Cătălin Borangic www.enciclopedia-dacica.ro
Argument
Dinamismul civilizaţiei dacice a depins, în mare măsură, de evoluţia cunoştinţelor legate de metalurgie, cu un accent puternic pe siderurgia fierului, ramură economică de care erau dependente, la rândul lor, celelalte meşteşuguri. Existenţa atâtor resurse metalifere, şi a altora conexe lor, pe tot cuprinsul zonelor locuite de geto-daci, a atras după sine o rapidă dezvoltare a metalurgiei, foarte clar vizibilă mai ales în perioada Regatului dac. Această vizibilitate este dată de urmele activităţilor legate de exploatarea şi/sau prelucrarea minereurilor metalifere şi care constau în prezenţa şi anvergura zăcămintelor, a instalaţiilor de exploatare şi de prelucrare primară, a cuptoarelor de redus minereul, a atelierelor şi, în ultimă instanţă, a numărului şi calităţii pieselor finite.
Dacă urmele exploatărilor s-au şters în cea mai mare parte, situaţie ce conduce la ipoteza că acestea erau covârşitor de suprafaţă, datorită exploatărilor ulterioare sau colmatării naturale, urmele cuptoarelor şi ale atelierelor au rămas. Alături de acestea, multitudinea de piese finite conferă o imagine dinamică a amplitudinii meşteşugului prelucrării metalelor şi a nivelului atins de către faurii geto-daci.
Între multele obiecte de metal păstrate, o însemnată pondere o au armele şi diferitele componente ale echipamentului militar, în special cele realizate din fier. Numeroase, bine realizate, şi având o piaţă de desfacere mai mult decât avidă, armele constituie un produs principal al atelierelor de făurărie. Marea varietate a arsenalului, grija pentru detaliu şi, nu în ultimul rând, calitatea deosebită a pieselor finite demonstrează gradul de profesionalism atins de către meşterii fierari. Aceste caracteristici permit presupunerea că, în cadrul breslei fierarilor, a existat o categorie aparte de meşteri, calificată în realizarea şi repararea armelor, specializare care a devenit imperios necesară în cadrul regalităţii dacice, permanent angajată în diferite conflicte militare. Dacă în cazul pieselor cu caracter militar realizate din metale preţioase existenţa unor artizani specializaţi este mai mult decât probabilă, în ceea ce priveşte piesele realizate din bronz sau fier argumentele sunt mult mai disimulate în contextul general al metalurgiei geto-dacice.
Deosebit de atractivă, prin faptul că ar demonstra încă o dată stadiul la care a ajuns organizarea socio-economică în societatea dacică, ipoteza existenţei unor meşteri specializaţi în realizarea, mai mult sau mai puţin exclusivă, a armamentului, nu poate fi verificată doar prin recursul la izvoarele literare antice, ele însele sărăcăcioase în ce priveşte descrierea detaliilor vieţii economice din Dacia. Singurele piste care ar putea contribui la clarificarea acestui aspect ar fi o analiză a atelierelor de fierărie, prin prisma inventarului utilizat, o privire atentă asupra unor categorii de arme produse în aceste ateliere şi, cu prudenţa cuvenită, recursul la logica istorică.
Istoriografia problemei
Încercarea de reconstituire a dimensiunilor civilizaţiei dacice a ţinut întotdeauna seama de rolul pe care l-a avut metalurgia în naşterea şi edificarea unuia dintre cele mai importante regate barbare ale vremii.
În cadrul descoperirilor arheologice, o valoare aparte o prezintă centrele meşteşugăreşti, cu ateliere specializate1, precum şi depozitele de unelte pentru fierărie, vestigii care dovedesc o îndelungată şi puternică tradiţie legată de prelucrarea metalelor, identificată pe întregul teritoriu locuit de geto-daci, cunoscând o mare intensificare la sfârşitul Hallstatt-ului şi începutul La Téne-ului.
Importanţa acestui domeniu de activitate a fost sesizată de istoriografia modernă chiar în lipsa unei documentaţii arheologice suficiente2, prima discuţie detaliată, referitoare la extragerea şi prelucrarea metalelor, la depozitele de unelte şi arme, în special de fier, fiind făcută de către Vasile Pârvan în monografia dedicată Daciei preromane3.
Amplitudinea cercetărilor arheologice, efectuate în a doua jumătate a secolului XX, a suplimentat cunoştinţele referitoare la metalurgia autohtonă, îmbogăţind substanţial istoriografia românească prin numeroase studii şi lucrări de specialitate, chiar dacă armamentul de fier era tratat secundar faţă de subiectul lucrărilor4.
Numeroasele materiale publicate în monografiile siturilor arheologice au permis ulterior elaborarea unor lucrări de sinteză care conţin concluzii valabile pentru întregul spaţiu locuit de geto-daci5.
Redactarea unei lucrări dedicate metalurgiei fierului de către Ioan Glodariu şi Eugen Iaroslavschi6, a pus nu doar bazele unor studii tematice ulterioare, ci a modificat şi volumul de date şi abordarea acestora prin faptul că a oferit o altă viziune asupra artefactelor din metal, strâns legată de funcţionalitatea acestora. Cartea a adunat la un loc informaţiile momentului, cu accent pe rezultatele săpăturilor din Munţii Orăştiei, despre produsele realizate din fier, clasificarea şi tipologizarea acestora precum şi identificarea locurilor de extracţie a minereurilor, a cuptoarelor de redus, a atelierelor sau a tratamentelor la care a fost supus metalul.
Apariţia volumului Metalurgia bronzului la daci7, semnat de către cercetătorul clujean Aurel Rustoiu, a marcat nu doar un eveniment editorial în literatura arheologică românească, ci a adus în domeniu şi o analiză cuprinzătoare a produselor de bronz fabricate de către meşterii daci, între care numeroase arme şi piese de echipament militar.
Problematica metalurgiei în lumea dacilor este reluată de Eugen Iaroslavschi în contextul mult mai larg al nivelului tehnologic atins de către atelierele dacice. Depăşind arealul exploatării zăcămintelor feroase, lucrarea abordează şi problematica altor metale, precum şi a pietrei sau a sării, a tehnicilor utilizate în extragerea şi prelucrarea acestor resurse8.
Studiul metalurgiei din perspectiva strict economică a producţiei materiale nu a oferit ocazia unor abordări neconvenţionale, impediment depăşit de către Aurel Rustoiu care, în lucrarea Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană9, face legătura între artefact şi scenariul istoric care acesta îl conţine. Autorul scoate astfel în evidenţă nu doar obiectul arheologic, matricea cronologică şi socială care îl include, ci şi factorul uman aflat în relaţie directă cu obiectul cercetat. Cartea oferă o perspectivă modernă a istoriei sociale, punând în evidenţă nu doar artefactele istorice, ci şi meşterii şi artizanii care le-au creat, dar mai ales, în cazul armelor, elitele militare care le-au utilizat.
Aceste informaţii, constante de-a lungul existenţei civilizaţiei geto-dacice, ilustrează faptul că, dincolo de bogăţia resurselor naturale, societatea dacică avea numeroşi artizani, fauri şi meşteri, al căror profesionalism, bazat pe experienţa unor generaţii întregi, a permis producerea, pe lângă bunuri de interes comun, a unor arme de calitate destinate unor elite militare al căror spirit războinic s-a impus şi s-a menţinut în conştiinţa lumii clasice vreme îndelungată.
Exploatarea şi prelucrarea minereurilor cuprifere
Teritoriul locuit de daci a cuprins numeroase puncte din care s-au extras, din cele mai vechi timpuri, zăcăminte cuprifere: cuprit (Cu2O – 88,8% Cu), malachit (CuCO3 – Cu(OH)2 - 57,4 % Cu), azurit (2CuCO3 – Cu(OH)2 – 55,3% Cu), calcozină (Cu2S – 79,8 Cu), calcopirit (CuFeS2 – 34,5% Cu), covelină (CuS – 66,5% Cu)10 (Pl. I).
Aflate, în cea mai mare parte, la suprafaţă, ceea ce a permis exploatarea lor timpurie, aceste zăcăminte au asigurat suficient minereu pentru a susţine o metalurgie dezvoltată a cuprului şi, pe cale de consecinţă, a bronzului.
Fiind unul dintre primele metale cunoscute şi exploatate intensiv, cuprul nu a beneficiat de o moştenire tehnologică, aşa cum a fost cazul altor metale descoperite şi prelucrate ulterior, astfel încât toate operaţiunile care au permis recoltarea, prelucrarea primară a aramei şi, mai târziu, obţinerea aliajelor care o conţineau, au însemnat parcurgerea unui traseu presărat cu nenumărate experienţe şi experimente. Această suită a sfârşit prin a deveni o tradiţie a cărei durată, de peste un mileniu, a permis acumularea de cunoştinţe tehnice şi metalurgice care au stat la baza dezvoltării ulterioare a metalurgiei fierului.
Fluxul tehnologic pleca de la extragerea minereurilor cuprifere şi trecea printr-o serie de procedee care îi îmbogăţeau conţinutul util prin eliminarea impurităţilor aflate în diferite relaţii cu minereul propriu-zis. Minereul era zdrobit, spălat, cernut şi prăjit, foarte probabil chiar la locul de extracţie, după care urma reducerea acestuia, realizată în cuptoare speciale. Odată rafinate, lupele de metal astfel obţinute luau calea atelierelor de bronzieri11. Judecând după numărul şi poziţionarea acestora se poate spune că prelucrarea cuprului şi obţinerea pieselor de bronz nu se găsea într-o relaţie de neapărată vecinătate cu exploatările cuprifere12.
Dacă operaţiunile enumerate nu par să fi solicitat abilităţi specializate suplimentare celor legate de cunoaşterea procedeelor tradiţionale, ele putând fi efectuate prin metode simple şi relativ cunoscute, obţinerea bronzului şi turnarea pieselor din acest aliaj necesita o mai multă îndemânare, indispensabilă mai ales în cazul fabricării armelor.
Tehnologia obţinerii bronzului, ateliere, unelte
Chiar dacă în anumite zone cuprifere, cuprul se găseşte în aliaj natural cu arsenul şi astfel prin simpla topire se obţinea una dintre variantele bronzului, aliajul care a stat la baza metalurgiei bronzului (compus din proporţia ideală Cu 90%, respectiv Sn 10%), a fost posibil abia odată cu descoperirea altor metale.
Deşi nu se cunosc în detaliu toate procedurile care se utilizau pentru obţinerea diferitelor tipuri de aliaje13, analizele făcute14 au demonstrat că meşterii metalurgi utilizau casiterit (SnO2), minereu conţinând cositor15, dar şi plumb sau zinc, în diferite proporţii.
Acesta din urmă, în combinaţie cu cuprul contribuia la realizarea unui aliaj cunoscut sub numele de alamă, obţinut prin adăugarea zincului (20%) şi a prafului de cărbune la o temperatură de 900º C. Odată obţinut aliajul, metalul era turnat în lingouri sau direct în tipare pentru ca, după această etapă, piesele obţinute să fie finisate, prin şlefuire cu ajutorul unor gresii sau ciocănite şi îndreptate, acolo unde era cazul. Pentru obţinerea pieselor de bronz se aplicau două tehnici diferite: una „clasică” ce consta în încălzirea şi baterea metalului la cald şi a doua prin turnarea în tipare de lut, mono- sau bivalve, procedeu numit „al formei pierdute”.
Întregul proces metalurgic necesita nu doar cunoştinţe de specialiate, uneori deosebit de avansate, ci şi ateliere bine organizate, propice desfăşurării activităţii. Istoricii au considerat ori că acestea puteau fi fixe sau mobile16, unele destinate doar obţinerii bronzului şi altele în care se şi prelucra metalul17 ori că existau clădiri cu destinaţie clară18 sau, cel mai probabil, acestea au avut un caracter mixt19. Nu poate fi surprinzătoare ipoteza că existau toate aceste tipuri de amenajări, dată fiind complexitatea proceselor tehnologice şi stadiul economic propriu fiecărei zone, după cum ipoteza existenţei unor meşteri itineranţi, dedusă din existenţa unor unelte neasociate în contexte cu ceea ce numim ateliere, pare la fel de posibilă.
