 Întăi pre limba Lătiniască izvodit, iară acum pre limba Româniască scos cu truda şi osteninţa lui DIMITRIE CANTEMIR Voievodul şi de moşie domn a Moldovii şi a Svintei Rossieştii Împărăţii Kniadz
În Sanct Petersburg
annul [7225] 1717
Lui Dumnădzău unuia, în Troiţă închinatului şi slăvitului, Λατρείαν, în véci!
Lucrurile vechi şi a annilor bătrânéţe, altuia nu aşé cu cuviinţă să cad fără numai unuia carele iaste Παλαιός τών ήμερών. Adeverinţa cuvântului, nu alt mai gata scutitoriu sau mai înţelept ocârmuitoriu a afla poate, fără numai pre cel vécinic Cuvânt, carile sigur iaste adevărul, cu părintele născătoriul sau de o fiinţă. Dragoste cătră cel de aproape nu să poată plini, fără numai în temeliia şi izvorul dragostii Duhului, carile ne învaţă toată adeverinţa şi toată dreptatea, carile de la Părintele vecinicéşte purcéde şi pre Fiiul mai denainte şi după toată vrémea să odihnéşte. Pentru aceasta dară ţie, cerescule Părinte, căruia annii nu să scad, ţie a anarhului Părinte Fiiu, a căruia naştere iaste mai denainte şi peste toţi vécii, şi ţie, Svântule Duh, a căruia purcédere covârşéşte toate vremile trecute şi viitoare, şi încă ţie unuia, svântului şi marelui Dumnădzău, sudorile osteninţilor méle în loc de jirtvă de laudă aduc şi închin.
Supt scutul nebiruitelor tale puteri, slabe şi lângede osirdiile méle să aciuedz şi să le scutesc alerg. Pre tine, bunule Doamne, pricina cea dintăi şi pricinitoriul a tuturor bunătăţilor credzind şi cunoscând, în binele fratelui şi în folosul de aproapelui (pentru carile tare poruncindu-ne, după tine, în dragostea lui, toată légea şi prorociia să cuprinde şi voia ta a să împlé, arăţi) lucruşorul acesta cu tine l-am început şi, cu nenumărate şi nemăsurate milostivirile tale, iată că l-am şi săvărşit.
Pentru carea ţie, α şi ω, începutului şi sfârşitului, cu umilit suflet şi cu înfrântă inimă, plecându-l şi supplecându-l, rogu-mă nu-l lepăda, nu-l tréce, ce ca un bun şi milostiv ce eşti, de ochiul zavistnic şi de limba simceloasă păzindu-l şi ocrotindu-l, ţie, căruia unuia să cuvine toată slava şi închinăciunea mărire dă, de acum şi pănă în véci, Amin.
PRIDOSLOVIE
Ţiţeron, marele acela a romanilor Dimosthenis, a limbii lătineşti părinte, a ritoricăi canon, a cuvântului îndreptariu, a vorovii frumoasă neapotrivită pildă şi mai a tuturor ştiinţelor domn, în toate oraţiile scrise şi dzise, veri lăudătoare ar fi fost, veri hulitoare, şi într-alte mai fără număr epistolii şi scrisori, cu toată a minţii istăciune, pre carea firea i-o dedease şi meşterşugul cu multul înainte i-o ascuţisă, precum puţin să să fie ostenit, puţin să fie asudat să véde; iară pănă a scrie o carte, cu carea poftéşte de la un Lucţiie, pentru ca să-i scrie viiaţa, sau, mai cu de-adins, lucrurile carile pre vrémea consulatului lui să tâmplasă şi celor mai pre urmă lauda, în pomenire să lasă (precum de pe cuvintele lui chiar să cunoaşte), nu numai căci în toate părţile vétrelele socotélii deşchidzând mintea mult îşi zbătusă, ce încă su d oir d e s inge s ă f ie v ărsat, singur să vădéşte. Cu ce mijloc adecă, şi cu ce măiestrie, laudele sale altora li-ar ivi, şi lucrurile de sine făcute, veri de lăudat ar fi, veri amintrilea, cu condeiul strein şiruindu-să şi împodobindu-să, fără nici un sămn de ambiţie, să le poftiască. Aşijderea încă el trăind, precum alţii le citesc şi le prăznuiesc audzind, o nespusă a voii bucurie şi a poftii desfătare a apuca să poată. De lucru ca acesta dară vrând să să apuce, toate coardele minţii îşi întinde; nici unii osteneale cruţă, nici a sudorilor pohoaie simpte; şi ca cum asupra ritoricăi s-ar urgisi, şi ca cum de povijiia aflării săracă ar probozi-o, toate săcriile cu fundul în sus îi răstoarnă, toate avuţiile cuvântului, ca alt cheltuitoriu, îi răzsipă, îi azvârléşte; şi nici să odihnéşte pănă când fundamentul Pridosloviii sale află, pune şi întăréşte; de ciia aceştiia pofte doaă mai alése temelii aşadză; deci una iaste, ca când cineva vrând laudele sale în credinţa altuia să le dea, nu cu gura, nici cu condeiul şi cu hârtiia trebuie să să slujască. A doa, stidirea (carea amintrilea pre fietecine laudele sale a-şi dori opréşte), cu mijlocul scrisorii, trebuie a nu să băga în samă, sau aşéşi de tot a să rădica. Acéstea dară puind, apoi scrisoarea, dzice, nu să ruşiniadză. De aicea înnainte prea bogată cu carea să să poată dezvăli materie dobândind, nu mai puţin îndrăzneţi decât slobodzi a sprintinii péne dălogi sloboade, carea, laţi câmpii ritoricăi cutreierând, atâta să răşchiră şi să răpéde, cât nu slujba condeiului scriitoriu, ce chipul lopăţii a omului vânturătoriu să véde a face; şi cu atâta arsură a poftii cinstii să înfocadză, cât şi scrumul şi cenuşea inimăi în aerul deşértii slave să fie vânturat slujitorii cuvântului a giudeca nu să siesc. Carii, macar că chipul dulce a grăi, frumos a scrie şi aburii slavăi cu meşterşug a vâna, îi laudă şi să miră; însă nicicum a să cumpăta nu pot, ca să nu-i iasă înnainte cu un chip oarecare de glumă şi oarecare lucru de izbélişte şi de obrăznicie într-însul să nu însemnédze. De vréme dară ce Ţiţeron (şi care Ţiţeron, ca carile adecă nici mai denainte au vădzut Roma, nici pre urmă iaste să mai vadză), poftind lucrurile carile pre vrémea dregătoriii lui s-au lucrat cu mâna altuia să să scrie, într-atâta de ascuţit şi în drăpt giudeţ cade, fără prepus iaste că altul, oricine ar fi acela carile faptele moşiii sale, cu cât de prost condeiu scriind, şi următorilor săi, pre urmă, a le lăsa s-ar ispiti, ca moimâţa lui Ţiţeron socotindu-l, poate fi nici de râs vrédnic îl vor ţinea.
Însă acéstea toate, precum să cade căutându-să şi socotindu-să, tot neclătită şi nemutată rămâne acea vestită a bătrânilor dzisă: μάχου ύπέρ πατρίδος, „lupăt -te pentru moşie”, într-a căriia cea după lége plinire, pre lângă stidire încă şi frica iaste de rădicat. Cătră aceasta adaog: toţi carii lucrurile moşiii ale sale şi ale sale (oricum şi în ce fél ar fi eale) ale moşiii a să socoti vor, căci nu mai puţin trebuie a să osteni, nici mai puţine sudori sint de vărsat pentru apărarea sa decât pentru apărarea moşiii, încă carea şi mai de cinste să socotéşte în lupta pentru moşie priimită. Dzis-au cei bătrâni înţelepţi, precum îndrăzniala (carea între răutăţi să numără) ia schiptrul şi poartă epitropiia vitejiii, carea doamnă a tuturor vredniciilor iaste. Şi aceasta adevărat că bine au dzis: că unde moartea iaste mai cinstită şi mai plăcută decât viaţa, acolo răutatea cu de-a sila în bunătate să schimbă. Cu care mijlloc de multe ori s-au tâmplat, îndrăzneala cu pintinii deznădejdiurii boldită fiind, precum celor biruiţi nenedejduită a biruinţii pohfală aşé celor ce era biruitori neaşteptată a prăpădeniii plânsoare să fie adus. Aşé dară învăţătura aceasμtάaχ ου ύπέρ πατρίδος, „luptă -te pentru moşie” şi stidirea împreună cu frica, afară scoate, căci şi „dragostea toate biruiaşte”. Pre carea noi, ca pe un vârtos şi tare scut îmbrăţăşind, drépte arme pe dreptul vom apuca; şi în câmpul istoriilor ieşind, cu înfipţi paşi şi cu neîntoarsă faţă, pre vrăjmaşea a de demult uitării tirănie la lupta monomahiii vom chema; şi pentru izbândirea laudelor şi slavii moşiii, pănă la vărsarea aceii mai de pre urmă a singelui picătură, lupta vom sufferi: şi încă svânta agiutorindu-ne adeverinţă, precum ca a vulturului (supt a căruia chedzi s-au şi născut), cea din fire şi din naştere tineréţe să-i întoarcem tare nedejduim.
Ce poate cineva să dzică: Cine şi de unde eşti tu, o, omănaşule? Din mijlocul varvarilor ieri-alaltăieri ieşind, de năprasnă nemérnic te iveşti. Ce caută la tine arme ca acélea? De unde? Şi în lupta monomahiii când ti-ai învăţat? Unde şi carile îţi sint puterile şi alalte cătră acéstea trântituri, trébnice măiestrii cu carile înnaintea putérnicei tiranii ca aceştia macar a te ivi, necum biruinţa a nedejdui să poţi? La acéstea îndămână ne iaste răspunsul. Adecă, precum noi sintem să facem ca helvetul cel tânăr şi de la bătrânii săi în samă nebăgat, carii, vădzând primejdiia carea de la nepriiatini fără véste li viniia asupră, aşijderea pre sine de arme şi de alte oşteneşti cinii lipsiţi ştiindusă, oare cu mânule goale fortuna bătăii să ispitească, au urgiii vrăjmaşului cale să dea ar fi mai cu folos, mult sfătuind şi nemică stătătoriu alegând, - tânărul răspunde precum pentru lipsa armelor nu li-ar trebui să poarte atâta grijă, căci el foarte bine ştie precum nepriiatinii vin cu tot féliul de arme încărcaţi, pre carile din mânule lor răstorcându-le, nu numai pre lesne, ce încă cu multul mai fericit şi mai lăudat, pre nepriiatini cu ale lor arme a bate şi a birui vor putea; şi aşé făcând, spun istoricii că nu s-au amăgit.
Aşé dară şi noi, asémenea acestora făcând, împotriva tirăniii uitării lucrurilor, nu numai stâbla biruinţii (pre carea iubitei moşii cu tot de-adinsul poftim) nedejduim, ce încă ca şi marele acela întemeliitoriul nostru Traian vom face, carile avuţiile céle din jacurile romanilor Decheval, domnul dachilor, strânse şi ascunse le avea, tocma din fundul apii Sargheţiii la ivală li-au scos, şi visteriii romanilor, adecă a cui au fost, li-au dat.
Într-acestaşi chip, iarăşi dzicem, şi noi făcând, pre céle cu vechimea vremilor îngropate a vechilor istorii comoare la lumină a le scoate şi la triaba de obşte a le arăta ne vom sili, şi céle româneşti precum romanilor să cuvin vom dovedi.
Cândailea părea-să-va cuiva precum acéstea, carile noi făgăduim şi înainte slobodzim, că nu buhnete de puşci oşteneşti, ce lătrături de ţerberi şi de mici ţâncşori şi fricoşi, nu platoşe şi scuturi, ce beşicuri de vânt îmflate şi pe apă înnotând; nici de ciia arme de biruinţă purtătoare, ce cuvinte în samă nebăgate şi nevoinţă pentru deşartă slava, în zădar cheltuită, să fie îi va părea, crédem şi ştim. Însă cătră aceasta mai ştim precum că părérea scaunul adevărului a răsturna sau locul a-i cuprinde nicicum nu poate. Pentru care lucru, nu adevărata a lucrurilor ştiinţă îndoitei păreri, ce părérea negreşitii ştiinţe pururea a să înduplica şi ei a să pleca să cade.
Aşijderea şi noaă a ni să părea slobod va fi că nu cu acest al nostru pentru vechimea Romano-Moldo-Vlahiii Hronic, ca nu cumva de la vecinii de primpregiur vreo vrajbă neâmblândzită să ne scornim, să nu cumva în loc de glumă şi de râs să ne luăm ca şi cum de dulce dragostea patriii nebuniţi a fi socotindu-ne, să dzică că célea ce să cad credinţii istoriceşti hotare am sărit. Că acéstea măcar cevaşi împotriva noastră nefăcând, cu intriagă consţienţie mărturisim (însă deosăbi de lunecarea neştiinţei carea tuturor oamenilor aproape şi de casă iaste) că nu aşé după a noastră şi a patriii voie să fim îmblat, cu carea cea de demult potolită şi supt răcită cenuşea zavistiii învălită scânteaie, într-a urăi şi clevetii pojar să o aţiţăm şi să o ijdărâm.
Că cine, mă rog, ar fi acela carile să gândiască, ca cu crieri de aramă, precum cu hulele altora (nu dea Dumnadzău!) adaogerea laudelor sale c-ar putea dobândi? Plăcut şi încă cu fericire ni-ar fi fost nici nărocul acestui câmp să fim ispitit, nici cununa aceii după pravilă luptă să fim aşteptat. Ce cine iaste aşé de nărocit cetăţan? Cine iaste atâta de fericit Ţiţeron, carile nu unul, ce o mie de Lucţii să poată avea, şi pin osteninţele srteine lăudândusă prin céle în patru părţi a lumii deşchise a Romii porţi să între pohfălindu-să. Dimpotrivă: cine atâta slab de minte ar fi acela carile ş-ar pofti aşé de groaznice şi atâta de straşnice menituri şi uri să ispitească şi atâtea împotrivnice chitéle a audzi să învoiască?
Însă pre fietecare rătăcită voie stăpâni-o-va dzisa înţelepţilor: Φίλο ς o Πλάτων, φ ίλο ς o Σωκράτης, άλλα μαλλο ν φ ιλή ή άλήθεια, „priiatinu-i Platon, priiatinu-i Socrat, însă mai priiatinu-i adevărul”. Cu care lége şi povaţă, orice acru ar fi cu dulce vom gusta, şi oricât de ascuţite ar fi a chitélelor dosediri, véseli le vom sufferi, numai a neimatii constienţie întregiune să păzim, de vréme ce ea singură adeverinţa istoriii mai luminat va arăta decât radzele soarelui umbra ceasornicului de soare, şi fără nici o încâlcitură va învăţa precum toate neamurile şi a niamurilor late împărăţii câte astădzi Evropa în sinul său încăldzéşte şi ţine, cu niamul romano-moldo-vlahilor alăturândusă nu pot să nu-şi cunoască ale sale începături prea proaspete, şi înaintea vechimei bătrânéţelor lor, ca nişte brudii şi tineréle de vârstă (sau mai adevăr să dzicem) ca nişte strânsuri, fără nici o dreptate între cei de loc vârâte, să nu mărturisască.
Căci toate céle despre Apus a Evropii niamuri (nu dea Dumnădzău trufie cuvântului) măcar că astădzi mari, tari şi evghenisite sint, însă alţi părinţi nu-şi pot cunoaşte, fără numai pe gotthi, vandali, unni, sclavoni, adecă a Schithiii îngheţate rumpturi; şi mai cu de-adins, pre singură Italia atâta zămintitură şi amestecătură de varvari au cuprins-o, cât precum odânăoară chinicul Dioghenis cu făcliia aprinsă amiadzăzi pe uliţă, aşé astădzi în mijlocul Romii pre cel hiriş roman cineva a-l cerca mult să să osteniască şi de-abiia să-l nemeriască, ca din varvari să-l poată alége.
Una numai şi singură iaste naşterea ghermanilor, carea precum curată şi chiară săminţiia să să fie păzit, la scriitori aflăm; iară alalte toate din sine născuţi să şi chiamă; iară alalte toate zămislirea climatelor friguroase, a ceriului şi a pământului vrăjmăşie fugând şi şederile părinţeşti şi lăcaşurile de naştere părăsindu-şi şi ca nişte stérpe şi vieţii omeneşti netrébnice lepădându-le, în părţile Evropii despre Apus să fie năpădit; de ciia, cu frumuséţea şi bivşugul ţărâlor romanilor îndulcindu-să, întăi, ca pardoşii de Ircania, dintr-însele câteva părţi să fie înghiţit, apoi ca stăpânitorii cuprindzindu-le, într-însele piciorul şi scaunul să-şi fie înfipt.
Şi aşé de ciia cu cursul vremilor Crăiia Franţuzască (carea acmu după putérea chesăriască locul al doilea ţine), crăie, dzic, prea de bună naştere, înflorită, pre uscat şi pre mare foarte putérnică, pre la annul de la naşterea Ficioarii 420 în Franţia au început a fi; şi macar că pentru neamul franţozilor, cine şi de unde să fie, istoricii pănă acmu încă să ciartă, însă Petavie, om de niamul său franţoz, a vremilor şi a istoriilor curat şi ascuţit socotitoriu, cum să cade mărturiséşte, de vréme ce dzice: Pre această vréme (pre la annul de la noi însămnat) a ceii în toată lumea de bună naştere Crăiii Franţozeşti temeliile s-au aruncat, a căruia neam începătura necunoscută iaste, nici cu slovele vechilor deplin să arată. Aşijderea giudecă precum greşiţi să fie aceiia, carii socotesc, precum franţozii să fie luat începătură din rămăşiţa troadénilor. Apoi alége precum adunarea a multe niamuri varvareşti, carile pre acéia vréme Evropa prăda atâta de cinstită şi de vestită crăiie să să fie scornit şi, aruncând giugul romanilor, să fie cuprins Gallia, adecă ţara franţozască.
Aşé ispanii ce sint, fără numai gotthi pre la anul 414 în Ispania întrând, pre această de acmu a Ispaniii crăie au întemeiat?
Aşé longobardii, pre la annul Domnului Hristos 568, din Scandia coborându-să (de unde şi gotthii, vandalii, herulii şi gurţilinghii ieşisă) cât de multe crăii, carile acmu în Italia înflorit trăiesc, au pus.
Aşé saxonii, în anul de la Hristos 449, la ostroavele Britaniii trecând, crăiia anglicană şi scotică au aşedzat.
Aşé leşii, rudeniia schithilor sarmatici (aceiaşi sint şi slovénii), pre la annul mântuirii 465, cu voievodul lor Leh, Vistla trecând, a desfătatei crăii leşeşti nărocite începături au dat.
Aşé hunnii, rod de tătari asiatici, pe la anul ştérgerii păcatului 432, crăiii ungureşti şi nume i-au dat şi coróna i-au pus.
Aşé bolgarii şi carii după dânşii au urmat sclavénii şi sirbii, la annul întrupării vécinicului Cuvânt 499, din cea mai din fund a Crivăţului varvarime, ca cum năsipurile apii Volgăi ar fi năbuşit, afară vărsindu-să şi cu iute picior undele bivşugoasei Dunări trecând, Misia, Thrachia, Illiria, Trivalia (carea acmu iaste Sclavonia) şi câtăva parte din Machedonia şi pănă la Dalmatia, cu dése prădzi au lovit, şi de ciia, vecinilor groaznice, a Bohemiii, a Bulgariii, a Sclavoniii şi a Sirbiii crăii au descălecat.
Ce în scurt, mai toate ale Evropii şi a evropénilor niamuri, odânăoară prea varvari, iară acmu prea de bună naştere să fie fost aiavea iaste; carile într-însa, întăi ca nişte vrăjmaşi prădători să fie întrat, apoi (mintea cea de sus toate aşé despuind) osirdnici tocmitori şi bine cumpătaţi domnitori să fie ieşit, cum a celor vechi, aşé a cestor noi hronice ne povestesc.
Acéstea dară aşé; iară a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vrea să crédem adeverinţii carea în hronice mărturiséşte, de-i vom căuta cea mai de pre urmă vârstă (de când adecă Traian împăratul din Roma, împărătiasa cetăţilor, alegând cetăţéni romani în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe la annul tocmirii firii omeneşti 107 să fie început.
De-i vom cerca cea de pre mijloc vârstă, o vom găsi deodată cu Romulus, Roma şi cu numele roman adecă cu şépte sute, cincidzăci şi trii de ani mai denainte decât a să naşte Domnul Hristos. De-i vom iscodi cea dinceput naştere, precum de la răzsipa Troadii şi de la înstreinarea lui Eneas la Laţium, adecă în ţara lătinească, a vechilor sémne şi scrisori mărturisesc.
De-i vom întreba a evgheniii catastih şi a ghenealoghiii rând, precum romani în Roma, de cetăţéni romani şi oşténi veterani născuţi, a ellinilor nepoţi, strănepoţi de la Troada să să fie trăgănd, a grecilor şi a latinilor scriitori mărturisesc. De vom lua sama faptelor mai marilor lor, nu prădători, nu năpăditori, nu adăosători, ce înmulţitori, ce lăţitori, ce mai dinluntru şi mai de triabă mădulare a împărăţiii romanilor a fi îi vom găsi.
De le vom căuta firea, inima şi cea iroicească vitejie, aiave iaste că a hotarălor lumii romăneşti împotriva sirépelor neamuri tătăreşti ca nişte zidiuri de aramă puşi şi nebiruiţi apărători s-au socotit şi într-înşii numai să să fie păzit şi plinit acel adevărat cuvânt pentru cei hirişi romani de la Seneca dzis: „unde au biruit romanul acolo au şi trăit”. Căci den afara hotarelor împărăţiii romăneşti, pănă adecă la fundurile Indiii, pănă la pustiile Araviii, pănă la necunoscutele locuri a Africăi şi, să dzicem, aşéşi pănă la marginele lumii cunoscute, poporul romănesc, prin multe vremi şi pre la multe părţi, precum să-şi fie scos şi aşedzat slobodziile sale nime poate fi carile să nu ştie. Însă macar o alégere de oaste, cu alégerea lui Traian împărat (carile şi oştian ales şi hatman iscusit era) a să potrivi n-au putut, nici a altor consuli sau împăraţi colonii (adecă slobodzii) la vârvul a atâta, să-i dzic, mai vécinică fericire a să urca s-au învrednicit, ca, după pomenit cuvântul Senecăi, unde au biruit acolo să şi trăiască.
Cu această dară socoteală afară din tot prepusul iaste, ce de la istorici să pomenéşte, precum Traian, pănă a omorî pe Decheval, pănă a sfărâma pe dachi şi pănă a suppune Dachia, cu atâta vărsare de singe s-au nevoit, cât svârşindu-să acmu pline de pândzături chichiţele hirurghilor, pentru ca să lége căscate ranele slujitorilor, nici năfrămile sinului său, nici pândzele mésii sale orânduite să nu fie cruţat; pentru care precum céle trecute vacuri, aşé céste de acmu nu de saţiu să pot mira, socotind adecă Traian, ca un nărocit hultuitoriu şi ca un înţelept împărat, că la răsad ca acesta adăpătură un puhoiu de singe ca acela să să fie cuvenit.
Aşijderea pentru ca ţarina mănoasă ca aceasta să să străjuiască şi numelui său slavă nemuritoare să lasă, nu cu strein şi nemernic, ce cu romănesc ochiu şi inimă a o priveghea şi cu romăneşti arme a o păzi şi cu cetăţéni de Roma a o lucra, pre următorii săi cu necălcat giurământ au legat.
Pentru care lucru Adrian, carile nu numai a împăraţilor ce încă şi a celor cât de proşti isteciuni neostenit râvnitoriu fiind, de vréme ce la vredniciile lui Traian a agiunge nu poate, cu blăstămăţiile sale laudele lui a călca şi a le micşura pre cât poate, a să sili nu să ruşiniadză. Şi cu acesta mijloc, Parthia, Assiria, Armenia şi toată Mesopotamia (céle a lui Traian în véci de pomenit trofee) parthilor şi altor asiiatici varvari, pre lesne li-au lăsat şi slujitorii romăneşti, ca cum peste ţircălamul lumii, de Traian în mijlocul varvarilor ar fi fost puşi ca şi cum a să păzi nu s-ar putea înaintea senatului pricinind, nu atâta copilăréşte, pre cât blăstămăţéşte, îndată înapoi i-au chemat. Însă aceastaşi romanilor carii în Dachia noastră era aşedzaţi a face foarte s-au ruşinat. Cu care pricină s-au tâmplat ca Dachia, carea era ca un fericit proimiu a biruinţelor următoare, de ciia în véci vrédnică de împărat ca acela, coronă să rămâie şi să să ţie.
Într-acesta chip dară, pre romano-moldo-vlahii noştri, Roma maica, din lăuntrurile sale născându-i, i-au aplecat şi i-au crescut; Traian părintele, cu obiceiele şi armele romăneşti învăţându-i, a Dachiii adevăraţi moştenitori i-au pus şi cu curat singele fiilor săi, pre Dachia, carea mai denainte varvară era, au evghenisit-o.
Acéiaşi după acéia, cu prilejul fericitelor vremi, la atâta a puterilor şi şi a vredniciilor înălţime s-au înălţat, cât marele Constantin, cătră dânsa Thrachia şi Machedonia alăturând, a lumii romăneşti a patra parte să pliniască o au socotit. Aceasta de pe una numai pre lesne poate să să dovedească, că de vréme ce Constantin, cu puţin mai denainte de pristăvirea sa, toată împărăţiia în patru părţi despărţind şi fiilor săi cineşi partea sa să împărţască vrând, ca un de lége părinte şi prea bun domn au socotit că măcar că Dachia, împreună cu alalte mai sus pomenite ţări, cu încungiurarea hotarălor decât alalte părţi cu multul mai îngustă şi mai strâmptă era, însă cu bunătatea ceriului, cu temperamentul aerului, cu curgerea apelor, cu ploada pământului, cu frumuséţea câmpilor, cu desimea pădurilor, cu mulţimea cetăţilor, cu slava cetăţénilor, cu cinsteşiia năroadelor, cu vârtutea şi vitejiia slujitorilor şi cu mulţimea a altor lăcuiori, decât alalte părţi nu numai nu mai gios, ce încă cu multul a le covârşi poate. Şi pentru aceasta, lui Constans, celui mai mic între fraţi şi mai mare în dragostea sa fiiu, dreaptă moştenire au însămnat-o; nici lui Constans de soartă ca aceasta rău i-au părut, ce încă ca céia ce părintele său i-o orânduisă, ca pre o prea plăcută moşie, cu dragă inimă îmbrăţişând-o, după răpăosarea lui Constantin, aşéşi şi scunul împărăţiii în Dachia ş-au pus.
