hadrian, şi poate, tocmai datorită acestui loc faimos în care a fost cantonată: pe zidul împăratului Publius Aelius Traianus Hadrianus Augustus (117-138 d.Hr.).
Este mai plauzibilă ipoteza referitoare la recrutarea şi sosirea trupei în provincia britanică în timpul împăratului Traian, imediat după finalizarea războaielor de cucerire a Daciei, decât ipoteza care susţine recrutarea şi sosirea trupei în Britania abia în timpul urmaşului său, Hadrian, având în vedere că în timpul campaniilor din Dacia s-au adus trupe şi din Britania (legiunea II Adiutrix), specializate în luptele pe terenuri accidentate şi extrem de practice în luptele împotriva dacilor, care îşi aveau fortificaţiile tocmai în astfel de zone; iar după finalizarea campaniei, Traian nu ar fi lăsat această zonă fără o protecţie militară întărită şi a trimis alte unităţi pentru a înlocui, total sau parţial, efectivele retrase de acolo, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trupe recrutate de Traian după războaiele dacice şi cantonate în forturile care necesitau un surplus de forţe militare, sau de unde s-au adus trupe în Dacia.
Dintre toate trupele auxiliare din provincia romană Britannia, Cohors Prima Aelia Dacorum este una dintre cele mai bine atestate epigrafic. Este singura unitate de daci atestată în această provincie; existenţa ei este dovedită arheologic în fortul de la Birdoswald, de pe zidul lui Hadrian, pe o durată cuprinsă între sfârşitul secolului II şi sfârşitul secolului IV, iar existenţa fortului este înregistrată pe o perioadă de aproximativ 400 de ani.
Poziţia geografică şi militară a fortului
Birdoswald, sau fostul Banna aşa cum vom vedea imediat, este unul dintre cele 16 forturi de pe zidul lui Hadrian, al 11-lea dinspre partea estică, la kilometrul 78 al zidului, în actuala regiune britanică Cumbria. Fortul domină peisajul înconjurător prin poziţia sa strategică, având o vedere excelentă înspre toate direcţiile. În partea de sud a fortului se află valea râului Irthing, principala rută de comunicare dintre partea vestică şi cea estică, şi pe care romanii o menţineau sub control. Birdoswald are una dintre cele mai complexe dezvoltări dintre toate celelalte forturi de pe zid; principalele modificări ale fortului încep odată cu ridicarea zidului de piatră al lui Hadrian, menit să respingă atacurile triburilor nordice, în special cele ale picţilor, să supravegheze şi să menţină sub control mutările de populaţie din această zonă şi să profite de pe urma comerţului din zonă; zidul îndeplinea astfel două roluri: unul ofensiv şi unul defensiv. Fortul iniţial de la Birdoswald a avut o structură de lemn şi nu avea sisteme defensive puternice, având mai mult rolul unui punct de strajă; după construirea zidului şi a drumurilor ce legau forturile de pe zid, locul fortificaţiilor din lemn este luat de cele din piatră iar importanţa lui creşte, devenind un nod militar şi comercial.
Istoricul fortului şi al cohortei
Printre cele mai vechi referiri la fortul Banna şi Cohors Prima Aelia Dacorum se numără cea a britanicului Reginald Bainbrigg din anul 1599, care, aventurându-se pe zidul lui Hadrian, o graniţă periculoasă pentru un englez de la sfârşitul secolului XVI, consemnează că Birdoswald a fost o aşezare mare, după cum se deduce din mulţimea ruinelor care se mai păstrau sau care parţial mai erau în picioare, dar că mare parte dintre inscripţii s-au deteriorat din cauza neglijenţei oamenilor sau din cauza distrugerilor parvenite în urma refolosirii pietrelor fortului în alte construcţii.