Chiar dacă uneltele necesare unui astfel de meşter bronzier puteau fi destul de puţin numeroase, ceea ce implica parcurgerea doar a unor etape de lucru ori realizarea unor piese mărunte, obţinerea unor categorii de piese mai complexe necesita nu doar un spaţiu corespunzător, ci şi un set de unelte adecvate.
Existenţa acestui numeros şi variat inventar, probabil datorată şi destinaţiei mixte a atelierelor, în care se prelucrau şi alte metale, conturează ideea complexităţii procesului tehnologic, a tipurilor diferite de piese realizate, dar şi a abilităţilor profesionale ale meşterilor bronzieri. Această complexitate face deosebit de dificilă diferenţierea uneltelor de orfevrărie de cele de făurărie20, dar subliniază încă o dată, dacă mai era necesar, îndemânarea şi posibilităţile tehnice la care ajunseseră metalurgii bronzieri din Dacia preromană.
Inventarul cuprindea o paletă largă de unelte şi facilităţi care pleca de la cuptoare, utilizate la obţinerea lingourilor, cu instalaţiile de ventilaţie aferente. Burdufurile folosite la aerare, realizate din materiale perisabile (piele, lemn), nu au supravieţuit trecerii timpului, dar componentele metalice, care protejau gura foalelor, au fost descoperite în contexte arheologice sigure, asigurând astfel certitudinea utilizării acestor tipuri de instalaţii21.
Masa incandescentă de metal se amesteca în creuzete, necesare de asemenea şi manipulării metalului topit, acţiune care implica şi utilizarea unor linguri de metal sau lut22.
O altă categorie foarte variată tipologic, ceea ce subliniază complexitatea operaţiunilor în care erau utilizate, este cea a nicovalelor, unelte de susţinut indispensabile în operaţiunile de forjare la rece şi cald. Realizate atât din fier cât şi din bronz, adaptări locale sau piese comune, nicovalele, alături de menghine, permiteau deformări variate, finisări de calitate, dar şi reparaţii executate atât la piesele locale, cât şi la cele de import.
Uneltele de deformare utilizate în prelucrarea bronzului se rezumă la o la fel de numeroasă tipologie de ciocane. Apartenenţa acestor unelte, mai ales în cazul celor de dimensiuni mari, aşa-numitele ciocane-baros, la atelierele de făurărie, nu rezidă neapărat dintr-o necesitate directă, cât, cel mai probabil, din activităţi adiacente atelierului, cum ar fi operaţiunile de extracţie şi prelucrare primară.
Pentru manipularea şi fixarea pieselor în timpul lucrului meşterii dispuneau de o serie de cleşti de mai mici dimensiuni, din fier23. Inventarele atelierelor sunt completate de o serie de unelte auxiliare necesare pentru cântărirea, tăierea, trasarea şi decorarea pieselor finite, astfel repertoriul uneltelor mai conţine balanţe, tăietoare, dălţi, dornuri, punctatoare, poansoane, ştanţe, filiere24.
Varietatea de unelte întrebuinţate în metalurgia bronzului demonstrează, în ciuda ponderii mai reduse a utilizării acestui metal, atenţia acordată aliajului pentru făurirea armelor şi, mai ales, a pieselor de echipament militar. Profesionalismul bronzierilor rezidă şi din calitatea bronzurilor obţinute, a corectitudinii reţetelor metalurgice, ştiut fiind faptul că o dozare incorectă a elementelor componente, avea ca rezultat piese friabile.
Avantajul bronzului era acela că putea fi utilizat pentru producţia de serie, formă care îl făcea deosebit de rentabil, în special în cazul pieselor de dimensiuni reduse. Tehnologia obţinerii acestei suite de aliaje, catalogate drept „bronzuri”, având o puternică tradiţie, a asigurat o trecere rapidă la metalurgia fierului, fără a se renunţa la ea tocmai din cauza costurilor mai reduse, a bunei cunoaşteri a proceselor metalurgice şi a diverselor aplicaţii.
Este de la sine înţeles că aceste aliaje şi-au găsit aplicaţii militare din cele mai vechi timpuri şi că, plecând de la caracteristicile enunţate, au rămas în uz chiar şi după descoperirea şi generalizarea metalurgiei fierului.
Categorii de armament şi piese de echipament militar din bronz
Deşi epoca de glorie a bronzului părea că apusese de multă vreme, geto-dacii au întrebuinţat încă mult timp bronzul pentru realizarea unor piese de echipament militar secundar: catarame, paftale, psalii, pinteni, zăbale, teci, cuie de fixare, verigi, butoni, ţinte şi nasturi, dar şi a unor elemente mai complexe de echipament: vârfuri de lance şi de săgeţi şi componente de echipamente defensive: precum scuturi, cuirase sau coifuri. Chiar dacă o parte importantă a acestora provine din lumea romană, de unde au ajuns în nord în urma numeroaselor incursiuni făcute la sud de Dunăre, este foarte probabil că unele dintre ele să fi fost copiate, de către meşterii bronzieri locali.
Situaţia este diferită în cazul unei serii de artefacte din bronz, din care face parte un vârf de lance (Pl. II/1), descoperit la Piatra Craivii, judeţul Alba25. Considerat de descoperitori a fi un fragment de sabie (spadă?), artefactul este neîndoielnic un vârf de lance, atât din cauza secţiunii rombice, proprii acestui tip de armă, cât şi analogiei cu un alt vârf descoperit la Gruia (Pl. I/2), judeţul Mehedinţi26. Dacă prima piesă poate să provină dintr-un orizont cronologic mult mai vechi27, cea de-a doua este pusă în asociere cu piese provenind dintr-un complex funerar de tip Padea-Panagjurski Kolonii28, ceea ce sugerează o producţie locală, situaţie similară cu cea a unui vârf de suliţă descoperit la Brad, judeţul Bacău29.
Mult mai puţin numeroase, dar şi mult mai dificil de realizat, sunt coifurile, piese de armament defensiv şi, în acelaşi timp, simboluri de distincţie socială şi militară, de regulă rezervate aristocraţiei. Descoperite aproape exclusiv în contexte funerare, supuse cremaţiei, ele au ajuns până la noi în stare fragmentară, arareori reconstrucţia lor permiţând o imagine corectă a formei iniţiale.
Exemplarul cel mai complet este coiful de la Popeşti (Pl. II/3a/b/c), com. Mihăileni, judeţul Giurgiu, parte a unui inventar funerar, aparţinând unei căpetenii, în al cărui arsenal se mai aflau vârfuri de lance, un umbo de scut, un pumnal curb de tip sica, o spadă dreaptă de tip celtic, o cămaşă de zale şi piese de harnaşament30.
Lucrat din tablă de bronz, prelucrată prin ciocănire, coiful are la bază modele sudice, dar în acelaşi timp el este, prin forma şi tehnica de execuţie, un produs local31, care dovedeşte nivelul tehnologic atins de către bronzierii daci. Au fost recuperate părţi ale calotei, apărătoarea de ceafă, fragmente ale obrăzarelor şi o piesă de bronz care pare să fi făcut parte din sistemul de susţinere a panaşului.
Într-o stare mult mai fragmentară se află coiful descoperit într-un mormânt plan de incineraţie din necropola de la Zimnicea (Pl. II/4), judeţul Teleorman, din care s-a mai recuperat doar un obrăzar decorat, similar cu cel de la Popeşti32. Alte fragmente de coifuri de bronz au fost descoperite la Poiana, judeţul Gorj33 şi la Crăsani, judeţul Ialomiţa34.
Toate aceste artefacte demonstrează priceperea meşterilor locali în realizarea unor piese complicate din punct de vedere tehnologic, dar şi gustul artistic cu care şi-au ornamentat creaţiile.
O categorie de echipament defensiv realizată uneori din bronz este constituită din armurile realizate din solzi de bronz (lorica squamata). O astfel de plăcuţă de cuirasă, lucrată din tablă de bronz, a fost descoperită la Sînsimion (Pl. III/1), judeţul Harghita35. Alte componente de echipament defensiv au fost descoperite în tumulul I din necropola aflată în apropierea aşezării dacice de la Răcătău. Mormântul conţinea, printre alte piese de echipament, trei plăcuţe de lorica squamata, dintre care două prezintă o nervură mediană (Pl. III/2). Războinicul înmormântat aici mai dispunea şi de o cămaşă de zale de fier, care s-a păstrat fragmentar36. Atât plăcuţele de bronz, cât şi zalele de fier au constituit probabil un singur ansamblu defensiv. Având în vedere numeroasele analogii din lumea sarmatică nord-pontică există posibilitatea ca echipamentul să fi fost importat, capturat sau copiat de meşterii armurieri locali. Aceeaşi situaţie poate fi invocată şi pentru plăcuţa de bronz din cetatea de la Şimleul Silvaniei37. Utilizarea acestui tip de armură demonstrează racordarea nu doar a luptătorilor la realităţile militare ale momentului, ci şi a armurierilor care trebuiau să confecţioneze şi să întreţină astfel de complicate echipamente defensive.
Conexiunea dintre faurii daci şi piesele sau modelele oferite de populaţiile înconjurătoare este la fel de evidentă şi în cazul vârfurilor de săgeţi aşa-zise „scitice”, realizate din bronz, aflate în număr mare în majoritatea davelor dacice38 (Pl. III/3).
Piese de car39, componente ale maşinilor de asediu40, elemente de ranforsare a scutului41, pinteni42, zăbale şi numeroase elemente de harnaşament43 completează panoplia de arme şi piese de echipamente de bronz utilizate de către daci. Executarea lor cădea în sarcina meşterilor bronzieri, a căror atribuţie era adesea copierea unor tipuri de arme sau subansambluri, ceea ce ridica nivelul de dificultate şi, implicit, gradul de măiestrie cerut.
Dotarea cu arme cât mai performante, adaptarea celor existente, reparaţiile curente, necesare atunci când unele componente se deteriorau, trebuie să fi fost cerinţe de bază în breasla meşterilor bronzieri, care deveneau astfel armurieri, iar numărul mare şi diversitatea pieselor descoperite în întreg arealul dacic, demonstrează importanţa acordată acestui segment al metalurgiei.
Tipologia extrem de variată a diferitelor tipuri de armament, calitatea deosebită a pieselor realizate şi complexitatea unor categorii de echipament, cereau, pe lângă profesionalism, timp, ceea ce oferă argumente în favoarea ipotezei că ar fi existat meşteri bronzieri a căror ocupaţie de bază, chiar dacă nu permanentă, era aceea de armurieri.
Exploatarea şi prelucrarea aurului şi a argintului.
Aurul a fost primul metal descoperit de om, găsit în stare nativă, el este necoroziv, având o strălucire permanentă, sclipind în albiile râurilor, de unde a fost cules, prelucrat, în prima fază, prin ciocănire, ceea ce excludea necesitatea unor cunoştinţe metalurgice şi utilizat pentru confecţionarea unor podoabe44. Deşi aurul este un metal rar în natură, unde pe lângă starea nativă se găseşte şi în compuşi: precum calaverit (AuTe2; 39,2 - 42,8% Au) şi silvanit (AuAgTe4; 24,4 - 29,9 Au)45, teritoriul locuit de daci conţinea numeroase zăcăminte aurifere concentrate în aşa-numitul cadrilater de aur: Săcărâmb, Zlatna, Roşia Montană şi Baia de Arieş. O altă zonă are drept centru oraşul Baia Mare46 (Pl. IV). Aurul nativ se întâlneşte sub formă de filoane ca însoţitor al cuarţului, piritei, galenei şi al unor sulfuri sau arsenuri. Spre deosebire de acesta, aurul aluvionar are aspectul unor granule, rareori pepite, de mărimi variabile şi nu aderă la mineralele care îl însoţesc, aflându-se doar înglobat în rocă.