După acéia frate-său Constantin, cu zavistiia pornit, cu a sa parte neîndestulându-să şi cu mână vrăjmăşască asupra lui Constans viind, el cu oastea din Dachia, şi biruindu-l, şi omorându-l, de ciia către Dachia toată împărăţia Apusului ş-au adaos. Deci după depărtarea lui Costans de la Dachia spre Italia până pre la vremile lui Graţian împărat, Dachia noastră împreună cu Thrachia şi Machedonia tot supt un dregătoriu au fost; iară supt acest împărat năpădirile gotthilor mai mult îngreuindu-să, Graţian au chemat de la Ispania pre Theodosie Marele şi singur apărătoriu şi stăpânitoriu acestor ţări să fie poftit, socotind adecă Graţian foarte înţelepţéşte, precum că osteninţele şi laudele lui Traian nu poate altul să le ţie şi să le poarte fără numai altul ca Traian, adecăte Theodosie.
Theodosie dară, luând grijea părţilor acestora, nu numai căci pre Dachiia cum să cade au apărat-o, ce încă şi pre gotthi, carii din Thrachia pănă la Don să răvărsasă, cu armele atâta i-au îngrozit şi cu pacea atâta i-au înduplecat, cât Athanaric şi Fritighernis, hatmanii lor, lepădând cea vărvăriască sălbătăcie, cu prietenesc picior din Dachia trecând, cetăţii lui Constantin, carea împărăţiia la Răzsărit, cu plecăciune i s-au închinat.
Iară după acest al doilea Traian (pre marele şi creştinul Theodsie înţăleg) cu lenevirea (precum ni să pare) împăraţilor carii după dânsul au urmat, sau poate fi aşé vrând cel dintru nalturi Dumnădzău, puterile romanilor nu puţin veştedzindu-să, unnii, bolgarii, sclavonii, sirbii şi herulii, prin câtăva vréme câteva provinţii romăneşti apucând, pănă mai pre urmă în Pannoniia (care iaste Unguriia cea mare), în Thrachia, în Misia, în Illiria, în Machedonia şi aşeşi în slăvită Greţia, piciorul şi scaunele ş-au înfipt; iară în Dachia noastră aceastaşi desăvârşit a face nicicum n-au putut; încă cu vârtutea a celora ce o stăpâniia romani, totdeauna bătuţi, totdeauna goniţi şi biruiţi să fie fost, şi pre moşia sa pururea păzită şi de a varvarilor îndelungată împresurare slobodă să o fie ţinut, vestiţi scriitori ne povestesc (pre care în textul Istoriii pre la locul şi vrémea sa îi vom arăta). Căci aceştea aceiiaşi romani sint carii (precum singurele létopiseţele sclavonilor spun) pre niamul slovenec, în scurtă vréme, de pe malurile Dunării gonindu-i, pănă la apa Vistlii i-au împins şi acolo, boţindu-i, începturile stăpânirii lor pre acelaşi loc a-şi d a i -au asuprit. Aceştia aceiiaşi romani sint carii pe polovţii şi pe picinighii vrăjmaşi, a împărăţiii romanilor nepriiatini, i-au făcut să-şi cunoască hotarăle, pustiile céle de peste Nistru. Aşijderea cu cursul vremilor (precum la Striicovschie să află), ori ca pre nişte suppuşi i-au domolit, ori ca pre nişte soţii i-au avut (căci acestui lucru curată ştiinţă nu avem) pre cât putem cunoaşte cu îndelungată a lor slujbă atâta s-au slujit, cât şi din limba romăniască câtva să să fie împrumutat şi cea vărvăriască a lor cu dânsa nu puţin să o fie tocmit.
Aceştia aceiiaşi romani sint carii pre vrémea împărăţilor lui Constantin şi maică-sa Irini, când Carolus Marele schiptrul împărăţiii Apusului de a Răzsăritului au despărţit şi pănă la Dachia coborându-să, prin solii săi, cu dânsul, lucrurile stăpânirii lor ş-au aşedzat.
Aceştia aceiiaşi romani sint carii lui Conrat al triilea, împăratului Apusului, când la svânta oaste ierusalimască prin Poloniia şi de acolo prin Moldovlahia mergea, la doaă sute de mii de oameni cu sine ducând, de toată hrana şi altele carile la calea a atâta oaste trebuia, îndestul au dat.
Aceştia aceiiaşi romano-moldo-vlahi sint carii pe Alexie Comnenos şi pe Isachie Anghel, împăraţii Ţarigradului, vrând cu tirănie asupra lor să să ispitească mai mult de cinci ori cu vrăjmaşe războaie i-au biruit, şi precum românul slobod prea bună soţie, aşé, întărâtat, războinic fără potrivnic să fie li-au arătat.
Aceştia aceiiaşi romani sint carii după ce latinii cu amăgială apucasă Ţarigradul de la greci, împotriva năvrăpitoriului Balduin biruitoare arme au purtat, şi grecilor, carii acmu pentru împărăţie fără nici o nădéjde rămăsése, ca, împotriva a amăgeu ca acesta, îndrăzniala şi arme să apuce şi pănă mai pre urmă şi împărăţiia să-şi răscumpere, foarte cu îndămână prilej şi agiutoriu li-au dat.
Aceştia, iarăşi dzic, aceiiaşi romani sint carii singuri numai cu secuii puterile şi armele împreunându-şi, între atâtea asiaticeşti şi evropeşti vestite neamuri, ei numai pe a lui Batie cumpleciune şi a tătarâlor lui vrăjmăşie bărbătéşte au tâmpit şi locurile sale, de prada vărvăriască mai nebetejite ferind, prin moşiile lor trecătoare a le da adevărat romănéşte le-au tăgăduit. Şi pentru ca pe strâmpt să dzicem aicea, carile în ţăsătura Hronicului pre larg sint să să pomeniască, unu numai şi mai de pre urmă, însă decât alalte cu multul mai aliasă faptă vom mai adaoge carea cum cu mare laudă s-au isprăvit, aşé minunat şi pănă astădzi să trăgăniadză.
Aceştia adecă sint aceiia romano-moldo-vlahi, carii, după ce au început zmăul cu şépte capete, turcul, atâtea împărăţii şi crăii a Răzsăritului şi a Apusului cu larg şi nesăturat gârtan a înghiţi şi ales mai toată lumea a părţilor creştineşti mai la cea de pe urmă mişelie li-au adus, cât stăpânirile carile odânăoară era prea înflorite, astădzi de-abiia, şi mai nici de-abiia, macar ca un trup demult mort şi cu putregaiul vremilor mistuit, nici oasele înşirate îşi pot arăta. Ei, ei, dzic, numai singuri, cu minunat a fierului şi a aurului meşterşug, cum vrăjmăşiii, aşé lăcomiii lor înainte ieşind, vii a lui Ahilevs şi a lui Ulysis, strămoşilor săi, icoane să fie s-au arătat.
În vécii lor slăvite şi preaputérnice au fost împărăţiile grecilor, a persilor, a eghipténilor şi a Vavilonului, pre carile puterniciia sultăniască atâta li-au schimonosit şi li-au micşurat, cât în dzilele noastre lucrurile lor, pre carile mintea omului să le cuprindă nu putea, să par că nu fapte, ce vise, nu istorie, ce basne fac.
Aravia fericită, pietroasă şi cea pustie, nefericirea şi pustietatea carea armele turceşti i-au mestit, nu numai au gustat-o, ce aşéşi pănă la beţie şi ameţeală au sorbit-o.
Africa, cu a Romii pururea râvnitoare Carthaghinea, dintele vierului osmănesc atâta l-au simţit, căt în luntrurile sale rana carea au luat în véci nevindicată i-au rămas.
Bulgarii, sirbii, sclavonii (între care să numără şi bosnénii), albanii, bohemii şi dalmatii, neamuri carile, cu mâna şi cu fierul, mai toată Evropa îngrodzisă, atâta li-au îmblândzit şi li-au domolit agareanul, cât din cea véche şi de fire a lor sirepie macar o picătură nu li-au rămas; nici cu altă mai cunoscută faptă sau dzisă, fără numai cu una, şi acéia foarte întunecată, a numelui adecă însămnare, între alalte a muritorilor niamuri a să număra pot.
Preaputérnică, lungă şi lată stăpânirea unguriască, la atâta strâmptoare o adusése căt a crăiii sale hotare nu aiurea putea să cunoască, fără numai între cădzuţi şi răzsipiţi păreţii săi.
Pre ghermani, rod amintrilea nebiruit, atâta i-au înspăimat cât pănă la porţile Beciului de doaă ori, iară primpregiurul lor de nenumărate ori, cu moarte şi răzsipă fulgerile şi tunetele armelor sale au adus.
Ce pentru ca aicea să nu mai pomenim câte răutăţi şi cumpliri au făcut Publicăi Veneţieneşti, de câte slăvite ostroave şi de câte vârtoase cetăţi pre mare şi pe uscat au sărăcit-o, socotim că cea mai dinluntru Italie într-adins pentru cea mai vrăjmaşă şi mai de pre urmă a tirănniii sale mânie neatinsă a o lăsa să fie vrut, şi pentr-aceasta armele spre Crivăţ să-şi fie întors, adecă asupra léşilor, rusilor şi căzacilor; pentru ca şi pre aceste creştine ţări într-o sughiţitură să le înghiţă spurcata-şi şi a saţiului neştiitoare gură ş-au căscat. Carile macar că aşé de tot biruite n-au fost, nici asupra giugului lui grumadzii ş-au plecat, însă fără nemăsurată vărsare de singe creştinesc şi fără nenumărate suflete în robie prăpădite a scăpa n-au putut. Ca şi cari răutăţi câte şi câte au fost şi de câte ori s-au făcut şi încă sa fac, de am vrea pe amănuntul să le pomenim nu numai puterile nu ni-ar agiunge, ce încă şi vrémea ni-ar lipsi.
Însă din céle multe una numai vrédnică de însămnat, de la istoricii leşeşti adése pomenită de vom însămna, nu fără triabă a fi socotim. Dzic dară ei precum acea de sus Pronie, purtând de grijea mântuinţii acestor crivăţéne năroade, cu niamul romanomoldo- vlahilor ca cu un zid prea vârtos şi nebiruit să fie slujit, pre carile împotriva a vrăjmaşe săriturile păgânilor puindu-l, cu pieptul lor, întregi încă pănă acmu şi în scaunele sale înfipţi şi odihniţi, să-i fie păzit.
Mai uitasem a dzice carea mai denainte de toate s-au cădzut să fim dzis: niamul tătăresc pre carile împărăţiia persiiască, grecească, romăniască nu l-au biruit, nici altul, fără numai Dumnădzău sau căruia Dumnădzău putinţele cu un deosăbit chip a dumnădzăieştii sale voi îi va adaoge, a să putea birui pănă acmu s-au credzut, pre acestaşi, dzic, tătăresc niam, Poarta otomăniască atâta l-au domolit cât nu într-alt chip, ce tocma ca pre un vânătoriu la vânat gata, pre un ogar în prohaz gata ţiind, după voia sa, când va atuncea şi încotro într-acolo cea din fire turbată vrăjmăşie a-şi plini îl sloboade. Aşijderea, de multe ori, ca de o jiganie mursăcătoare şi necredincioasă ferindu-să, cu primenirile, schimbările, nu rari ori şi cu omorârile hanilor lor (căci toate céstea în voia sultanului stau) îl umiléşte, şi prilejurile capul a-şi rădica îi trage.
Acéstea toate precum aşé să fie pare-ni-să că nu va fi cela ce nu ştie, căci atâtea şi atâtea împărăţii supt stăpânirea sa au suppus, au călcat, au prăpădit şi, ca cum n-ar mai fi fost, li-au întors, cât multul mai pre lesne ar fi cuiva neogoit a le plânge, decât peste tot, aşé cum sint, din catalog a le număra, şi mai vârtos vrémea plânsorii decât a scrisorii să fie ar alége.
Aşé din dzi în dzi bălaurul acest vavilonesc îngrăşindu-să şi îngroşindu-să, de ciia toată lumea, ca cum prea strâmptă peşteră să-i fie socotind, nici care loc să-l mai încapă având, schizmuitus- au, ca cum chipul şi firea cea de şérpe bălaur înveninat şi-ar fi lepădat, însă alta de scorpie au îmbrăcat, pentru ca ce cu colţii a muşca şi cu fălcile a îndupăca n-au putut, coada cu venin şi toapsăc într-armându-şi, cu cel de moarte purtătoriu ac a împunge şi a pătrunde s-au apucat spurcatul; şi ce ca un vrăjmaş leu a spinteca n-au avut cum, ca o prea vicliană vulpe, cu amăgéle şi vicleşuguri a isprăvi s-au căznit.
Suleiman acela, a Ghermaniii groază, a Ungariii domolitoriu, a sirbilor şi a bulgarilor suppuitoriu, a turcilor Ulysis şi a osmanilor Licurgos, carile cum din scrisele aşé din dzisele bătrânilor săi înţelegând precum împotriva romano-moldovlahilor cu neprietenie a mérge iaste cea mai desăvârşită nebunie (căci înţelepciunea şérpelui aceluia, mulţi din istoricii creştineşti sint carii cum să cade o mărturisesc), şi asupra a niam ca acesta, cu armele nebiruit fiind, cu arme şi cu războiu mai mult a ispiti altă să nu fie fără numai lucru de batgiocura şi de primejdiia slavii aliosmăneşti.
Aşé, ca unul foarte bine ştiind, socotiia de câte ori şi câţi Muhamedi, câţi Baieziţi, câţi Muraţi în câmpii moldoveneşti sfărâmase şi mii de mii de turcii săi valurile Dunării, a Prutului, a Sirétului, a Bârladului, a Nistrului înghiţisă; aşé dară într-acesta chip, cu patemele şi primejdiile altora şi ale sale învăţindu-să, legătura şi pacea carea Bogdan, ficiorul lui Ştefan Vodă Marele, îi aducea foarte cu drag au îmbrăţăşeat-o şi supt chipul a dării pre an (fără carea pacea creştinilor cu turcii totdeauna moartă iaste) cu daruri a patru mii de galbeni, a doadzăci de şoimi şi a patrudzăci de iape frumoase, carile pământul Moldovii le naşte, îndestulit a fi priiméşte acela ce a lăcomii în véci nedespărţit tovarăş şi închinătoriu era.
Într-acesta chip dară părinţii niamului moldovenesc, carii pre acélea vremi de grijea patriii sale precum să cade purta, macar că daruri au făgăduit şi aur, argint, dobitoace şi pasări, ca pominocul pământului lor în toţi annii la căscată poarta lui prin solii lor s-au obliguit; însă cu întreg sfat şi şi cu bună socoteală slujindu-să şi vrémea răscumpărând, cu vârtoase şi tari legământuri, putérea stăpânirii sale cea monarhicească bine ş-au aşedzat. Cinstea bisericească, credinţa creştiniască şi légea orthodoxiii de turbată şi lunatecă buiguitura muhammediniască neimată şi nespurcată ş-au ferit. Nici vii fiind au putut sufferi ca vreodată steaoa cea cornorată deasupra a preasvânt sămnului crucii să să rădice. Acéstea dară toate nu numai şie, ce încă şi poruncii Curanului cu totului tot împotrivnice fiind, i-au căutat tirannului şi peste voia lui a le priimi şi a le sufferi. A căruia lucru altă mai aiavea pricină nu să poate da fără numai, macar cu amăgélnice tocméle şi cu chip de împăcăluire, însă şie pre unul şi singur niamul moldo-vlahilor a-şi pleca nu mai cu puţină slavă să fie împărăţiii othmanilor au socotit, decât c-au suppus cu armele atâta mulţime de altele.
Acéstea dară şi altele decât acéstea cu multul mai minunate, carile în Hronic înainte să vor arăta, unii din vecini, ca dintr-o înaltă stajă oglindindu-le, adevărat că nu fără oarecare chip de cinsteş şi arătos a zavistiii veşmânt, pre numele romano-moldovlahilor, cel ce supt slova a vechilor scriitori de greu dzăcea şi demult dinluntrul inimii gemea, încă cu mai împletecite şi mai încurcate mrejuliţe a-l înfăşura şi cu poala odejdii vechimii vremilor aşéşi de tot a-l ascunde şi din catastivul ceii mai ştiute şi mai cunoscute istorii cu totului tot a-l rade şi a-l ştérge s-au nevoit; ce nu ştim cu ce chip fruntea atâta de nesiită ş-au ivit, socotind precum vor putea soarele cu tină să lipască şi ceriul cu palma să căptuşască!
Însă cătră aceştia gata ne sint apărătorii atâţia adecă greceşti, lătineşti, nemţeşti, franţuzeşti, italieneşti, ungureşti, leşeşti, ruseşti, sloveneşti şi aşéşi şi tur-arăpeşti şi turceşti scriitori. Carii cu toţii într-un suflet armele a dréptii rătuiri apucând, împotriva blojeritorilor, cu adevărată şi aiave a biruinţii nédejde, de drept războiu pentru noi să apucă, aşé ca, noi tăcând şi odihnindu-ne, ei din vechi armăturile lor, cu tot féliul de arme într-armându-să pre unii cutreierători şi a laudelor streine fără vréme şi fără socotială pizmăluitori la meidanul luptii îi strigă.
Aceştia, dzic, scriitori, fietecarile a vremilor sale însămnători, vor arăta precum că în mreajea paingului alte lighioi nu să pot prinde, fără numai musculiţe şi altele asémenea acestora, neputincioase şi neîntr-armate muşiţe; iară când să tâmplă a cădea într-însele nescariva păsăruice şi la fire mai vârtoasă jigăniuţe, eale îndată să rump şi nevoinţele lui în deşert să fac.
Aceşteaşi cu tari dovéde vor vinci (căci noi de la noi câtu-i negrul sub unghe nu vom dzice), precum cea dintăi a romanomoldo- vlahilor în Dachia desălecătură să fie fost de la Traian, marele împărat.
Aşijderea vor arăta precum annii niamului lor decât a altor niamuri evropeşti cu multul mai mulţi, şi vârsta lor decât a multora mai matoră şi mai véche să fie, ca ceiia ce începutul annilor lor iaste de la aceasta înapoi cu o mie şése sute şi dzéce anni; şi aşé nici unul dintre niamuri (alegând pre carii mai sus am pomenit ghermani) cu bătrânéţele şi cu vechimea lor să poate alătura.
De ciia vor mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozala a naşteri de strânsură să fie scornit, ce din cetăţéni romani, din ostaşi veterani şi din mari familii să fie ales. Apoi din buni şi tari romano-moldo-vlahi, din buni şi tari părinţi romani născându-să a singelui curăţenie şi a niamului evghenie nestricată şi nebetejită să fie ferit, precum şi pănă astădzi tot aşé o feresc.
Nici să gândiască cineva că doară într-atâta a lucrurilor necunoştinţă sintem cădzuţi (fie acesta aşé mai puţin slobod să grăim), nici să-şi prepuie că doară pretenduim precum adecă niamul romano-moldo-vlahilor nici un singe de a streinilor în singele său să fie amestecat; că aceasta nu numai a dzice şi a gândi fără socoteală ar fi, de vréme ce precum mai demult cu multe năpădirile a multe niamuri, aşé mai pre urmă şi mai vârtos, după răzsipa împărăţiii constantinopolitiană şi a altor megiiaşe crăii, prin turbătura turciască răzsipi şi răstrunări, multe de toată stepena, multe de bun niam şi încă împărăteşti, crăieşti şi domneşti streine familii, în sinul său au priimit Moldova şi Ţara Munteniască, precum sint a Cantacuzinilor, a Paleologhilor, a Sevastosilor, a Grililor, a Asanilor, a Hrisoverghilor, a Petralifilor, a Hrisosculeilor, a Russetilor, a Evpraiotilor şi altele multe a blagorodiii greceşti flori în ţara sa au sădit cea cu singele romănesc evghenisită Dachia.
Cătră aceştia de la megiiaşii léşi Potoţchiiaştii, de la litvani Radzivilii, de la unguri Batorii (din carii să trăgea Ştefan Vodă ce-i dzic Burdujea) şi încă, mai de de mult, de la Corvini să trăgea Urecheştii.
De la domnii, sau cum îşi dzic ei mârzii Crâmeşti, Cantemireştii şi din Cerchéşii Cabartai câteva chipuri de frunte (înte carile au fost şi doamna lui Vasile Vodă, din carea i s-au născut Ştefăniţă Vodă); după ce au vinit supt stiagul lui Hristos, între céle ale boierimii vechi familii i-au priimit şi i-au numărat Moldova.
Aşé craii sirbeşti au dat ş-au luat fétele şi ficiorii săi după fétele şi ficiorii domnilor de Ţara Muntenească. Aşé Brâncovénii de la bulgari să să tragă să povésteşte; aşé vechii Băsărăbeşti din Basarabiia (căriia acmu îi dzicem Bugiac) au trecut la Olt.
Aşijderea domnii şi boierii moldoveneşti pre fétele sale domnilor şi crailor streini (luând sama bunătăţii niamului) a le da nu s-au apărat, precum la istorici citim. Iliaş, ficiorul lui Alexandru Vodă, să fie luat doamnă pre Maria, sora Sofiii, crăiasii lui Vladislav, craiul leşesc; Stefan cel Mare şi Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului. Vasile Vodă o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, şi pe alta după Timuş Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată ştiut iaste.
Trécem aicea pentru lungime a mai pomeni a Bogdanilor, Moghileştilor, Constantinilor şi a altor domni cu a palatinilor şi a voievodzilor şi a caştelénilor leşeşti, după lége a singelui amestecare; căci pentru toate acéstea, vrând Dumnădzău în tomosul al doilea a Hronicului nostru la locul şi vrémea sa anume să va dzice, percum şi în Cartea Ghenealoghiii a neamurilor boierimii moldoveneşti (pre carea cu limba lătiniască am scris-o) pre larg am arătat.
Însă cu toate acéstea a însuratului şi a măritatului legătură, părtnicească fiind şi numai a unor mai de niam case împreunare, nu să va cădea a să socoti că doară cu acesta mijloc cel de roman singe să fie stricat, precum şi singură orânduiala firiască poftéşte, partea cea mai mică, ceii mai mari lăsindsu-să.
Ce pentru ca să nu trécem chipul şi forma Pridosloviii, pentru alalte a romano-moldo-vlahilor vrednicii pre cititoriu la trupul Istoriii îl invităm.
