Lisimac închină toată-oştirea sa
Ce-n tărâmul dacic soarta delăsa.
Şi, bând apă, zice-necat de suspine
- "Zei prea buni! Ce rele revărsaţi pe mine!
Dintr-un mare rege pe pământul meu,
În străine locuri astăzi rob sunt eu!"
Dacii, după datini, cer să-omoare prinşii;
Însă Dromichete vine printre dânşii
Şi-astfel le vorbeşte: - "Dacii mei stimaţi,
De vom da noi morţii p-ăşti străini bărbaţi,
Fraţii lor veni-vor c-oaste mult mai mare
În pământul nostru pentru răzbunare.
Dacă, dimpotrivă, viaţa le-am cruţa,
Amicie lungă ne vor conserva."
Regele vorbeşte. Popolul consimte.
Regii se sărută, cu mândre cuvinte.
Dacii cheamă prinşii la splendide mese
Unde vase d-aur şi bucate-alese,
Vinuri generoase pe meseni răpesc
Printr-un lux ce farmecă-ochiul omenesc.
Însă l-alte mese dacii-atunci s-aşază
Şi din vase simple, simplu ospătează.
Lisimac nu ştie pentru ce cuvânt
Cu-ndoite moduri, două mese sânt.
Crede că barbarii vor să-i învenine.
Dromichet pricepe şi cu vorbe line
- "Nu luaţi aminte chipul cum mâncăm.
Noi cunoaştem luxul, dar nu-l practicăm.
El dă nevoinţe cari-aduc în viaţă
Griji ce schimbă-n lacrimi orişice dulceaţă.
Cu simplicitatea, prin străine ţări
Nu cătăm prin arme prăzi şi răzbunări.
Însă de ne-alungă Dumnezei şi ţară,
Moartea pentru-aceste nu ne pare-amară.
Ne-apărăm cu suflet, devenim eroi,
Căci nevrând rău altor, nu-l vrem pentru noi!"
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