R.Bainbrigg găseşte la Birdoswald un altar şi altele în forturile din apropiere, iar rezultatele sale sunt publicate în anul 1600 de către William Camden în a 5-a ediţie a lucrării Britannia. Până în 1733, din cele peste 30 de altare găsite la Birdoswald şi în fortul Willowford din apropiere, 13 fac referire directă la cohorta de daci. Tot de acum datează şi prima descriere a cohortei care-i aparţine lui John Horsley; în lucrarea sa Britannia Romana el face o descriere sumară a cohortei pe baza puţinelor descoperiri de la vremea respectivă: „această cohortă este menţionată în inscripţii sub diferiţi comandanţi în timpul mai multor împăraţi la Birdoswald pe zid în regiunea Cumberland. Unele din aceste inscripţii sunt din vremea lui Gordianus şi a lui Maximianus. Într-una dintre acestea este denumită Gordiana. În Notitia este regăsită la Ambloganna. Denumirea de Ambloganna pe care Notitia Dignitatum o dă fortului, ne-ar îndreptăţi să credem că aceasta este denumirea pe care romanii au dat-o fortului; denumirea este însă corectată pentru prima dată de către arheologul John F.Haverfield, care pe baza a două vase romane de bronz („the rudge cup” şi „Amiens patera”) care descriu sectorul vestic al zidului lui Hadrian şi o serie de forturi, susţine denumirea fortului Cambloganna. Denumirea fortului este din nou corectată şi argumentată cu descoperirea din 1821 în interiorul fortului a unui altar dedicat lui Silvanus, zeitate a pădurii, de către Venatores Bannienses, o trupă numerus, care, după sensul numelui, serveau ca iscoade. Ulterior, în urma altor cercetări ale lui M.W.Hassall, s-a constat o eroare de transcriere dintr-o altă versiune în Notitia Dignitatum; în urma cercetărilor comparate, s-a demonstrat că denumirea Cambloganna aparţine, de fapt, unui fort aflat la vest de Birdoswald, şi unde a staţionat Cohors II Tungrorum, şi că identificarea actualului Birdoswald cu Banna este corectă.
Cea mai mare parte a inscripţiilor din secolele XVII şi XVIII au fost risipite şi prin urmare, majoritatea, pierdute. O parte dintre acestea se mai regăsesc la castelul Naworth, castelul Rokeby şi la Castlesteads, altele au fost regăsite în zidăria bisericilor Lanercost Priory şi Scaleby.
Fortul s-a bucurat începând cu mijlocul secolului XIX de o atenţie sporită venită după achiziţionarea sa de către Henry Norman, un pasionat de arheologie. Lui i se datorează şi o impresionantă colecţie de materiale adunate din fort şi depozitate într-o anexă a fermei sale, denumită chiar „casa altar”. Colecţia sa a fost studiată şi publicată de F.Haverfield, şi care a mai descoperit alte două inscripţii în zidurile fermei. Colecţia lui Henry Norman a fost vândută în 1901 muzeului Tullie House din Carlisle de către fiul său.
Săpăturile arheologice au început la Birdoswald în 1850, când H.Norman i-a invitat pe H.G. şi W.S. Potter să excaveze porţile fortului; până în 1852 poarta de est a fortului fost săpată.
Principala descoperire din această săpătură o constituie o lespede, recuperată din zidăria porţii, datată în 219 d.Hr., din timpul guvernării lui Iulius Modus în provincia Britannia Inferior şi care face referire la importantele lucrări de restaurare a porţii - reperate arheologic -, dar şi la cei care au realizat aceste lucrări: soldaţii din Cohors Prima Aelia Dacorum, în fruntea cărora se afla la momentul în cauză tribunul Claudius Menander. Lespedea este, până la momentul de faţă, poate cea mai reprezentativă dovadă a dacilor în acest fort; textul este flancat în partea de stângă de un motiv care reprezintă o frunză de palmier, iar în partea dreapta are nimic altceva decât un falx dacic, a cărui reprezentare s-a păstrat cât se poate de vizibil.
Săpăturile s-au reluat la Birdoswald în 1929 de către F.G.Simpson, E.B.Birley şi A.I.Richmond, în urma săpăturilor fiind recuperată o altă inscripţie dintr-o construcţie; lespedea, deşi fusese refolosită în construcţia unei podele din secolul IV şi foarte uzată, a mai putut fi însă citită. Textul aminteşte de construcţia horreum-ului de către cohorta de daci, aflată sub comanda lui Aurelius Iulianus, şi asistată de o altă unitate auxiliară, Cohors I Thracum; textul este de asemenea flancat de o frunză în partea stângă şi de o sabie cu vârf curb în partea dreaptă.