Argintul se află în natură alături de aur, apropiere care a făcut ca ambele metale să fie cunoscute şi exploatate, aproape simultan, cel mai adesea din aceleaşi zăcăminte şi din aceleaşi considerente. Argintul se găseşte în stare nativă sau sub formă de compuşi minerali: argentit (Ag2S), pirargirit (Ag3SbS3), proustit (Ag3AsS3), kerargirit (AgCl), sulfuri de plumb sau argint47 (Pl. IV). Tehnologia de extracţie este, în cea mai mare parte, similară cu cea a aurului, la fel cum este şi tehnologia de prelucrare. Separararea minereului auro-argintifer se executa prin cupelare48, operaţie realizată într-un creuzet poros, prin amestecare cu sare şi o materie organică, obţinându-se astfel clorura de argint49.
Apare ca de la sine înţeles faptul că aceste metale au dobândit şi păstrat, încă de la început, o poziţie încărcată de semnificaţii sociale şi magico-religioase, posesia unor piese din metal preţios fiind un apanaj al vârfurilor sociale şi militare. Elitele militare ale geto-dacilor nu au rămas indiferente la posibilitatea etalării propriilor valori prin recursul la metalele preţioase. Combinând într-un mod ingenios şi original bogăţia şi spiritul războinic, au creat o serie de coifuri de aur şi argint, expresie a ideologiei acestor grupuri războinice, menite nu doar a le ilustra prosperitatea, ci, mai cu seamă, reprezentând însemne de rang şi autoritate capabile să le justifice şi să le legitimeze puterea.
Realizarea acestor excepţionale artefacte necesita un inventar specific şi o măiestrie cu atât mai mare cu cât coifurile, singurele piese de echipament militar realizate complet din metal preţios, cereau multă îndemânare.
Imposibilitatea separării atelierelor şi uneltelor utilizate în orfevrărie de cele folosite în metalurgia bronzului sau a fierului, a obligat specialiştii să le trateze relativ unitar50, singurele criterii fiind dimensiunile atipice ale uneltelor sau, în cazurile fericite, urmele de metal preţios descoperite în ateliere.
Caracterul mixt al atelierelor a determinat utilizarea aceloraşi unelte, cu mici adaptări cerute de particularităţile unor comenzi. Regăsim aceeaşi panoplie de creuzete, nicovale, ciocane, cleşti, dălţi, filiere. În plus ar trebui să enumerăm aici uneltele utilizate la cântărire şi decorare: balanţe, tăietoare, dornuri, gravoare, punctatoare, poansoane, ştanţe. Ornamentarea a presupus utilizarea unor matriţe de lemn, detaliile artistice fiind obţinute prin batere şi gravare.
Întregul inventar, dublat de profesionalismul meşterilor orfevrieri, a permis obţinerea unor podoabe de o calitate artistică deosebită. Arta prelucrării metalelor preţioase, al cărei apogeu părea până de curând să fi fost situat la mijlocul mileniului I a. Chr.51, a continuat cu seria de coifuri „princiare”, indubitabil elemente de echipament militar de paradă, dar şi cu aplicarea unor componente din aur pe cămăşile de zale, în secolele următoare.
Piese de echipament din aur şi argint. Coifurile „princiare52”
Aşezând pe hartă locurile în care au fost descoperite coifurile princiare se obţine un un arc de cerc, care începe din capătul nord-estic, de la Cucuteni-Băiceni, judeţul Iaşi, trece prin Agighiol, (comuna Valea Nucarilor, judeţul Tulcea), Poiana-Coţofeneşti, (comuna Vărbilău, judeţul Prahova), apoi Peretu, (judeţul Teleorman), şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, la Porţile de Fier, (judeţul Mehedinţi) (Pl. V/1). Dispersia geografică, în strânsă corelaţie cu etajul cronologic, (toate piesele fiind datate în jurul anului 400 a. Chr.) şi cu asemănarea stilistică izbitoare a motivelor de pe coifuri (ţinând seama de spaţiul întins pe care se regăsesc) dovedeşte atât conexiunile geto-dacilor cu lumea exterioară, iraniană, greacă, tracică, cât şi legăturile strânse dintre conducătorii triburilor.
Descoperit în perioada interbelică, undeva în judeţul Mehedinţi53 şi cunoscut drept „coiful de la Porţile de Fier”, aflat azi în custodia Detroit Institute of Art, coiful are o formă ţuguiată, asemănătoare unei căciuli (Pl. V/5)şi este lucrat dintr-o singură placă groasă de argint, prin batere şi sudare54. De acelaşi tip cu cele descoperite la Agighiol şi Peretu, el este bogat decorat cu elemente atropomorfe şi zoomorfe. Prezintă în zona frontală o pereche de ochi apotropaici, redaţi prin gravare, caracteristică ce îl înscrie printre realizările artei geto-dacice.
Un complex tezaur funerar a fost descoperit în aceeaşi perioadă la Agighiol a fost descoperit, într-un mormânt tumular, ce conţinea, pe lângă alte piese de echipament militar, şi un coif de argint55. Având aceeaşi formă de căciulă ţuguiată (Pl. V/3), ca şi cel de la Porţile de Fier şi cel de la Cucuteni-Băiceni, el este lucrat dintr-o placă subţire de argint, şi este placat cu aur, bogat decorat, nelipsind reproducerea celor doi ochi caracteristici. Maniera de realizare, dar mai ales cea de decorare arată că acesta a fost confecţionat de către un meşter local56.
Anul 1928 aduce descoperirea unui alt coif de tip getic făcută întâmplător cu ocazia unor lucrări agricole pe teritoriul satului Coţofeneşti. Acesta este confecţionat dintr-o placă de aur, având o calotă sferică, vârf rotunjit, o falsă vizieră şi apărători de ceafă şi obraz (Pl. V/2), decorate au repoussé. Nu lipsesc emblematicii ochi apotropaici, mari, deschişi, cu pupila marcată printr-un cerc adâncit. Stilul decoraţiei cataloghează coiful ca fiind, cel mai probabil, rezultatul muncii unui meşter local, realizat la comanda unui aristocrat militar get57.
Un alt coif de aur a fost descoperit în anul 1969 în arealul satului Băiceni, în apropierea importantului sit neolitic de la Cucuteni. Deşi recuperat fragmentar din întregul lot de piese de aur ajuns în mâna specialiştilor, constând din cca. 2500 g aur de calitate, coiful a putut fi reconstituit. Este vorba despre un coif de paradă (Pl. V/4) având forma unei căciuli din blană de miel buclată58. Din păcate existenţa decorului care imită ochii este doar presupusă deoarece partea frontală a căştii nu a fost recuperată, dar din analiza stilistică şi iconografică a întregului tezaur reiese că şi acesta este realizat într-un atelier local59.
Ultima descoperire, făcută în anul 1970 la Peretu, este şi cea mai concludentă din punct de vedere ştiinţific întrucât a surprins întregul ansamblu funerar care conţinea, printre multe alte piese de inventar, şi un coif de paradă din argint aurit60.
Inconfundabilul coif (Pl. V/6) are aproape 800 g, este masiv, împodobit cu simboluri geometrice şi zoomorfe gravate pe apărătorile obrajilor şi pe cea a cefei, iar fruntea lată este prelungită de doi ochi supradimensionaţi, hipnotici.
Deşi s-a încercat identificarea unor tipuri de coifuri asemănătoare în aria tuturor vecinilor geto-dacilor, până acum a rămas în picioare ipoteza că acestea erau creaţii locale, rezultat al meşteşugului artizanilor geto-daci atât prin maniera tehnologică uzitată, cât şi prin cea a decorării, bazată mai cu seamă pe elementul comun, al ochilor figuraţi în partea frontală.
Războinicii, care au fost proprietarii acestor însemne, aveau ranguri înalte, făcând parte din elitele militare, probabil chiar regi, căci au fost îngropaţi cu un fast ritualic aparte61.
Dincolo de setul impresionant de semnificaţii magico-religioase,asociat probabil acestor piese (asupra cărora discuţiile în literatura de specialitate continuă), trebuie să remarcăm talentul şi măiestria meşterilor orfevrieri care au realizat aceste capodopere. Lucrate dintr-o singură foaie de metal, ceea ce necesita o foarte bună strategie de lucru în trasarea, tăierea şi ambutisarea foii, cât şi în cea privitoare la cantitatea de metal preţios necesară şi conţinută, coifurile excelează prin simetrie şi prin respectarea anatomică a dimensiunilor, adesea în contrast cu ornamentarea mult mai stângaci realizată.
Aceste observaţii pot duce la concluzia că meşterii orfevrieri cunoşteau îndeaproape metodele tehnologice de realizare a calotelor şi, în aceeaşi măsură, erau bijutieri. Plecând însă de la numărul redus de astfel de piese descoperite deocamdată, este posibil ca realizarea coifurilor să fi căzut în sarcina unui alt meşter, mai bine pregătit în obţinerea formelor sferice de metal, iar finisarea şi ornamentarea coifului să fi fost realizată de către orfevrier sau ajutoarele sale.
Strânsa împletire a meseriei de orfevrier cu cea de armurier a însemnat adaptarea meşterilor la necesităţile sociale, foarte probabil şi religioase, ale unei aristocraţii aflate în plină ascensiune.
Exploatarea resurselor de fier
Nu există nici o îndoială că descoperirea metalelor a însemnat, pentru societăţile preistorice, un important pas înainte în ceea ce priveşte dotarea cu arme. Calitatea superioară, a acestui tip de piese dată de maleabilitatea metalelor, a impulsionat domeniile economice care produceau armament şi, în acelaşi timp, la dezvoltarea societăţii în ansamblu.
Totuşi adevăratul salt înainte a fost acela al descoperirii fierului, metal mult mai potrivit realizării diferitelor tipuri de armament cerute de realităţile militare contemporane prin, calităţi oferite de natura noului metal, mult mai dur. Existenţa unui arsenal deosebit de diversificat şi în acelaşi timp foarte numeros, cum o demonstrează izvoarele istorice scrise şi cele arheologice, nu putea fi independent de resursele de materii prime existente în întregul areal dacic. Deosebit de bogată, în toate tipurile de resurse, zona locuită de triburile dacilor a oferit acestora o diversitate de materii şi materiale necesare nu numai vieţii cotidiene, ci şi nevoilor cu caracter militar. Numărul mare al zăcămintelor de minerale şi de minereuri, al terenurilor cultivabile, al apelor şi al pădurilor a oferit suficientă piatră pentru fortificaţii, lemn pentru construcţii, metale şi alte materii prime necesare întreţinerii unui număr mare de războinici şi înarmării suficiente a acestora.
Între aceste materii prime, fierul, metal deosebit de potrivit pentru realizarea armelor, a fost exploatat şi utilizat din cele mai vechi timpuri. Printre cele mai vechi obiecte de fier descoperite pe teritoriul actual al României, databile în secolele XIII-XII a. Chr., se numără armele62. Armele necesitau de altfel un material mult mai dur decât materialele folosite în epocile anterioare, roci, lemn, os, corn, cupru sau bronz. Existenţa şi monopolul asupra fierului a hotărât, de-a lungul timpului, dacă o comunitate prospera sau dispărea, a determinat decisiv ridicarea sau reculul unor civilizaţii întregi. Descoperirea acestui metal a însemnat pentru zona nord-dunăreană, nu numai un pas înainte, spre edificarea propriei culturi materiale şi spirituale, ci şi posibilitatea de a poseda un bogat arsenal de arme de bună calitate.
Fierul se extrăgea din exploatări de suprafaţă, gropi plane şi câmpuri deschise, cel puţin în perioada de început a mineritului, nerentabile azi, dar care în Antichitate asigurau suficient metal pentru nevoile comunităţilor umane. Minereurile care conţineau fier, la fel ca în cazul celor cuprifere, erau prelucrate primar în apropierea locurilor de exploatare. În natură fierul se găseşte în cantitate redusă în stare nativă şi în cantitate mare sub formă de compuşi în diferite minerale. Conţinutul de fier scoarţei Pământului este de 4,7% în greutate. În stare nativă, fierul se găseşte foarte rar, fie sub forma aşa-numitul fier meteoritic, provenit din meteoriţi căzuţi pe pământ, fie în formaţiuni telurice în care fierul nativ (feritul) este aproape pur.
