I. UNELTELE AGRICOLE
1. BRĂZDARUL DE PLUG
Bară masivă, aplatizată, lăţită şi îndoită la capătul care răscoleşte pământul şi terminat într-un cârlig la capătul care se înfige în talpa de lemn a plugului. În treimea inferioară a lungimii sale, acolo unde bara a fost lăţită, brăzdarul este îndoit atât pe axul longitudinal (determinând ridicarea vârfului în raport cu restul corpului piesei), cât şi pe cel transversal având marginile ascuţite dar nu întotdeauna şi nervură mediană sau curbură accentuată.
Acest tip de brăzdar, apărut în Dacia în a doua jumătate a sec.II î.e.n. cunoaşte o mare şi generală răspândire în teritoriile locuite de daco-geţi. Originea lui este un brăzdar străvechi de lemn (de tip băţ, baston sau lance) răspândit în Europa vestică pe care tracii l-au transpus original în fier.
2. CUŢITUL DE PLUG
Piesa care se montează pe grindeiul plugului înaintea brăzdarului pentru a despica pământul. Este confecţionată dintr-o bară masivă, paralelipipedică, lăţită şi ascuţită la capătul inferior; secţiunea tăişului este triunghiulară. Exemplarele păstrate întregi au lungimea între 36 şi 53cm. Pe o astfel de piesă descoperită la Sarmizegetusa Regia s-a găsit imprimată litera "f".
3. OTICUL
Piesă ce nu este parte componentă a plugului dar a fost utilizată împreună cu acesta. El are forma unei lopăţele cu tijă (pentru a putea fi înfiptă în mânerul de lemn). Piesa e dreaptă sau puţin curbată în axul longitudinal şi are dimensiuni mici de 8-16cm.
4. GREBLA
Unealta mai puţin răspândită, exemplarele provin în exclusivitate de la Sarmizegetusa Regia. Cu excepţia uneia descoperite într-un depozit de unelte de la Valea Largă.
Ele sunt confecţionate dintr-o bară de fier ascuţită şi îndoită la extremităţi (pentru a da dinţii marginali), lăţită în porţiunea orificiului pentru coadă şi perforată vertical în patru locuri pentru a îngădui introducerea şi nituirea dinţilor intermediari. Mărimea lor este variabilă, de la 35cm lungime, cât măsoară cel mai mic exemplar cunoscut şi până la 48cm lungime. În funcţie de lungimea piesei, distanţa dintre dinţi era mai mare sau mai mică.
Nici unde în Europa, în perioada când se datează greblele de la Sarmizegetusa Regia nu se cunosc piese asemănătoare. Greble există dar au forme deosebite, astfel încât cele de la Sarmizegetusa pot fi considerate o creaţie a faurilor de acolo.
Menirea lor nu este pe deplin elucidată. Pe lângă utilizarea din zilele noastre, greblele dacice de fier ar fi putut fi folosite în metalurgie pentru zdrobirea minereului, nivelarea sau aranjarea cărbunilor pe vetrele de forjă.
5. SAPA
Tipul I se caracterizează prin lama îngustă şi prelungă, lăţită la tăiş, cu laturile arcuite spre interior; orificiul pentru coadă a fost obţinut prin întindere şi prin martelarea extremităţii superioare, îndoirea şi sudarea capătului ei pe corpul sapei. Înălţimea pieselor este de 14-26cm.
Toate exemplarele din acest tip se încadrează temporal în sec.I î.e.n. - I e.n.
Aceste exemplare nu au echivalent cunoscut în lumea celtică sau romană, ca urmare ar putea fi considerate o creaţie a meşterilor daci.
Tipul II este mai bine reprezentat în descoperiri. Piesele sunt masive, trapezoidale ca formă, cu corpul îngroşat şi lăţit în jurul orificiului pentru coadă, terminat printr-o muchie masivă, pătrată, uneori îngustată faţă de zona orificiului cozii. Gaura pentru coadă a fost obţinută prin perforarea lingoului.
Varianta a are forma trapezoidală dar lama relativ îngustă. Arcuirea laturilor lungi nu a rezultat prin martelare ci prin tăierea iniţială a ei. Înălţimea exemplarelor cunoscute este între 20-25cm. Ele se încadrează temporal între sec.I î.e.n. - I e.n.
Varianta b le include pe toate cele de formă trapezoidală, masive, cu diferenţe nu prea mari între lăţimea lamei la tăiş şi lăţimea muchiei. La unele exemplare lama este puţin curbată pe axul longitudinal. Înălţimea pieselor este de 19-25cm. Majoritatea acestor sape au lama puternic călită. Toate sunt datate la sfârşitul sec.I e.n. şi începutul sec.II e.n. Lipsa corespondenţelor în lumea celtică şi romană le propune drept creaţie a faurilor daci.
Varianta c se deosebeşte de precedenta doar prin lăţimea pronunţată a lamei în partea dinspre tăiş. Se constată din nou călirea pronunţată a tăişului. Dimensiunile sunt cuprinse între 17,6-25cm. Din nou sunt piese originale dacice.
Tipul III se caracterizează prin forma rectangulară a lamei, asemănătoare sapelor moderne.
Varianta a cu muchia îngroşată.
Varianta b cu muchia îngroşată, cu aripioarele laterale şi cu nervura mediană pe partea interioară a lamei. La această variantă este vizibilă sudura nervurii pe lamă; ea constituie o prelungire a muchiei. Dimensiunile se găsesc între 25-26cm.
Exemplarele acestui tip provin de la Sarmizegetusa Regia şi sunt datate la sfârşitul sec.I e.n. - începutul sec.II î.e.n.
Acest tip este preluat probabil din lumea romană, având în vedere corespondenţele iberice şi datarea târzie.
6. SĂPĂLIGA
Prin această denumire se pot înţelege atât sapele de dimensiuni reduse, cât şi celelalte, tot mici, dar şi cu forma specifică acestei unelte.
Tipul I se caracterizează prin forma obişnuită a uneltei, anume aceea de frunză, cu lama îngustă spre partea inferioară şi corpul lăţit în zona orificiului pentru coadă. Exemplarele cunoscute măsoară între 9-21cm şi provin de la Sarmizegetusa Regia. Datarea se situează între sfârşitul sec.I e.n. şi începutul sec.II e.n.
Tipul II are lama îngustă, corpul rotunjit în jurul orificiului pentru coadă şi terminat în partea superioară cu două coarne. Singurul exemplar cunoscut provine de la Grădiştea Muncelului. El măsoară 20,6cm.
Unealta a fost probabil importată din lumea greco-romană.