PRAEFATIO
Cicero, eximius ille Romanorum Demosthenes, latinitatis parens, rhetorices canon, sermonis norma, eloquentiae inimitable exemplar, ac omnium fere artium atque scientiarum facile princeps cum toto, quod illi ipsa donaverat natura, necnon plus ultra acuerat ars, ingenii acumine, in omnibus singulisve, sive laudantibus, sive vituperantibus scriptis, peroratisque orationibus, atque aliis innumeris pene epistolis scribendis atque dictandis, parum laborasse, parum sudasse videtur; at in epistola quadam (qua a Lucceio vitam, sive potius res sub eius consulatu gestas exarari, et posteris celebrandas tradi postulat) perscribenda (ut ex ipsis illius verbis animi effigiem exprimentibus clarissimé patet) non diu solum ac undique explicatis ingenii velis, mentem agitasse, sed sanguineos etiam effudisse sudores, se semet prodit: quo nimirum modo atque methodo, suas alliis exponeret laudes, et res a se praeclare sive minus ita gestas, alieno calamo depingi atque exornari, absque ulla affectationis nota cuperet; et illo superstite, ab exteris lectitari ac celebrari audiret, necnon inde ineffabilem quandam animi hilaritatem et desiderii fruitionem capere posset. Tale igitur opus aggressurus omnes ingenii intendit nervos, nullis parcet laboribus, nullos sudoris sentit imbres et in eloquentiae artem quasi indignabundus, ac si in inventionis supellectili defectu laborantem deprehendens, omnes eius loculos funditus everit, et totas sermonis opes ut prodigus alter dissipat, dilapidat, neque quiescit, antequam proemii fundamentum nanciscatur, ponat atque stabiliat. Tandem hujus desiderii duas praecipue fundat bases, et una quidem est, ad proprias demandandas laudes, non ore et verbo, sed calamo et charta opus esse. Secunda vero verecundiam (quae alias cuique proprias afflagitare laudes maximopere interdicit) epistola methodum suppeditante, spernendam, sive prorsus tollendam esse, quibus positis, epistolam ait, non erupescere. Hinc deinceps praedivitem sese explicandi materiam nactus, non minus audaces, quam liberas, velocis pennae laxat habenas, quae amplissimos eloquentiae campos percurrens, ita resolvitur ac incitatur, ut non scripturientis calami, sed agricolae ventilabri, vices tenere videatur: et tanto ambitionis exardescit flagore, ut combusti iam animi cineres quoque in auras vanae gloriolae ventilasse, a sermonis cultoribus iudicari non dubitetur. Qui modum quidem eius eloquenter dicendi, eleganter scribendi, et ambitionis auras artificiose capiendi laudant atque ut par est, admirantur, non tamen sibi moderari possunt, quin eum iucunda quadam satyrici specie excipiant, et scaenicum aliquod in eo reprehendant. Ita igitur Cicero (et qualis Cicero? Qualem nempe neque ante vidit, neque post visura est Roma) dum res sub tempus regiminis sui expeditas, paulo ornatius, ab alio scribi percupiens, in tale acre et sinistrum incidit iudicium; procul dubio alter, quisquis ille fuerit, qui res patriae suae vel simplicissimo calamo posteris tradendas tentaverit, ut Ciceronis simia existimatus, neque risui dignus habebitur. Caeterum his omnibus rite perspectis, atque consideratis nihilominus immobilis et inconcussa manet illa maiorum decantata sententia: μάχου ύπέρ πατρίδος. In cuius legitima executione, praeter erubescentiam, timorem quoque tollendum, merito adicient illi, qui patrias res (quales quales illae essent) sibi, et vicissim suas patriae computabunt. Non enim minus laborandum, neque minus est sudandum, in propriae, quam in Patriae iusta, ac debita defensione: imo quod maius pondus requirit, in agone pro patria suscepto, audaciam (alioquin inter deformissima vitia connumeratam) fortitu dinis conctarum virtutum reginae, sceptrum atque vices gerere, sapientissimi arbitrari sunt veteres; et merito quidem, ubi enim mors charior est vita, ibi necessarium quoque vitium, in virtutem transit. Quo facto, non raro contigisse constat audaciam desperationis calcaribus concitatam, tam victis insperatae victoriae triumphum, quam victoribus inexpectatae stragis deploratum conciliasse. Μάχου igitur ύπέρ πατρίδος. Spernit ruborem, spernit timorem; (quia et amor omnia vincit) quo a nobis loco munitissimi ac firmissimi thoracis, amplexo, iusta arma; iuste arripiemus, et in historiarum campum prodeuntes, fixo passu et immota facie, saevam saevae vetustae olivionis tyrannidem, ad monomachicum certamen intrepide provocabimus, ac in vendicanda charae Patriae laude, atque gloria, usque ad ultimae sanguinis guttulae effusionem, luctam perferemus: nec non sacra coadiuvante veritate illi, ut Aquilae (cuius auspiciis et nata fuit) geniunam et nativam iuventutem restituere firmiter speramus. At dicet fortasse quispiam: „Quis, cuiasque tu homuncio, media ex Barbaria intempestivus et nuperrimus advena? Unde tibi tot πανοπλία? Unde armorum usus? Unde monomachiae disciplina? Unde et quae vires, et alia ad hunc athleticum agonem necessaria praeparamenta, quibus in conspectum immanissimae huius tyrannidis apparere saltem, ne dum victoria sperare possis?” In promptu erit responsio; nos videlicet fac turos ut iuvenis ille et senioribus despectus fecisse Helvetus, prehibetur. Illi enim cum ab improviso hoste imminens, viderent periculum, et se armis, aliisque bellicis instrumentis destitutos scirent; et utrum nudis manibus pugnam tentare, an furioso hosti cedere, conducibilius esset, diu consultantes, et nihil firmi descernentes; hic, illos, inquit, non debere ob armorum defectum sollicitos esse, se enim exacte exploratum habere, hostes omni armorum genere onustos venire, quibus ex illorum manibus extorsis, illos illorum armis non facilius tantum, sed multo quoque felicius atque laudabilius oppugnare, et profligare posse; quo facto, eos eventum haud fefellisse, historiae tradunt. Hos itaque nos, quanum licebit, imitantes, adversus oblivionis rerum tyrannidem, non modo victoriae desideratissimum (quod charissimae patriae unice optamus) brabium speramus; sed insuper faciemus, ut magnus quoque ille noster fundator, fecit Traianus, qui ex profundo Sargetiae amnis sabulo, abditas, quas ex Romanorum rapinis congesserat Decebalus opes; eruens, Romano adiunxit fisco. Huius instar, inquam, nos, vetustate obrutos praedivites antiquarum historiarum thesauros in lucem edere, et usui communi exponere conabimur, ac Romana, Romanis deberi probabimus. Opinabitur fortean non nemo, haec a nobis praemissa atque promissa, non tormentorum bellicorum boatum, sed Cerberis, aut pavidi potius catuli latratum; non thoraces et scuta, sed aquae supernatantes et aëre conflatas bullas; nec denique τaοr ma έπινίκιον reportantia; sed dicteriola, et vanae gloriolae studentia esse molimina. Opinabitur? Credimus et scimus. Nihilotamen minus scimus praeterea opinionem, veritatis sedem subvertere, aut occupare minime posse, ac proinde non certam rerum scientiam unquam, dubiae opinioni, sed e contra, opinionem, semper infallibili scientiae obedire, ac illi sese subiicere teneri: pari etenim ratione nobis quoque opinari licebit, hocce nostro, Antiquitatis Romano-Moldo-Vlachiae chronico, edito, fore forte a circumspectantibus vicinis nos nobis ipsis implacabilia parituros odia, multis scommatibus impetitos iri, et ut dulci amore Patriae dementato, debitos historicae fidei limites transgresso exprobraturos. Hisce tamen nihil obstantibus, salva conscientia (excepto ignorantiae, cuilibet mortalium praesentissimo ac familiarissimo impedimento) profitemur, nos neque nobis neque Patriae amori ita studuisse, ut dudum iam sopitam et tepentibus cineribus tectam invidiae scintillam, in odii incendium, aut allienum, ulla sine causa, animum in nos excitare vellemus. Quis enim tanti esset cerebri, qui per alienas, apage! detractiones, propriarum laudum incrementum nancisci arbitraretur? Gratum, imo faustissimum haberemus, nos neque fortunam huius campi tentasse, neque legitimi certaminis corona expectasse. At quis tam fortunatus cives, tam felix Cicero; qui illius instar, non unum, sed sexcentos Lucceios habere possit, et per alienos labores, ovans, triumphasque Romanas, versus quator mundi cardines apertas ingrediatur portas? Et e contra: quis tam rudis esset Minervae, qui ipse sibi tam hor ribile; atque terribile omen, ac numen experiri, tamq
ue sinistras de se coniecturas audire optaret? At cuique vago, dictum illud, moderabitur affectui: φίλος ό Πλάτων, φίλος ό Σωκράτης, άλλα μαλλον φιλή ή άλήθεια. Qua lege et rege, quodcunque acerbum suaviter gustabimus, et quascunque acerrimas coniecturarum lacessiones, libenter perferemus, dummodo intaminatae conscientiae illaesa conservetur integritas. Equidem ea ipsa clarius, quam in gnomone solares radii umbram, historicam veritatem, indicante, demonstrabitur, et absque ullo naevo docebitur, omnes nationes, nationumque amplissima regna atque dominia, quotquot Europa hodie suo capacissimo fovet, favetque gremio, genti Romano-Moldo-Vlachorum comparata, non posse non agnoscere sua primordia, ut recentissima, et eius antiquitatis et senectutis respectu, ut tenerae aetatis iuvenculam vel potius adscititiam, per fas nefasque inter indigenas localesque habitatores intrusam. Cunctae namque occiduae Europae nationes (absit iactantia verbo) licet hodie amplissimae sint, potentissimae atque nobilissimae; non tamen alios, nisi Gotthos, Vandalos, Hunnos, Sclavos, hoc est gelidae Scythiae fragmenta suos agnoscunt parentes, ac ipsam praecipue Italiam, tanta barbarorum, tamque promiscue occupavit colluvies, ut merito quis hodie, veluti olim Cynicus Diogenes, accensa meridiano sub sole face, Romanum in ipsa Roma disquirere laboret, at vix invenire, aut a barbaris discernere possit. Unica et sola est Germanica gens, quam puram putamque suam conservasse prosapiam, ideoque haud immerito Germanos Autochthones, a scriptoribus appellari audimus. Caeteras vero progenies, rigidorum climatum, coeli et telluris inclementiam, coeli et teluris inclementiam fugientes, et paternas sedes ac nativa loca ceu sterilia, et humanae vitae inutilia deserentes, in Europae partes occidentales erupisse, et Romanorum provinciarum amoenitate atque ubertate allectas, primum quidem ut Hyrcanicas tigrides, earum nonnullas devorasse partes, postea vero ut dominatores tenuisse, atque in illis pedem, sedemque fixisse. Itaque temporum decursu, regnum Galliae post Caesareum modo fecundas tenens, regnum, inquam, nobilisimum, florentissimum, ac terra marique potentissimum, circa annum a Virginis partu 420 in Francia esse incepit, quamvis de ipsa Gallica gente, quae, cuiasque sit, historicis etiamnum digladiantibus, Petavius tamen, Gallus ipse, et temporum, historiarumque accuratisimus aeque ac acutissimus censor, ingenue fatetur: „Dum, nobilissimi, ait, toto orbe Francorum regni iacta sunt intervallo isto (anno nimirum a nobis notato) primordia, cuius gentis incerta est origo, neque veterum satis expressa literis.” Praeterea errasse illos iudicat, qui Gallos ex fragmentis Troiae, initia sumpsisse autumant. Decernit tandem ipse, ex multis unitis, illo tempore Europam incursantibus, barbarorum gentibus tam nobile ac precelelbre conflatum fuisse regnum; et Romano discusso jugo, Gallias occupasse. Ita Hispani quid, nisi Gotthi? Qui circa annum Salvatoris 414 Hispaniam invadentes, hodiernum fundarunt Hispaniae regnum. Ita Longobardi circa annum Domini 568 ex Scandia, (unde et Gotthi, Vandali, Rugi, Heruli, Turcilingi, exiverant) descendentes, quam plurima, nunc florentissime vigentia, in Italia posuerunt dominia. Ita Saxones anno Christi 449 ad Britannicas transferantes insulas, Anglicana et Scotica stabilivere regna. Ita Poloni, Tartariae Sarmaticae proles (iidem sunt et Slaveni) circa annum salutis 465 cum Lecho duce, Vistulam transeuntes, tam amplissimo Poloniae regno faustissima dedere initia. Ita Hunni Tartariae Asiaticae natio, praeter propter annum abolitionis peccati 432 Hungariae regno nomen et coronam imposuerunt. Ita Bolgari, et hos secuti Sclavoni ac Servi, anno ab incarnatione aeterni verbi 499, ex ulteriori Boreali barbaria veluti Volgae fluminis redundantes arenae, extravagantes veloci pede, transmeatis feracis Danubii undis, Moesiam, Thraciam, Triaballiam, Illyrium, necnon Macedoniae partem, et Dalmatiam usque crerbis primum infestarunt incursionibus, post tandem inibi vicinis dominiis, horribilia Bohemiae, Croatiae, Bulgariae, Sclavoniae et Serviae constituerunt regna. At verbo, omnes fere, olim barbarissimas, nunc nobilissimas Europae, Europaerumque nationes, primum ei invasores, et infestissimos praedatores, post vero (ita suprema mente omnia disponente) diligentissimos excultores, ac moderatissimos dominatores extitisse, cum veterum, tum recentium perhibent annales. At hae quidem ita, Moldovlachorum autem (si in Chronicis profitenti veritati consentire vellemus) gentis, si ultimam aetatem (quam nimirum a Traiano Imperatore ex Imperatrice urbe civis Romani selecti, et in Daciam translati fuere) spectabimus, eam circa annum reparatae naturae humanae 107, incepisse inveniemus. Si mediam, simul cum Romulo, Roma et nomine Romano, inchoasse anno nempe ante Christum natum 753. Si primordialem, Troiae excidium et Aeneae in Latium peregrinationem, veterum affrimant monumenta. Si nobilitatis catalogum, et genealogiae seriem rogabimus, Romanos, Romanis civibus, Romae natos Graecorum nepotes ac Troade oriundos esse, Graeciae et Latii testificant scriptores. Si acta considerabimus, imperii Romani non populatores, non invasores, non adscititios, sed propagatores, sed dilatatores, sed intima et nobilissima membra esse reperiemus. Si naturam, animum, heroicamque fortitudinem perspiciamus, limitum orbis Romani contra ferocissimas Scythicas gentes, ut aeneos muros oppositos, et invictos defensores, atque opitulatores, omnium historicorum consensu clarescunt et in eis solis non minus Romane conservatum, quam a Seneca vere prolatum illud de genuinis Romanis, aureum dictum: ubi vicit Romanus, ibi vixit. Extra enim latissimos Romani imperii terminos, usque ad Indiae nimirum profunditates Arabiae deserta ac Africae vastitates ipsosque, ut ita dicamus, mundi fines, Romanorum populum diversis temporibus, diversas in partes suas eduxisse, atque collocasse colonias, nemo forte erit, qui ignoret Nullus tamen militiae, militumque delectus, Traiani delectui (ceu militis probatissimi, et ducis experientissimi) aequiparari potuit: neque aliorum consulum sive imperatorum coloniae, ad tantae aeternae quasi felicitatis, pertingere valuere fastigium, ut secundum memoratum Senecae dictum: ubi vicerint, ibi vixerint quoque. Qua ratione procul dubio, Traianum haud incassum in Decebalo interimendo, Dacis debellandis, Daciaque subigenda, tanta Romani cruoris effusione conatum, ut ad hiantia militum obducenda vulnera (deficiente iam plenissima chirurgica theca) neque linteolis sino, et mensae destinatis pepercisse tam praeterita, quam futura admirarentur saecula. Tali videlicet plantationi, talem rigationem convenire iudicans, auspicatissimus sator et prudentissimus Imperator. Etenim fertilissimum ad custodiendum Romanum agrum, immortalemque sui nominis gloriam relinquendam, non alieno, neque adventitio, sed Romano oculo, Romano corde vigilandum, et Romanis armis defendendum, ac Romano cive excolendum esse, suos successores, inviolabili perstrinxit sacramento. Quamobrem Hadrianus, alioquin non solum Imperatorum, sed cuiuscunque etiam vilissimi artificis industriae indefatigatus aemulator, dum Traiani virtutes imitari non potest, suis vitiis illuis laudes deprimere atque diminuere, quantum potest, conari non veretur. Ideoque Parthiam quidem, Assyriam, Armeniam, totamque Mesopotamiam (Traiani nempe aeterne memorabilia trophaea) Parthis caeterisque barbaris, facile cedit, et militem Romanum, veluti ultra mundi orbitam, intraque dissitissimos barbaros, a Traiano praesidii ergo positum coram senatu, non magis pueriliter, quam scurriliter, conservari minime posse, excusatus, promptissime revocat. Hoc idem vero Romanis in Dacia nostra stabilitis, facere admodum est veritus: quo factum est, ut id quod Traiani Imperatoris, veluti faustissimum victoriarum extiterat praeludium, digna deinceps tanto Principe haberetur coronis. Hocce igitur modo Romano-Moldovlachos, Roma mater propriis ex visceribus natos, fovit atque aluit. Traianus parens Romanis moribus, ac armis instructos, Daciae legitimos constituit haeredes, nec non ut puro sanguine procreatis, barbaram nobilitavit Daciam. Quae postmodum, felici temporum successu, ad t
antam virium opumque evecta est amplitudinem, ut magnus ille, imo maximus Constantinus, adiunctis illi Thraciae Macedoniae provinciis, quartam, eam orbis Romani partem complere, non dubitaret. Quod ex hoc unico facile convinci potest: siquidem cum totum imperium, paulo ante obitum, quatuor in partes divisum, filiis suis aequaliter impertire voluisset; cumque legitimus parens, optimusque princeps considerasset, Daciae et aliarum supra memoratarum duarum provinciarum, ambitum licet caeteris partibus multo angustiorem atque strictiorem, coeli tamen clementia, aëris temperie, fluviorum perennitate, telluris fertilitate sylvarum, camporumve ameonitate, urbium populositate, populorum urbanitate, civium claritudine, militum fortitudine, ac infimae plebis multitudine, reliquis non solum aequiparari sed etiam illas immense superare posse, ideo Constanti filio natu minimo ut justam haereditatem assignare est dignatus. Neque vero Constans a patre sibi destinatam adversatur portionem, imo gratam haereditatem grato amplectens animo, in ipsa Dacia, regiam constituit sedem. Dacico deinde milite, invidente et suis non contento, et hostili manu superveniente fratre Constantino, occiso, totum illi occiduum adiungit imperium. Etenim cum post Constantis versus Italiam secessum, et deinde at Gratiani usque tempora, Dacia nostra cum Thracia, et Mecedonia uno eodemque regerentur rectore; sub Gratiano tamen (ob ingravescentes Gothicas incursiones) revocato ex Hispaniis Theodosio magno, illum primum singularem defensorem sortita est. Gratiano nimirum prudentissime arbitrante, Traiani labores, atque laudes, non sibi ab eiusdem concive et virtutibus aequali Theodosio, conservari ac sustineri posse. Theodosius igitur, accepta istarum partium cura, Daciam ab hostibus non solum eggregie defendit, sed etiam a Thracia ad Tanaim usque longe lateque palantem Gotthicam gentem, ita armis terruit, ita pace sibi devinxit ut Athanaricus et Fridigernus Gotthorum duces deposita barbarica ferocitate, amico pede Daciam transeuntes, Constantini imperatricem Orientis urbem submisse salutarent. Post autem secundum Traianum (magnum dico atque piissimum Theodosium) subsequentium, ut reor, Imperatorum segnitia vel Supremo Numine ita providente, non nihil marcescente Romano vigore, Hunni, Bulgari, Sclavi et Servi et Heruli diversis temporibus Romanas provincias diversi modo invadentes, ac in Pannonia quidem, Thracia, Moesia, Illyria, Macedonia, nec non in ipsa celeberrima Graecia tandem pedem sedemque fixerunt. In Dacia autem nostra, hoc penitus efficere minime potuerunt, imo vritute eam incolentium Romanorum, eos semper pulsos, semper debellatos fuisse, et patriam suam semper defensam, atque a barbarorum diurna oppressione liberam tenuisse, celeberrimi tradunt scriptores, quos in historiae textu ad locum, tempusque suum proferemus. Hi enim ipsi sunt Romani, qui (ut Sclavorum perhibent annales) Scalvonam nationem, ripas Danubii occupantem exiguo temporis intervallo, ad Vistulae usque flumen expulerunt, et inibi coarctatos, primordia regni sui dare, coegerunt. Hi ipsi sunt Romani, qui Polovcios, et Pazinazes infensissimos Romani imperii hostes, invictis territos armis suos, desertum ultra Boristhenem situm, agnoscere fecerunt. Nec non tempore emanante (ut Strykovskius habet) sive ut socios acceptos, sive ut subditos predomitos (hoc enim nobis accurate non constat) longo (ut conicere licet) illorum operae usu ita exercuerunt, ut Romano-Moldovam quoque linguam illis mutuaverint et barbarum illorum sermonem maxima ex parte, Romano temperaverint. Hi ipsi sunt Romani, qui sub Constantino et Irene Carolo magno, sceptrum occidentalis imperii ab orientali dividente, et Daciam usque descendente, per legatos suos, pacta dominii confirmarunt Hi ipsi sunt Romani, qui Conrado tertio ad sacrum Hierosolymitanum bellum per Poloniam et inde per Romano-Moldo-Vlachiam expeditionem suscipienti, et ad bis centena hominum millia secum ducenti commeatum, aliaque ad victum exercitui necessaria, largissime praebieurnt. Hi ipsi Moldo-Valachi sunt, qui Isacium Angelum imperatorem Constantinopolitanum, in eos tyrannidem tentantem, plus quinquies acerrimis vicerunt proeliis et Romanorum, liberum quidem optimum socium, irritatum autem incomparabilem esse bellatorem docuerunt. Hi sunt iidem Romani, qui post fraudulenter occupatam a Latinis Constantinopolim, adversus invasorem Balduinum, gloriosa portarunt arma et Graecis de imperio plane desperantibus contra tam insperantum dolosumque hostem, animum et arma recipiendi, ac tandem imperium quoque recuperandi, commodissimam praebuerunt occasionem. Hi sunt inquam Romano-Moldovlachi, qui soli, cum solis Siculis, vires armaque iugentes, inter tot Asiaticas, Europaesque celeberrimas gentes, saevi Bathi saevitiem, ac Tartarorum immanitatem viriliter represserunt et loca sua a barbarica rabie infecta, illaesaque conservantes, transitum illis per suas ditiones, revera Romane denegarunt. Ac tandem (ut stricte hic dicamus, quae in Chronici textu fuse memoranda sunt, hoc unicum ultimatim longe praestantissimum, omnino Romanum, et vere heroicum adjiciamus, praeclare gestum, et mire continuatum facinus). Hi ipsi sunt Romano-Moldovlachi, qui cum septices draco, nefandissimus, inquam, Turca, tot orientis, occidentisque regna, atque imperia largo, ac insatiabili devoraret gutture, orbem fere totum et praecipue Christianum, ad tanta perduxit miseriarum extrema, ut dominiorum olim florentissimorum, hodie vix, quidem vel etiam dudum demortui et temporis carie consumpti cadaveris sceleton referre possint. Ipsi, inquam, Moldovlachi soli, miro ferri et auri artificio, non minus ferocitati eius, quam voracitati occurrentes, vivas se, maiorum suorum, Achillis simul atque Ulyssis esse imagines declararunt. Gloriosa suis saeculus fuere simul atque potentissima Graecorum, Persarum, Aegyptiorumque ac Babylonica imperia: usque adeo illa humiliavit, deformavitque sultanea dynastia, ut nostris diebus illorum gesta, olim humanum excendentia captum, non historiam, sed fabulam, non rem, sed umbram somniumque rei, agere videantur. Arabia felix, petrea, et deserta, infelicitatem sibi, devastationemque ab saevientibus Turcicis armis, propinatam non gustavit modo, sed etiam ebrietatem usque, crapulamque exhausit. Africa et Romae aemula Carthago, aprinum Othmanicum virulentissimum dentem ita est experta, ut semel accepti vulneris, aeterna eius cicatrix sit indicium. Bulgarorum, Servorum et Sclavorum (quibus connumerantur et Bosnenses) Albanorum, Bohemorum, et Dalmatarum manu et ferro toti fere Europaeo orbi, terribilissimas gentes, usque adeo mitigavit, cicuravitque Agarenus, ut ex antiqua et naturali earum ferocitate, nulla hodie extet nota; neque alio notiori dicto, aut facto, nisi unico et illo obscurissimo nomine, inter reliquas mortalium nationes censeri possint. Hungariae potentissimum amplissimumque dominium, ad tantas redegerat angustias, ut regni limites, non nisi intra dirutissimos agnosceret parietes. Germanos, gentem alias invictam, ita perterrefecit, ut ad Vendibonae usque portas, bis; circa illas sexcenties excidium et lethum minitantia induxerit armorum fulmina. Ulteriorem Italiam (quanta enim immanissima, Venetae Publicae, fecerit mala, quotque insulis celeberrimis, ac urbibus in mari et continente fortissimis, eam spoliaverit, hic recensere omittimus) quasi ex industria furiosiori et extremae suae tyrannicae indignationi, reservatam voluisse visus, in septentrionem, adversus Russos, Cozacos et Polonos arma vertit, et hasce quoque Christicolas regiones unico veluti singultu diglutiendas, impurissimum, ac satietatis inscium os aperuit. Quae etiamsi non essent prorsus victae, neque eius durissimo iugo subactae, non tamen absque imensa Christiani sanguinis effusione, et innumera piarum animarum pernicie evadere potuerunt. Quae mala quoties, quantaque fuerint, si recenseri animi, non solum vires non sufficerent, sed tempus quoque nos dificeret. Hoc tantum unicum notatu dignissimum, et ab historicis Polonis frequentissime commemoratum, adiiciendum, non extra rem esse arbitramur, supremam nempe Providentiam, salutem illorum populorum per invictam Romano-Moldovlachorum gentem, procurasse, eaque ut
fortissimo propungnaculo adversus barbarae saevitiei ferocissimos insultus usam, eos hucusque incolumes et in propriis sedibus fixos quietosque conservasse. Nos pene effugerat, quod omnium primo dixisse debueramus, Scythicam gentem Persico, Graeco et Romano imperio semper invictam, et non nisi a solo Deo, aut cui Deus facultates extraordinario quodam suae divinae voluntatis nutu auxerit, domari posse ceditum est. Eam, inquam, gentem Aula Othmana ita perdomuit, atque diminuit, ut non secus ac rapinae avidus venator ligatum canem ad suum arbitrium quando vult, et quas in partes iubet, in Christianas regiones nativa saeviendum rabie dimittit. Ita nonnunquam ut mordacem infidamque feram cavens, per assiduam Chanorum mutationem, depositionem, aliquando etiam internecionem (omnia enim haec in Sultani consistunt arbitrio) humiliat, et occasiones ei caput elevandi subtrahit. Haec ita se habere, nemo est, ut reor, qui nescitat. Tot enim tantaque in tam amplo imperii sui orbe subegit, conculcavit, delevit, et in nihilum redegit imperia, regna, principatus, dominia ut facilius esset cuique ea continuo deplorare, quam per totum ex catalogo recitare, et lamentandi potius, quam scribendi tempus adesse decernere. Ita in dies Babylonius iste draco Christiano sanguine saginatus, cumque totum terrarum orbem ut augustissimam speluncam, atque strictissimam ad suam vastam capiendam existimaret mol em, tandem abiecta quasi colubrina specie, scorpionem induit, et quod dentibus mordere et hiantibus faucibus devorare non potuit, veneno armata cauda circumvolvere, et lethifero aculeo transfodere aggressus est infamis. Et quod ut immanis leo discerpere non valuit, ut vulpes callidissima, dolo fraudeque pellicere conatus est Germaniae terror, et Hungariae domitor, Servorum et Bulgarorum subactor, Suleimanus ille Turcarum Ulysses, ac Othmanorum Lycurgus, qui cum ex maioribus suis scripto, dictoque accepisset, contra Romano-Moldovlachos hostiliter agere esse rem extremae fatuitatis (prudentiam enim illius serpentis non nemo Christianorum quoque scriptorum ingenue fatetur) et adversus talem invictam nationem, Martem tentare nihil aliud esse, nisi rem laudendo, Aliothmane gloriae periculum subire, utpote qui optime noverat, quoties, quotque suos praedecessores Muhammedos, Baiezidos et Murrados, in Moldavicis campis profligatos et innumeras suorum myriades Danubii, Tyratis, Pruthi, Sireti, ac Barladi undas absorpsisse. Itaque alienis et propriis edoctus periculis, foedus amicitiamque Moldovlachorum (eam Bogdano Magni Stephani filio offerente) promptissime amplexatur, et sub annalis tributi specie (sine quo pax Chirstianorum cum Turcis semper mortua est) donario quator mille [sic] aurerorum, viginti falconum, et quadraginta nobilium (quas Moldavorum producit terra) equarum, fit contentus, avaritiae perpetuus ille, et individuus cultor. Ita quidem bene meriti de sua patria illius tempestatis Moldavae nationis maiores Turcico imperatori donaria promittunt, aurum, argentum, iumenta et aves, ut primitia terrae, singulis annis, ad hiantem illius portam, per suos legatos mittendas obligantur. Saniori nimirum consilio usi, tempus redimentes, firmissimis tamen ac perpetuis conditionibus suam monarchicam potestatem stabiliverunt. Decus ecclesiasticum, pietatem Christianam ac religionem orthodoxam, a lunatica rabie, et muhammedana superstitione intaminatam, puramve retinuerunt, nec unquam superstites passi sunt corniculatum sydus super sacrosantum Crucis signum elevari. At haec omnia, non solum sibi, sed curanicis quoque praeceptis contraria, simulatissime tulit tyrannus, cui rei alia luculentior non potest dari ratio, nisi quod unicam Moldovlachicam nationem, subdolis licet conditionibus et pacifico praetextu, sibi devinxisse, non minus gloriosum Othmano fore imperio, quam tot innumeras aliorum gentes armis profligasse existimaverit. Haec igitur, et his multo mirabiliora (quae in Chronico ulterius monstrabuntur) cum, quidam ex vincis, veluti altissima ex specula observassent, procul dubio, haud sine modestae, ac speciosae cuiusdam invidiae larva, sub charactere veterum scriptorum graviter latitans, et diu gemescens Romano-Moldovlachorum percelebre genus et nomen, perplexioribus retiunculis obvolvere, et sub antiquitatis pallio prorsus occultare, nec non ex notioris historiae catalogo plane expungere sunt conati. At nescio quomodo tam dura fronte solem luto obduci et coelum palmo contegi posse putarunt? Verum enimvero, adsunt nobis praesentissimi opitulatores, tot Graecorum, Latinorum, Germanorum, Gallorum, Italorum, Hungarorum, Polonorum, Russorum, Sclavorum, et ipsorum Arabum atque Turcarum scriptores, qui unanimiter arreptis iustae defensionis armis, adversus gannientes detractatores, certa et evidenti victoriae, atque vindictae spe, iusta ineunt proelia, et nobis silentibus, atque qiescentibus, ex vetustissimis eorum armamentariis omni armaturae cum defensivae, tum offensivae genere instructi, huiscemodi circulatores, et alienarum laudum intempestivos osores, ad arenam invicto provocant pectore. Horum, inquam, singuli, singulorum temporum scriptores demonstrabunt aranearum telis, non nisi musculas, et id genus infirma ac inermia posse capi insecta. Cum vero in illa inciderint aviculae, et robustioris naturae animalcula, illico disrumpi et conatus illarum irritos fieri. Illi igitur ipsi firmis evincent testimoniis (nostrum enim ne hilum volumus esse proprium) primam Romano-Moldovlachorum fundationem ab Ulpio Traiano, magno illo et optimo imperatore extitisse. Etenim declarabunt Moldovlachicae nationis annos, requis multo numerosiores, et aetatem illius multo provectiorem, caeterisque antiquiorem esse, utpote quae epochae suae, abhinc retro, supra mille sexcentis decemque annis initium agnoscat. Itaque nullam gentium (excepta, quam superius exceptimus Germanica gente) senectute illi, aut vetustate comparari posse. Denique testificabuntur, gentem Moldavam, non ex collectanearum nationum colluvie conflatam, sed ex Romanis civibus, ac maximis ex familiis selectam fuisse; tandem bonos et fortes Romano-Moldovlachos, bonis et fortibus natos parentibus, sanguinis puritatem, ac generis nobilitatem incorrupte, atque intaminate conservasse nec non etiamnum conservare. Neque vero quis, tanta nos rerum laborare putet ignoratia, (liceat hoc unicum paulo liberius affari) nec imaginetur, hoc a nobis praetendi, Romano-Moldavam nimirum gentem nullum exterorum suo non miscuisse sanguinem; hoc enim non dictu solum, sed cogitatu quoque absurdissimum esset. Quandoquidem ut antiquius, diversis diversarum gentium invasionibus, ita post Constantinopolitani imperii excidium, et aliorum in viciniis regnorum per Turcicam rabiem, eversionem multas nobiles, imo imperatorias et regias familias suo gremio excepit Moldavia et Valachia; ut Cantacuzenorum, Palaeologorum, Sebastorum, Grilorum, Asanarum, Chrysobergiorum, Petralyphiorum, Chrysosculaeorum, Rossetorum, Eupraiotarum, aliosque nonnullos, Graecae nobilitatis flores in agro suo transplantavit, sanguine Romano nobilitata Dacia. Praeterea ex vicinis Polonis Potockios, ex Litvanis Radzivilios, ex Hungaria Bathorios, et antiquius Corvinos (cuius ex prosapia derivantur Urekestii), ex Crimensium nobilibus mirzis Cantemyrios, ac Czercassorum Cabartarum aliquot insignium personas (ex quibus fuit et conjunx principis Basilii, ex qua natus est illi Stephanus) ad Christi castra transeuntes, inter antiquas Moldavae nobilitatis familias connumerarunt Moldavi. Ita reges Serviae, filias filiosque suos, filiis ac filiabus principum Valachiae matrimonio iunxerunt. Ita Brancoveni ex Bulgaria originem decere creduntur. Ita Bassarabi, ex Bassarabia ad Oletum [sic] fluvium transmigrarunt. Similiter filias suas exteris principibus ac ducibus, Moldavie principes ac barones, habita nobilitatis ratione, collocare haud abnuerunt, ut legimus Heliam Alexandri filium, duxisse uxorem Mariam, germanam sororem Sophiae, reginae Vladislai regis Poloniae, Stephanum principem, filiam suam Helenam filio Magni Moscoviae ducis Ioannis Basilidis, connubio iunxisse. Basilium principem, unam Radzivilio Litvanie, alteram Chmilinskio, Cozacorum duci, uxores dedisse. Omittimus his Bogdanorum, Mohi
liorum, Constantinorum, aliorumque principum, cum palatinis ac principibus Poloniae legitimi sanguinis commistionem commemorare; de his enim omnibus, Deo concedente, in secundo Chronici tomo, suo loco atque tempore nominatim dicetur. Necnon in libro Moldavicae nobilitatis genealogiae Latio [sic] sermone a nobis conscripto, fuse expressum habemus. At thori et connubii connexio cum sit particularis, et quarundam duntaxat domorum, ac potissimum nobilium copulatio, eam Romanorum corrupisse sanguinem, putari non licebit, minori nempe (prout ipse naturae postulat ordo) parte maiori cedente. Ne autem modum praefationis excedere videamur, de reliquis Moldovlachorum praerogativis excedere videamur, de reliquis Moldovlachorum praerogativis accuratius percipiendis ad historiae corpus lectorem invitamus.