Unul din cele mai uzuale minerale care conţin fier în cantităţi care să justifice exploatarea este magnetitul (Fe3O4 - 72% Fe), ce se prezintă în cristale cubice negre, cu luciu slab metalic şi proprietăţi magnetice. Un alt minereu cu conţinut ridicat de fier este hematitul (Fe2O3 - 65% Fe), ce se prezintă în cristale romboedrice roşii-negre care se reduc uşor la cald sub acţiunea agenţilor reducători (H2, C, CO, Al, Si etc.). Alte minerale cu conţinut ceva mai scăzut de fier sunt: limonitul (HFeO2 - 60% Fe), sideritul (FeCO3 - 35% Fe) şi pirita (FeS2 - 46,6% Fe)63 (Pl. VI).
În zona tracilor de nord aceste zăcăminte sunt deosebit de numeroase64, dovadă belşugul de produse realizate din fier, chiar dacă nu se poate dovedi întotdeauna că aceste zăcăminte, pe care le cunoaştem azi, au şi fost exploatate în totalitatea punctelor în antichitate, cu excepţia cazurilor când, în apropierea zăcămintelor, s-au descoperit şi resturi ale cuptoarelor de redus sau de prăjit minereul extras65.
Crearea regatului dac, ca şi dezvoltarea sa ulterioară de altfel, trebuie pusă în legătură, cu existenţa unor importante resurse metalifere, de bună calitate, în Munţii Sebeşului, Munţii Poiana Ruscăi sau zona Hunedoarei, areal ce dispunea de o serie de bogăţii ale subsolului care au însemnat tot atâţia factori geologici ce au jucat un rol de seamă în procesul de formare a centrului puterii dacice66.
O altă resursă importantă, fără de care metalurgia, în ansamblu, era de neînchipuit, era lemnul pentru foc furnizat de nesfârşitele păduri. Primul contact al romanilor cu malurile Dunării, undeva în zona Banatului de azi, s-a întâmplat în vremea guvernatorului Macedoniei, C. Scribonius Curio, care s-a oprit pe malul fluviului neîndrăznind să-l treacă în urmărirea tracilor amestecaţi cu scordiscii, înspăimântat de bezna pădurilor ce se aflau pe malul stâng67. Cu peste 1263 de specii de arbori şi arbuşti68, pădurile acelor vremuri ofereau suficient combustibil necesar cuptoarelor de redus minereu, mai cu seamă pentru obţinerea lemnului distilat, mangalul, pentru care era preferat lemnul de foioase.
Toate aceste resurse au permis dacilor să experimenteze şi astfel să dezvolte un grad de cunoaştere a metalurgiei fierului care se reflectă direct în numărul şi calitatea armelor realizate.
Prelucrarea fierului. Ateliere, unelte
Pentru a scoate, din minereu, fier de bună calitate, faurii daci parcurgeau un traseu tehnologic complicat, ce presupunea o serie de etape, cunoştinţe şi deprinderi, care aveau ca finalitate obţinerea unor lupe de fier, uneori de dimensiuni apreciabile, dar şi de o calitate deosebită. Aceste lupe, obţinute în urma reducerii minereurilor, luau drumul fierăriilor pentru a fi transformate în produse finite.
Armele au necesitat întotdeauna materii dure, cu rezistenţă mare la impact, iar producerea lor din fier nu a reprezentat decât o etapă tehnologică. Următoarea etapă a fost obţinerea de fier cu calităţi superioare, aliat cu alte elemente (Mg, Al, Cu, Ti, Mn, As, Co, Ni, Sn etc) cu care acesta se găsea adesea în acelaşi minereu, în combinaţii variabile. Astfel de elemente chimice se regăsesc şi azi în componenţa celor mai diverse oţeluri aliate. Aceste metale nu se aliază în mod natural cu fierul, indiferent de temperatura la care acesta este supus, din cauza lipsei carbonului. Meşterii antici şi-au dat seama că pentru a obţine oţel aliat este necesar un adaos de carbon în masa de metal. În aliajele de fier-carbon, acesta din urmă se găseşte în compusul definit ca Fe3C (cementita) care prezintă o reţea cristalină complicată, ce stă la baza durităţii oţelului. Procedeul de amestecare, numit carburare, constă în încălzirea puternică a fierului în prezenţa carbonului, obţinut din cărbune de lemn, os sau coarne de animale, în condiţiile controlului cantităţii de oxigen, ce reacţionează cu carbonul. Răcirea bruscă, prin scufundarea într-un lichid, (apă, ulei sau diferite amestecuri lichide), împiedica de asemenea pierderea carbonului69.
Supraalimentarea cu oxigen, executată cu ajutorul unor foale, asigura atingerea unei temperaturi de cca. 1.200º C, insuficientă pentru atingerea punctului de topire, dar care făcea metalul deosebit de maleabil. Reducerea metalului curat din minereu se făcea prin arderea în cuptoare a unor anumite esenţe de lemn. În lipsa unor termometre, controlul fin al regimului termic, deosebit de important, se executa în mod empiric, ţinându-se probabil cont de variaţia culorii fumului rezultat din arderea combustibilului, a culorii metalului incandescent, dar şi a altor parametri variabili necunoscuţi nouă. Posibilitatea efectuării controlului asupra reducerii, a reglării temperaturii potrivite din interiorul cuptorului, a condus la obţinerea pragului de temperatură necesară separării cât mai depline a zgurii de metalul propriu-zis, procedeu numit azi licuaţie70. Odată obţinut lingoul de oţel acesta era deformat prin forjare la cald, mai rar la rece, din care se „trăgea” bara de metal destinată obţinerii piesei finite. Forjarea reprezintă o operaţie de modificare a formei unui semifabricat din metal. În linii generale prin forjare se înţelege baterea, îndoirea şi/sau răsucirea la rece, dar mai ales la cald a elementelor metalice, cu efect permanent asupra acestora.
Transformarea barei de oţel în armă se realiza prin parcurgerea unor etape al căror număr varia în funcţie de arma propusă spre realizare, de polivalenţa procedeelor tehnice şi, nu în ultimul rând, de complexitatea armei în sine. Prin repetatele încălziri-răciri, deformări plastice secundare şi căliri diferenţiate se asigura obţinerea unor piese de calitate superioară, ceea ce demonstrează o bună stăpânire a cunoştinţelor tehnice ale fierarilor daci, dovedită de lipsa pieselor finite considerate rebuturi sau care să prezinte retuşări ori defecte de fabricaţie.
Spre deosebire de bronz, în cazul căruia formele se obţineau prin turnarea aliajului în tipare fabricate anterior şi, într-o măsură mai mică prin batere, în cazul fierului turnarea nu se mai putea aplica, datorită temperaturii mari de topire (15350C), punct neatins decât în epoca modernă, singura modalitate de obţinere fiind baterea metalului. Deşi au beneficiat de o importantă moştenire tehnologică, faurii daci nu mai puteau aplica aceleaşi procedee de prelucrare ca în cazul bronzului sau metalelor preţioase utilizate până atunci, fierul necesitând alte metode tehnologice.
Dovedind simţ practic, învăţând de la populaţiile mai avansate tehnologic, inovând acolo unde acest lucru era imperios necesar, dispunând de importante resurse naturale, meşterii daci au putut ţine pasul cu dezvoltarea economico-socială, la a cărei geneză s-au aflat întotdeauna, şi au realizat un impresionant arsenal de arme şi echipamente din fier cu caracter militar.
Complexele procedee metalurgice care formau lanţul tehnologic la capătul căruia se obţineau artefacte de fier necesitau, fără îndoială, pe lângă o bună specializare, şi spaţii amenajate, unelte variate şi de calitate, adaptate fiecărei operaţiuni în parte. Acest inventar, cel mai adesea descoperit în asociere cu loturi de piese finite sau în curs de finalizare, urme ale instalaţiilor de ardere şi cu zgura reziduală, au determinat identificarea unor puncte ca fiind ateliere de fierari, chiar în cazurile în care doar unul din elementele enumerate a fost descoperit71.
Pe aceste considerente pare evident că fiecare localitate mai importantă dispunea de minim un atelier, necesar manufacturării obiectelor indispensabile şi reparaţiilor curente ale obiectelor de fier şi, desigur, ale armelor.
Dintre aceste aşezări, zona Sarmizegetusei fost un adevărat centru siderurgic aflat în strânsă dependenţă faţă de resursele metalifere existente aici. Statutul său este demonstrat de cantitatea mare de resturi ale proceselor metalurgice şi de numărul mare de lupe de fier, unelte şi produse finite. Producţia obţinută depăşea, în mod sigur, necesarul comunităţilor locale, fiind de presupus că o mare parte din produse erau destinate fie exportului, fie aprovizionării altor zone ale regatului dac, mai puţin dezvoltate din acest punct de vedere. Cantităţile mari de fier brut, dar şi cele de arme descoperite în această zonă, au permis formularea ipotezei conform căreia atelierele din proximitatea capitalei aveau o producţie predominant cu caracter militar cel puţin în preajma războaielor cu romanii72. Aceste ateliere deţineau instalaţii de încălzire a metalului, în vederea prelucrării secundare a lupelor de fier, însoţite de instalaţii de ventilare şi de nenumărate unelte. Dificultatea de a deosebi uneltele utilizate de către meşterii bronzieri ori, în unele cazuri de către cei orfevrieri, nu mai face necesară reluarea tipologică a inventarelor existente în atelierele de făurărie.
Singurele care par să fi fost strict specializate pentru atelierele de fierari sunt nicovalele, baroasele şi cleştii supradimensionaţi, improprii pentru prelucrarea altor metale. Desigur, dintre acestea cel puţin în cazul barosului, puteau fi folosite şi în procesul de extracţie şi rafinare a minereului. Tot în categoria uneltelor specifice fierăriei trebuie încadrate şi pilele, nu întotdeauna rentabile în operaţiile de şlefuire a metalelor moi, deoarece le-ar satura crestăturile. Lipsesc, cum este şi firesc, dintre uneltele fierarilor, creuzetele şi auxiliarele utilizate în turnare.
Potrivit analizelor efectuate de către specialişti73, toate piesele de fier au urmat acelaşi traseu tehnologic, fiind lucrate exclusiv prin martelare, pentru a fi apoi supuse diferitelor operaţii de torsionare, găurire, sudare, operaţiuni care necesitau cunoştinţe bune de specialitate, reflectate prin calitatea aproape uniformă a pieselor descoperite.
Categorii de armament şi piese de echipament militar din fier
Analizând, chiar selectiv, arsenalul de arme şi echipamente din fier produse de atelierele de făurărie dacice, se poate observa că nu a rămas nici o nişă neocupată, din punct de vedere profesional fierarii acoperind toate tipurile de arme sau echipamente.
Dacă în cazul artefactelor realizate din bronz existenţa unor specialişti orientaţi exclusiv spre producţia militară poate fi propusă doar ţinând cont de o mare probabilitate dată de condiţiile discutate la capitolul în cauză, iar în cazul coifurilor „princiare” această specializare pare să fie una de moment, în cazul armelor realizate din fier, şi în special a unor anumite categorii, această ipoteză are mult mai multă substanţă.
Numărul mare de descoperiri nu permite discutarea punctuală a fiecărei arme în detaliu, în acest cadrul acestui articol. Se poate considera astfel că este suficientă abordarea fiecărei categorii în parte, pornind de la elemente simple şi până la cele mai complexe.
Cele mai simple astfel de arme, ca formă şi dimensiune, nu şi prin prisma complexităţii de execuţie, sunt numeroasele vârfuri de săgeţi, catalogate într-o numeroasă tipologie, descoperite în tot arealul locuit de daci74 (Pl. VII/1).
Această categorie de arme, uşor interschimbabile în cadrul operaţiunilor militare, unde puteau fi refolosite cele aruncate de inamic, conţine două tipuri principale: cele utilizate de arcaşii obişnuiţi şi cele utilizate de către maşinile de aruncat astfel de proiectile.
Cele din prima categorie nu lipsesc din nici o dava dacică, în timp ce elementele din a doua sunt mai rare, lucru explicabil dacă ţinem seama de raritatea maşinilor de asediu care le utilizau. Diversitatea tipologică a vârfurilor de săgeţi de fier confecţionate şi utilizate de către daci oferă o paletă largă de forme şi dimensiuni75. Dacă vârfurile cu trei muchii sunt, în general, considerate ca fiind de origine sarmatică76, cele cu una sau două aripioare şi tub de înmănuşare sunt considerate produse specifice dacice. Obţinute prin tăiere cu dalta din foaie de tablă şi având tub de înmănuşare sau peduncul de fixare, în unele cazuri, aceste piese nu par foarte complicate, necesitând un timp redus de realizare, aspect compensat de numărul mare de piese cerute şi fabricate dar şi de dimensiunile reduse, atelierele de fierărie trebuind să dovedească astfel capacităţi mari de producţie, pentru a acoperi cererea.