7. SECERA
Este unealta cea mai frecventă în descoperiri. Forma lor este relativ simplă: o lamă curbată, ascuţită la vârf şi terminată la capătul opus printr-un cârlig de fixare perpendicular pe lamă. În apropierea cârligului secţiunea lamei este dreptunghiulară, accidental cu o nervură în relief iar în rest triunghiulară. Nu se poate spune dacă unele dintre ele au avut sau nu zimţi la tăiş. Aceştia se obţineau prin lovirea cu o daltă la distanţe egale, prin ascuţire rezultând zimţii. Mânerul de lemn se monta prin înfigerea cârligului secerii în el şi legarea acesteia fie cu o sfoară fie cu o curea, fie prin baterea forţată a unei verigi. Toate secerile descoperite în Dacia sunt de acelaşi tip, diferind doar dimensiunile. Majoritatea sunt de 20-26cm lungime şi 2-3cm lăţime, unele mai mari ajung până la 50cm lungime şi 5cm lăţime. Chiar dacă tipul este acelaşi, există două variante: cu lamă îngustă şi cu lama lată.
Exemplarele descoperite sunt datate începând cu sec.II e.n. Grosimea de 1-1,5mm la tipul îngust duce la deteriorarea avansată a lor în timp chiar până la măcinarea completă. Simplitatea uneltei, vechimea ei pe teritoriul Daciei şi sistemul de prindere inedit o propune drept o unealtă originală a meşterilor daci.
8. COASA
Deşi are o largă răspândire, nu sunt la fel de frecvente ca şi secerile. Explicaţia este că în multe cazuri coasa era înlocuită cu succes de seceră.
Tipul I are forma apropiată de a secerilor cu cârlig dar sunt mai lungi, curbura lamei este mai puţin accentuată şi în partea dinspre toporişcă lama se îndreaptă tocmai pentru a oferi mai multă stabilitate. Diferenţa între acest tip şi secerile asemănătoare se face la nivelul cârligului, coasele având nevoie de mai multă stabilitate. Acest tip are similitudini în lumea celtică.
Tipul II are curbura lamei mai puţin accentuată şi o buclă a corpului piesei înaintea limbii de fixare în toporişcă; limba de fixare este prevăzută în partea superioară cu un orificiu, unde intra cuiul cu floare semicirculară şi un cârlig la capăt. Secţiunea lamei este triunghiulară iar a corpului dreptunghiulară. Lungimea lamei propriu-zise este de 40-50cm iar lungimea limbii de fixare de 13-16cm. Fixarea pe toporişcă se făcea prin înfigerea cuiului de la extremitatea limbii, nituirea cuiului cu floare semicirculară şi cu o verigă plan convexă.
Acest tip de coasă s-a descoperit doar la Costeşti şi la Sarmizegetusa Regia, fiind datate la sfârşitul sec.I e.n. şi la începutul sec.II e.n. Necunoscându-se piese analoge nici în Imperiul Roman nici în lumea celtică ci doar coase net diferite, acest tip se presupune creaţie a faurilor daci.
9. FOARFECA
Întrebuinţată la tunsul oamenilor şi oilor este asemănătoare celor utilizate în zilele noastre. Se confecţiona dintr-o bară în forma de U, lăţită la bază pentru a-i mări elasticitatea şi prevăzută cu două lame la extremităţi. Mulţimea analogiilor din lumea greco-romană şi celtică în zonele în care se creşteau oi, împiedică ipoteza clară a împrumutului de către daci a acestei unelte.
10. COSORUL
Această mică unealtă curbă folosită în general la curăţatul vitei de vie şi la altoiri, este nelipsită din aşezările dacice. De obicei au o mică tijă în prelungirea lamei pentru fixarea în mânerul de lemn. Cosoarele sunt cunoscute pretutindeni şi au forme aproape identice.
11. CÂRLIGUL DE PESCUIT
Au forma general cunoscută cu singura diferenţă a dimensiunilor mai mari. Ele erau prelucrate dintr-un fier masiv, folosindu-se tehnica baterii. Capătul de prindere era lăţit. Au fost descoperite exclusiv în aşezări situate pe râuri cu debit bogat. Au analogii peste tot, unele chiar timpurii.
II. UNELTE DE FĂURĂRIE
1. NICOVALA
Tipul I este cel mai frecvent utilizat. Este în forma de trunchi de piramidă, partea susţinătoare a pieselor ce urmau a fi prelucrate fiind aceea mai lată. Ele se întrebuinţau înfipte fiind, cu capătul mai îngust, într-un lemn rezistent şi îndeajuns de lat pentru a le asigura stabilitatea. Dimensiunile lor sunt variabile, începând de la 10cm înălţime şi 7-8cm lungimea laturilor părţii susţinătoare, până la 18cm înălţime şi tot atâta lungimea laturilor părţii susţinătoare. În general la exemplarele de dimensiuni mari se constată lăţirea neuniformă a piesei, cu deosebire înspre partea susţinătoare. Dată fiind simplitatea formei şi răspândirea acestui tip de nicovală în medii diferite nu trebuie pusă neapărat pe seama unor influenţe sau preluări de la un popor la altul.
Tipul II este reprezentată de un eşantion mic descoperit la Sarmizegetusa Regia. Masivă, de formă patrulateră, nicovala are în partea inferioară câte o şănţuire adâncă pe fiecare latură şi patru picioare care-i măreau stabilitatea în lemnul în care se fixa. Toate exemplarele sunt databile pe parcursul sec.I e.n. Puţinătatea exemplarelor şi perioada le recomandă drept import din Imperiul Roman.
2. BAROSUL
Tipul I este reprezentat de un singur exemplar descoperit la Sarmizegetusa Regia. Este un corp masiv patrulater cu muchiile rotunjite şi cu gaura pentru coadă plasată la jumătatea lungimii. Înălţimea uneltei: 13,2cm. Analogii în toată lumea greco-romană.
Tipul II este reprezentat de variantele cu profile deosebite. Gaura pentru coadă este adesea deplasată faţă de mijlocul lungimii pentru echilibrare. Lungimea variază între 19-26cm. Sunt utilizate la lăţirea lingourilor, obţinerea aripioarelor manşoanelor etc. Analogii în toată lumea greco-romană.
Varianta a constă în barosul cu o extremitate circulară şi cealaltă ovală. Forma ovală nu a rezultat din tocirea uneltei.
Varianta b constă în barosul cu o extremitate circulară şi cealaltă dreptunghiulară.
Varianta c în barosul cu ambele capete dreptunghiulare, lăţimea lor fiind perpendiculară pe orificiul pentru coadă.