Tuturor iubiţilor, în Hristos Dumnădzăul fraţi, romano-moldo-vlahilor, sănătate!
DIMITRIE CANTEMIR VOIEVOD
Cu mila lui Dumnădzău a Moldovii moşnean domn şi a Svintei Rossieşti Împărăţii Kniadz Tuturor iubiţilor, în Hristos Dumnădzăul fraţi, romano-moldo-vlahilor, sănătate! Nu cu multe avem aicea pre dumneavoastră, iubiţilor, a vă supăra, de vréme ce că de célea ce ar trebui pentru luminarea şi luminarea adeverinţii Istoriii noastre, prin multe locuri a ţăsiturii Hronicului, unde trebuinţă a fi s-au părut, adésă învăţătură am dat. Şi mai vârtos că la toate începăturile Cărţilor câte oarece Pridoslovie înainte trimiţând, socotim că toate célea carile cititorului vreo îndoinţă de prepus a aduce s-ar videa cu tot mijlocul a le rădica am silit, precum fietecarea la locul său înainte la privală vă va ieşi. Aicea dară puţin în înştiinţare a vă da ne trebuie, cum adecă şi în ce chip începătura socotélii noastre au fost şi cum strâmptoarea vremii şi mai vârtos lipsa a unor istorici foarte de triabă ţénchiul svârşitului ni-au abătut. Fost-au dară gândul şi nevoinţa noastră ca tot trupul Hronicului acestuia în doaă tomuri (adecă cărţi mari) să-l împărţim; deci tomul dintăi (pre carile în această dată vi-l dăruim) să să numască Hronicul a vechimii Romano-Moldovlahiii, carile începând de la desălecatul Dachiii cu romani, adecă de la Traian, marele împărat, şi de la annul Domnului şi Mântuitorului nostru lui Iisus Hristos 107, cursul istoriii pănă după prada lui Batie, hanul tătărăsc, şi pănă la înturnarea lui Dragoş Vodă în Ţara Moldovii şi lui Radul Vodă Negrul în Ţara Munteniască, carea s-au tâmplat pre la annul de la Hristos 1274, duce. Iară al doilea tom iaste să înciapă de când curăţindu-să locurile acéstea de tătari şi de toate năpădzile altor varvari şi, precum dzisăm, pomeniţii domni, întorcându-să pre la locurile lor de bejăniile Ardialului, cu deosăbite titluri a domnilor de Moldova şi a domnilor munteneşti a să vesti au început; şi să-i tragă rândul annilor şi povéstea domnilor pănă la vremile noastre; şi aşé împreună pe amândoaă părţile istoriii la tipariu să le dăm. Ce aceasta după gândul nostru a săvârşi, precum dzisăm, câteva împiedecături înainte ieşindu-ne, cătră carile acmu şi slujba senatoriii nu mai iuşurea adăogându-să (căci nevoile de casă şi private aşéşi nici le mai pomenim), ni-au căutat vrémea lucrului a muta, ca [şi] când Dumnădzău ar învoi şi slabe puterile cu gândul ni s-ar potrivi şi acéia a istoriii parte la doritul săvârşit ducem. A tuturor dară lucrurilor agiutoriul lui Dumnădzău, vréme şi osteninţă poftind, noi pre cât puterile ne vor agiuta, osteninţă nu vom cruţa; iară voia şi vrémea în socoteala aceluia vom lăsa carile singur cunoştinţa vremilor în putérea sa au aşădzat. Deci dară într-această parte (pre carea acmu de cum iaste şi cum iaste gătită o videţi) toată socotiala noastră într-aceasta să stăruiaşte, pentru ca numele şi niamul dumniavoastră cari de demult s-au descălecat şi de atuncea pănă acmu necurmat lăcuiaşte în Dachia (adecă în Moldova, în Ţara Munteniască şi în Ardial), din tirănniia vechii uitări dezbătându-l, precum adevăraţi romani, de Roma cetăţéni şi din toţi a Italiii lăcuitori aleşi ostaşi să fiţi, cu vrédnice de credinţă a streini scriitori mărturii să vă arătăm. Aşijderea unora, nu atâta de grei la socotială, mai proaspeţi scriitori împotrivnice păreri îndreptând, cât de departe din calea adevărului să să fie rătăcit să-i descoperim. Cătră aceasta, pentru ca cursul anilor nesmintit să ducem, urmat-am trii vestiţi şi a vremilor iscusiţi sămăluitori, pe Petavie, Calviz şi pe Ricţiolus, carii în scurt şi foarte cu credinţă vrémea şi viaţa a tuturor stăpânirilor lumii strângând şi cursul annilor nu numai istoricéşte, ce încă şi astrologhicéşte foarte curat sămăluind, din toate învălătucirile îi descurcă. Şi aşé pre aceşti trii hronologhi între sine alăturând şi cu alalţi a vremilor scriitori cu osirdie înfăţişându-i, cursul Hronicului, viaţa înpăraţilor romăneşti şi une lucruri mai de însămnat carile pre vremile lor în Dachia sau în părţile vecine de prempregiurul Dachiii s-au tâmplat, cum mai pre scurt şi mai curat s-au putut, li-am însămnat. Aşijderea, supt vremile a unor împăraţi, macar că spre părţile acéstea ceva să să fie lucrat, la cei mai curaţi scriitori n-am aflat; însă noi şi a acelora viaţă şi vrémea stăpânirii lor, câtă să fie fost, cu însămnarea n-am trecut-o, pentru ca cu acest chip cursul annilor necurmat şi fără prepus să putem duce. Aşijderea, pentru singură înştii[n]ţarea a vechiu niamului dumneavoastră, însămnat-am şi vremile în carile mulţimea a multor varvari, multe şi mari stăpâniri, în părţile Evropii despre Apus, după năpădzile lor au descălecat, pentru ca din potrivirea vremilor curat să să poată cunoaşte, precum stăpânirea moşilor-strămoşilor dumneavoastră în Dachia, decât a mulţi a altora mai véche şi mai bătrână să fie, pentru carea şi în Pridoslovie câte oarece am arătat. Aşijderea, precât putinţa osirdiii noastre au fost, silit-am ca toate părticélele Hronicului nostru din istorii şi istorici ca aceiia să le alcătuim, pentru a cărora credinţă nu iaste cine să să îndoiască, ce de la toţi învăţaţii şi cercătorii adeverinţii istoriilor priimiţi şi credzuţi sint; pre a cărora numere în Catastivul ce urmează şi pre la marginele cărţii, unde mărturiia lor trebuiaşte, cu slove mai mănunte însămnate le viţi videa. Carii, în ce nu v-aţi putea încréde sau foarte cu minune lucru vi s-ar părea, vom mărturisi precum noi de la noi macar un cuvinţel să nu fim adaos, ce cu întriagă a inimii ştiinţă, pre dânşii povaţă având, unde ni-au dus acolo am rămas şi nici cât de puţin de la dânşii nu ni-am abătut. Aşijderea, pentru mai pre lesne cuprinderea cititoriului, tot trupul Istoriii în dzéce Cărţi şi fietecare Carte în câteva Capete am împărţit, în câte adecă şi cum forma şi ţăsătura Istoriii au poftit, precum toate înainte le viţi videa. În această dată dară tomul al doilea încă nesăvârşit fiind, socotit-am ca cu aşteptarea aceii părţi aşteptarea ştiinţii lucrurilor carile într-acésta să cuprind mai mult să nu prelungim. Aşé, omeniţilor şi iubiţilor simpatrioti şi fietecarile a adeverinţii istoriceşti iubitoriu, de această dată cu acest dintăi a Istoriii noastre tomos în vréme de odihnă (pre carea dea-o cel ce pre heruvimi şi serafimi să odihnéşte) zăbăvindu-vă cu noi netrébnicii împreună, pre cela carile toate darurile céle desăvârşit de sus de la Părintele luminilor a purcéde pricinéşte rugaţi pentru ca să bineînvoiască şi pre celalalt tomos a Istoriii a săvârşi să ne învrednicim şi mai curând cu mijlocul halcotypului tuturor să să obştească.
CATASTIHUL
Istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor şi a altor oameni învăţaţi, ellini, latini şi de alte niamuri, a cărora numere să pomenesc şi mărturiile li să aduc într-acest Hronic
A
Avgustin, părinte latin
Avriolus, istoric latin
Avrelie Victor, istoric latin
Avsonie, poetic latin
Agathus, istoric grec
Aimon, istoric latin
Ammian, istoric grec
Anonimus, istoric latin
Antisidoreanul, istoric latin
Apollonie, filosof grec
B
Baronius, istoric latin
Balarminus, theolog latin
Bilschie, istoric liah
Bovinus, comentator latin
Bonfin, istoric ungur
Busbecvius, istoric latin
V
Vielmus, istoric latin
Vopiscus, istoric latin
G
Gheorghie Franţa, istoric grec
Glicas, istoric grec
Gluverie, gheograf latin
Grigorie papa, părinte latin
Grigorie Turonianul, istoric latin
D
Dion, istoric grec
DionisieAlicarnaseul, istoric grec
Dionisie Periighit, gheograf grec
Dionisiodot, istoric latin
Ditmarus, istoric latin
Dlugoş, istoric liah
Dolion, istoric de lucrurile ungureşti
Dubravie, istoric bohem
E
Evagrie, istoric grec
Evsevie, istoric grec
Evstahie, istoric grec
Evtropie, istoric latin
Eneas Silvie, istoric latin
Z
Zacuti, istoric de lucrurile arăpeşti
Zonaras, istoric grec
Zosim, istoric grec
Zugropulos, istoric grec
I
Iacov Filipp de Bergonem, istoric latin
Idatie, istoric latin
Ieronim, părinte latin
Isidor, istoric grec
Isihie, istoric grec
Iuvenalis, poetic latin
Iulie Capitolin, istoric latin
Iustin, istoric latin
Ithachie, istoric grec
Ioann Antonie de Campania, istoric latin
Ioan Gluverie, [gheograf] şi istoric
Ioann Zamoischie, istoric liah
Iornandis, gotth, istoric latin
Iosif Jidov, au scris elinéşte, istoric
K
Carion, istoric latin
Cassiodor, istoric
Cvintus Curţius, istoric latin
Chedrinos, istoric grec
Clavdie Ptolomei, gheograf grec
Constantin Manasi, istoric grec
Cantacuzinos, istoric grec
Constituţiile împărăteşti lat.
Cravţius, istoric saxonesc
Curopalat, istoric grec
Cuspin, istoric latin
L
Laonic Halcocondilas, istoric grec
Leunclavie, istoric latin
Livanie, sofist grec
Luitprand, istoric niamţ
Létopiseţul slovenesc şi muntenesc
M
Maienburg, istoric niamţ
Macrovie, istoric grec
Mappele lui Emeric Tucheli
Marinus, istoric latin
Mehovii, istoric rus
Metafrasis, scriitoriu grec
Mirhondi, istoric persan
Miron Costin, istoric moldovan
Misţelana, istorie latină
Moreri, dicţionar istoricesc franţoz
Moisei Proroc. Svânta Scriptură
N
Navclerus, istoric latin
Niculai Costin, istoric moldovan
Nichita Honiatis, istoric grec
Nichifor Grigoras, istoric grec
Nicolaus Olah, istoric latin
O
Ovidius, poetic latin
Olimpiodor, istoric grec
Omiros, poetic grec
Onufrie, istoric
Orbinus, băsnuitoriu raguzeu italian
Orihovie, istoric liah
Orosie, istoric
P
Pavel Diacon, istoric latin
Pavsanie, istoric grec
Parisios, istoric latin
Patavie, istoric latin
Pahimeris, istoric grec
Petronie Cardina, istoric latin
Platon, filosof grec
Plinie, gheograf şi istoric latin
Plinie cel Tânăr, scriitoriu latin
Plutrah, istoric grec
Polivios, istoric grec
Pomponie Melas, gheograf latin
Posonie, istoric latin
Pretorii, De gotthi, istoric latin
Proclus, mathematic grec
Procopie Cheserianul, istoric grec
Prosper, istoric latin
R
Ricţiolus, istoric latin
S
Sabeliscus, istoric latin
Savelie Polmon, istoric latin
Saadi, istoric turcesc
Samocatis, istoric grec
Sighiberd, istoric latin
Sigon, istoric latin
Sidonoie, poetic latin
Simion măzacul, ungurian
Sith Calviz, hronolog latin
Scaligher, istoric latin
Isocrat, istoric grec
Socratis, filosof grec
Solinus, gheograf latin
Sparţianus, istoric latin
Stanislav Sarniţie, istoric liah
Stepena, istoriia rusască
Stefan Vizantinul, gheograf grec
Striicovschie, istoric liah
Sinopsis, istorii ruseşti
T
Tabla capitolină, istorie latină
Tertulian, scriitoriu latin
Titus Livius, istoric latin
Tolpentin, istoric ungur
Triverie, istoric latin
Trithimie, istoric latin
Trogus Pompeius, istoric latin
U
Uréche Vornicul, istoric moldovan
F
Fasţiculele Sicule latin
Filon, jidov, istoric, au scris ellinéşte
Th
Theofanis, istoric grec
Theofilact, acelaşi Samocat grec
Thuchitidis, istoric grec
H
Hezarfen, istoric turcesc
Hronicul leşesc
Hronicul moldovenesc cel vechiu
Hronicul muntenesc
Hronicul franţozesc
Hronicul fuldian
Hronograful moschicesc
Hronograful sirbesc
Ţ
Ţiţeron, ritor latin
X
Xenofon, istoric grec
Xifilin, istoric grec
Iară de vom fi trecut pre vr’unii cu pomenirea poate, cititoriul, la rândul său, să-i găsască.
HRONICON
A toată Ţara Româniască (carea apoi s-au împărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, împăratului Râmului. Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii carii de atuncea într-însa aşedzindu-să într-acéiaşi şi pănă acmu necontenit lăcuiesc.
PROLEGOMENA (CARTEA I)
Hronicon a toată Ţara Româniască (carea apoi s-au împărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, împăratului Râmului. Aşijderea pentru numele carele au avut odată şi carele are acmu, şi pentru romanii carii de atuncea într-însa aşedzindu-să într-acéiaşi şi pănă acmu necontenit lăcuiesc.
Capul I
Pentru vechiu neamul tătărăsc, carile în Svânta Scrisoare să chiamă Gog şi Magog şi pentru de obşte hotărârea a toată Schithia şi pentru numele Dachiii. Pentru ca oglinda Hronicului nostru de tot pravul îndoinţii mai ştearsă şi mai curată înaintea privélii cititoriului să o punem şi pentru ca izvorul şi începătura numelui Dachiii (pre carea acmu ţărâle Moldovei, Ţara Muntenească şi Ardealul stau), de unde au izvorât şi au purces, mai chiar să putem arăta, socotit-am că întăi foarte de triabă să fie oarece pre scurt pentru toată Schithia, adecă ţara tătărască să dzicem, de vréme ce şi a dachilor neam (de pre carile părţile acéstea Dachia s-au numit) tot dintr-o rădăcină şi dintr-o corenie cu schithii au fost, precum şi alte multe şi mai nenumărate năroade dintr-aceiiaşi schithi (sau tătări) cu cursul vrémilor în multe părţi răzleţindu-să, ca nişté întunecoasă neguri, mai toată faţa pământului au acoperit şi ca un potop de vărsate şi peste tot lăţite ape, nici la Asia, nici la Evropa, nici la Africa, vreun unghiu nepotopit şi necălcat n-au lăsat, pentru a cărora năbuşeale şi undături pline sint istoriile ellinilor, a latinilor şi a altor limbi, carii stâlpul scrisorii au ţinut şi mutările lucrurilor au însămnat. Noi dară mai véche şi mai bătrână istorie decât Sfânta Scriptură necunoscând, în buni chedzi dumnăzăiescul cuvânt povaţă şi agiutoriu luând, de la dânsul şi încépem, carile unul şi singur iaste, ce cuprinde α şi ω, începutul şi sfârşitul.
Lăsind dară, pentru scurtarea cuvântului, a neamurilor ghenealoghie (adecă corenie), de la Noe înapoi pe amănuntul a povesti, luând numele numai carile la Sfânta Istorie să pomenşte, de niamurile Gog şi Magog (de pre carea luând persii numele le dzic cin macini, iară asirii şi arapii: egegi megegi), pre acéstea dară neamuri Sfânta Scriptură le aşadză în părţile Crivăţului, de la carile după proroceasca adeverinţă s-au pornit şi să pornéşte tot răul peste tot pământul [1].
Nici alt neam deosăbit să fie acela de a schithilor putem cunoaşte, de vréme ce partea Crivăţului, asămănarea numelui şi cumplite faptele lor carile dinceput au făcut şi pănă acmu fac, chiar şi aiiavea îi dovedéşte, că pomeniţii Gog şi Magog spre părţile Crivăţului (unde acmu tătărâmea cea mare să chiamă) au lăcuit şi încă lăcuiesc, şi dintr-înşii atâtea neamuri prin toate vremile ca roii s-au pornit şi într-altele părţi au izbucnit, de mulţime nici Crivăţul, nici locurile lor céle late, lungi şi largi mai încăpându-i.
După cea de dumnădzăiescul duh [în]suflată istorie, târdziu mai pre urmă au început cea din truda şi chiteala omenească a purcéde, a căriia întâi între limbi născători (precum a tuturor socoteala de obşte iaste) au fost haldeii, după dânşii finicsii, de la carii ellinii au luat mai pre urmă şi slovele, iară ciniile învăţăturilor de la eghipţi. Deci ellinii, în multe mai iscoditori şi mai isteţi decât alte limbi fiind, început-au nu numai ale sale ce şi a altor neamuri lucruri şi fapte după a vremilor tâmplări a le însămna şi în scrisoare celor mai apoi următori a le lăsa.
Dintre ellini dară mai vechiu decât toţi scriitorii să socotéşte a fi Omiros, carile cu verşuri neapotrivite şi cu iscusită limbă ellinească au scris războiul a tuturor grecilor şi răzsipa vestitei cetăţi a Troadii. Scris-au dară istoria sa cu noadzăci noă de ani după răzsipa Troadii[2], iară mai denainte de Mântuitoriul lumii Hristos Dumnădzău cu 1206 ani, în care războiu ai fost precum schithii aşé şi amazoanele vestite în vitejie muieri, dintr-acelaşi neam purcése (precum pentru aceasta adeveréşte Iustin, iscusitul istoric) să fie[3].
După Omir poet>ic<ul, târdziu mai pre urmă scris-au mai denainte de toţi, cu chip istoricesc, Irodot lucrurile ellinilor şi războaiele carile pre acéle vrémi au avut cu persii şi între sine, ce pre acéle vrémi când au fost scriind Irodot, adică pe la anul mai înainte de Domnul Hristos 444, véde-să că grecii puţină înştiinţare au avut pentru părţile Schithiii şi a altor părţi a crivăţului, vréme ce dzice că isvoarăle Dunării (carea ellinéşte să chiamă Istros) de unde să să fie începând nu să pot şti, precum nici a Nilului nu să ştiu; pentru acéia şi pentru Schithia şi despărţirile-i multe turburate şi amestecate pomenéşte.
Aşijderea Thuchidid, carile după Irodot cartea Istoriii sale au început a scrie, nu mai curat decât Irodot scrie, toată nevoinţa lui pentru lucrurile ellineşti puind. După acéia cu cursul vremilor acélea de la scriitorii mai denainte fără nici o bună rânduială amestecate şi zămenite era, alţiilor următoricumeşterşug gheometricesc la orânduială a le pune şi părţile lumii cu hireşe hotară a însămna şi neamurile a lumii lăcuitoare cu ale sale nume a le numi şi după împărăţii şi crăii a le osăbi şi a le vesti au început.
Întăi dară gheografi, adecă de pământ scriitori, au fost Stravon, carile au trăit ş-au scris pre vremile lui Tiverie împărat cu 26 ani mai pre urmă de naşterea Domnului Hristos; şi mai denainte de acesta Dionisie Periighit, carile au trăit pre vrémea lui Avgust Chesar cu 4 ani după Hristos. Acestora au urmat Clavdie Ptolomei pre la împărăţiia lui Traian şi a lui Adrian cu 147 de ani după Mântuitoriul lumii Hristos. Fost-au şi din latini vechi scriitori a pământului Pomponie Mela, ş-au trăit după Hristos 47 ani; iară după acesta au scris Plinie, în anul după Hristos 80; iară după acesta Solin şi alţii mulţi (pre a căror nume aicea a pomeni lungŭ ar fi fost), carii hotarăle a Schithii într-acesta chip li-au însămnat.
Dintr-acestor pomeniţi gheografi scrisori, hotarăle a toată Schithia sau tătărâmea să însămneadză, capul hotarului puind de la apa Tanais (acesta-i Donul) unde să varsă în Balta Meotis (aceasta-i marea Azacului) şi de acolo purcegând spre Răzsărit şi ocolind marginile a Euxinului (aceasta-i Marea Neagră) cuprinde cerchejii, abazalile, mengrelii, ghiurgăii, de unde iarăşi spre Răzsărit să întinde pe lângă munţii ce să chiamă Cavucasul (carii despart tătărâmea din Persiia) şi lovéşte hotarăle Indiii despre partea Crivăţului şi aşé merge pănă în ocheanul Răzsăritului. De acolo purcéde pe marginea ocheianului întorcându-să spre Crivăţ şi încungiură pe din dosul Hinii, Chitaiului, Sibirului (căruia ellinii în dzicea Tataria adevărată) şi toată lungă şi lată partea céia care acmu iaste supt oblastia împărăţiii Moscului. De ciia întorcându-să spre Apus pre după vestită cetatea şi scala Arhanghelului, mérge tot pe malul ocheianului pănă unde din ocheian să varsă marea care să chiamă Baltică. Apoi de acolo ia spre Amiadzidzi, cuprindzând în sine toate ţărâle câte rămân spre Răzsărit şi agiunge pe după dosul crăiii leşeşti în munţii ce să chiamă Carpatichi sau Sarmatichii, cu carii, în gios lăsându-să, cuprinde Transilvania (sau cum noi îi dzicem Ardialul) şi dă tocma în apa Patissos (aceasta-i Tisa), unde să împreună cu Dunărea. Iară din Gura Patissului să întoarce pre cursul Dunării iarăşi spre Răzsărit, pănă unde dă în Marea Neagră la Istropolis (aceasta-i Chiliia, acestaşi şi cu alte nume mai pre urmă s-au chemat Licostomon, ce va să dzică Gura Lupului); de la Chiliia mérge pănă tréce peste apele Tiras (Nistrul), Voristhenis (Niprul) şi să închéie la capul hotarului în Don.