Mult mai dificil de realizat sunt calotele sferice utilizate pentru ranforsarea scuturilor, piese centrale cunoscute în literatura de specialitate sub numele de umbo77. Larg utilizate în lumea dacică78, scuturile erau ovale, mari şi întărite, pe lângă umbo-ul central, cu şine metalice pe margine. Realizate din lemn şi acoperite cu piele groasă, din acestea s-a păstrat doar piesa centrală şi, în unele cazuri fragmente din lamele metalice de întărire79 sau din mânerul de susţinere80. Starea fragmentară a ranforsărilor perimetrice sau centrale nu permite o analiză detaliată a procedeelor tehnologice utilizate, ele putând însă fi presupuse cu uşurinţă datorită simplităţii execuţiei lor. Deşi ca formă finală există asemănări între aceste piese de echipament şi coifurile de bronz sau metale preţioase, realizarea lor din fier modifică substanţial tehnologia de fabricare. Dacă atât bronzul, cât şi aurul sau argintul, sunt metale mai moi, care se pretau la prelucrarea prin forjare la rece, utilizând un calapod de lemn, umbo-urile de fier au fost forjate la cald şi trase în formă, foarte probabil, pe un calapod dintr-un material mai dur (Pl. VII/2; VII/3). Obţinerea unor forme semi-globulare, bine echilibrate, denotă un ridicat nivel de cunoaştere a procedeelor tehnice de ambutisare, operaţie deloc uşoară. Realizarea lor într-o manieră unitară pe tot spaţiul dacic alături de cea a numeroaselor subansambluri constructive ale scuturilor, poate demonstra o concepţie, şi implicit o tehnologie similară derivată din experienţe şi necesităţi comune. La fel de complexe, atât ca execuţie cât şi ca suport al unor expresii artistice, sunt o serie de placaje de fier ale unor scuturi rotunde, bogat ornamentate. Prima descoperire a fost făcută de către Constantin Daicoviciu în 1949 şi publicată în monografia cetăţii dacice de la Piatra Roşie81 şi a rămas multă vreme o descoperire izolată (Pl. VIII/1). Recent au apărut de vânzare pe site-uri de internet care comercializează antichităţi, o serie de placaje similare, braconate din zona munţilor Orăştiei şi scoase din ţară82 (Pl. VIII/2-3). Cu toate că lipsesc informaţiile ce ar fi putut fi relevate de contextul arheologic, ceea ce lasă o apreciabilă doză de nesiguranţă în ce priveşte integrarea exactă a acestor arme în patrimoniul cultural dacic, analogia perfectă cu exemplarul de la Piatra Roşie şi cu încă un exemplar recuperat, aflat în curs de restaurare şi publicare83, oferă suficient suport pentru a integra aceste arme în arsenalul dacic şi, implicit, pentru a le privi ca fiind realizări ale armurierilor daci. Realizate dintr-o tablă subţire de 2-3 mm, având diametrul de cca. 60-73 cm84, cu o ornamentaţie de excepţie, de scuturile de acest tip, identificabile şi în iconografia monetară (Pl. VIII/4-6), pot fi considerate adevărate opere de artă dând dovada talentului, simţului artistic şi măiestriei meşterilor armurieri daci.
Tot în categoria armamentului defensiv se încadrează şi coifurile de fier, puţine la număr, descoperite pe teritoriul Daciei, dovedind că nici o categorie de arme nu a rămas neexecutată de către armurierii daci.
Un astfel de coif s-a descoperit în mormântul princiar de la Cugir, judeţul Alba, considerat de către descoperitori ca fiind „de tip grecesc”85, alături de un bogat inventar funerar specific manifestărilor culturale de tip Padea-Panagjurski Kolonii. Pentru acest tip de coif nu se cunosc analogii exacte în alte spaţii culturale (Pl. IX/1). Forma calotei şi ornamentele aparătorii de ceafă se apropie însă de cele ale coifurilor de tip Port86, coifuri care fac legătura între tipurile de coifuri celtice şi cele romane timpurii. Până la restaurarea şi publicarea piesei nu se pot face alte aprecieri care să poziţioneze exact artefactul în cadrul armamentului autohton, dar, chiar ţinând seama de raritatea acestor piese de echipament defensiv din contextele arheologice, trebuie avute în vedere atât coifurile similare din bronz, cât şi inventarele specifice complexulului arheologic Padea-Panagjurski Kolonii care conţin şi acest tip de armament. În acest cadru piesa este, foarte probabil un produs al atelierelor locale, realizată după un prototip nord-italic87, influenţat de către unele tipuri de coifuri utilizate de populaţiile vecine, în special de către celţi.
Influenţa acestora se remarcă mult mai pronunţat în cazul unei alte categorii de echipamente militare defensive utilizate de către daci, respectiv cea a cămăşilor de zale, considerate de majoritatea cercetătorilor ca fiind o inovaţie militară a celţilor88. Utilizate şi în lumea dacilor, aşa cum dovedesc şi trofeele ilustrate pe Columna traiană, cămăşile de zale erau confecţionate din inele de fier, erau de obicei de mari dimensiuni, acoperind corpul războinicului până la genunchi, şi erau, probabil, căptuşite cu pânză groasă sau piele. Uneori în construcţia cămăşilor de zale se foloseau şi solzi, probabil o influenţă sarmată.
Spaţiul nord-balcanic dispune de mai multe astfel de descoperiri, majoritatea în morminte tumulare, aşa cum avem la Poiana, judeţul Gorj89, trei exemplare în necropola de la Popeşti, judeţul Giurgiu90, la Radovanu, judeţul Călăraşi91, două la Cetăţeni, judeţul Argeş92 (Pl. IX/4), în necropola tumulară de la Răcătău, judeţul Bacău93, în tumulul II de la Cugir (Pl. IX/2), judeţul Alba94, Hunedoara, judeţul Hunedoara95 (Pl. IX/5). Contextele arheologice în care au fost descoperite cămăşile de zale din Dacia preromană dovedesc că aceste piese de echipament erau un atribut al statutului social şi militar al celor care le deţineau. Raritatea lor este şi o consecinţă a faptului că erau foarte scumpe datorită dificultăţilor de execuţie, o astfel de armură individuală necesitând timp îndelungat şi o tehnică de trefilare şi legare a ochiurilor de sârmă între ele, deloc la îndemâna oricui. Un argument în plus al posibilităţii ca aceste armuri să fi fost realizate în interiorul comunităţilor dacice este şi faptul că, în ciuda primatului celtic, majoritatea cămăşilor de zale descoperite se concentrează în aria nord-balcanică96.
Dacă armamentul defensiv realizat din fier, în special coifurile şi armurile, este asociat direct cu elitele militare ale dacilor, armamentul ofensiv este o constantă mult mai vizibilă atât în contextele arheologice, cât şi în iconografia imperială privitoare la daci.
Dintre aceste arme lăncile se regăsesc într-un număr mare şi o varietate tipologică largă, acoperind tot teritoriul locuit de daci97, ceea ce presupune o fabricare locală, proprie fiecărui atelier, în funcţie de măiestria meşterului, de cantitatea de material avută la dispoziţie şi de particularităţile comenzii. Lancea era compusă din vârful de fier propriu-zis, călcâiul din acelaşi material, aflat la partea inferioară a cozii, destinat fixării în pământ şi tija de lemn (Pl. VII/5). Dintre aceste componente s-au păstrat doar cele două părţi metalice, călcâiul fiind aproape identic în toate cazurile, doar lama lăncii având particularităţi notabile. Cu dimensiuni cuprinse între câţiva centimetri şi jumătate de metru, având de regulă forma frunzei de salcie, cu nervură mediană, profil romboidal sau lenticular şi dulie de fixare a cozii cu orificiu pentru cuiul de fixare, lăncile de fier copiază modele ale epocii anterioare, turnate în bronz (Pl. X/1-2). Utilizate masiv de către toate categoriile de luptători, datorită eficacităţii lor, fiind armele cele mai răspândite ale epocii, lăncile şi suliţele, a căror compunere morfologică se aseamănă, cereau o bună cunoaştere a tehnicilor de forjare şi călire, lucru dovedit de calitatea deosebită a pieselor descoperite.
Săbiile şi spadele sunt categorii de armament ofensiv care cereau o şi mai bună cunoaştere a tehnicilor de fabricaţie. Aflate, aproape exclusiv, în dotarea elitelor militare, spadele drepte, de tip celtic98, sunt prezenţe constante în toate inventarele funerare99 ale aspectului cultural Padea-Panagjurski Kolonii, dar apar şi pe reliefurile Columnei traiane, în componenţa trofeelor capturate de către romani. Având lama lungă şi dreaptă, până la un metru, cu două tăişuri, prevăzute cu nervură longitudinală mediană, cu vârful cel mai adesea rotunjit, spadele sunt, fără îndoială o invenţie a celţilor100 (Pl. IX/3a-b), fiind cunoscute în Balcani abia odată cu invazia celtică. Ele au înlocut mahairele (Pl. X/4) utilizate de către aristocraţie până atunci101 şi au devenit arma ofensivă preferată a elitei care o folosea. Dacă producerea acestor spade trebuie pusă pe seama atelierelor celtice, odată cu retragerea celţilor din prim-planul realităţilor balcanice ulterioare secolului al IV-lea a. Chr, această activitate este continuată de meşterii autohtoni daci102 întrucât spadele drepte continuă să se regăsească în panoplia războinicilor daci, ceea ce demonstrează capacitatea de absorbţie a tehnicii de realizare a unor arme de calitate. Această capacitate de copiere a unor arme este vizibilă şi în cazul spadelor scurte, de tip gladius, arme necaracteristice spaţiului dac, dar care se regăsesc în uzul militar dacic. Acestea se caracterizează prin lungimea redusă faţă de spadele de tip celtic, dar o lăţime mai mare a lamei care are profil lenticular103. Numărul de descoperiri ale acestui tip de spadă este redus, dar ele figurează şi pe reliefurile Columnei traiane, ceea ce întăreşte concluzia că erau larg utilizate de către războinicii daci.
Dacii s-au dovedit mult mai originali în fabricarea săbiilor curbe, arme cu caracter „naţional”104, în cadrul adaptărilor cu caracter militar care au premers şi însoţit crearea regatului dac. Din multitudinea de arme curbe utilizate de către daci, sabia încovoiată se detaşează nu prin numărul de exemplare descoperite, ci prin morfologia elaborată şi prin caracteristicile tehnice cu ajutorul cărora ea s-a dovedit o armă de excepţie105 (Pl. X/3). Tehnologia de fabricare necesita cunoaşterea unor etape speciale de lucru, cerute de forma particulară a acestor săbii, întregul proces tehnologic fiind reconstituit prin elemente de arheologie experimentală şi oferind o imagine concludentă a realizării unei astfel de arme într-un atelier de fierărie106. Pentru obţinerea lamei încovoiate erau necesare temeinice cunoştinţe de specialitate privitoare la forjarea direcţionată, la călirea tăişului sau efectuarea de găuri.
O altă creaţie a tracilor, ataşată armelor curbe utilizate de către daci, este emblematicul pumnal curb de tip sica. Cea mai caracteristică armă curbă din panoplia războinicilor traci este un pumnal ascuţit, cu lama curbată şi o secţiune triunghiulară, având şanţ de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lamă107 (Pl. X/5a/b; X/6). Producerea acestui tip de armă necesita cunoştinţe complexe, un inventar adecvat, pumnalul fiind în fapt o armă care îmbina calităţile combative cu o sumă de expresii magico-religioase figurate prin artă. Element de prestigiu, vehiculând valenţe spirituale, pumnalul curb este o creaţie a atelierelor de fierărie tracice şi dacice, fiind încă o dovadă a măiestriei faurilor.