3. CIOCANUL
Tipul I masiv, cu corp cilindric sau patrulater, cu muchiile rotunjite, uşor lăţit în locul orificiului pentru coadă. Lungimea lui este de aproximativ de 12cm. Forma inedită apropiată barosului de tip I. Analogiile sunt rare, perioada datată la sfârşitul sec.I e.n. şi începutul sec.II e.n.
Tipul II are drept caracteristic muchia pătrată, corp prelung şi orificiul pentru coadă dispus sub muchie. Analogiile sunt la fel de puţine. Datarea la fel în sec.I e.n.
Tipul III este reprezentat de un singur exemplar descoperit la Craiva, astăzi pierdut. Se diferenţiază prin două braţe, relativ egale, dintre care unul subţiat şi prin orificiul dreptunghiular pentru coadă. Analogiile sunt de asemenea rare.
Tipul IV îl constituie ciocanele cu o latură dreaptă şi cealaltă curbată, subţiate spre unul din capete şi gaura pentru coadă dispusă asimetric. Este cunoscut doar printr-un exemplar descoperit la Tilişca dar analogiile în Europa sunt numeroase.
Tipul V se caracterizează prin forma asemănătoare topoarelor, cu muchia masivă pătrată sau îngustată, cu braţul mai lung subţiat; lăţimea maximă a braţului e perpendiculară pe direcţia orificiului pentru coadă. Toate serveau la întinderea metalului şi probabil la obţinerea de găuri de înmănuşare în piesele masive. Analogii se găsesc în lumea romană. Sunt datate în sec.I î.e.n. - sec.I e.n.
4. CLEŞTELE
Tipul I se caracterizează prin gura scurtă în raport cu lungimea mânerelor şi prin închiderea completă a gurii la apropierea mânerelor. La unele exemplare, porţiunea din jurul nitului este lăţită. Lungimea totală atinge 62-66cm. Exemplarele provin de la Grădiştea Muncelului, se datează în sec. I e.n.. Analogiile din lumea celtică nu presupune neapărat importul lor datorită formei simple pe care o au.
Tipul II are gura lungă, dreaptă, ce se închide prin apropierea mânerelor. La unele prize este simplă, iar la altele este adaptată unor obiecte cu o uşoară curbură. Şi unele şi celelalte erau adaptate mai ales pentru lingourile şi piesele relativ plate, fără grosimi prea mari. Lungimea totală a acestui tip de cleşti ajunge la 76-82cm. Exemplarele provin de la Grădiştea Muncelului. Datarea ca şi la tipul anterior. Analogii în lumea celtică.
Tipul III se deosebeşte de precedentul doar prin curbura braţelor. Toate exemplarele sunt lăţite în jurul nitului. Dimensiunile lor sunt variabile, lungimea obişnuită fiind de 72-74cm. Exemplarele provin de la Grădiştea Muncelului. Analogii se întâlnesc în lumea greacă şi celtică dar cu dimensiuni mai mici.
Tipul IV se caracterizează prin gura scurtă, dreaptă, cu priză înainte de apropierea mânerelor. Dimensiunile lor sunt fie mici de cca.30cm, fie mari de cca.65cm. Exemplare au fost găsite la Grădiştea Muncelului, exemplare lăţite în jurul nitului datate în sec.I e.n. şi la Căprăreaţa exemplare datate în a doua jumătate a sec.II î.e.n.. Nu se cunosc analogii în lumea celtică sau romană.
Tipul V are unul din braţele gurii drept şi celălalt curb. Ele nu se întâlnesc la apropierea mânerelor.
Varianta a caracterizată prin dimensiuni reduse de cca.47cm şi masivitate, exemplar descoperit la Meleia.
Varianta b are dimensiuni mari, ajungând până la 126cm şi este reprezentat prin exemplare descoperite la Grădiştea Muncelului şi Căpâlna.
Toţi cleştii din acest tip sunt lăţiţi în jurul nitului. Ele serveau la mânuirea pieselor de grosimi mari. Ei sunt dataţi în sec.I e.n. şi nu se cunosc analogii în alte regiuni.
Tipul VI are braţele gurii scurte, curbate puternic şi inegale ca lungime; priza lor se face înainte de apropierea mânerelor.
Varianta a cu braţul mai lung al gurii îndreptat spre extremitate, în lungime de 57cm, exemplarul provine de la Costeşti;
Varianta b este mai mică şi mai masivă cu o lungime de 43,5cm, provine de la Meleia şi are aceeaşi datare cu prima variantă.
Ambele variante sunt lăţite în jurul nitului, au analogii în lumea romană, sunt datate în sec.I e.n. şi sunt proiectate pentru prinderea barelor rotunde în secţiune.
Tipul VII este masiv, cu braţele gurii scurte şi puternic curbate, pentru a se îndrepta din nou la extremităţi.
Varianta a simplă cu o lungime de 46cm;
Varianta b cu zimţi în porţiunea de întâlnire a braţelor gurii, cu o lungime de 43cm.
Ambele exemplare sunt lăţite în zona nitului, se datează în sec.I e.n., au analogii în lumea celtică şi romană, dar exclusiv fără zimţi.
Tipul VIII cu braţele gurii puţin curbate, care se îmbucă prin apropierea mânerelor. Unul dintre braţe este puţin lăţit şi intră în celălalt lăţit mai mult şi prevăzut cu aripioare laterale. Toate exemplarele sunt lăţite în jurul nitului, dimensiunile lor sunt în general mari, între 45 şi 58 cm. Provin de la Costeşti, Meleia şi Sarmizegetusa Regia, se datează în sec.I e.n. şi la începutul veacului următor. Este un tip de cleşte creat pentru a apuca piesele plate, înguste şi a nu permite jocul lateral al acestora în timpul prelucrării. Analogii numai în lumea romană.
Tipul IX se deosebeşte de precedentul prin curbura mai puţin accentuată a braţelor gurii şi prin lăţimea mare a extremităţii braţului care la închidere intra în cel cu aripioare. Toate sunt lăţite în jurul nitului. Se întâlnesc atât exemplare masive cu dimensiuni reduse de cca.42cm cât şi altele mai mari cu lungimi ce ajung la 68cm. Toate cele patru exemplare ale acestui tip s-au descoperit la Sarmizegetusa Regia şi se datează în sec.I e.n. şi la începutul veacului următor. Este o adaptare a tipului VIII pentru apucare şi asigurarea stabilităţii la batere a unor piese mai late. Nu se cunosc analogii deci poate fi considerată o creaţie a făurarilor daci.