Toate aceste descoperiri au accentuat mai mult discuţiile despre perioada şi originea recrutării cohortei. Arheologii britanici P.A.Holder şi M.G.Jarett susţin recrutarea şi formarea cohortei imediat după cucerirea Daciei de către Traian şi transferarea ei, la scurt timp, în Britannia. J.Spaull contrazice teoria susţinând că dacă recrutarea trupei ar fi avut loc sub Traian, în titulatura cohortei s-ar fi regăsit, obligatoriu, epitetul imperial Ulpia ca în cazul unităţii de daci din Siria, Cohors I Ulpia Dacorum. Tot el susţine că iniţial trupa a fost recrutată mai devreme, de către împăratul Titus Flavius Caesar Domitianus Augustus (81-96 d.Hr.) şi organizată într-o unitate quingenaria, de doar 500 de soldaţi, după comapaniile sale împotriva dacilor.
Cohorta a participat la lucrările de ridicare a vallum-ului din timpul împăratului Hadrian, aşa cum reiese dintr-o inscripţie de pe o piatră de construcţie, care menţionează participarea centuriei lui Aelius Dida din Cohors I Dacorum, găsită lângă fortul Benwell. Primul loc cunoscut, în care au fost cantonaţi, este Bewcastle, un fort construit pentru dacii acestei cohorte la aproximativ 7 km în afara zidului lui Hadrian şi de viitorul lor fort Banna. La Bewcastle sunt atestaţi tot simplu Cohors I Dacorum. M.G.Jarett susţine că titulara imperială Aelia a fost adăugată titulaturii oficiale în urma unei victorii sau a unor acte de bravură excepţionale, sau atunci când forma cohortei s-a schimbat, devenind o Cohors Miliaria. Titulatura oficială a cohortei a fost demonstrată de către P.A.Holder printr-o diplomă militară din 20 august 127 d.Hr. în care se găseşte numele întreg al trupei: Coh(ors) I Ael(ia) Dac(orum) (miliaria). Conform diplomei, soldaţii cohortei au fost recrutaţi în anul 102 d.Hr. şi eliberaţi din serviciul militar în anul 127. Titulatura Aelia a fost probabil acordată de către Hadrian în urma unei victorii în zona Dunării de Jos, fiind iniţial o trupă Numerus, recrutată de Traian, şi transformată în cohortă de Hadrian. O altă ipoteză sugerează că unitatea l-a însoţit pe Hadrian în vizita sa în provincia Britannia din anul 122 d.Hr.
Nu se ştie cât a staţionat trupa la Bewcastle; epigrafic este atestată în fortul Banna abia la sfârşitul secolului II d.Hr, sau începutul secolului III d.Hr. Până la această perioadă cohorta este cunoscută din alte două diplome militare, una din anul 146 şi alta din anul 158, nici una nu cuprinde însă epitetul milliaria; nu este o dovadă că trupa nu ar fi putut să fie de tip milliaria, deoarece diploma din 146 d.Hr. nu cuprinde în referirile sale epitetul milliaria nici măcar atunci când se referă la cohorte despre care se cunoaşte că erau de tip milliaria, cum este de exemplu Cohors I Fida Vardullorum milliaria, din aceaşi provincie romană. O altă explicaţie, prea puţin veridică, este că efectivul cohortei era redus la un detaşament vexillatio, şi că din acest motiv cohorta nu ar fi fost trecută cu epitetul milliaria în cele două diplome.
O sursă epigrafică, contestată din cauza unei posibile confuzii cu altă cohortă, din care reiese numele complet al cohortei cu epitetul milliaria, este cea găsită la Lambaesis, Numidia (Africa), şi îi aparţine lui Tiberius Claudius Proculus Cornelianus, ofiţer de cavalerie, tribun al cohortei în a doua parte a efectuării serviciului său militar, în timpul împăratului Titus Aelius Hadrianus Antoninus Augustus Pius (138-161 d.Hr.).
Printre primele inscripţii despre cohorta dacică, datate după mutarea ei în fortul Banna, se numără cea de pe un altar care îl înregistrează pe tribunul L.Domitius Honoratus, iar identificarea lui L.Domitius Honoratus cu prefectul provinciei romane Egipt, în timpul împăratului Marcus Aurelius Severus Alexandru Augustus (208-235 d.Hr.) datează această inscripţie în apropiere cronologică cu inscriţiile referitoare la construirea horreum-ului.