O altă categorie de arme existente în panoplia războinicilor daci este reprezentată de cosoare, piese masive, posesoare ale unei dualităţi funcţionale, viu discutate în literatura de specialitate (Pl. XI/1). Poziţionarea acestor cosoare în rândul uneltelor sau a armelor a fost, cel mai adesea, stabilită mai mult pe baza unui efect halo decât pe o analiză funcţională sau pe un context istoric bine delimitat. Dualitatea acestor arme, întâlnită şi în cazul cuţitelor108 şi al topoarelor (Pl. XI/2a-b; Pl. XI/3), face deosebit de dificilă încadrarea acestora ca arme, dar faptul că au avut şi această utilitate este demonstrat de prezenţa topoarelor şi cosoarelor pe reliefurile sculptate de pe Columna traiană109 sau pe metopele trofeului de la Adamclisi110. Indiferent de utilitatea lor, aceste categorii de piese sunt produse ale atelierelor de fierărie dacice şi acurateţea execuţiei arată atenţia de care se bucurau toate produsele executate de către fierari.
Panoplia armelor realizate din fier nu se opreşte aici, fierarii daci producând numeroase alte arme şi piese de echipament, de la cele mai comune până la lucrări excepţionale: zăbale (Pl. IX/6-7), pinteni (Pl. VII/4), catarame, piese de car şi harnaşament. Practic nu a existat tip de armă care să nu fi fost executat de către atelierele dacice, demonstrând astfel profesionalismul atins de către acestea.
Analizând armele realizate de către atelierele dacice apare ca vizibil gradul de specializare al meşterilor fierari, majoritatea pieselor executate necesitând, pe lângă ateliere şi inventar specific, o bună cunoaştere a tehnicilor de prelucrare. Însuşirea acestora nu se putea face în decursul unei generaţii şi nici nu se putea plafona, fiind permanent presată de cererile unei aristocraţii tot mai pretenţioase.
Meşteri şi artizani
Marea diversitate şi abundenţa pieselor realizate din metal arată o generalizare a metalurgiei, începând cu epoca Bronzului, dovedită de numărul mare de elemente constitutive, unelte, ateliere, artefacte. Considerând metalurgia drept fundament al dezvoltării întregului spectru economic din Dacia preromană se poate creiona dimensiunea şi nivelul tehnologic atins, îndeosebi spre sfârşitul statului dac, de siderurgia zonală.
În acest tablou general, un rol aparte l-au avut, fără, îndoială, faurii şi artizanii care au realizat nenumăratele unelte, arme şi podoabe, creaţii proprii sau de inspiraţie străină. O adevărată breaslă, cu o bogată tradiţie bazată pe experienţa mai multor generaţii, faurii şi artizanii daci stăpâneau o meserie ce necesita pretenţioase şi diverse cunoştinţe de ordin tehnic, ceea ce a avut ca rezultat o accentuată specializare, transformând breasla într-o pătură socială aparte111.
Operaţiunile tehnice asemănătoare, efectuate în cadrul metalurgiei cuprului şi a metalelor preţioase, respectiv a bronzului mai târziu, dedusă din proprietăţile fizico-chimice relativ apropiate şi din inventarele similare, au avut drept consecinţă o diferenţiere între meşteri mai greu sesizabilă la început. Delimitarea între metalurgi pare însă logică dacă ţinem seama de răspândirea inegală a resurselor, de natura nevoilor comunităţilor şi, nu în ultimul rând de importanţa socială şi economică diferită a produselor comandate.
În cadrul societăţii dacice orfevrierii s-au bucurat de timpuriu de un prestigiu aparte112. Aceştia prelucrau atât argintul, cât şi bronzul, realizând, în primul rând, podoabe şi piese de vestimentaţie, dar şi elemente de echipament militar şi de harnaşament, reparaţii ale unor artefacte de argint şi de bronz. Calitatea execuţiei este, în multe cazuri, impresionantă, dovedind măiestrie tehnică şi artistică113, coifurile princiare fiind emblematice în acest sens.
Cunoştinţele, dar mai ales secretele tehnologice erau transmise de la o generaţie la alta, probabil în cadrul aceloraşi „familii” de meşteri, ceea ce a permis acumularea unui set important de date şi a dus, în final, la o specializare accentuată. Existenţa acestor „bresle în cadrul breslei”, poate fi presupusă atât pe baza procedeelor tehnice atestate de-a lungul mai multor generaţii, cât şi datorită transmiterii în timp a inventarului atelierelor114. Profesionalismul orfevrierilor este subliniat şi de caracterul mixt al produselor realizate de către aceştia, în ateliere fiind prelucrat şi bronzul şi argintul.
Privind lucrurile prin prisma artefactelor realizate, prin caracterul relaţiilor pe care le-au avut cu aristocraţia locală şi prin natura materialului prelucrat, pare foarte probabil că meşterii orfevrieri s-au bucurat de un statut aparte în cadrul comunităţilor în care trăiau.
Acest statut trebuie să fi fost subliniat şi de armele, de paradă în acest caz, realizate din metale preţioase, care individualizează aristocraţia războinică, dar şi pe meşterii orfevrieri care le-au realizat.
Deşi importanţa bronzului este mult redusă odată cu apariţia şi generalizarea prelucrării fierului, acest metal continuă să fie prelucrat şi utilizat la confecţionarea unor categorii diverse de produse, între care armele şi piesele de echipament militar. Bronzierii daci prelucrau atât bronzul cât şi fierul, atelierele lor având o piaţă de desfacere largă. Asemenea orfevrierilor, cunoştinţele tehnologice ale bronzierilor, ca şi inventarul specific al atelierelor, erau transmise de la o generaţie la alta, în cadrul aceluiaşi grup de meşteri115. Fără a putea vorbi de o supra-specializare evidentă, trebuie remarcată dificultatea realizării unor piese sau acoperirea unor cereri mari, ambele situaţii reclamând prezenţa şi competenţa unor meşteri cu cunoştinţe tehnologice superioare, într-un caz sau, care să-şi orienteze producţia preponderent pe logistica militară, în celălalt caz.
Deşi au beneficiat de o îndelungată tradiţie metalurgică, faurii daci au fost nevoiţi să se „recalifice” atunci când extracţia şi prelucrarea fierului au devenit necesităţi curente, noul metal având însuşiri deosebite şi necesitând implicit procedee tehnologice de lucru diferite. Metal mult mai rezistent, cu o elasticitate nu doar mult mai mare, ci şi controlabilă prin diferite tehnici de călire, fierul a dat o nouă dimensiune civilizaţiei dacice, fiind masiv utilizat în toate domeniile economice. Realităţile militare nu au rămas insensibile la aplicabilităţile fierului, metal care a dat numele a două epoci istorice distincte (Hallstatt – prima vârstă a fierului, respectiv La Téne – a doua epocă a fierului), acesta regăsindu-se rapid şi masiv în toate categoriile de arme şi piese de echipament militar.
Meşterii fauri daci, au beneficiat de o dublă moştenire tehnologică, atât proprie, din epocile anterioare, cât şi o doză masivă de importuri tehnologice, pe cel puţin trei căi principale: una mai timpurie pe direcţia nord-pontică116, una egeeană, de-a lungul coastei Mării Negre117 şi una ceva mai târzie prin vest, pe filieră celtică. Aceştia din urmă, aurari şi fierari pricepuţi ce topeau metalele, practicau aurirea, forjarea, încrustarea şi emailarea, au impulsionat substanţial siderurgia dacică, odată cu pătrunderea lor în bazinul carpatic118.
Preluarea acestui bagaj tehnologic, aplicarea lui pe tradiţiile metalurgice locale, la care s-au adăugat propriile experienţe şi inovaţii, au făcut din meşterii fauri daci o categorie socială care a contribuit decisiv nu doar la crearea statului dac, ci şi la dezvoltarea acestuia.
Realizările siderurgilor daci, calitativ şi cantitativ, au înscris civilizaţia dacică între civilizaţiile cele mai avansate tehnologic, ale vremii sale.
Privită general, breasla faurilor se arată a fi fost o categorie specială de meseriaşi, nu doar indispensabilă, ci şi respectată în cadrul comunităţilor dacice119, spectrul larg de produse realizate de aceşti meşteri metalurgi dovedind cu prisosinţă această stare de fapt.
Izvoarele antice sunt extrem de lacunare în ce priveşte structura internă, a societăţii dacice, iar analiza urmelor arheologice este şi ea greu de interpretat. Limitarea la aceste două tipuri de surse nu poate oferi o imagine de detaliu din care să rezulte o stratificare profesională, alta decât pe criterii care ţin de tipul de material prelucrat, concluzie extrasă de istoriografia românească până în acest moment.
Totuşi o analiză mai aprofundată a materialelor arheologice, în speţă a armelor, o aşezare logică a acestor artefacte în contextul militar şi politic, al perioadei în discuţie, relevă o serie de ipoteze care converg spre posibilitatea ca, în cadrul metalurgiei dacice, să fi existat o categorie profesională specializată în producerea armelor.
Concluzii
Urmele lăsate de către faurii daci sunt numeroase, cercetările arheologice ale ultimului secol completând tabloul general al siderurgiei dacice, cu toate ramurile ei, iar imaginea de ansamblu arată o castă profesională capabilă să asigure societăţii care a generat-o, toate produsele de metal necesare.
Între aceste produse, armele au fost nu doar numeroase şi de bună calitate, ci şi necesare, cerute fiind atât de aristocraţia războinică, cât şi de către restul populaţiei, dacă ţinem seama de realităţile militare şi politice ale epocii.
În această perioadă armele constituiau, pe lângă necesitatea firească şi însemne ale apartenenţei la o comunitate sau, în cadrul comunităţii, însemne de prestigiu şi rang. Realizarea acestor arme, chiar în cazul celor de paradă, devenea o sarcină importantă, care modifica statutul social al producătorului.
Izvoarele istorice scrise, a căror număr a rămas aproape constant în ultimul secol, nu ne spun ce se întâmpla în interiorul acestei comunităţi profesionale, iar cele arheologice oferă doar o imagine indirectă, susceptibilă la diverse interpretări. Privind însă suma de date adunate se pot obţine, dacă nu răspunsuri neechivoce, cel puţin un set de întrebări care dovedesc faptul că societatea dacică mai are o seamă de detalii necunoscute.
Ierarhizarea meşteşugarilor a fost o realitate120, iar stratificarea faurilor, pe domenii de specialitate, sau pe alte considerente, în cadrul societăţii în ansamblu121 sau în cadrul propriei bresle122, chiar dacă nu derivă direct din documentul istoric sau arheologic, trebuie să fi fost o realitate dacă ţinem seama de contextul istoric de ansamblu.
Argumentele contra acestei ipoteze, deşi sunt mai puţine ca număr, nu sunt deloc lipsite de importanţă. Astfel, analiza inventarului atelierelor de metalurgie nu relevă, existenţa unor ateliere specializate în producerea, mai mult sau mai puţin exclusivă a armelor,în ciuda cantităţii abundente de materiale şi piese aflate în diferite stadii de prelucrare. Totuşi existenţa unei concentrări a acestor ateliere în zona capitalei regatului dac, în condiţiile unei efervescenţe militare a situaţiei politice creat atât de apariţia statului dac, cât şi de apariţia, ulterior, a pericolului roman, converge către existenţa, deocamdată neindentificabilă cu certitudine în teren, a unor ateliere orientate preponderent spre producţia cu caracter militar.
Atelierele anterioare epocii regatului, dispersate pe întreg arealul dacic, par să fi aparţinut unor meşteri care realizau diferite categorii de produse şi reparaţii, între care se numărau fără îndoială şi armele, lipsind indicii care să sprijine ipoteza supra-specializării.
Demonstraţia este îngreunată şi de existenţa unor ateliere mobile sau a unor meşteri ambulanţi, în special bronzieri sau orfevrieri, ale căror urme arheologice sunt greu de detectat.