Tipul X este total diferit de precedentele, atât prin formă cât şi prin aspect. Braţele gurii, puţin arcuite, sunt lăţite spre extremităţi în forma unor lopăţele care se ating la apropierea mânerelor. Lăţite în zona nitului, fie cu mânere cvasi-rotunde în secţiune, prevăzute la capete cu un buton sferic, fie dreptunghiulare (pe cea mai mare parte a lungimii), apoi rotunde şi prevăzute cu aceiaşi butoni terminali. Ies în evidenţă ornamentele incizate cu care au fost împodobiţi. Exemplare au fost descoperite la Sarmizegetusa Regia şi Cucuiş, au lungimi între 69 şi 72,4cm lungime. Se datează în sec.I e.n.. Analogii în lumea romană există dar ca formă nu ca şi ornamentaţie, lucru care pune sub semnul întrebării destinaţia lor pentru uzul zilnic într-un atelier de fierărie.
5. TĂIETOARELE CU COADĂ
Au forma asemănătoare dălţilor cu secţiune longitudinală triunghiulară, dar sunt prevăzute în plus cu un orificiu pentru coadă, tăişul propriu-zis al lor putând fi paralel sau transversal pe direcţia orificiului cozii.
Tipul I prelung, cu tăişul puţin lăţit şi muchia deformată în urma loviturilor de ciocan sau baros. Măsoară 19,5cm lungime şi provine de la Sarmizegetusa Regia;
Tipul II aşchiat în partea superioară, este masiv şi de dimensiuni mici; provine de la Costeşti.
Tipul III are tăişul perpendicular pe direcţia orificiului cozii, muchia o are tot lăţită în urma loviturilor. Provine de la Sarmizegetusa Regia.
Toate sunt databile în sec.I e.n. şi la începutul celui următor.
6. DĂLŢILE
Extrem de variate ca formă şi dimensiuni. Dimensiunile variază între 7 şi 42cm lungime. Ca formă se întâlnesc secţiuni dreptunghiulare, poligonale sau rotunde. Atunci când muchia nu este aşchiată, este întotdeauna lăţită în urma întrebuinţării. Ele datează în sec. I î.e.n. - II î.e.n.. Sunt foarte răspândite atât în lumea celtică cât şi în cea romană, într-o largă paletă de forme şi mărimi.
7. DORNURILE
Unelte de formă tronconică cu dimensiuni cuprinse între 6 şi 20cm lungime.
Tipul I are corpul cu secţiune circulară şi extremitatea inferioară dreptunghiulară.
Tipul II are corpul tot circular, însă extremitatea inferioară este rotundă sau ovală.
Tipul III are atât corpul cât şi extremitatea inferioară, dreptunghiulare în secţiune.
Majoritatea covârşitoare a pieselor descoperite sunt datate în sec. I î.e.n. - I e.n.. Analogiile sunt mai numeroase în lumea romană.
8. PUNCTATOARELE
Sunt instrumente de marcat liniar sau punctiform.
Tipul I.
Varianta a are orificiul pentru coadă în partea superioară;
Varianta b are o extremitate circulară şi cealaltă ascuţită, putând fi folosită şi la punctare;
Tipul II are corpul paralelipipedic, rotunjit spre vârf;
Tipul III este conic;
Tipul IV are corpul cu secţiune rectangulară, îngustat spre partea superioară, lăţit şi rotunjit la cea inferioară
Toate punctatoarele descoperite sunt datate în perioada I î.e.n. - I e.n..
9. PILELE
Şi aceste unelte au fost găsite în număr mare în atelierele dacice. Varianta cea mai des întâlnită are corpul dreptunghiular, îngustat la limba de fixare în mâner şi este prevăzut cu dinţi pe toate patru laturile. Altă variantă are corpul mai lat şi dinţi mai mari. Analogiile pentru aceste unelte sunt frecvente în lumea celtică şi în lumea romană, fără ca formele lor să fie întotdeauna apropiate ca aspect.
III. UNELTELE DE TÂMPLĂRIE
1. TOPORUL
Unealtă descoperită în număr foarte mare, datorită largei sale întrebuinţări atât în gospodărie cât şi în dulgherie. Toate topoarele, indiferent de destinaţie, trebuiau să aibă o bună stabilitate în coadă, să fie masive şi să aibă tăişul dur.
Tipul I, cel mai frecvent în descoperiri, are orificiul pentru coadă oval, tăiat la 2-4cm sub muchia groasă, cu ceafă rectangulară. Corpul masiv a fost subţiat şi lăţit treptat spre lama terminată într-un tăiş curbat. Pentru a-i asigura p mai bună stabilitate părţile laterale ale orificiului cozii au fost lăţite în forma a două aripioare rotunjite. La toate exemplarele s-a constatat călirea diferenţiată, mai accentuată spre tăiş, pe o porţiune de 1-2cm. La unele exemplare, orificiul pentru coadă a fost obţinut prin îndoirea părţii superioare şi sudarea capătului acesteia pe corpul piesei. Dimensiunea topoarelor variază între 13-24cm înălţime, 9-11cm lăţime la tăiş iar grosimea lor ajunge până la 5,5cm. În cadrul acestui tip, există o subvariantă cu tăişul ceva mai lat şi cu o uşoară gâtuire imediat sub ceafă; porţiunea dintre ceafă şi această îngustare este rotunjită şi uneori ornamentată pe părţile laterale cu două linii paralele, incizate. Acestea, reprezintă cele mai masive piese ale tipului I.
Tipul II are corpul ceva mai scurt, dar e la fel de masiv în partea superioară, terminată cu o muchie chiar mai groasă decât la tipul precedent. Corpul lor se subţiază brusc spre partea inferioară, este curbat în direcţia cozii şi tăişul tot curb, e prelungit în aceeaşi direcţie. Părţile laterale ale orificiului pentru coadă au fost lăţite în forma a două aripioare numai spre partea opusă cozii şi ele sunt mult mai proeminente. Înălţimea topoarelor nu depăşeşte 16cm lăţimea tăişului ajunge doar până la 7cm.
Tipul III, asemănător precedentului în privinţa profilului, unde se constată aceeaşi curbură a corpului în direcţia cozii, se deosebeşte însă de aceasta prin muchia mult mai înaltă, foarte puternică şi prin corpul prelung şi îngust. Aripioarele laterale orificiului pentru coadă sunt plasate tot numai în partea opusă cozii şi abia distincte. Ajunge până la 22cm înălţime iar prelungirea tăişului nu depăşeşte 6,5cm. Acest tip era cu siguranţă folosit la despicat atât direct cât şi folosit ca şi ic. Multe dintre piese au muchia puternic deformată de la loviturile altor unelte.