În perioada construirii grânarelor, planul interior al fortului este modificat pentru a face loc acestor construcţii, care deşi existau în planul iniţial al fortului, au fost finalizate mult mai târziu; de fapt se înregistrează un program major de construcţii în fortul Banna, din cauza nevoilor de acomodare ale trupei, mutată aici de la Bewcastle. Datorită construcţiilor de la începutul secolului III avem primele menţiuni despre aceşti daci. Cohorta şi comandanţii ei, centurioni sau tribuni, încep să apară din ce în ce mai mult pe inscripţiile de pe altarele dedicate, în mare parte, lui Iupiter Optimus Maximum. Inscripţiile de pe altare acoperă aproape în întregime secolul III d.Hr.. Primul conducător menţionat al cohortei este L.Domitius Honoratus, urmat de Aurelius Iulianus, cel care a construit horreum-ul între anii 205-208 d.Hr., şi a cărui fiu, Aurelius Concordius, a murit la vârsta de un an şi cinci zile şi a fost înmormântat în cimitirul de lângă fort. Altarele următoare pot fi datate după titlurile onorifice imperiale acordate cohortei, iar în concordanţă cu acestea sunt şi inscripţiile de pe clădiri, cum este cea din anul 219 d.Hr. care menţionează lucrări de restaurare şi fortificare la poarta principală a castrului, efectuate de cohorta dacică, aflată sub comanda tribunului Claudius Menander. La sfârşitul secolului II, de exemplu, cohorta este denumită onorific Probiana, aşa cum reiese de pe un altar din 282.
Dintre inscripţiile lizibile care redau numele cohortei, cu excepţia uneia, sunt cunoscuţi ca şi ofiţeri în comanda acesteia, 17 tribuni; inscripţia care înregistrează construirea unei clădiri între anii 297-305 d.Hr., şi care nu menţionează numele complet al cohortei, îl aminteşte pe centurionul Flavius Martinus doar într-o comandă temporară a cohortei. Singura inscripţie referitoare la cohorta dacică din perioada staţionării ei la Bewcastle, vorbeşte doar despre un centurion, al cărui nume nu s-a mai păstrat, din legiunea a II-a Augusta, şi care se afla doar în conducere temporară; alţi doi centurioni atestaţi la conducerea cohortei sunt Aurelius Saturninus şi Iulius Marcellinus din legiunea a II Augusta, ambii fiind menţionaţi epigrafic în altarele de la Birdoswald. În timpul domniei împăratului Maximian Tracul (235-238 d.Hr.) la conducerea cohortei este menţionat un evocatus pretorian, Flavius Maximianus. Conducerea unei trupe auxiliare de către un ofiţer din garda pretoriană nu este fără precedent în provincia romană Britannia şi în restul Imperiului, la Bewcastle fiind atestaţi trei asemenea comandanţi; scopul urmărit de ei fiind probabil doar avansarea într-un grad militar mai mare. Este cunoscut din inscripţia de pe un altar dedicat lui Iovi Optimo Maximo Dolicheno din anul 237 d.Hr. După el, la comanda cohortei se află tribunul Aurelius Faustus, iar urmaşul lui este un comandat necunoscut cu numele, dar din inscripţia căruia reiese un alt epitet imperial în titulatura cohortei, şi anume cel de Gordiana. Două decenii mai târziu, este cunoscut din inscripţiile de pe două altare, tribunul Marcius Gallicus; din dedicaţia lui de pe primul altar, titulatura cohortei cuprinde epitetul Postumiana (de la Marcus Cassianus Latinius Postumus, împărat între anii 260-269 d.Hr.), pe când în cea de pe al doilea altar, epitetul nu mai este regăsit. Titulara Postumiana se regăseşte din nou în inscripţia de pe un altar dedicat de tribunul Probius Augendus. Din inscripţiile de pe altarele dedicate lui Iovi Optimo Maximo, pe lângă epitetul Aelia în construcţiile de la Birdoswald din secolul III, se mai regăsesc şi alte epitete imperiale, precum cel de Antoniana între anii 213-222 d.Hr., Maximiana între anii 235-238 d.Hr., Gordiana între anii 238-244 d.Hr. şi Postumiana între anii 259-268 d.Hr., amintite mai sus, Tetracianorum între anii 270-273 d.Hr. şi Probiana între anii 276-282 d.Hr.