Într-această dară lăţime şi lărgime de pământ, macar că multe neamuri de limbi deosăbite au fost, însă toate tot cu un nume de obşte: schithii să chema şi în Schithia să cuprindea, a cărora nume a tuturor aicea de vom sta a număra, altă istorie mai multă şi mai lungă decât aceasta ar trebui să scriem; ce îndemnând pre cititoriul nostru ca să nu să ostenească sau să să zăbăvască şi în foile altora, noi aicea numai în ţărâle în Schithia céle mai mari şi neamurile céle mai vestite îi vompomeni, aşé părându-ni-să că mai pre lesne va putea cunoaşte că şi Dachia (pentru carea cuvântul nostru iaste) şi dachii tot în Schithia au fost şi schithi carii pre acélé vremi au ţinut-o s-au numit.
Dată de la hotarăle Indiii înainte ne vine Schithia asiatică, în carea să cuprind împărăţiile şi neamurile: Sarmathia asiatică, Ghitaiul dinlontru şi din afara muntelui Emmaus, Serica, Sogdiana, tătărâmea pustie, Ciagatai, [4]Întăiaşi Turchistanul, tătărâmea véche; aceasta-i după socoteala a mulţi învăţaţi Ungu şi Mongul, carile să fie Gog şi Magog, şi dintr-aceştia să fie ijdărât neamurile tătăreşti, şi pentru aceasta pricină, vechii gheografi greceşti au numit-o véche, adecă ca [şi] cum ca o maică ar fi plodit şi născut pre alte pre toate, iară acmu cu mai vestit nume să chiamă Hina.
Aşijderea în tătărâmea asiatică iaste Kazanul, Azdrahanul şi Sibirul cu alalte nenumărate ţări şi neamuri, iară în tătărâmea evropască sint Tavrica Hersonesus (carea acmu să dzice Crâmul), Sarmaţia evropască, în carea să cuprinde amândoaă ţărâle leşeşti, adecă cea mare şi cea mică, Liftanie, Rusia albă şi cea neagră, Volynia, Podelasia, Mazovia, Livonia, Samoghitia, Prusia, Carsuvia şi toată ţara moschicească şi căzăcească; şi să închide hotarul, precum am dzis, cu munţii Carpatici carii despre Răzsărit au Dachiia, în carea acmu să cuprinde Moldova, Munteniia, Ardialul şi o parte de Ungaria.
Însă pre vremile celor vechi gheografi, de la apa Donului pănă la hotarele Dachiii fost-au şi alte neamuri, pentru carii Dionisie Periighitis poméneşte: τοϋ μέν προς βορέην τετανυσμένα φυλα νέμονται Πολλα, μάλ̉ έξείης Μαιώτιΰος ές στόμα λίμνης, Γερμανοί Σαρμάταί τέ Γέται υ̉’ αμα βαστάρναι τέ, adecă: Despre partea (a Mării Négre) spre Crivăţ să întind cu lăcaşul multe neamuri foarte unile după alalte stând, pănă la Meotis, la gura bălţii: ghermanii, sarmatii, ghetii, împreună şi bastarnii; apoi dzice: Δακών τέ άπετος αία καί άλκήεντες άλανοί, adecă: şi a dachilor nemăsurat pământ şi vitéjii alani.
Aşé dară s-au arătat precum Dachia între hotarăle Schithiii să cuprinde şi dachii carii pre dânsa au lăcuit tot din rodul şi neamul tătăresc au fost.
Capul II
Pentru cèle vechi a Dachiii hotare De vréme ce ţărâle a stăpânirii Moldovii, gheografii şi împreună cu istoricii, precum cei mai vechi aşé ceşti mai noi toţi, cu socoteala de obşte ca pre o adevărată a Dachiii parte o cunosc, şi vrând noi ca cu tot de-adinsul cărţile a tutoror scriitorilor, carile la mâna noastră a vini s-au tâmplat, scuturând, adeverinţa istoriii noastre nu din pâreaie abătute, ce din singurele izvoarăle şi fântânile ei céle dinceput să scoatem, nu fără cale a fi am socotit întăi pentru céle vechi a Dachii hotară (în carile, precum dzisăm, şi Moldova noastră să cuprinde) cât de pre scurt oarece să dzicem şi ales, precum de la a tuturor vacurilor gheografi să şiruiaşte, să o hotărâm.
Cea dintăi dară şi de obşte a tuturor socoteală iaste precum ţara Dachiii să fie stând pre malurile Dunării, carile sint despre partea Crivăţului şi de la Marea Neagră spre Apus şi spre Ghermanie hotarăle să-şi fie întins.
Aceştii sentenţii, precum ellini aşé latini, câţiva avtori a avea putem; însă lucru aşè de chiar şi fără prepus, multe a multora mărturii a aduce, sămn nu mai de pofta laudei a fi părindu-ni-să şi pentru ca de cleveta affectaţiii a scăpa să putem, din cei mulţi câţiva numai şi mai de credinţă, pentru dovada cuvântului, aicea pre scurt îi vom aduce.
Din carii întăi dară înainte ne iase Stravon, om ellin şi dintre toţi gheografii mai vechiu (căci supt vremile lui Avgust Chesar au trăit), a căruia cuvinte în limba lui pentru Dachia şi pentru dachi, precum li-au dzis, aşé le vom scrie: Γέγονε (dzice) δε καί άλλος τής χώρας μερισμός συμμένων έκ παλαιού, τούς μετά γάρ Δακούς προσαγορέυουσι, τούς δέ Γέτας. Γέτας μεν τούς προς τoν Πόντον κεκλιμένους, και προς τήν έω, Δακούς δέ, τούς είς τάναντία προς[την] Γερμανίαν, καί τας του Ιστρου πηγάς. Ce va să dzică: „făcutu-s-au şi altă împărţală aceii ţări, încă de demult însămnând, deci pre unii îi chema dachi, iar pre alţii gheti; şi gheti dzicea celor ce să abătea spre Marea Neagră şi spre Răzsărit; iară dachi celor dimpotriva acestora spre Ghermania şi spre izvoarăle Dunării.”
Cu Stravon într-o socoteală iaste Dionisie Periighitul carile sau tot într-un vac cu Stravon sau după puţin mai pre urmă decât dânsul, părţile acéstea cutreierând, au scris stihurile de carile în Capul trecut am pomenit aşé. Despre parte aceştiia (adică a Mării Négre) spre Crivăţ să întind cu lăcaşul niamuri multe, unile după alalte stând, pănă la gura bălţii Meotis: ghermanii, sarmaţii, ghetii, împerună şi bastarnii şi a dachilor nenumărat pământ şi vitéjii alani. Ca acestéaşi citéşte la Plinie, Cartea 4, Cap. 12.
Însă trebuie a şti că mai denainte de vremile lui Avgust Chesar, din gheografii pomeniţi, carile să fie fost hotarăle Dachiii cu adevărat nu să pot şti, pentru căci, pe atuncé mai de obşte să véde să fie fost numele ghetilor şi a Ghetiii, decât a dachilor şi a Dachiii.
Şi marginile Ghetiii nu numai cu Dunărea să hotărâia ce încă şi peste Dunăre trecând toate Misiia cuprindea, împotriva a cărora cu 132 ani mai denainte de naştirea Domnului Hristos (precum mărturiséşte Hronologhia lui Calviz şi Onufrie, la acelaşi an) mărgând Valerie, sau, precum vor unii, Fulvie Flaccus, întăi cu războiu la Sardiia (carea iaste acmu Sofiia) i-au biruit, apoi cu dânşii pace s-au aşedzat, precum şi din stihurile lui Ovidie poet>ic<ul, carile scrie pentru Pont, ne putem adeveri, pre carile caută-le la Capul ce urmadză. Iară Sardiia sau Sofiia, carea pre vremile mai de mijloc scaunul crăiii bulgăreşti au fost, precum să fie fost făcută întâi de sardi şi mai apoi de dachi mărturiseşte Ioan Bonfin, Decada 3, cartea 5. Acestor vechi gheografi minte urmadză ceşti mai noi de carii caută la gheografia lui Gloverie, Capul de Dachiia şi la Leunclavie şi pomenitul Bonfin, istoricii a cărora cuvinte pre larg înainte le vii videa.
Aşé dară de situaţia, adică de punerea locului Dachiii, precum de la Marea Niagră (precum dzisem) pre marginile Dunării, despre Crivăţ, spre Ghermaniia, şi spre izvoarăle Dunării s-au fost întindzind, nici un prepus nu rămâne; însă în lat şi în lung, carile să fie fost peste tot a hotarălor obârşii, la scriitori câtăva neatocmire aflăm. Însă această a lor netocmală nu socotim de aiurea să fie purcegând, fără numai căci unii dintre ceşti mai noi scriitori, mintea celor mai vechi a atinge poate fi neputând, într-alt chip au socotit decât cum ei au vrut; căci unde Stravon şi Dionisie la locurile acmu pomenite dzic precum spre Răsărit pănă la balta Meotis, iară despre Apus pănă la Ghermanie, spre izvoarele Dunării, să să fie întindzind, ceşti mai noi într-un chip de îndrăznială nesocotită vor să-i scoaţă menciunoşi, socotind că dachii niciodată să nu să fie întins pe Dunăre în sus mai mult decât pănă unde dă Tisa în Dunăre.
Ce pare-ne-să foarte greşită a acestor noi şi neclătită a celor vechi greci scriitori socoteală să rămâie ca pricină căci acei vechi cu ceşti noi să văd a nu să tocmi nu iaste necunoştinţa a celor vechi, ce prin vacuri mutările hotarălor, carile de multe ori s-au mutat din locurile lor, unile mai lăţindu-să iară altele mai strângându-să, precum şi din hotarăle Germaniii (a căriia nume pre ceşti mai tineri în greşală i-au dus) putem cunoaşte că pre vremile carile Stravon şi Dionisie au scris, despre parte[a] Dunării au fost şi altă ţară tot supt hotarăle Ghermaniii cuprinsă şi pentru acéia tot cu un nume numită. Iar carea să fie fost acea Ghermanie, Procopie Chesarineanul,încarte[a] De războiul vandalilor, curat ne arată unde dzice: Velisarie să trăgea din ţara Ghermaniii, carea iaste între Thrachia şi între Illirie.
Iară carea au fost odată Illiria, Zonora, istoric grec ne-o arată, Carte[a] 1, Cap. 12: „Illiriii, dzice, mai pre urmă şi alte locuri s-au adaos şi numele ei şi altor ţări s-au dat; căci ea, fiind despre uscatul carile pe deasupra Machedoniii să întinde, acmu şi de Thrachia printră Munţii Imului şi a Rodopilor tréce (aceşte-s Munţii Cenghii, carii de la Filippolis trec spre Marea Albă, cărora turcii le dzic Despot iamlasi; şi iarăşi de acolo să întorc spre Marea Niagră, preste carii tréce drumul din Moldova şi din Ţara Muntenească mergând spre Ţarigrad), iaste dară pusă (dzice Zonora) Illiria în mijlocul acestor munţi şi între apa Dunării şi pănă la Marea Niagră să întinde, iară pre une locuri încă şi peste Dunăre covârşéşte”
Dintr-acéste dară a cestor de credinţă autori fără prepus putem cunoaşte că Ghermaniia, spre carea dzic Stravon şi Dionisie că s-au fost întindzind Dachiia, n-au înţeles ei Ghermaniia precum astădzi se hotăréşte, ce Ghermaniia carea atuncea au fost între Thrachiia şi Illiriia, iară ce dzic aceiiaşi scriitori că s-au fost întindzind spre izvoarăle Dunării, trebuie să înţălégem nu că doară păna la fântânile ei s-au fost lungind, ce căci spre fântânile ei, şi precum dzicem noi, în susul apei pre margini s-au fost întindzind; ce din bătrâni dară hotarăle Dachiii aşé aflăm. Acmu să vinim să videm cum o hotărăsc şi ceşti mai tineri.
Dintre aceşti mai de curând, în mânule tuturor să poartă Gheografiia lui Gloverie, carea mai ştiută fiind decât de la noi a să arăta ar trebui, lăsăm pre cititori să caute la Capul de Dachia 18, zaceala 2: i proci, şi la Cartea 4, pentru Tartaria, Cap. 17, unde dzice: tot locul acesta (adecă a Schithii) cu multe féluiri de niamuri să desparte, din carii (deosăbi de troglodite) mai vestiţi sint dachii, a căror loc acmu îl ţin moldovénii, munténii, ardélenii şi o parte de unguréni, carii sint între Tisa şi între Ardial.
Ce iarăşi pentru mai ales hotarăle ei să arătăm, vom aduce pre Bonfin, carile fiind de naştire ungur şi iscusit scriitoriu, prin însămnate locuri, munţi şi ape o hotăréşte. ”După iazighi, dzice, Decada 1, Cap. 1, alăturea cu Dunărea Dachia urmadză (iară ţara iazighilor precum să fie fost din apa Tisei pănă la Buda, la locul său vom arăta), carea între Tisa, între Prut şi între Nistru lăţindu-să, din dosul Sarmaţiii Buhul o desparte, în capătul al căriia iaste Marmarusia (căriia noi îi dzicem ţara Maramorăşului) între Munţii Carpatici aşédzată, de unde să încep izvoarăle Tisii”. Şi acoloşi, puţin mai gios, dzice: „peste Munţii Carpatici (acestora le dzicem noi: munţii ungureşti), ţara carea pănă la obârşiia Dachiii şi pănă la apa Axiacului să întinde, acmu Ardialul să cheamă”.
Cu Bonfin într-o socoteală iaste Leunclavie, î n Pantecte, Cap. 71, însă mai pre scurt hotarăle-i desparte ţărâle acmu ştiute însămnându-i: „Dachia, dzice, odată să chema prea lat olatul carile cuprinde Transilvania cu amândoaă Valahiile, dintre carile una Valahie Mare, iară alta Valahie Mică să chiamă; cea Mare spre Marea Niagră să întinde şi Moldova alor noştri să chiamă, iară cea Mică pre malul Dunării să trage şi mai mult cu Ardealul să alătură.”
Din pomeniţii dară scriitori curat Dachia toată hotărându-să, céle ale ei de mult hotară să cunosc precum au fost: de la începăturile Tisei din Ţara Maramorăşului pănă unde dă Tisa în Dunăre, şi din gura Tisei pe Dunăre spre Răzsărit pănă în gura Nistrului, şi de acolo luând pe apa Buhului spre Miadzănoapte să întorcea spre Apus pănă în apa Axiacului şi pănă în Munţii Carpatici, carii despart hotarul leşesc de cel al Ardialului.
Capul III
Pentru vechi numele ţărâlor carile de demult în Dachia să cuprindea Mai denainte pănă a nu întra Dachia supt stpânirea romanilor, adică pănă la împărăţiia lui Ulpie Traian, în câte ţări sau provinţii să să fie fost împărţit Dachia foarte greu iaste a să desluşi; căci precum de hotarăle peste tot, aşé olaturile carile într-acéle hotară să să fie cuprins, nici un scrietoriu de cei vechi, pre carii noi a-i citi ni s-au tâmplat, aiave nu scriu, că precum în Capul trecut am însămnat, când Gheţiia era mai de obşte şi de mai lat nume decât Dachia, atuncea să véde că nu numai pănă la Nistru şi pănă la Buh spre Răzsărit, nici pănă la Tisa numai şi pănă la Axiachis spre Apus şi spre Miadzănoapte, nici numai cu malurile Dunării spre Amiadzidzi să hotărâia, ce încă şi peste Nistru pănă la Meotis (aceasta-i balta Azacului) şi peste Dunăre pănă la Illiriia; iară peste Tisa, pre Dunăre în sus pănă la Buda, s-au fost întindzind; pentru acéia şi mai multe ţări au fost cuprindzind, precum în céle vechi gheografii videm pusă Ghetiia peste Dunăre pănă în Munţii Cénghii agiungând şi pre îmbe malurile Dunării stând.
Aşijderea gheografii carii au dat loc Ghetiii şi Dachiii peste Dunăre, precum mai sus am arătat, pănă la Sardiia (carea supt împărăţiia Ţarigradului Sofiia, iară supt crăiia bulgărească Triadiţa mai pre urmă s-au chemat), iară carii spre Buda au mai lungit-o din cei vechi a afla n-am putut, fără numai pe unul din cei mai noi, anume Sambuţie, carile, Buda, dzice, carea mai pre urmă au fost ţara iazighilor, mai denainte au fost a celor vechi dachi slobodzie. Pentru acéia şi ţara acéia, adică de la Tisa pănă la Buda la scriitorii cei mai proaspeţi a grecilor, Pano-Dachiia, adecă Dachiia de Sus, să află; ori cum ar fi, precum în toată Dachiia multe ţări să să fie cuprins, cuvântul carile Dionisie dzice:Δακών τ̉’άσπετος άια a dachilor nemăsurat pământ, aiave arată; cu care cuvânt, precum a noastră părére iaste, Dionisie toate ţărâle a tuturor neamurilor gheteşti (din carii şi dachii să să fie tras, Iustin istoricul, luând din Trogos, mărturiséşte) va să cuprindză. Şi mai vârtos acesta aşé precum dzicem trebuie a să înţălége, căci scriitorii greci, carii mai denainte de vremile lui Traian au scris, pre gheti şi pre dachi, uneori deosăbiţi, iară alteori tot de unii şi tot un neam să fie fost pomenesc, precum puţin mai gios mai ales să va videa.
Aşijderea veri ghetii ar fi, veri dachii, carii cu multe vremi mai denainte de Avgust Chesar peste Dunăre amândoaă Mesiile să fie ţinut, nu numai cea de obşte a romanilor istorie, ce încă şi Ovidie poet>ic<ul mărturiséşte, a căruia cuvinte în Capul ce urmadză după acesta le vei citi.
Într-acesta dară tract a tot trupului Dachiii multe năroade la istorici să pomenesc lăcuitori, aşé în multe ţări, să să fie fost: despărţit putem socoti; însă noi pre céle mai mici ţări carele ca nişte ţinuturi le socotim a Dachiii, cu condeiul trecând, lăsăm să cerce cititoriul nostru la Bonfin, carile toate năroadele în Dachia de demult lăcuitoare, pre anume le dzice precum au fost, thravrichii, chistovochii şi supt aceştia predanisăi, rastaschénii cavcorénii, potulasanii, saldénii, craghizii, vieffii, iazighii, ghepidii şi altele multe, de carile caută la pomenitul scriitoriu, Decada 1, Cap. 1.
Iară céle mai sus numite şi mai late ţări ale Dachiii din pomeniţii scriitori să văd să fie fost ţara de la Meotis pănă în Nipru, carea acmu să scrie tătărâmea mică, pre dinafara Crâmului; ţara bastarnilor, carea au fost din Nipru şi peste Nistru pănă în Prut, a căriia parte şi Basarabiia iaste, carea acmu cu nume tătăresc să chiamă Bugiac, adecă unghiu; căci din Prut pănă în Nistru, unde de la Cetatea Albă în Marea Neagră dă, să trage mult înainte pământul şi făcând unghiu ascuţit, aşé unghiu au numit-o.
Despre uscat mai înlontru au fost ţara între Buh şi între Nistru, pre care loc stă acmu Ocraina sau Podoliia leşască. Din Buh pănă peste Nistru şi pre la obârşiile Prutului pănă în munţii Carpatici au fost ţara carea acmu cuprinde cu o parte de Rusiia toată Pocutiia.
Aşé despre Apus au fost având ţara carea acmu îi dzicem Ardealul; iară din Nistru pănă în Munţii Carpatici şi pănă la Poarta de Fier au fost cuprindzind ţările amânduror Vlahiilor, iară de la Poarta de Fier pănă în Tisa au fost ţara unde acmu iaste olatul Temişvarului, iară din Tisa pănă la Buda au fost ţara carea mai pre urmă au stătut o parte de ţara ungurească cea mare.
Aşijdere peste Dunăre despre Amiadzădzi au fost luând în sine amândoaă ţărâle Misiii, carile acmu cu nume turcesc să chiamă Dobrugea şi Deliorman, cu o parte de ţara sirbască, trecând şi peste munţii Emului pănă la Illiriia.
Iară ales pentru năroadele carile încă şi mai denainte de vinirea dachilor au fost lăcuind în Dachia, din cea véche a Dachiii gheografie şi de la Iohan Bon, în Gloverie, cartea 1, De Dachiia, cunoaştem aşé să fie fost despărţite: de la apa Oltului în sus spre Dunăre şi între munţii spre ţara ungurească să fie lăcuit prindavizii, alvochénii, saldénii, tirvinghii, vurii şi chinghii.
De la Olt spre Prut au trăit piefighii, coténii, taifalii (de aceşti taifali, după cum Irodot de dânşii pomenéşte, aflăm să fie lăcuit de la Dunăre în sus pe apa Ierasus, adică Prutul, tocma pe unde iaste acmu Fălciiul, Lăpuşna şi Orheiul, carea niam dzice să fie fost cu multul mai vrăjmaş şi mai viteaz decât altele). Aşijderea au mai fost cachinii şi chistovochii, carii era între Nistru spre Buh. Iară în Ardial să fie ţinut cacoianii, vuridénii, fievii, ratachénii şi tavrischii. Pe acéste niamuri pe pământul Dachiii lăcuitori mai pre urmă viind ghetii şi gonindu-i s-au aşedzat ei pre locurile lor. Iar de la Prut pănă în Nistru au fost lăcuitori tiraghetii, adecă ghetii nistréni, şi apirii şi mai gios, spre marginea Mării Négre, vastarnii, pre unde iaste acmu Bugiacul, care ţară s-au chemat şi Bassarabia. Iară de la Nistru şi pănă în Buh au fost stăpânind carpianii, callipidii, istrachiii, axiachii şi iazighidii, carii s-au fost poreclind eniocaldii.
Acéstea dară au fost toate ţărâle şi năroadele carele au stătut pre locurile Dachiii şi mai denainte şi după ce au cădzut ea supt stăpânirea romanilor.
Iară după ce cu vitejiia lui Ulpie Traian fură dachii biruiţi şi de prin toate locurile acéstea izgoniţi (precum înainte pre larg să va arăta), romanii mai strâmptând hotarăle ei, toată Dachiia în trei ţări au despărţit-o şi de ciia numai pre acéstea cu numele Dachiii numind, pre altele cu numele sale céle mai vechi să să numească li-au lăsat; cum dară să să fie chemat acéle ţări, carele de supt numele Dachiii li-au scos romanii, caută înainte că le vii afla. Iar acéle trii părţi cu deosăbite nume, de pe pusătura locului de iznoavă li-au numit, adică măluroasă, muntoasă şi din mijloc.
Deci cea măluroasă (precum Ortelie în cea veche a Dachiii gheografie arăta) au fost începând din Tisa şi s-au fost trăgând pe lângă malul Dunării (de pre carii şi numele au luat) pănă unde dă apa Oltului în Dunăre; care loc cuprinde acmu olatul Timişvarului cu mai giumătate de Ţara Muntenească; în scurt atâta ţară cuprindea Dachiia măluroasă cât, la anul trecut, la pacea între nemţi şi între turci la Pazaroviţ făcută, au luat chesariul de la sultanul turcesc.[5] Iară de céia patre peste Tisa, între Dunăre şi între Tisa, stă năroadele iazighii (carii şi metanastii să chiamă) şi carpodachii. Iară cea muntoasă a Dachiii parte au fost purcegând la apa Oltului între munţii (carii la ceşti mai proaspeţi greceşti istorici să chiamă brasovénii) şi între Dunăre pănă peste Prut şi pănă la Nistru, adică alaltă parte a Ţării Munteneşti, împreună cu toată Moldova şi cu Bassarabiia în sine luând. Iară cea din mijloc (carea mai denainte s-au fost chemând Ghepidia) Dachie iaste ţara Ardialului, pre carea pentru acéia au numit-o Mediterranea, adecă din mijlocul pământului, căci depărtată de Dunăre fiind, cu Munţii Carpatici ca cu o coroană sau cu un brâu să încinge.
Aşé dară din céa veche a Dachiii hotărâre (precât adecă romanii la împărăţiia sa o au adaos) curat să înţelége să fie cuprins atâta loc cât astădzi ţine olatul Temişvarului din toată ţara unguriască cu Ardialul şi Ţara Muntenească şi Moldova împreună cu Bugiacul. Şi cu atâta pentru ţărâle céle vechi a Dachiii, precât propozitului nostru destul a fi socotind, mai mult nu vom lungi. Iară cititoriul, de va vrea încă a să mai îndestuli, cérce la Iornand, la Gloverie, la Bonfin şi Ortelie, carii foarte cu de-adins pentru Dachia, pentru ţărâle şi pentru năroadele ei céle vechi, au scris.
Capul IV
Pentru numele dachilor şi de începătura lor De vréme ce precum din cei vechi aşé din ceşti mai noi scriitori ţărâle şi hotarăle Dachiii, precum au fost stând în vremile vechi, precât într-a noastră putinţă au fost li-am arătat, de ciia înainte nu fără triabă a fi socotim de ne vom sfătui iarăşi cu acéiaşi scriitori de la dânşii să ne înştiinţăm şi pentru hireş numele dachilor şi pentru începătura niamului lor, adecă din cine şi de pre ce locuri ieşind au vinit ş-au stăpânit aceste locuri de carile mai sus am pomenit.
Precum dară pentru hotarăle Dachiii, aşé pentru numele şi niamul dachilor nu puţină tulburare între scriitori videm a să face. Căci unii, ghetii, dachii tot un niam şi tot un nume vor să fie, iară alţii şi în niam şi în nume vor să-i deosăbască.
Deci din carii ţin socoteala cea dintăi, mai de frunte iaste Stravon şi Dionisie Periighitul, amândoi vechi gheografi. Ce a lui Dionisie câtă i-au fost părérea pentru dachi deplin o am pomenit la Cap. 1. Aşijderea o parte de a lui Stravon acoloşi pomenind, aicea deplin o vom poftori-o; carile după ce dzice, la locul pomenit, precum ghetii stau pre Marea Niagră, iară dachii spre izvoarăle Dunării, apoi adaoge şi aceasta: Οϋς οίμαι Δάους καλεϊσθαι τò παλαιóν, άφ̉’ ου και παρά τοίς̉ ̉Αττικοίς έπεπόλασε, τα τών οίκετών όνόματα. Adecă, socotesc că >pre< aceştea mai denainte dai să să fie chemat, şi unde şi athinénii s-au obiciuit (de pre numele ţărâlor) a-şi chema robii. Cuvintele lui Stravon tâlcuind Eustafie[6] adaoge: Παρ̉ άττικοίς τέ τά τών οίκετών όνόματα Δάοι, και Γέται. Adecă: la ahtinéni era numele robilor dai şi gheti, cu carea va să însămnédze precum alt nume a fost a dailor (carii dachii sint) şi altul a ghetilor.
Socotélii aceştiia împotrivnici sint Dion şi Plinie. Deci întăi Dion, Cartea 1, Cap. 67: „Dachi, dzice, eu număsc pre aciia carii şi ei pre sine singuri să număsc, şi romanii aşé-i chiamă, măcar că nu ştiu că unii din greci ghetii le dzic”. Iară Plinie, Cartea 4, Cap. 12, încă mai deşchidzind cuvântul dzice: „Pre ghetii carii au lăcuit de la Dunăre spre câmp pre aciia romanii dachi i-au numit”; acestora uimindu-i-să Zonora şi lui Zonora Avrelie, dzic: „ţara, carea au fost a ghetilor, după acéia Dachiia s-au chemat”.
