(Dedicată oştirii române)
22 aprilie 1846
Puţini erau la număr ostaşii României,
Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei
Semeţ înaintară cu pas răsunător,
Din suliţe, din coifuri, din armele albite,
Când soarele în unde, în raze aurite,
Lumina îşi răsfrânge pe steagul tricolor,
Când caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Muşcând de neastâmpăr zăbala ce-i ţinea,
Izbind sub ei pământul şi răsuflând omorul,
La sunete de luptă pe câmp îşi luau zborul,
Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea,
Şi când auzii glasul armatei tunătoare,
Şi când văzui silitra de fulger purtătoare
Câmpia, atmosfera de fum întunecând,
Iar printre fum, prin ceaţă, egretele - albicioase
Mişcându-se departe, ca umbre fioroase
Ce ies din întuneric o crimă-ameninţând,
Electrică schânteie simţii... şi bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suită ca mânia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci;
Sub pasurile mele simţii arzând pământul,
Şi vechea strălucire, cu zgomotul, cu vântul,
Iluziei-mi bogate cu fală se ivi.
A! unde e acuma puternica mărire
Din vremea când a ţării eroică oştire
În lupte uriaşe Buzeştii comanda,
Când vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Şi duhul răzbunării cu manta-i sângerată
Da semnul biruinţei şi calea ne-arăta?
Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preţ veşnic meritat;
Iar praful ce acolo de vânturi viscoloase
În aer se ridică e pulbere şi oase,
Ce tabere duşmane în treacăt au lăsat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Dacă mahometanii vedeau câteodată
Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind,
Cuprinşi de-adâncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupră-le venind.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aşa erau odată românii, dar unirea
Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea,
Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care ştie
Cu numele-i să tragă norodul amăgit.
Aşa în proaste căpişti care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulţimii adunate oracole-mpărţea:
Oracole viclene de interes dictate,
De înţeles lipsite, de patimi explicate,
Şi-n care neştiinţa neînceatat credea.
Dar tot se aflau încă virtuţi, şi viitorul
În ele se încrede, aşteaptă ajutorul
Ce îl aduc la naţii bărbaţi mântuitori:
Însuşi domnul naturii zisese altădată
Că pentr-un drept el iartă Gomora vinovată:
Dreptatea şi virtutea în ceruri sunt surori.
Iar voi, războinici tineri, drage batalioane,
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veţi răspunde l-a patriei chemare,
Căci vechiul nostru sânge nu poate fi schimbat.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