Tipul IV, rar prezent în descoperiri, are corpul îngust, svelt, muchia lată şi tăişul drept; pereţii orificiul pentru coadă sunt subţiri, curbaţi lateral şi fără aripioarele constatate la celelalte tipuri. Înălţimea pieselor este de 15-17cm iar lăţimea de cca.6cm.
Tipul V se caracterizează prin corpul masiv, curbat în direcţia cozii spre care e prelungit şi tăişul, muchia înaltă şi alungită atât în direcţia cozii cât şi în partea opusă. Amintita prelungire a muchiei îndeplinea un rol asemănător aripioarelor de la tipul I prin mărirea stabilităţii în coadă dar în plan vertical. Înălţimea variază de la 13,5 la 24cm, iar în lăţime de la 5 la 9cm.
Tipul VI, cel mai simplu de realizat din punct de vedere tehnic, este şi cel mai puţin practic. Orificiul pentru coadă s-a obţinut prin prelungirea, îndoirea şi sudarea pe corp a capătului părţii superioare. Are muchia rotundă, puţin rezistentă, profilul drept şi tăişul necurbat. Măsoară până la 11cm înălţime şi 5cm lăţime. servea probabil la operaţii de finisare.
2. BARDA
Această unealtă este utilizată la cioplirea lemnului în vederea obţinerii unor suprafeţe plane. Caracteristica sa principală constă în tăişul foarte lat, care depăşeşte adesea lăţimea piesei. Toate bărzile sunt confecţionate prin martelare, dintr-un lingou de fier crestat lateral şi lăţit în partea superioară de aşa manieră, încât prin simpla îndoire a aripioarelor obţinute sau prin îndoirea şi sudarea capetelor lor să rezulte orificiul longitudinal pentru coadă.
Tipul I le cuprinde pe toate acelea cu aripioarele din partea superioară îndoite, cu extremităţile apropiate sau distanţate, dar întotdeauna nesudate. Fixarea cozii are rezistenţă minimă chiar şi la utilizarea lor exclusiv pentru cioplit. Toate au înălţimea ceva mai mare în raport cu lăţimea tăişului şi sunt asemănătoare topoarelor celtice.
Tipul II se deosebeşte de primul prin petrecerea şi sudarea extremităţilor aripioarelor din care rezulta un toc longitudinal. Sudura este perfectă şi corpul bine finisat, încât dau impresia că au fost turnate. Acest tip nu are un corespondent direct în lumea celtică sau romană şi se remarcă procedeul tehnic prin care se obţinea tocul uneltei. Acestea reprezintă probabil evoluţia dacică a tipului I.
Dimensiunile ambelor tipuri variază în înălţime de la 10 la 20-22cm iar în lăţime de la 9 la 25cm.
3. TESLA
Unelte utilizate atât pentru obţinerea unor suprafeţe relativ plane cât mai ales pentru scobirea lemnului în vederea obţinerii unor suprafeţe curbe (jgheaburi).
Tipul I este reprezentat de teslele cu orificiul cozii, longitudinal. Au în general dimensiuni reduse cu înălţimea de maxim 12cm iar lăţimea de cel mult 7cm. Tăişul este călit mai puternic iar marginile sunt îndoite astfel încât gura lamei formează o linie curbă.
Varianta a cu manşon;
Varianta b cu toc, acestea prezintă atât o stabilitate mai bună, cât şi o calitate a metalului mai bună;
Tipul II este reprezentat de teslele cu gaura de înmănuşare transversală. Se aseamănă uneori cu sapele, cu diferenţa ca teslele de acest tip au dimensiuni mai mici. Acest tip are maxim 20cm în înălţime.
Varianta a are lama înclinată spre coadă, adesea uşor curbată în plan longitudinal şi gura dreaptă, fără margini ridicate.
Varianta b are aceeaşi înclinare şi uneori curbura lamei, cărora li se adaugă curbura tăişului, de unde rezultă gura ovală sau în arc de cerc.
Acest tip de tesle, fiind folosit cu precădere la asamblarea pieselor prelucrate, aveau o muchie îngroşată, pentru a bate cuie şi alte dispozitive de prindere, ca dovadă, multe dintre teslele găsite sunt puternic deformate la muchia de batere.
Tipul III este dotat cu tub cilindric pentru fixarea cozii. Toate exemplarele sunt confecţionate din material de bună calitate. Lama este înclinată în direcţia cozii, terminată într-un tăiş drept. Deasupra tubului cozii, corpul teslei se prelungeşte în forma unui cilindru plin, cu ceafa aplatizată pentru ca unealta să servească şi drept ciocan. Uneori, în partea opusă cozii, orificiul destinat acesteia are în părţile câte o plăcuţă rectangulară. O variantă a acestui tip reprezintă o îmbunătăţire prin transformarea tubului în care se prinde coada din cilindric în tronconic, prin care se realiza o mai mare stabilitate.
4. FIERĂSTRAIELE
Datorită faptului că aceste unelte au lama foarte subţire, puţine exemplare au rezistat timpului.
Tipul I este reprezentat de joagărul cu lama lată (cu dinţii astfel îndoiţi încât să taie egal în ambele sensuri de mişcare), terminată în două mânere de fier nituite pe lamă şi continuate cu obişnuitele apucători de lemn. Unealta era mânuită de două persoane şi servea mai ales la obţinerea scândurilor şi a marilor suprafeţe plane la lemnul de construcţie.
Tipul II se caracterizează prin lama mai îngustă, cu dinţii mai mici, fixată într-o ramă de lemn. Aceasta putea consta dintr-un simplu lemn elastic, curbat forţat şi cu capetele prinse de ale lamei sub diferite unghiuri.
Tipul III este fierăstrăul mic de mână, cu o pânză îngustă, fixată într-o ramă de metal de formă ovală; într-una din părţi rama are un mâner tubular de metal care îmbracă o bucată de lemn. Serveau în general la tăieri fine şi chiar curbe dacă lama era destul de subţire.
Corespondentele se găsesc atât în lumea celtică, cât şi în cea romană în care se întâlnesc toate tipurile dacice, dar originea fierăstrăului este considerată elenă.
5. COMPASUL
Unul dintre cele mai utilizate instrumente de trasat şi măsurat în marea majoritate a meseriilor. O parte din aceste unelte au fost realizate din lemn, piese care nu s-au păstrat şi ale căror părţi metalice nu pot fi determinate cu exactitate.
Tipul I are braţele aplatizate în partea superioară şi subţiate în cea opusă, unde se termină cu câte un vârf ascuţit. Braţele sunt unite cu ajutorul unui nit care permitea strângerea sau desfacerea dar nu şi demontarea lor. Lungimea braţelor este de 26-27cm.