Conform cercetărilor lui P.A.Holder, cohorta se afla deja de câteva generaţii în provincia Britannia, înainte de primele atestări concrete în lucrările de construcţie de la Birdoswald, şi mai apoi în cele de pe diferitele altare amintite mai sus; iar cel mai important fapt de amintit este că pe toată această durată, până la inscripţiile concrete de pe construcţii sau altare, caracterul etnic dacic s-a păstrat şi este dovedit prin reprezentările armei tradiţionale dacice şi prin folosirea numelor personale dacice, iar efectivul trupei a fost refăcut (nu se ştie pentru cât timp) prin continuarea recrutării din teritoriul natal al primilor soldaţi ai cohortei. Teoria este susţinută prin descoperirea pietrei de mormânt a copiilor Decibalus şi Blaesus, datată în anul 200 d.Hr. şi al căror tată nu putea fi unul dintre soldaţii recrutaţi în timpul împăratului Traian la începutul secolului II şi eliberaţi din serviciul militar în anul 127 d.Hr, ci un soldat adus din Dacia ca specialist în mânuirea falx-ului pentru antrenarea trupei; ar putea fi totuşi vorba doar de perpetuarea acestui nume în rândurile soldaţilor de la Birdoswald şi nu o dovadă a continuării stilului naţional de luptă cu falx-ul. Săpăturile arheologice nu au scos la iveală alte dovezi referitoare la continuarea sistemului de recrutare în cursul secolului III d.Hr.; extinderea săpăturilor în perimetrul cimitirului este singura alternativă care ar mai putea oferi astfel de informaţii; recrutarea ar mai fi putut continua până la părăsirea Daciei, iar după acest moment, recrutarea a fost, cel mai probabil, realizată din rândurile populaţiei britanice.
Notitia Dignitatum este ultimul loc în care se consemnează existenţa trupei şi a comandanţilor ei, la sfârşitul secolului IV în fortul de la Birdoswald. Numărul total al inscripţiilor care se referă la trupa auxiliară de daci, Cohors I Aelia Dacorum, găsite la Birdoswald este de 35.
Construcţiile şi planul fortului Banna
Forturile de pe zidul lui Hadrian erau apărate de trupe auxiliare şi aveau un plan de construcţie specific, mai diferit decât cel al unei trupe romane. Birdoswald, fortul în care au fost cantonaţi dacii, a fost construit după forma clasică a unei cărţi de joc cu colţurile rotunde, cu laturile de 176,8x122m şi o suprafaţă interioară de 2,12ha. În cele două ziduri mai scurte ale fortului erau încadrate porţile principale de acces, celelalte două porţi mai mici erau aşezate pe părţile de vest şi est, la o distanţă mai apropiată de partea sudică decât de cea nordică; acestora li se mai adăugau alte porţi, mai puţin semnificative şi care contribuiau la sporirea mobilităţii trupelor din fort; romanii erau adepţii tacticii luptei în câmp deschis şi din acest motiv porţile fortului erau construite astfel încât să permită ieşirea sau retragerea soldaţilor din fort cât mai repede posibil. Cele patru porţi principale erau conectate prin două drumuri; poarta de nord leagă poarta de sud prin via praetoria şi care ducea la cea mai importantă clădire din fort, principia, clădirea comandantului fortului; poarta de vest şi cea de est erau unite prin via principalis; intersecţia lor forma astfel un T in interiorul fortului. În restul spaţiului interior au fost construite barăcile pentru soldaţi, depozite etc. Zidurile fortului aveau o lăţime de 1,4m şi o înălţime nu mai mare decât cea a zidului, de 4,2-4,5m; zidul a fost conceput pentru a permite patrularea soldaţilor, iar turnurile erau prevăzute cu platforme.