Însă Iustin istoricul de la Trog luând amestecate a pomeniţilor socotéle, foarte pre lesne le tocméşte, unde dzice la Cartea 31: „şi dachii din săminţiia ghetilor sint, carii cu domnul lor Barabista (acest domn dzic ceşti mai noi scriitori precum să fie fost cel din[tăi] a dachilor stăpânitoriu) împotriva bastarnilor (carii între Prut şi între Nistru şi pănă la Buh lăcuia), războiu având, şi pentru căci în bătaie să arătasă mai léneşi decât ar fi trebuit, ca în loc de pedeapsă să le fie, li-au poruncit domnul lor, când să vor culca să doarmă să-şi puie în aşternut picioarele unde-şi punea capetele”. Această a lui Iustin socoteală deşchis ne dă să înţălégem precum ghetii cu domnul lor Barabista, mai denainte de ce a vini asupra bastarnilor şi pănă a nu cuprinde locurile Dachiii să fie fost tot dintr-o semenţie cu alalţi gheti.
Iară precum multe să fie fost niamurile, sau precum prostéşte li-am dzice: oardele ghetilor, din cuvântul lui Plinie putém înţelége, carile dzice: „De la Dunăre şi spre câmpi, toate niamurile ghetilor lăcuiesc, carile măcar că în deosăbite locuri şi hotară lăcuia între sine despărţite, însă tot o săminţie şi tot un nume să fie avut”.
Iară după ce gheţii, precum dzisăm, gonind pe bastarni, mai apoi şi pre heruli, precum mai înainte vei videa, şi au cuprins toată Dachiia, de ciia de pe numele locului ş-au schimbat şi ei numele, adică carii ghetii au început în Dachiia a lăcui, aciia s-au numit şi dachi. Socotélii noastre agiutoréşte Isidor, Cartea 14, Cap. 14, şi Ethicul, în Hotărâre[a] Evropii, carii dzic: „Gotthia (adecă Ghetiia) mai pre urmă s-au chemat Dachia şi ghotthii (adecă ghetii) dachi”. Aşijderea la Stavon, carile aceştii socotéle macar că împotrivnic să véde a fi, însă iarăşi el dzice, precum ghetii şi dachii ōμόγλοττους, „tot de o limbă”, să fie fost, precum noi am dzice acmu că rusii cu căzacii tot o limbă au, măcar că cu locurile şi cu numele lor despărţiţi sint. Aşé dară ghetii carii au întrat în Dachiia, de pe loc numele luând, s-au numit mai pre urmă dachi, iară carii au rămas tot pe locurile lor céle dintâi, adecă pe denafara Dachiii, pre aciia i-au numit romanii tot gheti. După a ghetilor vechime, precum mai proaspăt nume să fie a dachilor, dovadă ne iaste cea de obşte a romanilor istorie, carea cu multe vremi mai denainte de Avgust Chesari, de războaiele romanilor cu a ghetilor pomenind, nicicum macar de nume de dac nu pomenéşte. Aşé Ovidie poet>ic<ul, carile pre vremea lui Avgust au trăit şi aşéşi de Avgust au fost trimis în izgnanie la cetate Tomus (carea socotim să fie fost unde iaste acmu Cetate Albă), unde şi cartea o numeşte Pont adecă Marea Niagră, scriind au trimis-o la Roma la un senator, ce-l chema Greţin, carile să trăgea din véche familia Flachilor, în care aşé pomenéşte:
„Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus, et illo Ripa ferox Istri sub duce tuta fuit. Hic tenuit Myssas gentes in pace fideli: Hic arcu fisos terruit ense Gettas.”[7] Adecă:
„Stăpânit-au pre aceste locuri, o, Greţine, odânăoară Flac; şi Supt hătmăniia lui malurile Dunării fără grijă au fost. Acesta în pace credincioasă au ţinut pe massagheti. Acesta cu sabiia au îngrozit pe gheti, carii în arce se bizuia.”
Iară hatmanul acela Flac (pre carile Eneas Silvie îl numéşte Fulvius Flaccus), precum am şi mai arătat din Calviz şi din Onufrie, au fost hatman, cum dzicea atuncea romanii consul, cu 132 ani mai denainte de naşterea Domnului Hristos.
Aşé dară, fără prepus rămâne să înţălégem precum vrémea şi furtuna (carile ce lasă în lume nestrămutat?) numele a unii părţi din neamurile ghetilor să fie mutat, şi din gheti dachi să-i fie chemat; iară amintrilea tot dintr-o seminţie şi tot dintr-o începătură să fie.
Aşijderea pentru oarece deosăbire a numirilor carile la scriitorii cei greceşti aflăm: Δάκους şi Δάους, dachi şi dai citim, vreo îndoinţă a pune nu trebuie, căci obiciuită iaste limba elliniască a muta pe: cus în os şi pe chi în i; şi precum Γραικοί, Γράοι şi Γραικούς, Γραίους, aşé Δάκος au mutat Δάος şi Δάκοι în Δάοι, i proci.
Ce pentru ca tot prepusul socotélii noastre să rădicăm, aduce-vom la mijloc pre Bonfin, carile, în lat şi în lung de numele şi de niamul aceştii săminţii scriind, a tuturor scriitorilor păreri într-un loc le adună şi le curăţéşte, carile sint acéstea: „Dachii, dzice (Decada 1, Cap. 1) şi daii tot aceiaşi sint, dintr-o seminţie cu ghetii, cărora şi limba tot una le iaste”; şi puţin mai gios, aceastaşi întărind, dzice: „precum dachii daii sint, céle vechi a lor oraşe încă mărturisăsc a cărora nume mai multe în dava să sfârşesc, precumu-i Comidava, Serghidava, Deţidava, Marţidava, ca cum ai dzice Dava lui Maroco, a lui Serghie, a lui Deţie, a lui Comi”, i proci. „Însă ghetii grecilor au fost mai cunoscuţi, căci şi mai adése peste îmbe malurile Dunării trecea, şi nici cu mesii, nici cu thrachii să amesteca”. Încă şi mai cu de-adins vom cunoaşte mintea lui Bonfin, vom afla că nu numai ghetii dachii şi daii, ce încă şi gotthii, visegotthii şi ostrogotthii şi alte câteva oarde de a lor, tot o seminţie să fie fost de vréme ce la acéiaşi decadă, în faţa dintăi, dzice: „Ostrogotthii, ravarichii, vinovilethii, svetidii, coghénii, oameni înalţi la stat au fost, din carii daii sau davii au ieşit. Aceştia gonind pre heruli de pre locurile sale, de ciia dachi s-au numit.”
Pentru numele dară dachilor aşé, iară pentru a niamului începătură iarăşi la aceiaşi scriitori uitându-ne să ascultăm ce dzic. Câţi istorici şi gheografi din ceşti mai noi s-au silit să culiagă socotélele celor mai vechi pentru acéste neamuri, precum proastei noastre minţi să pare, cu lungi şi împletecite voroave mai mult au întunecat decât ar fi luminat ştiinţa aceştii povesti. Pentru carea cititoriul de va vrea mai bine să să încredinţédze de cuvântul nostru, citească, rogu-l, cartea lui Mathei Pretorie, pre carea o numéşte Lumea gothilor, la carile mai mulţi de sute de istorici să pomenesc; însă ce ar fi fost pănă mai pre urmă cea aleasă socotială a lor, nedejduiesc că nu va putea înţelége. Pentru carea lucru noi, şi cu noi alţii mai denainte, socotim că mai curat şi mai cu credinţă decât Bonfin socotélele celor vechi altul să nu fie cules, ale altora într-o parte lăsind, cuvintele lui precum sint, nemutate, la mijloc le punem.
„După ce (dzice: Decada 1, Carte[a] 2) au ieşit gotthii cu hatmanul său Filomiris de la Scandinaviia, s-au cuborât la balta Meotidii şi s-au aşedzat după acéia pre marginile Mării Negre. Nu după multă vréme urându-li-să şi acolo au purces cu hatmanul lor Zamolxis (carile au fost nu neînvăţat filosof) şi au vinit în Dachiia”. (Socotéşte aicea că pănă a nu vini gotthii într-însa, ţara aceasta Dachiia s-au fost chemând; de pre carea, precum noi mai sus am pomenit, ghetii carii s-au aşedzat într-însa s-au numit dachi.) De ciia din Dachiia (trecând peste Dunăre) au năbuşit în Misia şi au agiuns pănă la Thrachiia.
Această povéste o aduce Bonfin din Iornandis, carile, om de niam gotth fiind, pre larg au scris de lucrurile şi de începătura gotthilor; însă precum dachii să nu fie dintr-aceşti gotthi, cum Bonfin, aşé alalţi vechi istorici mărturisesc, a cărora cuvinte iarăşi Bonfin frumos le alăturiadză şi, vrând ca să despleteciască voroava, întăi aduce la mijloc împletecetura, apoi şi o descâlcéşte. Împletecitura dară iaste aceasta: „Dzic precum gotthi şi ghetii tot una să fie; aşijderea dachii şi ghetii (pentru căci aşé dzice Stravon) fiindu-le limba de obşte, tot un niam să fie fost”.
Aşé şi Trogus, şi din Trogus Iustin va, precum dachii seminţie a ghetilor să fie fost; apoi şi Stravon şi Trogus împreună dzic precum dachii să să fie trăgând din daii sau davii carii a[u] fost lăcuind pe la Marea Caspiii.
Pre această împletecetură o despleticéşte aşé, (într-acéiaşi Decadă şi la acelaşi Cap, puţin mai gios), dzicând: „Daii şi davii şi tot aceleaşi sint, dintr-un rod cu ghetii; şi nu numai căci limba şi graiul tot unul li-au fost, ce încă căce şi dintr-un loc au ieşit”. Iară de unde au ieşit, acoleşi puţin mai gios din Stravon arată: „Daii, dzice (precum Stravon mărturiséşte), sint năroade a Schithiii, asiatici, aproape de Marea Caspiii lăcuitoare”. Şi iarăşi într-acéiaşi carte, cuvintele lui Stravon pomenind: „Schithii, dzice, carii de la Marea Caspiii să încep, mai mulţi dai să chiamă”. Şi mai gios dzice: „Din dai unora le dzic parvii, altora xanthi şi altora pusurii. Deci parvii era carii lăcuia mai aproape de Marea Caspiii şi mai vecini de hircani, iară alţii pănă în ţara ce se chema Ariana se întindea”. Apoi închide voroava într-acesta chip: „Dachii, dzice, şi ghetii nu din Scandinaviia (precum socotiia Iornandis), ce din tătărâmea sau Schithia cea asiatică să fie ieşit mai adevărat iaste, căci şi năroadele asiaticeşti decât céle evropeşti mai vechi sint”.
Dintr-aceşti dară gheti carii au fost asiatici au ieşti şi dachii dunăréni, precum Stravon mărturiséşte. Însă aceasta povéste trebuie să o înţăleagă cititoriul nostru, precum cu sute de ani mai denainte de Domnul Hristos să fie fost, precum în Capul ce urmadză şi mai curat să va videa.
Acéste dară avum mai curat şi mai pre scurt avum de dzis pentru numele şi începătura niamului dachilor, iară acmu vine rândul, când şi cum s-au început crăiia lor pe pământul Dachiii să arătăm.
Capul V
Pentru crăiia dachilor, cum s-au început şi cum au fost mai denainte de cât a o suppune romanii Vrând ca pentru cea dinceput a dachilor stăpânire să scriem şi grămădzi de cărţi a mai vechi şi mai noi istorici întorcând şi răsturnând, nu altă, ce ca >cum< într-un lavirinth (căruia nici întratul nici ieşitul i să poate afla) să fim întrat ni să pare; ce de vom căuta la cei mai vechi, cât iaste latul şi lungul pământului, de la Dunăre, la Marea Niagră şi de la marea Caspiii în sus spre Ocheianul Crivăţului, trei nume>cum< mai de obşte şi mai >de< vestite aflăm: a Schithii, carii tot supt un nume toate alalte niamuri carile pe pomenitul pământ au lăcuit cuprind. După acest nume prinţipal mai de frunte aflăm numele sarmatilor şi a ghetilor.
Deci supt acéste trei nume de niamuri să cuprind dachii, gothii, vandalii, savromatii şi altele nenumărate (carile nefăcând la lucrul nostru, pentru lungime, le trécem) niamuri, carile ellinii cu nume de varvari le porecliia, iară pre amănuntul şi în faţă de pre nume şi de pre ţări pre carile lăcuia şi de furtuna carea după vremi îi muta şi îi schimba, a le număra şi adevărat locurile lor şi stăpânirile lor a însămna, precum de cunoştinţa noastră (poate şi de a multora a altora) foarte departe să stea cu bunăvoie mărturisim.
Aşijderea de vom da toată credinţa cestor mai noi istorici şi ales precum o zugrăvéşte Matthei Pretorie, în Lumea gotthilor, creadză-ne cititoriul nostru că, în tot pomenitul pământ, nici un niam, nici un nărod nu putem afla carile începătura seminţiii şi stăpânirii sale de la gotthi să nu fie luat; şi împotrivă, nici un gotth nu putem găsi carile în toate neamurile şi seminţiile să nu să améstece. Că scoţind numai pre uni (ce şi pre aceştia alţii mai vechi să văd că-i amestecă, precum mai gios vom arăta) şi pre ghermani, toate stăpânirile şi crăiile aceii părţi de lume, întăi le face sarmatece, apoi pe sarmati îi face gotthi; nici nu avem în ce să învinuim cu aceasta pe Pretorie, de vréme ce videm că şi alţii din cei vechi şi cu multul mai de frunte scriitori într-acéiaşi părére să fie fost.
Şi întăi cu această tablă ne iasă înainte Procopie Chesarianul, carile supt numele massaghetilor şi pre uni cuprindzind, carté De războiul gothilor, Cap. 11, dzice: „Massaghetii sau precum acmu le dzicem unii”. Şi în Cap. 2, aceiiaşi cărţi, „gotthii, dzice, vandalii, visegothii şi ghepidii tot de un neam şi de o limbă să fie şi acesteaşi mai denainte să să fie chemat savromati şi melanhlani şi peste Dunăre céle dinceput descălecături să fie avut”.
Aşijderea alanii, între alalţi varvari vestit în viteje nărod (precum îi mărturiséşte Dionisie), Procopie îi face gotthi: „Vandalii (dzice, în c a rte a De războiul vandalilor, 1, Cap. 3) lăcuitorii bălţii Meotis, fiind asupriţi de foame, luând în soţie pe alani, niam gotthesc, s-au tras cătră ghermanii carii astădzi îi chemăm franchi, pe apa Renului”. Decât acesta mai vechiu Plinie aceastaşi socoteală să fie avut, mai sus am arătat, unde dzice că toate niamurile ghetilor lă[cu]iesc peste Dunăre spre câmpi. Decât Plinie încă mai vechiu Stravon, Cartea 7, de gheti dzice: „Dimpotriva hotarălor sau ţărâi pădurii Herţinii (această pădure să încépe de la obârşiile Donului şi curmând toată ţara rusască încă în ţara leşască şi în Ghermaniia şi tréce pănă la munţii Italiii) stând, apoi au cuprins toţi munţii pănă în hotarăle Dachiii (ia amente şi aicea vechiu numele Dachiii) şi pănă la gurile Dunării şi la apa Nistrului cu sarmatii amestecaţi au lăcuit”. De acestea mai pre larg caută Sarniţie, Cartea 4, Cap. 5. Aşijderea daii sau davii, din carii sint dachii, precum din rodul ghetilor să fie, Iustin şi Trog mai sus au mărturisit.
Aşé dară, într-atâta de nume şi de niamuri zăminteală, cum s-ar putea singură a dachilor stăpânire dintr-altora a să despărţi nu cu iuşor lucru a fi ni să pare. Pentru care lucru, noi ca nu nici împotrivnici atâţia vechi şi noi scriitori să ne arătăm, nici această istorie în amestecătura sa ca într-un întunéric fără zare dzăcând nedeşchisă şi neivită să o lăsăm. Cea de pre mijloc şi mai fără grijă cale vom apuca şi peste tot, din socotélile tuturor ce am putut înţelége, vom arăta; iară cititoriul totdeauna în giudecată a face slujba-i iaste.
Dzicem dară precum stăpânirea dachilor îndoită şi în doaă féliuri să fie fost, una carea supt cel de obşte a ghetilor nume s-au fost cuprindzind şi nu numai în Dachiia au fost stăpânind ce încă şi peste Dunăre în Misia şi pănă la Thrachiia s-au fost întindzind (pre care stăpânire să o fie deşchis Zamolschie filosoful, mai sus am pomenit) şi acéiaşi pre acésté locuri, pănă la vremile lui Avgust Chesari, supt numele ghetilor să fie stătut (precum mai pre larg vom arăta în Capul ce urmadză, unde vom istorisi războaiele lui Avgust şi a altor împăraţi romăneşti cu ghetii); iară altă stăpânire sau crăie a dachilor au fost mai deosăbit de alţi gheti şi mai cu hireş nume de crăiia dachilor, carea au stătut pănă la Ulpie Traian, împăratul romănilor, şi pănă la Decheval, craiul dachilor, pre carile Traian biruindu-l şi omorându-l, crăiia dachilor cu totului tot s-au strâns, precum înainte la rândul său să va videa.
Deci stăpânirea ghetilor, céia ce au fost mai de obşte pre ce vréme începătură să fie luat, din scriitori cu adevărat nu putem a ne înştiinţa, fără cât la Irodot, cel mai vechiu dintre ellini scriitori, videm că pomenéşte pentru lăcuirea lor peste Dunăre cu misii şi cu thrachii, de la carele luând Evsevie: „Thrachii, dzice, misii, ghetii şi vevrichii, o samă din neamurile sale trecând la Asia, mai toată Vithinia au cuprins”; iar acéastă trécere a lor la Asiia, după socoteala Hronologhicului lui Calviz să să fie tâmplat cu 563 de ani mai denainte de Domnul Hristos.
Nici mai mult uitându-ne la cuvintele lui Matthei Pretorie carile pre gothii săi de pre vremile lui Sampson îi lungéşte, la rândul istoriii, carele noaă fără prepus ne poate sluji, ne întoarcem.
Ghetii aceştia întăiaşi dată au vinit supt ştiinţa romanilor, pré vrémea când au fost consul Sţipion şi colliga, adecă tovarăş lui Sţipion Flaccus, pre carile Enias Silvius îl numeşte Fulvius Flaccus, 132 de ani mai înainte de Domnul Hristos, precum am şi mai pomenit; şi acest Flac, gonind din Mesiia pe gheti, cu Dunărea hotarăle împărăţii romanilor au întărit; şi macar că ghetii aceiia, după acéia, sau dachii, de multe ori în hotarăle romanilor năbuşiia, însă, pănă la vrémile lui Ulpie Traian, hotarul împărăţiii tot Dunărea au fost. Aşé dară, Flac, hatmanul romanilor, dobândind cetatea Sardica şi din Misiia gonind pe gheti peste Dunăre în Dachiia, cel de obşte nume a stpânirii ghetilor s-au curmat; şi după acéia, aşedzându-să ei dincoace de Dunăre, cel deosăbit nume a crăiii dachilor au început, pentru ai căriia crai de la cel dintăi pănă la cel mai de pre urmă, acmu vom să dzicem.
Deci de toţi craii lor, supt hireş numele dachilor numai cinci să pomenesc să fie fost (scrie Pretorie); şi cel dintăi dzice să-l fie chemat Sarrulis, pre acestaşi Iornand, Cartea 2, Pentru gotthi, îl numéşte Corrilus, şi de dânsul într-acesta chip pomenéşte: „Corrilus, dzice, craiul gotthilor stând la stăpânire 40 de ani în Dachia, niamului său mai mare au fost. Daţiia, dzic cea véche, pre carea acmu să ştie că o ţin năroadele ghepidilor”; sămăluiaşte-să acesta să fie fost craiu dachilor, pre vrămile lui Iulie Chesar.
Al doilea au fost Varuista (pre carile Iustin îl chiamă Varvista); acesta întăiaşi dată dzic să fie avut războiu cu bastarnii (precum din Iustin mai sus am pomenit), carii pre atuncea între Nistru şi între Prut au fost lăcuind. După acéia, stăpânind toată Dachia cu prădzile sale adésă ţărâle romanilor de pre Dunăre strica şi mai multe tâlhuşaguri şi răutăţi făcea (pentru carea caută la Lumea gotthilor a lui Pretorie, Carte[a] 4, Cap. 3, că mai pre larg vei afla); împotriva acéstuia, Avgust Chesari nu numai îndelungat ce încă foarte greu războiu să fie avut, pentru carile şi Ioan Zonara, Cartea 10, Cap. 27, supt numele pannonilor, să véde a pomeni, unde dzice: „Avgust Chesari împotriva pannonilor, carii sint pre lângă Dalmaţiia şi pre lângă Dunăre lăcuitori, singur cu capul său mărgând, pănă mai pre urmă, îndesindu-l cu războaiele, multe năroade aceii ţări împărăţiii au suppus”.[8]
Şi iarăşi într-aceiaşi Carte, Cap. 32: „Chesar, dzice, trimiţând pre Crasus cu oştile în Machedonia, Thrachiia şi în Greţiia, cu multe niamuri multe războaie au avut, în cea de pre urmă, pe unile li-au biruit, iară pre altele li-au luat în supunere”; (apoi adaoge:) „şi acéle neamuri mai de demult mesii şi gheti s-au fost chemând, iară cu cursul vremii unile dintr-nsăle alte nume au luat”.
Această a nume>ri<lor schimbare, precum pentru dachi să să înţăleagă, singur Zonora (acoleaşi, Cap. 37), mărturiséşte: „Avgust, dzice, încă trăind, dachii, îndemnând pe savromati şi pe alte niamuri pannoniceşti, să rădicasă împotriva cărora Avgust au trimis pe Tiverie (carile mai pre urmă şi la împărăţie au stătut), pentru ca să-i potolească”. Ca acésteaşi vei afla la Hronicul lui Taţitus, Cartea 2, Cap. 61 şi 63.
Al treilea a dachilor craiu au fost Ghestiblind, de carile dzice Pretorie să fie crăit pe vrémile lui Tiverie împărat; ce pentru a cestuia lucruri cevaşi vrédnic de pomenire noi la istorii a afla n-am putut.
Al patrulea craiu au fost Dekeneu, carile au stricat oştirile lui Domitian, şi pe Oppie Sabin, şi pe Cornelie, mai marile polcurilor ce le chema pretoriane (adecă de curte), rău i-au bătut; caută la Sfetonie, (Cap. 6, list. 788) şi la Iornand (Cartea 13, Pentru gotthi, list. 629). Dion istoricul, (cartea 67), dzice că acest războiu să fie fost mai mare decât toate războaiele de când au stătut împărăţiia romanilor; iară pricina căci au fost acest războiu a dachilor aşé de groaznic o arată Iulie Chesar, (carté 39 şi 40), pentru căci dzice: „Dachii sint mai viteji decât toţi varvarii; şi aceasta nu numai căci şi cu sufetul şi cu trupul sint oameni pre vârtoşi, ce încă pentru căci ei nu cred precum moartea să fie sfârşitul vieţii, ce socotesc ca cum ar fi o trécere la alte lăcaşuri noaă”.
Fost-au acesta războiu pre la anul de la Hristos 81. Aceastaşi să véde adeverind Taţitus, în Viaţa Agricolei, Cap. 41, unde dzice: „Supt Domitian romanii multe războaie, ce toate fără noroc au avut asupra dachilor, căci ei totdeauna biruitori au fost”.
Aşijderea pre la anul de la Domnul Hristos 94, Xifilin, în Sinopsis, luând de la Dion, carté 66, scrie precum „Domitiian au trimis cu oştirile asupra lui Decheval (acesta-i al cincilea şi cel mai de pre urmă a dachilor craiu) pre un Iulian; ce vicleşugul şi meşteşugurile lui Decheval au făcut că măcar că romanii să videa biruitori, însă deplin biruinţa nu li-au dat, căci tăind copacii unii păduri şi lăsind numa trupinile, le îmbrăcasără cu port şi cu arme oşteneşti, carii romanii, oaste proaspătă părându-li-să, s-au părăsit a-i goni şi s-au întorsu la tabăra sa”.
Iară de la Domnul Hristos 96, Dometian de ai săi ucis au pierit, cu îndămnarea împărătésii lui, pentru căci Domitian, având în gând a doa dzi să-şi omoare şi împărăteasa şi pre alţii câţiva din sinatori, a tuturor acelora de moarte orânduiţi nume le însămnasă într-un izvod, iar un copil din casă, neştiind ce izvodzel iaste acela, nici de lucruri ca acéstea ştiind, luându-l l-au fost purtând pre amână; asupra căruia tâmplându-să împărăteasa a vini şi cunoscând din izvod ce i se găteşte, îndată a dat ştire şi altora carii într-acea primejdie plutiia, carii cu toţii rădicându-să, iarăşi cu sfatul împărătésii rădicară împărat pe Nerva; şi pe Domitian îl ucisără în 18 a lui septembrie, după ce împărăţisă ani 15 şi dzile 5.
Nerva, încă fiind de vârsta adâncilor bătrânéţe şi pentru bătrânéţe oarecum neprebăgându-l în samă, au socotit că nice a trăi, nici a împărăţi, mult îi va fi; pentru acéia, suindu-să în Capitolin, cu mare glas pre Traian îl face ficior de suflet, chesar, tribun şi lui moştenitoriu; şi trăind în împărăţie (precum din epistola lui Plinie celui Tânăr să dovedéşte) 1 an şi luni 4, dzile 9, au murit, leat 98, ghenar 27. După dânsul au stătut Ulpie Traian, priimitul ficior a lui Nerva.
Acéstea dară precât am putut mai pre scurt pentru patru crai a dachilor mai înainte stăpânitori şi de începătura crăiii lui Decheval acesta a dzice avum, iară rândul poftéşte ca iarăşi aşé pre scurt de acest Decheval şi de vinirea lui Ulpie Traian cu oştile asupra lui şi de stingerea crăiii dachilor să căutăm.
Capul VI
Pentru oştenirea lui Traian-împărat asupra lui Decheval, craiul dachilor, şi de dezrădicinarea lor Al cincilea şi cel mai de pre urmă a dachilor craiu au fost Decheval (acestuiaşi Iornand îi dzice Diurpanis), om nu numai în lucrurile oşteneşti prea vârtos ce încă şi la minte prea ascuţit şi plin de meşterşuguri. Acesta, cu mare ruşinea romanilor, pănă într-atâta puterile Dachiii adăosesă cât şi o sumă de bani în chip şi de dajde şi de dar, în toţi anii de la cămara împărăţiii lua, după tocmala ce făcusă cu Domiţian, precum Dion[10] istoric mărturiséşte. Aşé romanii, vrând-nevrând, cu banii săi pre Decheval din dzi în dzi îmbogăţindu-l, el, în putére mărindu-să, alte războaie încă mai gréle şi încă mai groaznice asupra romanilor găta; asupra căruia sculându-să Traian cu războiu, l-au bătut şi tot niamul dachilor din Dachiia au stârpit (precum înainte la Viaţa lui Traian pre larg vom arăta).