Tipul II, tot cu braţele aplatizate în partea superioară şi îngustate în cealaltă, este superior prin sistemul de unire al braţelor. În orificiile din partea superioară se introducea o tijă cilindrică ce avea un cap lăţit şi celălalt perforat pentru a permite fixarea unei pene triunghiulare şi scoaterea ei permitea demontarea instrumentului. Unul dintre exemplare este ornamentat cu incizii. Lungimea braţelor la cel mai mare dintre ele este de 34,6cm.
În lumea celtică nu există corespondente, în lumea elenă se găsesc compase de tipul I similare, în lumea romană de tipul II.
6. UNELTE PENTRU SCOS CUIE
Tipul I constă dintr-o piesă de fier cu manşon sau toc longitudinal, terminată în celălalt capăt în metal plin, triunghiular în secţiune, asemănător unor dălţi despicate la mijloc. Deschizătura permitea introducerea vârfului uneltei sub capul cuiului sau pironului şi extragerea acestuia prin acţionarea mânerului de lemn ca pe o pârghie.
Tipul II are forma unei bare dreptunghiulare, masive şi aplatizate, ascuţită la un capăt întocmai ca o daltă. În mijlocul tăişului este practicată o deschizătură cu acelaşi rost ca şi la primul tip.
Analogiile se găsesc doar în lumea romană, dar substanţial diferite, deşi se poate presupune că astfel de unelte au existat la un mare număr de popoare. Până în acest moment, aceste unelte pot fi considerate modele originale ale meşterilor daci.
7. BENZI ONDULATE
Pentru a evita crăparea trunchiurilor fasonate şi a lemnului de construcţie fasonat în timpul uscării, dacii au găsit o metodă foarte ingenioasă. Anume, în capetele bârnelor, scândurilor etc., au bătut benzi ondulate de fier. Acestea au în secţiune profil triunghiular, asemănător unei lame, la o margine fiind ascuţite şi la cealaltă cu muchie. Odată bătute în lemn, prin existenţa ondulărilor amintite, benzile împiedicau crăparea acestuia în timpul asamblării sale în diferite construcţii. Benzile în discuţie au lungimi variabile (cele mai mari ajung la 22cm), ele fiind rupte în funcţie de lăţimea lemnului în care urmau a fi bătute, dar lăţimea lor nu depăşeşte 3-5cm.
8. DĂLŢILE
Sunt printre cele mai frecvent întâlnite în aşezările şi cetăţile dacilor, ele fiind la fel de utile şi indispensabile în făurărie, în prelucrarea lemnului, fasonarea pietrei, prelucrarea metalelor nobile. Cele destinate, în primul rând, prelucrările metalelor nobile.
Tipul I le include pe acelea pline, dreptunghiulare, cu tăişul lăţit şi subţiat treptat. Tocmai lăţirea şi subţierea progresivă a tăişului arată că dalta se întrebuinţa cu precădere la lucrul în lemn, altfel, oricât de bine ar fi fost călită, se aşchia la tăierea metalelor dure. Se adaugă, în acelaşi context, lipsa deformărilor în partea superioară.
Tipul II include dălţile cu limbă sau cui la mâner. Corpul dălţii, rotunjit sau aplatizat, se subţiază brusc în partea superioară, unde continuă cu o limbă sau cu un cui ce intra în mânerul de lemn, gura bine ascuţită, este de obicei dreaptă. Cum este foarte probabil ca ele să fi fost utilizate si prin lovire, este posibil ca mânerul să fi fost întărit în partea inferioară cu o verigă sau un cerc tot din fier. Dimensiunile sunt de maxim 12cm.
Tipul III cuprinde toate dălţile cu toc longitudinal pentru coadă, indiferent de forma acestuia şi de forma tăişului, atât exemplarele cu manşon cât şi cele cu toc.
Varianta a se caracterizează prin corp diferit ca lungime şi secţiune (rotundă sau ovală), dar întotdeauna cu tăişul mai lat decât restul piesei şi drept. Exemplarele cele mai mari ating 27cm.
Varianta b cuprinde dălţile cu aceeaşi formă a corpului (prelung rotunjit sau aplatizat), dar cu tăişul având marginile ridicate şi oval. Această variantă se utiliza, probabil, la sculptură şi ornamentare.
9. CUŢITOAIA
Această unealtă este utilizată la şlefuirea diferitelor suprafeţe (curbe şi drepte, în funcţie de tipul uneltei) şi în general la lucrările de finisare.
Tipul I cuprinde cuţitoaiele cu lama curbă şi mânerele perpendiculare pe lăţimea lamei. Lama este uşor curbată şi lată de 3,5cm iar mânerele prelungi, îmbrăcate în lemn, formează aproximativ un unghi drept cu lama. Verigile de fier pentru fixarea apucăturilor de lemn nu s-au păstrat. Se foloseau pentru finisări şi pentru obţinerea suprafeţelor curbe.
Tipul II include cuţitoaiele cu lama dreaptă (groasă în partea superioară, îngustată uniform până la tăişul drept) şi cu mânere verticale (perpendiculare pe muchia lamei). Lungimea lamei variază între 7-15cm. Serveau, de asemenea, la finisarea suprafeţelor curbe, în special a feţei interioare a doagelor de butoi şi a obezilor de roată.
10. SFREDELUL
Aceste au fost confecţionate dintr-o bară de fier cu secţiune diferită (rotundă, ovală, patrulateră), lăţită în partea superioară sau în patru muchii (pentru a permite fixarea în mânerul de lemn cu ajutorul căruia se învârteau) şi în formă de linguriţă, cu vârful şi marginile ascuţite, în partea inferioară.
11. RINDEAUA
Este o unealtă utilizată la lustruirea şi egalizarea suprafeţelor lemnoase, s-au păstrat doar parţial chiar şi partea din metal. Toate piesele descoperite au forma unor plăci dreptunghiulare ascuţite oblic la un capăt, capăt călit mai puternic de asemenea. Partea de lemn poate fi doar presupusă, de forma existentă astăzi, în linii mari.
12. PILA
Asemănătoare cu cea utilizată de făurari, cu singura diferenţă că în acest caz, dinţii sunt mai rari.
13. RĂZUITOAREA
Unealtă pentru scobituri în lemn moale şi poate pentru finisări în zonele albiate. Erau realizate dintr-o lamă scurtă şi prevăzută cu o tijă lungă pentru fixarea în mânerul de lemn. Tija este îndoită în unghi drept faţă de lama instrumentului, aceasta din urmă în formă de semidisc, cu tăiş bine ascuţit şi călit mai accentuat decât restul piesei. Există posibilitatea ca aceste piese să fi fost folosite şi în pielărie.