Principia se afla în mijlocul fortului şi era flancată la est de praetorium, iar la vest de cele două grânare sau depozite; la sud era via quintana şi retentura. O excepţie în planul fortului sunt cele trei porţi principale în partea de nord; iar poarte principală din sudul fortului a fost suplimentată de alte două porţi mai mici şi unite prin via quintana. Cele şase porţi indică un rol doar semi-defensiv, astfel se poate sugera o tactică militară a dacilor din fort foarte apropiată de cea a romanilor. Cele patru porţi principale au un plan elaborat de construcţie, iar cele secundare au fost construite doar prin încadrarea în zid a unui arc rotund. Tehnica folosită în construcţia fortului de piatră nu diferă de cea folosită în construcţia zidului lui Hadrian; pietrele erau, pe cât posibil, de formă cubică, atât cât să permită o aliniere dreaptă a acestora în zid; zidul se restrângea spre vârf pentru a se consolida mai bine sau pentru a nu permite căderea pietrelor; ca liant s-a folosit un mortar cu var şi pietriş/nisip. Turnurile erau prevăzute cu camere, iar geamurile se închideau cu obloane de lemn; porţile erau din structuri duble de lemn şi întărite cu bârne. Cea mai bine păstrată clădire este principia, lângă care se afla şi basilica; este a doua ca mărime din toată provincia britanică, fiind depăşită doar de cea din fortul Caerleon, şi în care se antrenau soldaţii. Până acum au fost identificate şase barăci în care încăpeau şase centurii şi doar trei au fost excavate total; doar cca. 30% din suprafaţa fortului a fost săpată până acum, restul suprafeţei ar putea include alte clădiri. O altă particularitate a fortului sunt cele două grânare; construcţia lor exista în planul iniţial al fortului, dar nu au fost finalizată în acelaşi timp cu restul clădirilor. În săpăturile din 1929 a ieşit la iveală, din podeaua unei clădiri, o piatră, refolosită, şi care înregistrează construirea grânarelor între 205-208 d.Hr., în timpul împăratului Septimius Severus şi a guvernării în Britania a lui Alfenus Senecio. Tony Wilmott, cel care a condus săpăturile de la Birdoswald, susţine că inscripţia se referă, de fapt, la o restaurare a grânarelor şi nu la construirea lor propriu-zisă, deoarece s-a constat o exagerare a faptelor consemnate de romani în inscripţii. Cel mai probabil construcţia lor a fost realizată după campaniile antoniene din nordul provincie, în 160 d.H., când s-au înregistrat lucrări de fortificare a graniţei şi a garnizoanelor cantonate aici, iar între 205-208 lucrările ar fi fost doar de restaurare. Grânarele erau printre cele mai importante clădiri din fort; se susţine că în ele se depozita hrană suficientă pentru un an. La Birdoswald, grânarele sunt aliniate pe axa est-vest, laturile sunt de 28,38x8,26m, iar grosimea zidurilor este de 1m. Dimensiunile lor arată şi numărul mare de soldaţi din fort, care aveau nevoie de o cantitate de provizii mare. Pietrele zidurilor au fost lipite cu mortar alb, foarte puternic şi foarte bine conservat; în unele locuri zidurile s-au mai păstrat la 2,5m înălţime. Acoperişul era susţinuţi de piloni, iar podeaua era deasupra nivelului solului. Podeaua era aşezată pe bârne de lemn; ventilaţia era întreţinută prin nişte deschizături sau trape, amplasate între fiecare pereche de contraforturi; la nivelurile superioare se aflau ferestre simple. Acoperişul lor era construit în tehnica două ape iar osatura era întărită cu piroane de fier. În perioada celor două secole, în care au fost folosite, adeseori au fost restaurate.
Secolul III este unul de dezvoltare cu numeroase noi construcţii şi restaurări pentru fortul Banna, datorate în mare parte instalării în fort a cohortei dacice şi care necesita mai multe barăci pentru soldaţi, un loc mai mare de antrenament, depozite mai mari etc. Importanţa fortului a crescut după construirea unor noi căi de comunicaţie de-a lungul zidului lui Hadrian, după campaniile romane din Scoţia. Tot acum, se înregistrează şi creşterea aşezării din jurul fortului, lipsa unor conflicte militare serioase în această zonă pe parcursul secolului III, i-a favorizat şi mai mult dezvoltarea.