Un alt argument contrar existenţei unor armurieri specializaţi se referă existenţa, a numeroase arme sau piese de echipament comune. Numeroase artefacte au un caracter dual (armă-unealtă), aşa cum este cazul cuţitelor, cosoarelor sau al topoarelor, ceea ce face greu de încadrat atât produsul, cât şi meşteşugarul care l-a creat. Nenumăratele piese mărunte de echipament militar, catarame, pinteni, paftale, ţinte, butoni, piese de car etc., se pretează aceleiaşi dualităţii, transmisă şi asupra meşterului, ele putând fi realizate în orice atelier şi de oricare fierar priceput.
O situaţie diferită ca aspect, dar similară ca efect, este dată de prezenţa armelor realizate din metale preţioase, aplici ori piese de harnaşament sau coifurile aşa-zis „princiare”. Opere ale unor meşteri deosebiţi, aceste piese, în special coifurile, necesitau cunoştinţe de specialitate, de armurărie, dar care nu îi transformau pe orfevrieri în specialişti în armament, mai cu seamă dacă se ţine cont de caracterul cu totul special al acestor produse. Este însă posibil ca, dată fiind natura specială a acestor produse, orfevrierul să fi colaborat cu alţi fauri, străini sau autohtoni, mai calificaţi în realizarea calotelor. Acestora din urmă le-ar fi putut reveni, ca sarcini principale, obţinerea tablei şi, ulterior, placarea cu argint şi realizarea decorurilor, activitate complexă, dictată de natura artistică a operaţiei.
Confecţionarea în serie a unor produse, în special a celor obţinute prin turnare, cum este cazul celor din bronz, poate fi de asemenea, un argument al caracterului mixt al unor ateliere sau al activităţii unor bronzieri. Astfel numerosele piese, în special cele mărunte, (vârfuri de săgeţi, componente ale echipamentului militar) obţinute prin turnare, nu necesită o specializare excesivă sau continuă, realizarea mai multor şarje devenind banală, odată stăpânit meşteşugul. Totuşi, având în vedere numărul mare de astfel de piese cerute de piaţa de desfacere, lucru reflectat şi de numărul mare de astfel de piese din contextele arheologice, există posibilitatea ca unele ateliere, sau mai probabil, unii meşteri să se fi orientat preponderent spre acest tip de produse tocmai datorită cererii mari, şi posibilităţii de lucru în serie.
Apariţia şi generalizarea metalurgiei fierului a împins metalurgia bronzului pe plan secund, fără a o face să dispară totuşi, dar a însemnat şi o tehnologie foarte diferită de cea practicată până la acel moment.
Randamentul şi caracteristicile fizice ale fierului l-au propulsat rapid între materialele preferate pentru realizarea armelor, primele utilizări fiind în acest sector, diferite faţă de metalele utilizate anterior în ciuda tehnologiei de obţinere.
În acest cadru fierarii devin deţinătorii unor secrete profesionale, a unor „reţete” de fabricaţie, cu o puternică amprentă magico-religioasă, conservate şi transmise în cadrul aceluiaşi grup, pe cale orală, poziţie care îi identifică, o dată în plus, în ansamblul societăţii dacice.
Existenţa unor fierari specializaţi în realizarea armelor poate fi acceptată ca ipoteză de lucru şi prin prisma poziţiei sociale a breslei în ansamblu, dar mai ales prin analiza materialului arheologic din care reiese o excepţională profesionalizare.
Greu de depistat în teren, ipoteza existenţei unei categorii speciale de fierari, armurierii, poate fi cel puţin bănuită pe parcursul ultimei jumătăţi a mileniului I a. Chr., atunci când realităţile economice, politice dar mai ales militare reclamau cu stringenţă arme de bună calitate. Această cerinţă devine o directivă politică odată cu edificarea regatului dac, ale cărui necesităţi militare sunt incomparabil mai mari decât în epocile anterioare. Numărul oamenilor aflaţi sub arme, ocazional sau permanent, este mult mai mare, în această epocă, dotarea lor fiind extrem de variată, cu toate tipurile de arme utilizate şi de populaţiile cu care au venit în contact. Nivelul siderurgiei locale a permis o dotare era superioară din punct de vedere calitativ, incluzând şi un arsenal propriu, cu un pronunţat caracter etnic. Aceste cerinţe decurg şi din numărul mare de ateliere concentrate în Munţii Orăştiei, a căror producţie cu caracter militar este deja dovedită.
Pare aşadar firesc ca într-o societate ierarhizată, animată de un puternic spirit războinic, care tindea spre profesionalizare în toate domeniile sale sociale şi economice, breasla „făuritorilor de arme” să se fi desprins de marea masă a meşterilor metalurgi.
Note
- Teodor 1989, p. 63.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 10.
- Pârvan 1982, p. 276-297;
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 11-12, cu bibliografia.
- Daicoviciu 1965, passim; Idem 1972, passim; Crişan 1977, passim; Turcu 1979, passim; Crişan 1993, passim.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, passim.
- Rustoiu 1996, passim.
- Iaroslavschi 1997, passim.
- Rustoiu 2002, passim.
- Hătărăscu 1982, p. 107-108.
- Rustoiu 1996, p. 28-31.
- Iaroslavschi 1997, p. 61.
- Catalogarea unor piese ca fiind „de bronz” trebuie să ţină seama de faptul că multe artefacte considerate „bronzuri”, sunt obiecte din alamă, un aliaj având la bază cuprul, cu element secundar zincul şi nu staniul, ca în cazul bronzului. Cf. Cociş 1995, p. 386-387, cu bibliografia.
- Rustoiu 1996, p. 45.
- Rădulescu şi Dimitrescu 1966, p. 94.
- Cociş 1982-1983, p. 142.
- Sîrbu 1992, p. 41-42.
- Rustoiu 1996, p. 54.
- Ibidem, p. 61.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 97.
- Ibidem, p. 42-43.
- Rustoiu 1996, p. 67.
- Rustoiu 1996, p. 72.
- Rustoiu 1996, p. 72-76.
- Berciu şi colab. 1965, fig. 20/6.
- Nicolăescu-Plopşor 1945-1947, p. 26, fig. V/5.
- Opinie exprimată de Cristinel Plantos căruia îi mulţumesc pe această cale pentru bunăvoinţă şi pentru sfaturile deosebit de utile, oferite cu generozitate.
- Grupul cultural Padea-Panagjurski Kolonii este singurul care a practicat înmormântarea războinicilor săi cu echipamentul lor militar complet, ceea ce a permis studierea detaliată a arsenalului lor. Cf. Domaradzki 1986.
- Ursachi 1995, p. 143, pl. 46/10; 244/38.
- Vulpe 1976, p. 212.
- Gumă 1991, p. 102.
- Alexandrescu 1980, p. 26, p. 55, fig. 66/3.
- Vulpe 1976, p. 208.
- Ibidem, p. 212.
- Beldiman 1989, p. 127, fig. 1.
- Ibidem, p. 127-128, fig. 2-3.
- Rustoiu 1996, p. 150.
- Ursachi 1995, p. 142, pl. 45/15-21; 244/1-7; pl. 45/14, 22; 244/8, cu bibliografia.
- Ursachi 1995, p. 147.
- Gheorghiu 2005, p. 165-174.
- Ursachi 1995, p. 145.
- Dima 2005, p. 179-195.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 124-128, cu bibliografia.
- Hătărăscu 1982, p. 245.
- Ibidem, p. 248.
- Rădulescu şi Dimitrescu 1966, p. 270.
- Ibidem, p. 36; p. 179; p. 227-229; p. 246-247.
- Procedeu de extragere a aurului şi argintului din minereurile bogate în plumb, constând în topirea minereului într-un curent de aer şi în separarea plumbului sub formă de zgură.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 96-103; Rustoiu 1996, p.66-76.
- Rustoiu 1996, p.
- Problematica prelucrării aurului de către daci a fost readusă în discuţie odată cu descoperirea unui set de brăţări spiralate de aur, datate sec. I. p. Chr.
- Identificarea acestor coifuri ca fiind „princiare” pleacă de la premisa că ele au aparţinut reprezentanţilor proeminenţi ai aristocraţiei getice, şefi militari şi/sau basilei locali, delimitând, în acelaşi timp, aceste coifuri de ceremonie de alte coifuri, de fier şi/sau bronz, piese de echipament de luptă, funcţionale, ce au aparţinut de asemenea unor căpetenii militare sau politice.
- Ştefan Burda localizează descoperirea „undeva în zona Haţegului”. Cf. Burda 1979, p. 30.
- Berciu 1969, p. 84.
- Ibidem, p. 33-76.
- Ibidem, p. 45.
- Berciu 1969, p. 77-82.
- Burda 1979, p. 30.
- Ibidem.
- Moscalu 1986, p. 60.
- Nu toate aceste coifuri provin din contexte funerare, gruparea lor în această categorie fiind făcută prin analogie, existând posibilitatea ca unele să fi fost depuse în sol în cadrul altor evenimente decât cele legate de moartea proprietarului. Cf. Berciu 1969.
- Cf. Boroffka 1987, p. 62-73.
- Hătărăscu 1982, p. 190-196.
- Rădulescu şi Dimitrescu 1966, p. 164-168; 174-175; 185-191; 193-198; 229-237; 266-269.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 16.
- Ferenczi 1979, p. 100.
- Florus, Războiul cu tracii, I, 39 [III, 4], 6, apud Izvoare, I, p . 523.
- Giurăscu 1975, p. 21.
- Iaroslavschi 1997, p. 89.
- Olteanu şi colab. 1981, p. 6.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 37.
- Ibidem, p. 41.
- Ibidem, p. 56.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 135-137, cu bibliografia; Ursachi 1995, p. 142, cu bibliografia.
- Moscalu 1977, p. 331-332, fig. 9.
- Bârca 1999-2000, p. 413-414.
- Daremberg, Saglio 1926, p. 584.
- Moscalu 1977, p. 334-335; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 129-130; cu bibliografia.
- Bârcă 1997, p. 83-85; Ursachi 1995, p. 145.
- Popa 2008, p. 360, fig. 1/4.
- Daicoviciu 1954, p. 65.
- Brilinsky 2008, p. 30-31.
- Informaţie primită de la Gabriela Gheorghiu, căreia îi mulţumesc pe această cale pentru amabilitate.
- Datele sunt pur orientative şi se bazează pe analiza scutului de la Piatra Roşie, singurul integrat în circuitul ştiinţific deocamdată. Vezi şi Korodi 1967; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 131; Florea şi Suciu 1995.
- Crişan 1980, p. 83.
- Rustoiu 1996, p. 149, cu bibliografia.
- Ibidem.
- Rustoiu 2008, p. 25.
- Vulpe 1976, p. 208.
- Ibidem, p. 212.
- Ibidem, p. 208.
- Rosetti 1969, p. 82; Măndescu 2000, p. 58.
- Vulpe şi Căpitanu 1971, p. 160, fig. 4/2.
- Crişan 1980, p. 83; Crişan 1993, p. 123, ; Rustoiu 2002, p. 20; Rustoiu 2008, p. 27;
- Sîrbu şi colab. 2007, p.196, p. 257, fig. 43.
- Rustoiu 2008, p. 25.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 132-134.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 138.
- Doar un singur exemplar face, deocamdată, excepţie de la această regulă, anume cel descoperit la Piatra Roşie. Cf. Daicoviciu 1954, p. 90, fig. 32, p. 91, fig. 33-34.
- Domaradzki 1986, p. 228.
- Borangic 2009, p. 54.
- Domaradzki 1986, p. 231.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 138.
- Rustoiu 2007, p. 73.
- Borangic 2009B, p. 44.
- Borangic 2007-2008, p. 44-62.
- Borangic 2009C, p. 22.
- Cuţitele sunt întâlnite şi în inventarul mormintelor de tip Padea-Panagjurski Kolonii. Cf. Stalio 1986; Butoi 1974; Sîrbu şi colab. 2007.
- Vulpe 1988, Pl. LXVI, p. 133;
- Bobu Florescu 1960, fig. 197, p. 429, Borangic 2010, p. 10-21.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 150.
- Rustoiu 1995-1996, p. 77.
- Ibidem, p. 78.
- Ibidem, p. 80.
- Rustoiu 1996, p. 183.
- Berciu 1963, p. 398.
- Boroffka 1987, p. 61; Asupra acestei rute de pătrundere a metalurgiei în spaţiul nord-balcanic înclină majoritatea cercetătorilor. Cf. Crişan 2008, p. 183.