IV. UNELTELE DE ORFEVRĂRIE
1. UNELTELE DE DEFORMAT
Această categorie cuprinde exclusiv ciocane, mari sau mici, de forme deosebite şi cu întrebuinţări variate. La toate exemplarele găsite, orificiul pentru coadă a fost obţinut prin perforare şi este de formă tronconică pentru o mai mare stabilitate.
Tipul I se caracterizează prin forma deosebită a braţelor ciocanului, unul rotund în secţiune, celălalt aplatizat, terminat cu o muchie rectangulară, corpul piesei este lărgit şi îngroşat în jurul orificiului pentru coadă.
Varianta a cuprinde piesele mari, ciocanele-baros, care se puteau folosi atât în orfevrărie, pentru prelucrarea primară a lingourilor, cât şi în alte meşteşuguri, inclusiv în făurărie. Dimensiunile pieselor sunt relativ mari, înălţimea lor ajungând până la 18-19cm. Una dintre piese are incizat un semn deasupra găurii pentru coadă, care constă din două linii în cerc, înscrise într-un cerc.
Varianta b include ciocanele propriu-zise, cu dimensiuni şi greutate mai mică. Dimensiunile variază de la 10 la 18cm şi nu există aceeaşi proporţie între mărimea şi grosimea, implicit greutatea piesei.
Tipul II cuprinde ciocanele cu corp paralelipipedic, lărgit în jurul orificiului pentru coadă şi curbat în direcţia cozii; ambele capete ale ciocanelor sunt lăţite.
Varianta a cuprinde ciocanele cu ambele capete dreptunghiulare. Înălţimea lor este de 13,8-19cm, grosimea şi greutatea variind de la o piesă la alta.
Varianta b este reprezentată de o singură piesă. Unul dintre braţele ciocanului este ascuţit. Înălţimea ciocanului este de 13cm. Acest exemplar are încustrat semnul grecesc ψ.
Tipul III se caracterizează prin corpul la fel de gros pe toată lungimea lui şi prin curbura acestuia în direcţia cozii; ambele capete sunt rectangulare şi orificiul pentru coadă nu este plasat la mijlocul uneltei. Înălţimea este de 12cm.
Tipul IV are unul dintre braţe patrulater cu marginile rotunjite şi celălalt curbat în direcţia cozii, aplatizat şi terminat într-o muchie dreptunghiulară. Măsoară în înălţime 13,8cm.
Tipul V este în parte asemănător precedentului, dar se deosebeşte prin îngustarea bruscă a părţii inferioare, aplatizarea mai accentuată a celei superioare şi orificiul cozii aproape rectangular. La acest tip de ciocan s-a găsit şi o pană metalică care ajuta la fixarea cozii. Înălţimea este de aproximativ 8cm.
Tipul VI cuprinde ciocanele specifice numai lucrărilor de orfevrărie şi toreutică fină. Se cunosc trei exemplare cu înălţimi cuprinse între 7 şi 10cm, cu capete pătrate, dreptunghiulare şi/sau rotunde.
2. UNELTE DE SUSŢINUT
Această categorie constă exclusiv din nicovale de diferite mărimi şi forme.
Tipul I constă dintr-o nicovală în forma unui trunchi de piramidă, relativ mică ca şi mărime.
Tipul II este reprezentat tot de o nicovală masivă, cu corpul în parte paralelipipedic, apoi rotunjit şi îngustat, având unul dintre capete patrulater şi celălalt circular. Lungimea este de aproximativ 30cm.
Tipul III constă din nicovale în forma literei T. Corpul masiv al acestora se îngustează în partea inferioară formând un "cui" cu ajutorul căruia se fixa în suportul de lemn iar cu partea superioară este lăţit asimetric. Înălţimea lor este de aproximativ 21cm. Datorită formei părţii active, serveau în cele mai felurite operaţii.
Tipul IV cuprinde nicovalele cu partea activă cvasiparalelipipedică şi cu un cui de fixare în suportul de lemn.
Varianta a are partea activă masivă şi cui scurt.
Varianta b are partea activă mai subţire şi cui prelung.
Variante c are partea activă de formă lemniscată (pişcot), acelaşi cui de fixare. Lungimea este de 10,4cm.
Tipul V este reprezentat de nicovalele cu corp tronconic, mai mult sau mai puţin rotund sau chiar poligonal în secţiune şi cărora li se folosea ca suport mai ales capătul mai gros, celălalt intrând în lemn; partea activă a nicovalelor este ovală sau pătrată.
Tipul VI cuprinde aceeaşi formă simplă de nicovală dar perfecţionată: corpul în patru muchii se termină în partea superioară într-un cap pătrat sau dreptunghiular, iar în partea inferioară într-un capăt dreptunghiular. Lungimea pieselor este de 5,2-8,6cm.
3. UNELTELE DE APUCAT
Această grupă constă exclusiv din cleşti de mici dimensiuni. Exemplarele cunoscute au atât mânerele cât şi braţele gurii cu secţiune dreptunghiulară. În unele cazuri acestea sunt aplatizate sau curbate. Un exemplar prezintă placă distanţatoare între mânere. Pentru astfel de cleşti se cunosc analogii în lumea celtică şi romană, însă pentru cleşti cu plăcuţă distanţatoare, nu.
4. FILIERELE
Instrumente care serveau la obţinerea firului de sârmă subţire necesar diferitelor lucrări. Aceste unelte erau folosite pentru obţinerea unor fire mai pretenţioase. Cele într-o formă mai brută, cum ar fi cele pentru lanţuri, se obţineau prin martelare. În plus materialul din care sunt confecţionate, nu ar rezista la filarea fierului. Unul din capetele filierei se fixa în lemn, pentru stabilitate. Orificiile erau conice, iar călirea excelentă. În cazul pieselor masive, călirea s-a făcut diferenţiat, mai mult în zona activă. Ceea ce este remarcabil la procedeul de călire a acestor piese este faptul că s-a făcut pe o adâncime de numai 4mm.
Tipul I are grosimea egală pe toată suprafaţa corpului.
Tipul II este caracterizat printr-o şănţuire longitudinală în care s-au practicat orificiile.
Diametrele orificiilor variază între 1,5 şi 8mm.
V. UNELTELE PENTRU PRELUCRAREA PIETREI
Având în vedere faptul că prelucrarea pietrei se făcea la locul extracţiei, la locul montării având loc doar minime finisaje, lotul de piese descoperite este mic dar îndestulător pentru a compune o imagine asupra acestei meserii la daci.