Viaţa socială şi religioasă în fortul Banna
După ce erau recrutaţi, viaţa soldaţilor se rezuma doar la activităţi cu folos militar. Antrenamentul zilnic se termina abia la sfârşitul serviciului militar, la Banna, acesta se făcea în basilica, şi pentru că nu există suficiente dovezi cât să susţină păstrarea stilului de luptă propriu, cu falx-ul ca armă principală, se crede că dacii erau înarmaţi după modelul simplu al celorlalte trupe auxiliare, cu cămaşă de zale, coif de bronz sau fier, un scut oval, o suliţă pentru aruncat sau străpungere, o sabie un pic mai lungă decât gladius-ul legionarilor şi un pumnal etc. Nu s-au găsit fragmente din articole de vestimentaţie aici, puteam doar să presupunem vestimentaţia lor doar pe baza surselor din alte locuri; s-au găsit în schimb fragmente din sandale cu ţinte, cinci modele diferite au fost găsite în fort, s-au mai găsit patru tipuri de încălţăminte care se fixa pe picior cu nişte curele, şi fragmente dintr-o cizmă înaltă până la genunchi care de asemenea se strângea pe picior cu nişte curele. Cohorta a avut 10 centurii, fiecare condusă de un centurion, fiecare avea câte o baracă cu aproximativ 10 camere în care dormeau până la 8 soldaţi. Locurile pentru odihnă sau de dormi nu corespundeau numărului de soldaţi existent în fort, pe motiv că o parte din efectiv era mereu în posturi. Hrana lor consta din pâine de grâu, care era stocat într-unul dintre cele două grânare, iar al doilea era folosit pentru depozitarea hranei animalelor sau a altor lucruri. La Banna s-au găsit pietre de râşnite, şi o cameră cu trei cuptoare pentru copt pâine, alipită de zidul nordic al fortului. S-au găsit un număr mare de oase de vită şi porc; analizele osteologice arată că animale sacrificate erau trecute, majoritatea, de 3 ani; carnea era afumată sau sărată şi depozitată pentru iarnă. Rezerva de apă se presupune a fi în vestul fortului, şi în care se colecta direct dintr-un izvor, a cărui apă era filtrată printr-un pat de charcoal (amestec de cărbune şi nisip). Aşezarea civilă din jurul fortului a fost evidenţiată în 1997 prin sondaje geofizice, şi se crede că aici se aflau familiile neoficiale ale soldaţilor; aşezarea asigura o serie de facilităţi pentru fort. Cel mai bine s-au conservat urmele vieţii religioase din fort, şi care, cu siguranţă nu lipseau nici din aşezarea de lângă el. Cultul principal era cel al lui Iupiter Optimus Maximus, ca patron al Romei, şi al cărui cult mai era identificat cu cel imperial. Fortuna ocupa un rol importat la Banna, statuetele ei sunt cele mai numeroase aici; un alt zeu de aici este Neptun, al cărui altar a fost găsit lângă praetorium; Mercur şi Venus sunt reprezentaţi printr-un relief, respectiv de o statuetă mică. De-a lungul zidului lui Hadrian erau veneraţi „hooded gods” (zei cu capetele acoperite cu glugi; genii cuculatti), iar la Birdoswald s-a găsit o reprezentare a doar unuia dintre ei, ceea ce o face atât de specială este unicitatea ei; de obicei fiind reprezentaţi numai în triadă. Superstiţiile se regăseau de asemenea în viaţa de zi cu zi a soldaţilor şi sunt dovedite de diferite simboluri sculptate în multe zone ale fortului; pe zidul de vest şi de est s-au găsit sculptate phalus-uri; reprezentarea altor două s-a găsit pe arcul de piatră al unei ferestre; pe un perete al basilicii s-a găsit reprezentată silueta unui cal, posibil tot cu un substrat religios.
Creştinismul apare la Birdoswald la sfârşitul secolului IV; în partea de nord-vest a fortului a fost identificată o clădire cu absidă, şi pe baza acesteia, prezenţa creştinismului este susţinută aici prin compararea clădirii cu cele asemănătoare de la Housesteads şi Vindolanda, care au fost identificate deja ca biserici.
Cimitirul fortului şi al aşezării de lângă el a fost identificat abia în 1961 în nord-vestul fortului. Până în momentul de faţă, din puţinele săpături care s-au efectuat în cimitir, s-au scos doar patru pietre de mormânt inscripţionate. Ele aparţin lui Aurelius Concordius, copiilor Decibalus şi Blaesus, Septimo, soldat în Cohors Prima Aelia Dacorum, care a activat 18 ani în cohortă şi a murit la vârsta de 40 de ani, iar a 4-a îi aparţine lui G.Cossurtius Saturninus, soldat în legiunea VI Victrix. Restul pietrelor de mormânt găsite nu sunt inscripţionate. Inventarul găsit în acest cimitir de incineraţie este sărăcăcios; o parte dintre vasele găsite conţin resturi de cenuşă şi oase arse; două urne de incineraţie au fost scoase până acum la iveală. Lângă prima urnă, în care s-au găsit resturile oaselor arse, s-a găsit si o cupă mică pentru băut. În urnă s-au mai găsit oase de animal cu urme de tăieturi, despre care se crede că proveneau dintr-un sicriu somptuos care a fost ars pe rug.