Iară după pieirea lui Domitian şi a lui Nerva, stând la împărăţiia Râmului, Ulpie Traian întăiaşi dată au pus în gând pentru ca să răscumpere de la dachi ruşinea şi ocara carea de câteva ori o păţisă; aşé, aşedzind întăi lucrurile publicăi şi întorcând pre slujitori iarăşi la învăţătura şi orânduiala oştii ca mai denainte, încă au dat răspuns dachilor că pentru banii ce cerea le va da arme. De la Dion[11] istoricul (carile lucrurile acelor vremi pre amănuntul au scris) ne înştiinţăm precum Traian şi alte războaie foarte vrăjmaşe şi bătăi foarte cu multă vărsare de singe să fie avut, macar că în toate nărocul biruinţii tot la romani au fost.
Deci bătaia dintăi, precum să să fie întâmplat pre la anul de la Hristos 101, socotéşte Calviz, în Hronologhicul său, la acela an. (Aicea, iubite cititoriule, noi vrând nu numai pentru Decheval să arătăm precum el au fost cel mai de pre urmă a dachilor craiu, pentru războaiele lui Traian cu dânsul pre scurt pomenim, iară mai pre larg vei videa unde va vini rândul istoriii la Viaţa lui Traian). Într-acel, dară, dintăi războiu, macar că dachii fură biruiţi, însă şi din oastea romanilor foarte mulţi au picat; iară din cei răniţi atâta au fost de mulţi, cât la apothecari şi la ţirulici nemairămâind pândzături, ş-au scos Traian mésele, servetele şi năfrămile şi li-au dat să fie pentru ranele slujitoreşti.
Aşé, în războiul cel dintăi, cu mare vredniciia lui Traian şi cu bărbăţiia romanilor, pierdzind Decheval războiul, i-au căutat a da dos, însă nu aşé de tot sfărâmat şi răzbătut fiind, după ce s-au tras supt cetatea scaunului său, Zamoghetusa, iarăşi ş-au strâns oştile ce să împrăştiiasă şi tocmindu-şi oamenii, iară au stătut la bătaie de iznoavă. Ce nici Traian mai léniş decât nepriiatenul fiind, tot în urmă gonindu-l, iarăşi i-au dat războiu vrăjmaş ca şi dintăi; însă nărocul romanilor slujind, iar rămasă Decheval biruit. Deci Decheval (precum dzice Dion, într-acelaşi loc), vădzindu-să şi din arme şi din puteri mai gios, au poftit pace, căruia Traian foarte pre lesne i-au dat-o cu acéste tocméle: ca priiati[ni]lor romanilor priiatin şi nepriiatinilor nepriiatin să fie; aşijderea ca să răzsipască cetăţile carile pre la hotarăle Dachiii pentru întăritura făcusă.
Într-acesta chip, Traian (precum şi Dion şi Zonora pomenéşte) dobândind biruinţa şi pacea cu de-a sila şi după voia lui să priimască asuprindu-l, luat-au cu sine şi pre solii lui Decheval şi la Roma cu mare triumf şi laudă întorcându-să, senatul romanilor l-au numit Dăţanul.[12]
Însă pentru nestarea la cuvânt a lui Decheval şi pentru amăgiturile ce îmbla să facă, multă vréme au putut a să stărui acea pace; căci îndată ce s-au întors Traian cu oştile, Decheval, macar că aiavea asupra romanilor oaste să rădice nu îndrăzniia, însă pre iazighi şi pre metanasti, carii era din priiatinii romanilor şi de la Tisa în sus spre Buda lăcuia, cu adése prădzi a-i călca nu să părăsiia. Cu care pricină, aprindzindu-să Traian de mânie, de iznoavă asupra dachilor armele ş-au clătit. Într-acea cale cu meşterşugurile şi cu măistriile lui Decheval, nu puţine, nici iuşoare primejdii au vinit la capul lui Traian, ce cu chivernisala ce făcea şi cu ştiinţa a purta oşti, toate meşterşugurile lui Decheval în zadar scoţind, din toate primejdiile ferit au fost.
Decheval, vădzind că nici cu vicleşugul, nici cu armele va putea sta împotriva lui Traian, încă mai de mare vicleşug şi răutate s-au apucat şi iarăşi au făcut că să va pleca lui Traian, însă de-i va triméte pe Longhin sutaşul (carile cârma oştii purta şi toate lucrurile lui Traian după vrére le pliinia) pentru ca dânsul să vorovască pentru pacé. Pre acesta Traian la dânsul după pofta lui trimiţindu-l, el îndată au poroncit de l-au legat şi cu multe munci căznindu-l, pănă mai pre urmă l-au şi omorât. De a căruia patimă înştiinţăndu-să Traian, mai mult de durére inimii ce trăgea, căci pierdusă om vrednic ca acela, de mânie înfocându-să, toată socoteala ş-au pus ca şi pe Decheval şi peste tot neamul dachilor, aşéşi din temelie să-i răstoarne şi pentru un roman pre toţi dachii să-i prăpădiască; însă puind lucrul la sfat, videa Traian că lucrul aşé după pofta lui a să isprăvi nici pre lesne, nici fără primejdie poate fi, de care lucru ales-au ca mai fără grijă şi mai pe-ncet de acea triabă să să apuce. Şi aşé, într-acea vară, la anul de la Domnul Hristos 104 (Dion, Carte 68; Plinie, Carte 8) au stătut de au făcut pod de piatră peste Dunăre (care pod ce feliu de zidire au avut, caută mai înainte, la rândul său).
Gătind dară Traian podul peste Dunăre la anul 105, au trecut cu oştile din Missia în Dachia şi drept spre apa Sargheţiii au purces, unde şi Decheval, toate puterile strângându-şi, cu mare îndrăznială îi aştepta; ce pohârnit nărocul lui Decheval iarăşi déde biruinţa romanilor şi de-a triia oară. Decheval, văzându-şi oamenii răzsipiţi şi în toate părţile şpârcuiţi, de toată nădejdea lăsindu-să, precum ca să nu cadă viu la mâna lui Traian, singur şie ş-au făcut moarte.
Traian, după izbândă minunată ca aceasta, întăi cetatea Zarmizoghetusa, scaunul lui Decheval, apucând (pre aceasta mai apoi au numit-o de pe numele său Ulpia Traiana), apoi abătând din matca sa apa Sargheţii, i-au aflat toată avuţiia, carea nenumărată era şi o zidisă Decheval în fundul apii. De ciia, precum mărturiséşte din Dion şi dintr-alţii Bonfin, deşertând Dachiia de toate puterile şi aşéşi de tot istovind-o, au făcut-o provinţie; şi împlând-o de cetăţéni şi de ostaşi viterani (aceştia era cum sint oturacii la turci), cu cetăţi şi cu oraşe au întărit-o, precum mai înainte vom aduce toate a tuturor mărturiile, carii într-un glas întăresc precum Dachia toată s-au descălecat cu romani. Iară rămăşiţa dachilor câţi scăpasă din oşténi şi altă prostime, pre toţi pănă la unul, precum să-i fie trecut mai spre fundurile ţărâi ungureşti, scrie Ian Sambuţie, în Adaosul istoriii ungureşti, list, 807, carea apoi la istoricii greceşti, Zonora şi Chedrinos i proci s-au numit Pano-Dachia, adecă Dachiia de sus; pentru aceasta caută şi Dion[13], Evtropie, Xifilin, Avrelius Victor, Bonfin, Leunclavie şi toţi alalţi mai noi scriitori carii după cei bătrâni urmadză.
• [1] [2] Istoria Svintei Scripturi
• Gheorghie Chedrinos 66, şi însămnările lui
• Xilantru în Chedrin [3] [4] [5] [6] [7] [8] [9]
• Iustinŭ, Cap. 4 Cartea 1, 2, stih. 27
• Gloverie, Cartea 5
• Laonic Halcocondila Evstahie, la numele daii Ovidie, Cartea 5, eleghia 9
• Dion, Cartea 55
• Iornand, Cartea pentru gotthi, Cap. 13, list.
• Dion, Cartea 68
• Dion, Cartea 68 639 [10] [11]
• Dion, Cartea 68
• Plinie, Cartea 10, Epistola 80
• Zonora, Cartea 11, cap. 21
• Dion, acoloşi; Evtropie, în Viiaţa lui Tiverie
• Avrelie Victor, în Breviar, Cap. 18 [13] [12]
CARTEA A DOA
Carea arată trécerea romanilor din Dachia în Misia, apoi dovedéşte precum aceiiaşi romani iarăşi s-au înturnat de la Misia în Dachia. Aşijderea arată precum aceiiaşi romani tot în Dachia au lăcuit de la Avrelie Avrelian pănă la Constantin Marele
CAPUL I
Arată-să pre scurt viaţa lui Avrelie Avrelian, carile de moşiia sa au fost roman din Dachia Aşé Dachia noastră, carea altora de romani numai călcată şi petrecută au fost, acmu să face maică şi născătoare împăraţilor romani; căci Avrelian, precum şi mai sus am pomenit, au fost născut în Dachia ce-i dzicea măluroasă. Şi macar că părinţii în istorii nu să pomenesc, însă aiavea iaste că de niam prost nu putea să fie, de vréme ce altora la offichiile hătmăniilor a întra nu să cădea fără numai celor din bună naştere ieşiţi sau cu multe lucruri vitejeşti vestiţi. Deci el la împărăţie ca aceasta şi cu mare slava lucrurilor oşteneşti au agiuns. Pe alemani şi pe marcomani (carii mai denainte multe scricăciuni făcusă împărăţiii) au biruit. De ciia la Roma întorcându-să, zidurile cetăţii atâta li-au lărgit cât 50.000 de paşi încungiura. Apoi la Răzsărit trecând, pe Zenovia vie au prins şi cu sine la triumf o au adus. Pe gotthi departe peste Dunăre i-au călcat şi mai asupra tuturor nepriiatinilor împărăţiii biruitoare arme au purtat. După acéstea a vitejiilor vrednicii fost-au şi ce iaste mai de triabă şi mai hiriş tuturor stăpânitorilor buni, adecă a dreptăţii ţiitoriu şi a răutăţii tare pedepsitoriu. Poronca lui cătră oşténi întracéasta formă au fost: „De vei fi să fii cap pe oaste, şi mai cu deadins de vei să fii viu, mâna slujitoriului contenéşte; cine va puiul strein să nu apuce, oaia să nu atingă, strugurul să nu zmulgă, ţarina să nu tragă, untdelemn, sare, lémne să nu ceaie, cu zaharaoa sa să fie îndestulat. Slujitoriul din prada şi dobânda nepriiatinilor, iară nu din lacrămile ţăranilor să trăiască. Leafa în bătrânéţe sabiii să-şi poarte, iară nu în ospătării”, i proci. În scurt, între cei mai lăudaţi stăpâ[ni]tori fost-au numărat, fără numai căci spre vărsarea singelui au fost can mai mult dat. Aceasta din céle multe, pentru Avrelian Dacul [am] avut aicea a dzice, iară cât au trăit şi cât au împărăţit, înainte la locul său vom arăta.
• Leat 270
• Leat 272
CAPUL II
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia şi supt Avrelie Avrelian
Avrelian, stând la împărăţie pre urma lui Avrelius Flavius Clavdie, în anul dintăi a împărăţiii lui, carile iaste de la Domnul Hristos 270, au purces cu oaste asupra gotthilor peste Dunăre, pre carii vitejéşte biruindu-i, pre cât spre hotarăle céle vechi a împărăţiii întrase, gonindu-i, iarăşi céle de demult puind şi întărind, cu mare laudă s-au întors la Roma. La anul 272, iarăşi (Vopiscus mărturisind) purcegând cu oastea spre Răzsărit, şi luând tractul de pe ceia parte de Dunăre, în cale unde i s-au tâmplat nescariva varvari clătiţi a afla, pre toţi i-au biruit şi i-au împrăştiat, şi ales pe domnul gotthilor la mână aducând cu alte 5.000 de ai săi, aşéşi peste Dunăre l-au omorât. Ca acéstea vei afla şi la Sarniţie, carile neamului românilor din Dachia foarte împotrivnic să fie l-am arătat; însă aicea pizma uitându-şi, adevărul mărturisind la Carte 3, Cap. 15, dzice: „Ghermanii şi sarmatii, pentru ca să-şi izbândiască asupra romanilor şi pentru ca să-şi întoarcă locurile ce pierduse, totdeauna chitiia cum ar putea scoate din Dachia leghioanele romanilor; şi aşé pe vrémea acestui împărat sculându-se hatmanul şi domnul lor Cunab, au purces cu oaste asupra romanilor; ce lucru rrău mergându-le şi domnul ş-au pierdut şi cu ruşine înapoi s-au întors. De aceştia curăţindu-să, prin Thrachia au mărs la Vizantie şi de acolo au trecut la Vithinia în Asia, unde pre Zenovia împărătiasa (muiare cu multul mai vitiază şi mai harnică decât mulţi bărbaţi) biruind, vie au prins-o şi de aciia la Roma viind au făcut triumf pentru nepriiatini biruiţi, la Răzsărit şi la Apus”. În sfârşitul anului 274 gătindu-să pentru ca la anul ce va întra iarăşi să triacă la Asia asupra persilor, să fie rădicat din Dachia pre romani şi să-i fie trecut peste Dunăre la Misia scriu istoricii, precum mai înainte hireşe cuvintele acelor scriitori de faţă li-am adus. Ce pentru ca întăi aiavea să să facă ce împotrivnicilor era cu prepus, adecă precum romanii pre carii Traian în Dachia îi pusése prin vréme a 177 de ani tot acoloşi neclătiţi şi nemutaţi au trăit. Iară nu numai cu trécerea sau cu vreo iernare a romanilor într-însa dachii să fie apucat o parte din limba româniască (precum Zamoschie liahul şi alalţi aceştii păreri parnici vânturiadză), şi iarăşi dachii cei dintăi pre locurile sale fără romani ca nişte suppuşi să fie rămas. Că criadzi-mă liahul acela, şi alţii carii vor mai fi, caută la Dicţionariul Moreri, câte fabule ca acestea aduce din Menburg, la numele gotth, de acel féliu de dârmoeturi. Că lung şi încă prea lung ar fi iernaticul în 177 de ani neschimbat şi neprimenit. Iară împotrivnicii noştri ce s-au silit ceva, macar cu arătarea, adevărul să închipuiască: nu li s-au cădzut de nişte tréceri şi iernări numai a romanilor din Dachia noastră să pomeniască (carele nicicum fundamentul să stea şi proptéle să să radzime au). Ce sabiia aceasta în mână să fie luat, pre carea noi acmu cu bunăvoie le întindem şi asupra noastră trăgând-o, să ispitească: custura iaste în tiacă? Şi de iaste, oare sabie slujitorească şi tăioasă iaste, au tâmpă custură băbască şi numai de covăţi rădzătoare iaste? Ce acéstea glume scurte făcând, la triaba noastră şi la cuvântul într-adins să vinim.
• Leat 274
• Vopiscus, în Viaţa lui Avrelian
CAPUL III
Dovedéşte-să că acea a romanilor trécere din Dachia la Misia prea scurtă să fie fost şi supt acelaşi împărat iarăşi la locul său să să fie întors
La toată dovada şi adeverinţa istoriii cu prepus, trebuie să pomeniască cititoriul nostru canoanele carile i-am dat, că cu acélea drept slujindu-se, toată osirdia şi nevoinţa noastră, precum pentru adevăr să pune va afla. Precum şi aicea, când în cursul istoriii am dat povestire de la istoric vrednic de credinţă precum Avrelian, socotind că Dachia, pre carea Traian o descălecase, că a o ţinea nu va mai putea, au lăsat-o, şi cetăţénii romani carii lăcuia într-însa i-au trecut în Misia, îndată după pravila canonului şi pofta adevărului cunoaştem că pănă la acéia vréme romani au fost aciia carii au lăcuit în Dachia şi precum necurmat într-însa au trăit, că de s-ar fi cumva mai de demult curmat, n-ar dzice istoricul că, pre romanii cetăţéni pre carii Traian i-au aşedzat, i-au rădicat Avrelian. Deci precum traiul lor în Dachia pănă atuncea au fost adevărat, aşé şi rădicarea lor de la Avrelian adevărată trebuie să fie. Şi această mai de pre urmă povestire rămâne stăpânitoare pănă sau acelaşi istoric sau altul vrednic de credinţă în cursul istoriii să va arăta, carile altă povéste noaă asupra aceştiia, adecă, precum romanii iarăşi s-au întors a o ţinea au apucat. Carea povéste de nu să va afla, rămân împotrivnicii biruitori şi cu largă gură vor putea dzice că de au şi trăit romanii în Dachia atâţia ani, iară mai pre urmă părăsind-o au ieşit dintr-însa; iară de să va afla alta împotriva aceştiia şi povéstea aceasta să ştérge şi împotrivnicii biruiţi vor cădea, pentru carea acmu la meidian ieşind, vom nevoi doară, şi împotrivnicii să vor cunoaşte ce féli de arme poartă.
• Leat 275
CAPUL IV
Aceasta să dovedéşte întăi din socotială
Nu cu greu să va priimi dovada socotélii noastre, precum romanii di-au ieşit din Dachia ş-au trecut numai peste Dunăre la Misia, îndată şi fără multă zăbavă la moşiia sa să să fie întors, de să va socoti binişor pricina pentru carea Avrelian atuncea au socotit să-i scoaţă din Dachia. Pricina dară (precum dintr-acelaşi istoric curat să poate videa) carea au împins pe Avrelian să scoaţă pre romani din Dachia, alta n-au fost fără numai că Avrelian, cu câteva fericite războaie, pre varvari într-acea parte năvălitori biruise şi tocma la locurile lor îi gonisă; însă mulţimea şi poiadea lor, precum de tot călcături şi stropşituri în hotarăle împărăţiii să nu mai facă a opri şi după depărtarea lui la Asia a le păzi foarte greu a fi socotind, poate săi fie trecut peste Dunăre, în loc adecă mai apărat, puind la mijloc apă mare, şi cu greu a să tréce ca acéia. Apoi fiind Avrelian la anul ce urma leat 275, să treacă, cu toate puterile asupra persilor, nu numai căci despre hotarăle Crivăţului să depărta, ce încă şi oştile carile era pentru paza acelor părţi din Dachia cu sine a le trage va fi vrut; carile lipsind, socotiia că singuri cetăţénii şi alţi lăcuitori pre dinafară fără mare primejdie pănă la înturnarea lui să fie nu vor putea, ca această socoteală a lui Avrelian, într-îmbe părţile greşită să fie fost, tâmplarea lucrurilor mai pre urmă au apucat. Căci nici el la Asia să treacă au apucat (de vréme ce i s-au tâmplat moarte la Vizantiia, precum înainte vom arăta), nici tătarâi au mai vinit spre Dachia, ce tocma după moartea lui Avrelian, fiind la împărăţie Clavdius Taţitul, au lovit pe după Marea Neagră la Asia şi acolo au făcut mare pradă în Ţara Pontului şi a Chilichiii (pentru care la împărăţie lui Clavdie mai deşchis vom dzice). Şi aşé să cunoaşte că precum oşténii ce să vor fi luat din Dachia la loc să vor fi întors (căci cu moarte împăratului şi oştenirea acéia mai mult s-au împrăştiiat şi s-au părăsit), şi alalţi lăcuitori a ei peste Dunăre trecuţi, pentru ce acolo să fie rămas n-au avut, de vréme ce prădzile varvarilor s-au îndreptat spre părţile Asiii, iară nu, după cum să temea Avrelian, spre Dachia. Aşijderea, nu proastă socotială iaste că de-au şi rădicat Avrelian pre romani din Dachia, această rădicătură să nu fie fost vécinică, ce numai pănă la o vréme, adecă pănă să vor întoarce oştile de la Asia iarăşi la Evropa, bunăoară precum şi noaă acéstaşi acmu, tot cu acelaşi niam de tătari a păţi ni să tâmplă, pentru care lucru domnii purtând de grijea lăcuitorilor, înţelegând precum tătarâi veri vor ţara să prade, veri în prada altor ţări printr-însa vor să triacă, ca şi când trec în ţara leşască sau în ţara unguriască, îndată poruncesc şi dau ştire lăcuitorilor de să trag de la câmp la munte, la păduri şi la alte locuri tari, unde de vrăjmăşie lor să să poată apăra; de ciia potolindu-să şi la locurile sale întorcându-se, sau într-alt chip împăcându-să păgânii, lăcuitorii fietecine la locul şi la şedérea cea dintăi să întoarce. Şi precum şi astădzi videm că de călcăturile şi îmbletele lor, locurile ţărâi Moldovei despre Nistru la câmp şi deşchise fiind, mai mult pustie şi de moşnénii săi de câţiva ani părăsită iaste, deosăbi de slujitorii călăraşi ce stau pre acea margine pe la Orheiu, pe la Soroca şi pe la alte trecători, unde să pot acioa de răutate lor. Aşé Hotinul după războiul ce au avut turcii cu leşii (unde nu puţin să laudă bărbăţie lui Ioan Sobeţchi, carile atunci hatman Coronii leşeşti era) pănă la leat 1712 numai în cetate puţini târgoveţi şi slujitori să putea stăvi, iară olatul Hotinului, precum Cernăuţii, şi a Sorocăi parte cea mai multă de tot pustie şi nelăcuită rămăsése. Iară la anul pomenit turcii având grijea rusilor dintr-acolo şi lărgind cetatea şi întărind-o cu oaste, în doi ani numai toate locurile acélea s-au împlut de sate şi de oameni; adecă cei ce de frica şi grijea tătarâlor la munte şi la păduri traşi era, la câmp şi la locurile sale întorcându-se. Într-acesta chip dară iaste de socotit şi retragerea romanilor din Dachia în Misia supt Avrelian; nu lungă nici vécinică să fie fost, ce scurtă şi pănă numai la o vréme, precum pre dovada aceasta a socotélii, cursul istoriii aşé să fie fost înainte va arăta. Căce de aicea înainte iarăşi după regula şi canonul carele am dat, din an în an şi din istoric în istoric vom merge, însămnând şi cercând să videm, oare Dachiia noastră aşé lepădată de romani au rămas şi varvarii vinit-au să o stăpânească, au da-vom peste altă povéste, carea să ne adeverească precum Dachiia iarăşi de romani să să fie ţinut şi tătarâi la pustiile lor să să fie gonit? La carea de să vor afla scriitori de credinţă vrednici, iată că fără nici un prepus rămâne să cunoaştem că cei ieşiţi din Dachia romani iarăşi la locul lor să să fie înturnat şi moşiile lor céle dintăi să-şi fie apucat, să mergem dară înainte.
• Evtropie, Cartea 9
• Zosim, Cartea 1
• Zonoras, Cartea12, Cap. 27
CAPUL V
Dovedéşte-să apoi înturnarea lor în Dachia din istorici şi traiul lor într-însa de la moartea lui Avrelian pănă la Clavdie
Aşé dară, precum în Capul trecut a Cărţii aceştiia am dzis, precum Avrelian cu mare clătire asupra persilor gătindu-să, în anul 275 de la Roma au purces, ce aproape de Vizantia (carea acmu iaste cetate lui Constantin), între Vizantie şi Iraclia, la oraşul ce să chema Chinofrurion sosind, acolo de hatmanii săi ucis viaţa ş-au săvârşit; iară tâmplarea morţii lui au fost aşé, că secretariul lui (adică logofătul de taină) Minesthus, cădzind într-o greşală pre mare şi ştiind firea lui Avrelian neântoarsă şi nemilostivă spre cei răi, au potrivit slova lui Avrelian şi au făcut un izvod, ca cum singur împăratul cu mâna sa l-ar fi scris, în carile au scris numerele a câţiva senatori, ca cum i-ar fi orânduit de moarte. Apoi, ca un vândzătoriu stăpânului, în chip c-ar descoperi taina adevărată au arătat acel izvod capetelor, carele anume într-însul era însămnate. Ei drepţi şi împăratului nevinovaţi ştiindu-să, nebunéşte lucrul nici mai cercând, nici pre împăratul mai ispitind, cu toţii sfatul cel mai rău apucând, fără véste asupra nevinovatului şi bunului împărat năvrăpăsc şi acolo pe loc neomenéşte îl ucig. Împărăţit-au Avrelian ani aproape de 5, precum însămneadză Petavie, iară după socoteala lui Calvizie, fără puţine dzile, 6 ani; omorâtu-l-au ghenvariie 29 sau, cum alţii vor, în luna lui octomvrie. După moartea lui, senatorii înştiinţindu-se de vicleşugul secretariului cu multă jeale după împăratul au rămas şi de pacostea ce făcusă tare căindu-să, pre secretariul l-au aruncat la fieri sirépe de l-au fărmat. Ce ce folos, precum dzice cuvântul arăpăsc: „Ba’deha’rabel Basra”: „După răzsipire Basra”. Apoi, după acéia slujitorii, dând ştire la senat pentru moartea împăratului, s-au trăgănat lucrul mai mult de 6 luni pănă au ales împărat pe Clavdius Taţitus.