- Crişan 2008, p. 184.
- Plecând de la legăturile dintre metalurgie şi spiritualitate, putem spune că această meserie şi, prin reflexie, întreaga breaslă, era considerată superioară celorlalţi. Cf. Iaroslavschi 2006, cu bibliografia.
- Popescu 2004, p. 289.
- Iaroslavschi 2006, p. 257-264.
- Rustoiu 2008, p. 116-117.
BIBLIOGRAFIE:
Izvoare istorice:
- Izvoare - Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964.
Lucrări generale:
- Berciu 1969 - Dumitru Berciu, Arta traco-getică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969.
- Bobu Florescu 1960 - Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, Editura Academiei Populare Romîne, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1960].
- Burda 1979 -Ştefan Burda, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
- Crişan 1993 - I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, Editura Meridiane, vol.1, Bucureşti, 1993.
- Crişan 1977 – Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
- Crişan 2008 - Ion Horaţiu Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008.
- Daicoviciu 1954 - Constantin Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954.
- Daicoviciu 1965 - Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
- Daicoviciu 1972 - Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.
- Daremberg şi Saglio 1926 - C. Daremberg, M. E. Saglio, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, Paris, 1926, tom 5, vol. 1, (T-Z).
- Dupoi şi Sârbu 2001- Vasile Dupoi, Valeriu Sârbu, Incinta dacică fortificată de la Pietroasele-Gruiu Dării, judeţul Buzău, I, Editura Alpha, Buzău, 2001.
- Giurăscu 1975 - Constantin C. Giurăscu, Istoria pădurii româneşti, Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
- Glodariu şi Iaroslavschi 1979 - Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.-I e.n.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
- Hătărăscu 1982 - Ovidiu Hătărăscu, Metalele în epoca actuală, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
- Iaroslavschi 1997 - Eugen Iaroslavschi, Tehnica la daci, Bibliotheca Muzei Napocensis, Cluj-Napoca, 1997.
- Miclea şi Florescu 1980 - Ion Miclea, Radu Florescu, Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Geto-dacii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980.
- Rustoiu 1996 - Aurel Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II î.Chr. – sec. I d.Chr). Tehnici, ateliere şi produse de bronz, Bibliotheca Thracologica, Bucureşti, 1996.
- Rustoiu 2002 - Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2002.
- Rustoiu 2008 - Aurel Rustoiu, Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008.
- Sîrbu şi colab. 2007 - Valeriu Sîrbu, Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Silviu Purece, Dragoş Diaconescu, Nicolae Cerişer, Vestigiile dacice de la Hunedoara, Editura Altip Sibiu, 2007.
- Turcu 1079 - Mioara Turcu, Geto-dacii din Câmpia Munteniei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
- Ursachi 1995 - Vasile Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bibliotheca Thracologica, X, Bucureşti, 1995.
- Vulpe 1988 - Radu Vulpe, Columna lui Traian. Monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1988.
Studii, articole, cataloage, lucrări speciale:
- Alexandrescu 1980 - A. D. Alexandrescu, La nécropole géte de Zimnicea, în Dacia, N.S., 24, 1980, p. 19-126.
- Bârcă 1997 - Vitalie Bârcă, Echipamentul şi armamentul defensiv al geto-dacilor în preajma războaielor daco-romane, în Istros, 1997, VIII, p.83-96.
- Bârcă 1999-2000 - Vitalie Bârcă, Arcurile şi săgeţile sarmaţilor, în Analele Banatului, S. N., VII-VIII,1999-2000.
- Beldiman 1989 - Corneliu Beldiman, Plăcuţele de cuirasă (lorica squamata) din Dacia Preromană, în Carpica, XX, 1989, p. 125-137.
- Berciu 1963 - Dumitru Berciu, Este şi o cale cimeriană de difuziunea metalurgiei fierului, în SCIV, tom 2, XIV, 1963, p. 396-401.
- Berciu şi colab. 1965 - Ion Berciu, Alexandru Popa, Hadrian Daicoviciu, La forteresse dace de Piatra Craivii (Transylvanie, Roumanie), în Celticum, XII, 1965, p. 115-163.
- Borangic 2007-2008 - Cătălin Borangic, Falx dacica. II. Tentativa de reconstituire, în NEMVS, II-III, nr. 3-6, 2007-2008, p. 44-62.
- Borangic 2009 - Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Mahaira, în BCSŞ, 15, 2009, p. 47-67.
- Borangic 2009B - Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica, în Terra Sebus, I, 2009, p. 42-61.
- Borangic 2009C - Cătălin Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în NEMVS, IV, 7-8, 2009.
- Borangic 2010 - Cătălin Borangic, Câteva observaţii privind cosoarele în lumea dacică, în NEMVS, nr. 9-10, 2010, p. 10-22.
- Boroffka 1987 - Nikolaus Boroffka, Folosirea fierului în România de la începuturi până în secolul al VIII-lea î.e.n., în Apulum, XXIV, 1987, p. 62-73.
- Brilinsky 2008 - Vladimir Brilinsky, Istoria de lângă noi, în Dacia Magazin, nr. 55, 2008, p. 23-31.
- Butoi 1974 - Mihail Butoi, Mormânt de incineraţie din epoca fierului descoperit la Slatina, în Oltenia. Studii şi comunicări, Craiova, 1974, p. 29-32.
- Catalog 2006 - Catalogul expoziţiei Dacia Avgvsti Provincia, Bucureşti, 2006.
- Cociş 1982-1983 - Sorin Cociş, Ateliere de bronzieri în Dacia pre-romană. (sec. II ī.e.n. – sec. I e.n.), în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 139-144.
- Cociş 1995 - Sorin Cociş, Ateliere de bronzieri din Dacia romană, în AMN, 32, I, 1995, 383-391.
- Crişan 1980 - Ion Horaţiu Crişan, Necropola dacică de la Cugir, jud. Alba, în Apulum, XVIII, 1980, p. 80-87.
- Dima 2005 - Cristian Dima, Pinteni dacici în epoca regatului, în Sargetia, XXXIII, 2005, p. 189-195.
- Domaradzki 1986 - Mieczyslaw Domaradzki, Les épées en thrace de la deuxiéme moitié du Ier millénaire avant notre ére, în Revue Aquitania, Supplement, 1, 1986, p. 227-231.
- Ferenczi 1979 - István Ferenczi, Importanţa unor metale neferoase şi a unor minerale în procesul de formare a puterii dacice în Munţii Orăştiei, în Sargetia, XIV, 1979, p. 93-101.
- Florea şi Suciu 1995 - Gelu Florea, Liliana Suciu, Observaţii cu privire la scutul de la Piatra Roşie, în EphemNap, V, 1995, 47-61.
- Gheorghiu 2005 - Gabriela Gheorghiu, Un modiolus descoperit în cetatea de la Costeşti-Cetăţuie, în Angvstia, 9, 2005, Arheologie, p. 165-174.
- Gumă 1991 - Marian Gumă, Cîteva precizări asupra unor tipuri de coifuri de la sfârşitul primei epoci a fierului şi începutul celei de a doua descoperite în sud-vestul României, în Thraco-Dacica, XIII, 1-2,1991.
- Iaroslavschi 2006 - Eugen Iaroslavschi, Statutul social al metalurgiştilor daci, în vol. Fontes Historiae. Studia in Honorem Demetrii Protase, Bistriţa – Cluj Napoca, 2006, p. 257-264.
- Korodi 1967 - Iosif Korodi, Restaurarea şi conservarea unui scut dacic, în AMN, IV, 1967, p. 513-523.
- Olteanu şi colab. 1981 - Ştefan Olteanu, N. Neagu, D. Şeclăman, Tehnologia obţinerii fierului din minereu şi problema continuităţii istorice pe teritoriul României în mileniul I e.n, în SCIVA, tom 32, nr. 1, 1981.
- Emil Moscalu, Sur les rites funéraires des Géto-daces de la plaine du Danube, în Dacia, N.S., XXI, 1977, p. 329-340.
- Măndescu 2000 - Dragoş Măndescu, O nouă piesă de armament defensiv geto-dac, în RIM, 3 (61), 2000, p. 58.
- Moscalu 1986 - Emil Moscalu, Mormântul princiar de la Peretu (jud. Teleorman), în Thraco-Dacica, VII, 1986, p. 59-70.
- Nicolăescu-Plopşor 1945-1947 - C. S. Nicolăescu-Plopşor, Antiquités celtiques en Olténie, în Dacia, XI-XII, 1945-1947, p. 17-43.
- Popa 2004 - Cristian Ioan Popa, Descoperiri dacice pe valea Cugirului, în Daco-geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Deva, 2004, p. 83-166.
- Popa 2008 - Cristian Ioan Popa, A Possible Dacian Burial in the Vecinity of the Piatra Craivii Fortess, în Apulum, XLV, 2008, p. 357-365.
- Popescu 2004 - Mariana Cristina Popescu, Aspecte sociale privind meşteşugul olăritului în Dacia preromană, în Daco-geţii, 2004, p. 287-295.
- Rosetti 1969 - Dinu V. Rosetti, Au fost amazoane în Dacia, în MI, anul III, 11(32), 1969, p. 90-94.
- Rustoiu 1995-1996 - Ateliere de orfevrărie şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, în Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania, coord. Sorin Mitu şi Florin Gogâltan, Oradea-Cluj, 1995-1996, p. 76-82.
- Rustoiu 2007 - Aurel Rustoiu, Thracian sica and Dacian falx. The History of a „National” Weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu Oblata, Cluj-Napoca, 2007, p. 67-82.
- Sîrbu 1992 - Valeriu Sîrbu, Un atelier de prelucrare a podoabelor din bronz descoperit în dava de la Grădiştea, jud. Brăila, p. 37-43; 371-383, în Istros, VI, 1992.
- Stalio 1986 - Blaženka Stalio, Le site prehistorique Ajmana a Vrbica, în Cahiers des Portes de Fer, III, Beograd, 1986, 27-50.
- Teodor 1989 – Silvia Teodor, Consideraţii asupra metalurgiei fierului în epoca Latene la est de Carpaţi, în Thraco-dacica, X, 1989, p. 67-73.
- Vulpe şi Căpitanu 1971 - Alexandru Vulpe, Vasile Căpitanu, Une tombe isolée de l`époque de La Téne á Răcătău, în Apulum, IX, 1971, p. 155-164.
- Vulpe 1976 - Alexandru Vulpe, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 193-215.
- De Antiquitate 7, 2013, p.14-56
Abrevieri utilizate:
- AMN - Acta Musei Napocensis, Cluj, 1, 1964 şi urm.
- Analele Banatului - Analele Banatului. Buletinul Muzeului din Timişoara, Timişoara, 1928-1931 şi urm.
- Angvstia - Angustia, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, Sf. Gheorghe.
- Apulum - Apulum, Acta Museii Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia (Acta Musei Apulensis), Alba Iulia, 1, 1942 şi urm. (din 1992 Muzeul Naţional al Unirii).
- Carpica - Carpica, Bacău, 1, 1968 şi urm.
- Celticum - Celticum, Supplement a OGAM -Tradition celtique, Rennes, 1 şi urm.
- Dacia - Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, Bucureşti, 1, (1924) - XII (1948). Nouvelle serie: Revue d'archeologie et d'historie ancienne, Bucureşti, 1, 1957 şi urm.
- EphNap - Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca, 1, 1993 şi urm.
- Istros - Istros. Buletinul Muzeului Brăilei.
- MCA - Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti, 1, 1953 şi urm.
- Nemvs - Nemvs. Revista Asociaţiei Culturale Sarmizegetusa, Alba Iulia, 2006 şi urm.
- Pontica - Pontica. Studii şi materiale de istorie, arheologie şi muzeografie, Constanţa, 1, 1968 şi urm.
- RIM - Revista de Istorie Militară, Bucureşti. Înainte era LIP.
- Sargetia - Sargetia, Buletinul Muzeului judeţului Hunedoara (Acta Musei Devensis), Deva, 1, 1937 şi urm.
- SCIV(A) - Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, 1, 1950 şi urm. (din 1974 Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).
- Thraco-Dacica - Thraco-Dacica, Bucureşti, I, 1980 şi urm.
|