Situaţia fortului şi cohortei după retragerea romană
La începutul secolului V Imperiul Roman avea de înfruntat revolte interioare şi numeroase atacuri la frontiere; acestea sunt motivele invocate şi pentru retragerea din provincia Britannia. La sfârşitul secolului IV, romanii au lansat două campanii de cucerire şi pedepsire în nordul provinciei, una în 382 şi a doua în 390/391; campaniile vizau triburile de picţi, scoţi şi saxoni. Similară cu părăsirea provinciei Dacia, retragerea romanilor din provincia Britania este doar aproximată cronologic; în anul 408 se pare că a avut loc o nouă invazie a insulei şi pe care romanii nu au mai putut să o ţină sub control, motiv pentru care s-a decis părăsirea provinciei. Părăsirea Britanniei a însemnat şi abandonarea aici a unui număr mare de soldaţi şi a familiilor acestora; aceştia se pare că au încercat o manierare a situaţiei imediat, şi s-au întreţinut din taxele pe care le colectau şi care acum nu se mai duceau la Roma. Cazul fortului de la Birdoswald este unul particular; amplasarea lui pe zid într-un punct strategic l-a ferit un timp considerabil de populaţiile invadatoare, care alegeau să ocolească zidul decât se confrunte cu trecerea lui. Soldaţii rămaşi au întreprins noi lucrări de întărire a sistemului defensiv al fortului: poarta nordică a fost modificată şi se deschidea acum spre exterior, nu spre interior cum fusese proiectată iniţial; grânarul sudic este înlocuit de o clădire de lemn de aceleaşi dimensiuni, care se susţine că a devenit ulterior reşedinţa unei căpetenii locale etc. Alte lucrări de fortificare s-au întreprins la zidul estic al fortului prin consolidarea cu un val de pământ şi construirea unui nou turn de pază de lemn; interiorul este şi el modificat şi un număr mare de clădiri iau locul celor de piatră. S-a constatat arheologic că aşezarea din jurul castrului nu dispare, ci chiar continuă să se dezvolte, în partea de sud apar de asemenea o serie de construcţii din lemn. Valea fertilă a râului Irthing din apropiere a susţinut practicarea agriculturii şi deci a vieţii fortului şi aşezării.
Secolul VI al acestei zone este unul cunoscut doar din cântecele irlandeze sau velse şi care vorbeau de căpetenii şi regi locali care controlau Cumbria. Un „disc heated pin” susţine continuarea existenţei unei aşezări aici şi în secolul VIII. Până în secolul al XII-lea ştirile despre Birdoswald încetează, când Barony of Gilsland preia sub control aşezarea, ceea ce sugerează din nou continuare unei existenţe aici.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Oprea Ioan, Dacii în armata romană, Teză de Licenţă, 2011.
Bibliografie:
1. T.Willmot et alii, Birdoswald. Excavations of a Roman fort on Hadrian’s Wall and it’s successors settlements: 1987-1992, Archaeological Reports, 14, London, English Heritage, 1997
2. T.Wilomott, Birdoswald Roman Fort. 1800 years on Hadrian’s Wall, Gloucesteshire, Editura Tempus, 2001
3. F.Haverfield, The Roman Name of Birdoswald Fort, Transactions of the Cumberland Westmorland Antiquarian, în Archaeological Society, 18 (1918)
4. M.W.C.Hassall, Britain in the Notitia, în Aspects of the Notitia Dignitatum (eds. R.Goodburn, P.Bartholomew), BAR, S 15, Oxford, 1976
5. T.Wilmott, Cohors I Aelia Dacorum: A Dacian Unit on Hadrian’wall, în ActaMN, 38/I (2001)
6. F.Haverfield, Inscriptions Preserved at Birdoswald, Transaction of the Cumberland Westmorland Antiquarian Arcahaeological Society, în O Ser, 15, 1898
7. I.A.Richmond, E.B.Birley, Excavations on Hadrian’s Wall in the Birdoswald-Pike Sector, 1929, Transactions of the Cumberland, în Westmorland Antiquarian Archaeological Society, 30 (1930)
8. M.G.Jarett, Non-Legionary Troops in Roman Britain; Part One, The Units, în Britannia, 25 (1994)
9. J.Spaull, Cohors: The Evidence fort, and a Short History of the Auxilliary Infantry Units of the Imperial Roman Army, în British Archaeology, 841 (2000)
10. A.Maxfield, The Military Decoration of Roman Army, London, 1981, p.234
11. P.A.Holder, Auxilliary Units Entitled Aelia, în ZPE, 122 (1998)
12. Constantin C.Petolescu, Auxilia Daciae, Bucureşti, Ars Docendi, 2002 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