1. TOPOARELE
Tipul I le cuprinde pe acelea puţin înalte, cu muchia masivă, aplatizată de lovituri şi cu corpul subţiat brusc spre tăişul drept, îngust şi bine călit. Orificiul pentru coadă, mai mic decât la topoarele pentru prelucrarea lemnului, are de o parte şi de alta, în direcţia opusă cozii, două aripioare rotunjite. Topoarele măsoară 16-17cm înălţime şi au tăişul lat de cca 4cm. Pe baza diametrului mic al orificiului şi a analogiilor cu uneltele existente astăzi este de presupus că lungimea cozii de lemn nu era prea mare.
Tipul II se folosea atât în cariere, cât şi la lucrările de fasonare. Toporul este bipen, de obicei cu braţele egale ca lungime dar cu lăţimi diferite la tăiş. Lungimea este de peste 30cm lungime.
2. CIOCANUL
Tipul I are muchia înaltă cu ceafa aplatizată şi tăişul drept, perpendicular pe direcţia cozii, în urma întrebuinţării peretele lateral al orificiului cozii este fisurat. Lungimea este de aproximativ 16cm, iar lăţimea şi grosimea de 5-6cm. Ciocanele analoge din lumea grecească au muchia ceva mai înaltă, din acest mediu se presupune a fi fost preluat.
Tipul II are orificiul pentru coadă mic, plasat aproximativ la mijlocul lungimii sale şi două braţe, egale ca lungime, dar diferite ca formă: unul este în patru muchii şi se termină într-un vârf piramidal, celălalt se aplatizează treptat spre tăişul îngust şi drept, perpendicular pe direcţia cozii. Înălţimea maximă a pieselor ajunge la 18,5cm.
Tipul III are tot două braţe, unul piramidal în patru muchii, celălalt topor, cu tăişul scurt şi drept. Lungimea variază de la 14 la 32cm, iar lăţimea de la 4,5 la 5cm.
Tipul IV are două braţe egale, puţin curbate spre coadă. Piesele sunt groase la mijloc, de unde se subţiază treptat spre cele două tăişuri perpendiculare pe direcţia cozii. Înălţimea pieselor este variabilă, de la 13,6 la 17cm, iar lăţimea tăişului nu depăşeşte 3cm.
Tipul V se caracterizează prin dispunerea celor două braţe în cruce şi prin masivitatea deosebită. Unul din braţe, înclinat în direcţia cozii, se termină într-un tăiş perpendicular pe aceeaşi direcţie iar celălalt, ceva mai scurt, are o gură dreaptă, de topor; tăişurile sunt mult mai puternic călite decât corpul pieselor. Înălţimea lor este de aproximativ 19cm.
3. DĂLŢILE
Se foloseau atât pentru săparea locaşelor succesive care determinau în cele din urmă despicarea blocului de piatră, cât şi la săparea jgheaburilor din blocuri în vederea aşezării în ele a lemnelor de legătură între cele două paramente ale zidurilor, la săparea locaşurilor unde se introduceau capetele scoabelor de fier şi la obţinerea ornamentelor de pe piesele arhitectonice. Forma dălţilor utilizate de pietrari face imposibilă distincţia între acestea şi unele dintre dălţile faurilor. Şi unele şi celelalte trebuiau să aibă corpul plin, gura dreaptă şi călită, iar capătul opus deformat de lovituri. Întotdeauna, cele de pietrar aveau însă corpul mai lung deoarece, pietrarul trebuia să o ţină în mână, fierarul la distanţă, din cauza temperaturii metalului.
VI. ALTE UNELTE
1. Mistria, este o unealtă folosită la introducerea liantului în construcţii, a mortarului în construcţii precum cisterna de apă de la Blidaru, cetatea de la Băniţa, zidul neregulat al cetăţii de la Piatra Roşie, a lutului în marea majoritate a arhitectonicii dacice, turnurile-locuinţă de la Costeşti şi în general cea civilă. Mistriile descoperite, trei la număr, sunt asemănătoare celor de astăzi: o lopăţică propriu-zisă de la care porneşte un mâner îndoit în unghi drept şi fixat într-un lemn. Piesele corodate nu depăşesc 20cm lungime.
2. Tocila rotativă cu două pietre de ascuţit, unealtă din care s-a păstrat numai garnitura metalică a tocilei, care constă dintr-un ax cu nit la unul dintre capete (celălalt drept), două bucşe, un opritor pentru roata dinţată de lemn şi o garnitură îndoită în unghi drept; orificiul bucşelor este circular iar marginea exterioară neregulată, pentru a asigura priza în piatra de tocit. Lungimea axului este de 15cm. singurele analogii sunt cele etnografice contemporane nouă.
3. Tubul pentru suflat sticlă este instrumentul de formă tronconică, confecţionat din tablă tăiată trapezoidal, ale cărei margini au fost petrecute şi sudate. La capătul îngust se află un orificiu, în momentul descoperirii larg de 0,5cm iar în celălalt, mult mai larg, a fost introdus şi sudat un cep rotund, cu un orificiu central tot de 0,5cm în diametru. Lungimea tubului este de 89cm. În cepul de la capătul superior se introducea un muştiuc de lemn. Alte dovezi arheologice, nu atestă practicarea sticlăriei la daci.
4. Lopăţelele sunt confecţionate dintr-o bară de fier mult aplatizată la unul din capete; celălalt putea intra într-un toc de lemn sau era mânuit ca atare. Lungimea lor e variabilă, de la 10 la 66cm. În cazul în care aveau mâner de lemn, probabil erau întrebuinţate la făurărie, altfel în activităţi casnice. Unele aveau marginile uşor ridicate.
5. Cuţitaşul este un instrument cu o formă deosebită de a lamelor de mici dimensiuni. Unele sunt semilunare, cu ambele muchii ascuţite, altele de aceeaşi formă dar ascuţite doar pe partea convexă. Lungimile se situează între 10 şi 15cm iar lăţimea între 1 şi 3cm. Puteau servi la prelucrarea pieilor.
6. Târnăcopul este o unealtă cu corp în patru muchii, orificiul pentru coadă în partea superioară iar în cea opusă un cap bont. Lungimea, 17cm.
BIBLIOGRAFIE:
1. GLODARIU Ioan, IAROSLAVSCHI Eugen - CIVILIZAŢIA FIERULUI LA DACI
2. IAROSLAVSHI Eugen - TEHNICA LA DACI
3. BEJAN Adrian, MĂRUIA Liviu - CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR. UNIVERSUL OCUPAŢIONAL. MEŞTEŞUGURILE
4. TURCU Mioara - GETO-DACII din Câmpia Munteniei |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