• Clavdie
• Taţitus
• Florian
CAPUL VI
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Clavdie pănă la Probus
Într-acelaşi an, leat 275, în carile au pierit Avrelian, s-au ales la împărăţie Clavdie Taţitus, septemvrie 25 (precum din Vopiscus socotéşte Calvizie). În vrémea acestuia, scrie Zosim, întrând în anul 276, precum tătarâi, de carii se temea Avrelian să nu între cu prada în Dachia, trecând Meotida (aceasta-i balta Azacului) peste Marea Neagră, au lovit la Asia, unde Pontul şi Chilichie au prădat. Ce Clavdie încă cu oştile într-acolo aflândusă (căci de când ieşise cu Avrelian înapoi nu să mai întorsése) şi împotriva lor mergând, tare i-au răzbit şi i-au împrăştiiat. După izbândă,cu oştile spre Evropa întorcându-se şi agiungând la Tarsos, l-au lovit frigurile, din care i s-au tâmplat şi moartea, april 15, după ce împărăţise 200 de dzile. În locul lui, Florian frate-său, ca cum împărăţiia după moşie ar fi mărgând, singur să apucă de împărăţie, ce aceasta oaste[a] nepriimind, au rădicat împărat pre Avrelia Prob. Florian, de inimă rea, această necinste a răbda neputând, după 60 de dzile singur vinile deschidzindu-şi (Zosim scrie că slujitorii l-au omorât), au lăsat de i-au curs singile pănă au murit. Aicea să dovedéşte că socoteala carea pusése Avrelian (adecă, că după mărsul lui cu oştile spre Răzsărit, Dachia de prădzile tătarâlor sprejenită să fie nu va putea) au ieşit greşită, şi pre romani din Dachia în zădar i-au fost trecut Dunărea, de vréme ce tătarâi nu spre părţile Evropei, nici asupra Dachiii prădzile ş-au slobodzit (ştiind poate fi că într-această parte de multe ori lucrul pe voie nu li-au ieşit), ce alt drum peste mare ş-au deschis spre Asia, într-acolo Avrelian, poate fi, nici gândiia. Iară Zonora şi tractul pe unde au trecut acei tătari, anume însămneadză, carile la Cartea 12, Cap. 28: „Schithii, dzice, trecând apa Fasis, au întrat în Asia, unde Pontul, Cappadochia, Galatia şi Chilichia au prădat”. Iară apa Fasis iaste căriia acmu îi dzic Tiflis, carea desparte ţara ghiurgiilor de Armenia cea mare. Irodot istoricul scrie precum mai denainte această apă au fost hotarul carile au fost despărţit Asia din Evropa, iară nu Boazul de la Ţarigrad. Aşé dară, după mărturiia acestor scriitori, curat să cunoaşte că Dachia macar de tot deşartă au fost de lăcuitori, macar o parte, carii au fost mai la câmpi, peste Dunăre să fie trecut. Oricum au fost Dachia într-acea dată, vreo nevoie (de carea Avrelian ca un bun chivernisitoriu se temea şi să păziia) de tătari n-au avut; de unde de credzut iaste că, după întorsul oştilor de la Asia, iarăşi să fie trecut Dunăre în ceasta parte. Însă noi ce ar plăcea împotrivnicilor şi după voia lor lăsind, să dzicem că tătarâi, ştiind că Dachia iaste acmu de oameni deşertată şi pustie de lăcuitori, pentru acéia nici ce să caute întracea parte au avut; şi aşé spre Asia cu prădzile să să fie îndreptat. Această socoteală având oarece asămănare de credzut, trebuindune să purcédem înainte şi altă povestire pre aceasta biruitoare în cursul istoricilor să aflăm, carea pre cititoriu să încredinţédze că socoteala noastră carea întăi am dat au ieşit adevărată, şi romanii iarăşi lăcuitori în Dachia să fie rămas.
• Leat 276
• Leat 278
• Evtropie, Cartea 9
• Orosie, Cartea 7, Cap. 24
• Leat 280
CAPUL VII
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Probus pănă la Avrelie Carus
Avrelie Probus, după ce s-au aşedzat la împărăţie la anul 276, de ciia s-au întors cu oştile la Evropa. Atâtea de grele războaie cu toţi varvarii au avut şi atâtea de mari biruinţe asupra lor au purtat, cât mai nici un împărat mai denainte au dobândit, mai mult de 400.000 şi, precum la alţii scris să află – 700.000: dintr-înşii au omorât şi 60 de cetăţi în Galiia au luat. Iară după ce au aşedzat toate lucrurile în Ghermania, leat 278, precum scrie Vopiscus, Evtropie şi alţii, s-au întors în Illiria şi de acolo au trecut asupra ghetilor şi gotthilor, carii să făcusă rocoşéni asupra împărăţiii (acestea neamuri precum peste Nistru pănă la Don să fie trăit, pre atunce mai denainte de gheografi s-au arătat), de la carii numai prădzile ce făcuse în anii trecuţi cu multul mai cu asupră au răscumpărat, ce pre toţi aşéşi de tot sub giugul împărăţiii i-au supus. Iară la anul al doilea (căci oştile dintr-înşii nici ş-au scos) leat 280, după ce au suppus pre toţi sarmaţii, au cădzut asupra vastarnilor (aceştia lăcuia iară peste Nistru şi între Nipru, mai aproape de marginile Mării Négre), pre carii, după ce i-au suppus, aşéşi nici i-au mai lăsat să mai trăiască pre acéle locuri, ce pentru ca mai fără grijă să facă părţile despre Dachia, cu totului tot i-au rădicat şi mai bine de 100.000 de casă în Thrachia i-au trecut şi acolo i-au aşedzat, carii pre urmă credincioşi au fost împărăţiii. Ca acéstea mărturiséşte împotrivnicul nostru Sarniţie, carile la Carte 3, Cap. 18 dzice: „Probus Avgustul toată urgiia asupra ghetilor carii era sarmatilor poporéni ş-au vărsat şi cu de-a sila iau supus; după aceasta au suppus şi pe ghepidii carii, împreunându-se cu vandalii, multă sctricăciune făcusă mai denainte (iară ghepidii trăia peste munţii Ardealului, precum şi aiurea am arătat); acesté părţi aşé păcii şi fără griji întorcându-le, au tras cu oştile iarăşi la Răzsărit, unde în anul acelaşi, în Isavrie pre varvari au potolit şi de la parthi, carii multe şi scumpe daruri îi adusése, ce macar că darurile nu li-au primit, însă cu dânşii pace au făcut”. Aicea socotească şi cu dreaptă giudecată să giudece dreptul cititoriu: de vréme ce toţi barbarii pănă la unul din giur împregiurul Dachii bătuţi, suppuşi şi aşéşi unii, carii adecă mai apro[ape] de hotarăle Dachiii să afla, cu totului tot rădicaţi şi peste Dunăre în Thrachia mutaţi fiind. Ce nevoie, mă rog, ar fi avut romanii cei din Dachia, numai peste Dunăre trecuţi, să nu să poată întoarce la locurile sale? Ales că, precum din istoricii pomeniţi să cunoaşte, Probus pre bastarni nu pentru altăceva de pre locurile lor şi din coastele Dachiii i-au rădicat, fără numai fără grijă şi mai cu odihnă să poată trăi. Că de-ar fi fost Dachia deşartă, ce i-ar fi trecut peste Dunăre? Că mai lesne ar fi fost să-i aşédze în Dachia, acmu pustie. Ce aceasta să nu fie fost aşé, arată şi chiar dovedéşte că împăraţii pentru romanii din Dachia mai mult decât pentru alţii de grijă purta, că totdeauna marginile împărăţiilor mai tare să păzăsc decât mijlócile. Deci romanii în Dachia, ca nişte mărginéni ce era, după îndămâna şi lesnirea vremii să siliia împăraţii să-i ocrotească şi să-i păzască, pentru care lucru Avrelian, după a sa socoteală, dzicând că nu vor putea trăi singuri orăşénii fără slujitori de năpădirile varvarilor, atunce deodată de lângă varvari i-au rădicat şi în loc mai fără grijă pănă la o vréme i-au pus; iară Probus, dându-i mâna şi putérea, au rădicat pre varvari de lângă dânşii şi i-au mutat peste Dunăre, de unde să nu-i mai poată supăra. Aşé dară, iarăşi dzicem, locurile Dachiii în pace fiind şi varvarii de primpregiurul ei suppuşi şi depărtaţi aflându-se, foarte nedepărtat de socoteala dreaptă ar fi acela carile ar dzice că romanii din Dachia şi de firea cea de romani şi armele şi moşiia aşé îndată să-şi fie uitat, şi moşiia de mai de 200 de ani ţinută, înainte ochilor, numai peste o apă stând, aşé de tot să o fie părăsit. Mă criadză cititoriul şi de pre inima sa să să adeveriască, că moşiia de atâta vréme, nu numai romanul, pre atuncea a lumii biruitoriul, ce aşéşi nime din neamuri acestea a răbda ar fi putut, că dulce iaste dragostea moşiii; de unde mai cu adevărat ar fi socoteala acéia care ar dzice că mai bucuroşi ar fi fost romanii aciia cu armele a mână în moşie şi pentru moşie pănă la unul a pieri, decât blăstămăţéşte, fără nici o primejdiitoare pricină, înainte ochilor, carele, viile, ţarinile, oraşele şi cetăţile varvarilor şi suppuşilor lor să le lasă. Rămâne dară să cunoaştem că Dachia iarăşi de aciiaşi romani lăcuitori ţinută să fie fost. Cătră aceasta mare dovadă şi mărturire, cum să dzice, de ochi, nu de urechi, avem, pre romanii carii şi astădzi videm în Misia lăcuitori, carii cu ceştia ai noştri romani tot un neam şi o limbă sint, nici altă a lor deosăbită descălecare undeva sau la vr’un istoric să poménéşte, ce fără nice un prepus poate fi unora să le fie plăcut mănoasă marginile Dunării (precum Ovidie poeticul le numéşte) şi locuri pre marginile Dunării apucându-şi, acolo loc să fie rămas; că cine într-acestea părţi au îmblat şi nu ştiia câţi romani sint şi astădzi lăcuitori, pe decinde de Dunăre, de la gură pănă la pragurile ei, carile sint aproapre de Poarta de Fier, adecă pănă împotriva Turnului ce-i dzic Turnul Severinului. Iară când aceasta a noastră socoteală dreaptă nu să va ţinea împotriva, trebuie împotrivnicul altă să aducă, carea pre aceasta să biruiască, şi atuncea socoteala lui biruitoare va fi, când din bun şi vrednic de credinţă istoric va dovedi precum aceşti romani (carii noi sintem acmu), mai pre urmă de aiurea şi dintr-alte neamuri au vinit pré acestea locuri, iară acei de Traian descălecaţi s-au şters şi cu toţii s-au prăpădit. Ce aceasta cu buna ştiinţa inimii îi giuruiesc, că, oriunde şi oricât să cérce s-ar obosi, în zădar va cheltui undelemnul şi şi truda. Iară noi tot pre cursul istoriii mărgând, oriunde din istorici ocazie vom lua, socotiala noastră aceastaşi şi una adevărată să fie vom întări. Deci dară Probus, leat 282 gătindu-se iarăşi să margă la Răzsărit asupra persilor (căci numai aceştia nedomoli rămăsése) şi agiungând la Sermis (de aicea era el născut) în Panonia, scornindu-să gâlceava asupra lui, fu omorât de oşteni, noiembrie 2, după ce împărăţise ani 6 şi luni 4.
• Leat 282
• Vopiscus şi Avrelie Victor
• Zosim, Cartea 2
• Avrelie Carus
• Leat 283
• Evtropie, Cartea 9
• Zosim, Cartea 2
• Numerian şi Carinus
• Leat 284
• Leat 285
• Dioclitian şi Maximian
CAPUL VIII
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Avrelie Carus pănă la Galerie şi Constantie Hlorus
După Probus stătut-au chivernisirea împărăţiii pe Avrelie Carus, în vitejii vestit bărbat. Acesta, în Anul dintăi a împărăţiii, carile cade de la Domnul Hristos 283, nişte sarmati, ce oarece să clătise, fără véste i-au lovit şi 10.000 au omorât, 20.000 au luat robi cu muieri cu tot; şi aşéşi, niamul acela a sarmatilor potolind, s-au întors la célélalte oşti, carile încă Probus le gătase să margă asupra persilor. Luând dară oştile şi mărgând asupra persilor, în Mesopotamiia i-au biruit şi cetăţile Ctesifontul şi Selevchia împărăţiii romanilor le-au întors, ce moartea împiedicându-i biruinţele, aproape de Ctesifont, de fulger cu mulţi alţii împreună au pierit, puţin oarece peste an trecându-i împărăţiia. După moartea lui au rămas la împărăţie doi ficiori ai lui, Numerian, foarte bun, şi Carin, foarte nebun şi în toate spurcăciunile împlântat. Ce Numerian nu mult după moartea tătâne-său, de multă plângere betejindu-i-se ochii, cu vicleşugul socrului său, lui Aper, în lectică fu ucis, leat 284; iară frate-său, pentru scârnavă firea şi obicéiele ce avea, în ura tuturor cădzind, mai mulţi îl părăsisă; şi acmu Dioclitian numele de împărat luând, în doaă rânduri amândoi bătaie au avut, ce a trie oară, de tot răzbit fiind, de mâna unui căpitan au pierit, a căruia muiare au fost ruşinat-o cu di-a sila, leat 285. Dioclitian (carile mai denainte de purpură Dioclis să chema) apucat-au a împărăţi în pomenitul an, pe la luna lui septemvrie; fost-au împărat precum cu biruinţele războaielor lăudat, aşé cu tirăniia asupra creştinilor de defăimat. Nici soţiia ce ş-au ales la împărăţie, pre Maximian, într-amândoaă într-acestea mai gios au fost şi în toate şi peste toate atâta s-au potrivit, cât rar între doi oameni a să tâmpla s-au vădzut; că şi împărăţiia, când Diocletian de bună voie au lepădat-o, şi Maximian mai mult voia soţiii căutând decât cinstea împărăţiii au lepădat-o; numai într-atâtea se deosăbiia, căci Dioclitian în Dalmatie, iară Maximiian în Dachia noastră era născut. Şi încă şi pre fiică-sa (precum Anton Bonfin, Decada 2, Carte 7, mărturiséşte) au dat-o după domnul carile atuncea stăpâniia în Dachia şi, adaoge acelaşi scriitoriu, că de pe numele fétii lui Dioclitian Dachia să să fie numit Vlahie, căci aşé să-i fie fost numele fétii. Aşé pustiie de romani năştea şi creştea romani de împărăţie şi de atâta stăpânire vrédnici şi gubernatorii ei să socotiia vrednici de a firea gineri împărăteşti; ce noi să lăsăm pre cei împotrivnici singuri să-şi cânte şi singuri să-şi gioace şi la cuvântul nostru să vinim. În multe tulburări şi de multe părţi clătită, pe această vréme, împărăţiia romanilor să afla; ce nu căci puterile, ce căci capetele lipsiia, împotriva tuturor şi totdeodată să să puie nu putea; de care lucru amândoi împăraţii cu sfatul de obşti au făcut chesar şi pe Constantin Hlorus (acesta-i părintele lui Constantin Marele), dându-i soţie pe Armentarie şi aşé despărţind oştile în patru părţi: Dioclitian la Eghipt, Maximian la Africa, Armentarie la Răzsărit, iară Constantin la Ispaniia s-au orânduit. Deci Dioclitian, pănă a merge la Eghipt, întăi părţile despre Crivăţi a aşédza de trebuinţă socotind, leat 287; în Pannonia clătirile sarmatilor au potolit; de ciia parte acesta fără grijă lăsind, au trecut la Armenia şi de acolo la Alexandria mărgând, şi cetatea au luat, şi tot Eghiptul iarăşi la suppunerea împărăţiii au adus. La anul 288 întorcându-se înapoi, scrie Ammian, înţelegând că o samă de gotthi, rădicând cap, au fost întrat cu prada în părţile Thrachiii, îndată cu oaste li-au ieşit înainte pre carii rău bătândui, pănă peste Dunăre i-au gonit. Apoi Dioclitian, ca şi mai mult să întăriască părţile Dachiii, unde au socotit că pot fi locurile mai deşchise şi cu furişul tătarâi peste Dunăre pot tréce, au stătut păn au zidit din pajişte trei cetăţi şi oaste proaspătă au pus într-însele să fie pentru mai bună paza. La anul 293, Galeri hatmanul, pentru ca de tot să slăbască puterile bastarnilor, carpiilor şi a sarmatilor (carii cu toţii peste Nistru spre Nipru şi pă[nă] la Don răvărsa, de câteva ori am pomenit), cu oştile peste Dunăre au trecut şi, după grea bătaie, de tot i-au izbândit şi i-au răsipit. Într-acesta războiu, scrie Evtropie, că Constantin (acesta-i Constantin Marele) încă voinicel tânăr fiind, vitejie peste vârsta sa au arătat, căci singur cu mâna lui pre domnul sarmatilor viu nevătămat au prins şi înainte hatmanului l-au dus. Această biruinţă hronicul lui Ricţiol arăta să să fie tâmplat leat 295. Aşé Armentarie asupra persilor mare izbândă au avut, cât şi împărăteasa împăratului persesc cu copiii, cu sorusa, în robie au luat. De ciia la anul 302 Dioclitian şi Maximiian, biruind toţi nepriiatinii împărăţiii şi împăcând toată lumea, s-au întors la Roma şi au făcut triumf, adecă donanma pentru biruinţa asupra gotthilor, bastarnilor, cvadrilor, sarmatilor, eghipţilor şi persilor, pre carii îi biruise Dioclitian, şi asupra franţilor, alemanilor, britanilor şi mavritanilor, pre carii îi suppusése Maximian; în care triumf Dioclitian s-au chemat Ioviie, iară Maximiian Herculie. Iară în anul 304 amândoi împăraţii, după ce împărăţise 20 de ani, învoindu-se, înainte senatorilor au dezbrăcat porfira, podoaba împărătească şi, lăsindu-se de împărăţiie, au priimit viaţă singuratecă şi în locul lor puind chesar pre Constantin Hlorus şi pe Galerie Maximian, Dioclitian s-au dus întăi la Nicomidie, iară Maximian la Solon şi cu grădinile îşi petrecea viaţa.
• Bonfin, Decada 2, Cartea 7
• Idatie Constantin Hlorus şi Armentarie Evsevie în Hronic
• Leat 287
• Leat 288
• Ammian
• Leat 293
• Evtropie, Cartea 9
• Leat 295
• Evtropie, Cartea 9
• Orosie, Cartea 7, Cap. 25
• Evsevie, în Hronic
• Isocrat, Istoriia besericească, Carte
• Zonoras, Cartea 12, Cap. 36
• Leat 304
• Zosim, Cartea 2
• Evsevie, Cartea 8, Cap. 25 şi 26
• Anonim, în Petavie, la acestaş An
• Constantin Hlorus şi Galerie
• Leat 307
• Severus şi Maxentie
• Leat 309
CAPUL IX
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Constan[tin] Hlorus şi Galerie pănă la Constantin Marele
Constantin şi Galerie, după ce au stătut la împărăţie, încă ş-au împărţit stăpânirile în doaă părţi: deci Galerie au luat partea Răzsăritului, iară Constantin a Apusului. Ce toată lumea şi împărăţiia împăcată fiind, singură mărimea şi greuimea a atâta împă[ră]ţie şi grea şi nesufferită îşi era; pentru acéia îndată s-au şi scornit între sine mari şi multe zarve şi netocmiri. Şi întăi lucrurile au început Maxentie, ficiorul lui Maximian, a le scutura, rău şi jele părându-i pentru căci tată-său pre altul iară nu pre dânsul următoriu împărăţiii au ales şi o parte de oaste în voia sa întorcând, s-au sculat cu războiu asupra lui Severus; şi leat 307, întăi pace făcând, apoi Maxentie cu vicleşug au omorât pre Severus. Galerie Avgust, înţelegând de moarte lui Sever, pentru ca să răsplătească lui Maxentie, au vinit cu oaste asupra Romii, ce vădzind că nu o va scoate la cap, iarăşi s-au întors la Illirie. Aşijderea Maximian, căindu-se căci lepădase împărăţiia, iarăşi vrea să să amestece; scriind şi faţă grăind, precum ficiorul său Maxentie nu iaste vrednic de împărăţie. Ce aceasta slujitorii nepriimind, el s-au dus la soţia sa cea véche, la Dioclitian; ce şi aceasta nepriimindu-l s-au dus la Constantin şi, pentru ca mai bună legătură cu dânsul să facă ş-au dat fata, pe Favsta, după dânsul. Ce Maximian cu vicleşugul vrând să răstoarne pe Constantin, Favsta, fata lui, i-au descoperit toate faptele céle réle şi vicléne cătră bărbatul său Constantin (căci Constantin acmu era făcut avgust de tată-său Constantin), de care Constantin înştiinţindu-să au prins pe Maximian şi l-au zugrumat, leat 309. Iară leat 310, april 21, soţiia lui Constantin au făcut pe Lichinie chesar, om născut în Dachia noastră. Aceasta audzind singur pre sine s-au chemat avgust. Aceasta mărturiseşte şi Zonora, Cartea 12, Cap. 34, dzicând: „Maximin vrând să cheame la însoţirea împărăţiii pe Lichinie, carile era din Dachia şi ţinea pe sora lui Constantin Marele, l-au lăsat în Illirie”. Iară Galerie nu după mult deciia au murit, leat 311. Aşijderea Constantin, tatăl lui Constantin (carea la locul său a pomeni ni-am greşit), încă la leat 306, iulie 25, dintre vii ieşise atuncea şi Constantin, fiiul său, cu alégere tuturor împărat s-au făcut, în care alégere mult au agiutorat şi Crocus, craiul alemanilor. Fost-au Constantin, tatăl lui Constantin Marile, om blând, cinsteşi şi împărătéşte darnic; cătră carile scriind Galerie că precum el gonéşte şi căznéşte pre creştini aşé să facă şi el şi den curte sa pre carii vor fi să-i izgoniască. Ce Constantin Hlorus, iubitoriu de creştini fiind, făcându-să că pentru voia soţii sale aşé va să facă, au poroncit ca carile din boiari şi din sfétnici va vrea să-şi ţie creştinătate să iasă din curte, iară carii să vor lepăda, aciia să-şi ţie boieriile. Deci mulţi, mai mult cinstea oamenilor decât a lui Dumnădzău cercând, s-au lepădat de créştinătate; iar mai mulţi pre cinstea dumnădzăiască călcând cea omenească, au ieşit din curte. Deci Constantin, pre toţi pre cei ce ieşisă din curte, iarăşi în curte şi la mai mare cinste i-au chemat, dzicând că aceştia ce au pădzit credinţa lui Dumnădzău vor păzi şi credinţa împăratului; iară cei ce să lepădasă de lége pentru cinsté i-au gonit pre toţi, dzicând că cela ce lui Dumnădzău cu credinţă n-au fost, nici împăratului poate să fie cu credinţă. Aşé socotim dar, că de pe biruinţa a tuturor nepriiatinilor împărăţiiii şi de pacea şi liniştea carea pre dinafară era, foarte aiave să fie şi că Dachia în toată liniştea şi petrecerea fără grijă să fie fost pe vrémile acestor împăraţi mai sus pomeniţi. Aşijderea de socotit iaste că varvarii de prinpregiur de ar fi avut vreo putére şi vădzind atâte turburări şi războaie de casă între împăraţi, nu s-ar fi putut răbda cevaşi macar după obicéiul lor a ispiti şi nescareva lucruri noaă măcar spre părţile Dachiii, macar spre altele a scorni s-ar fi apucat. Ce şi aceasta la istorici nepomenindu-să, ce nevoie, mă rog, ar fi avut romanii Dachiii să-şi lasă locurie şi casăle pustii? Ce aceasta puţin mai înainte, în care urmadză, va videa cititoriul nostru, că Dachiia nu numai căci cu romanii să fie fost pre acestea vrémi lăcuită, ce încă şi lăcaş împăraţilor să să fie ales, din istorici vrednici de credinţă vom arăta.
• Zonoras, Carte 12, Cap. 34
• Leat 311
• Victor
• Evtropie
• Evsevie, Hron. 8, Cartea 9, 10
• Leat 313
CARTEA A TRIIA
Caré dovedéşte traiul romanilor în Dachia de la Constantin, Marele şi Sfântul, pănă la Theodosie cel Bătrân şi Bun
CAPUL I
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la începutul împărăţiii lui Constantin Marele pănă la pieirea lui Lichinie
Constantin Hlorus, tatăl marelui Constantin (precum mai denainte am pomenit) la leat 306 murind în Britania, slujitorii toţi, cu o inimă au ridicat la împărăţie pre fiiul său, din Eleni, împărăteasa cea dintăi, Constantin, fiind la vârsta ca de 32 de ani; avut-au întăi soţie la împărăţie pre Maxentie, ficiorul lui Erculie; ce întrând între dânşii zarvă, au vinit la arme. Constantin, mai puţină oaste decât Maxentie având, s-au întors a cére agiutoriu de la Cel de Sus, pentru carea, pre amiadzidzi înainte şi privala a toată oaste, i s-au arătat cruce pe ceriu luminoasă foarte, împregiurul ei aiavea însămnănd: IN HOC VINCES: „Într-acesta vii birui”. Şi puind sămnul crucii în stiaguri, cu doaă slove ellineşti: χρ, carile însămna: Hristos, în trii rânduri pre nepriiatin au biruit. Apoi au luat de soţie pe Lichinie. Ce Maximin, carile cu oştile la Asia vrând decât Constantin şi decât Lichinie mai mare şi mai de-a firea să să aréte, s-au sculat cu oaste ş-au întrat neprietenéşte; împotriva lui au mărs Lichinie şi în câteva rânduri biruindu-l au fugit la Tarsus şi acolo au murit, după ce fusése 4 ani chesar, şi 3 avgust; murit-au la anul. Pe această vréme, precum Dachia să fie fost de romani lăcuită şi ţinută, tot prepusul să rădică din istoriia ce scriu toţi istoricii vremilor acelora. Scris-au şi trăit-au pe vrémile lui Constantin Marele: Lampiridie, Sparţian, Capitolin, Vopiscus, Minuţie Felix şi alţii: Ce mai ales decât toţi arată Zosim, Carte 2, a căruia cuvinte aducem: „Că Lichinie, biruind pe Maximin, toate ţărâle singur stăpâniia, Constantin şie dreaptă parte cerşind, Lichinie acesta să facă ca un om strâmb au tăgăduit. Pentru care lucru au stătut mare gâlceavă între amândoi; pănă mai pre urmă, cu armele parte vrând să-şi facă, s-au apucat de bătaie. Ce Constantin, fiind biruitoriu asupra lui Lichinie şi Lichinie, de toată nedejde scăpându-să, au trimis soli de pace la Constantin, carea pace blândéţea lui Constantin pre lesne priimind-o s-au tocmit, împărăţiia într-acesta chip împărţindu-şi: Lichinie să ţie Răzsăritul cu Thrachia, Asia şi Eghiptul, iară Constantin Apusul, cu Dalmaţia, Machedonia, Misia şi Dachia.” Caute aicea ci[ti]toriul şi giudece; iară noi mai mult ceva nu vom dzice, ce cursul istoriii înainte va grăi şi va dovedi pentru noi. La leat 316, Constantin nişte gotthi sau, precum alţii dzic, sarmati, carii prin părţile Panoniii de sus întrând şi câtăva stricare făcând, tare i-au bătuit şi de pre acéle locuri tot i-au gonit. Aşijderea la anul 321 (acelaşi Zosim mărturisind) sarmatii de iznoavă spre părţile Thrachii cu prădzile lovind, Constantin întăi cu războiu i-au biruit. Apoi, după dânşii în goană luându-să, departe peste Dunăre i-au gonit; unde agiungându-i, de iznoavă războiu li-au dat, iarăşi i-au înfrânt şi de tot i-au răzsipit, în care fugă şi domnul sarmatilor Raosmod au pierit. Lichinie, cumnatul lui Constantin (căci precum din Zonoras am şi mai pomenit, ţinea pre Constanţia, sora lui Constantin), pizmă ascunsă demult în pânteci-i dospind, în anul 324, puind pricină că Constantin, gonind pre sarmati, au fost călcat cu oştile în hotarăle lui, iarăşi cu oaste şi cu nedreaptă neprietenie s-au sculat; ce iarăşi biruit fiind, de-abiia au scăpat singur la Vizantie. Acolo de iznoavă multă oaste peste samă strângând, şi pe mare şi pe uscat, mult mai tare decât întăi fu vincit; într-amândoaă războaiele dzic să-i fie pierit 134.000 de oamei. După atâte răutăţi ce siliia Lichinie să facă lui Constantin şi după atâte biruinţă, sora lui Constantin, Constanţia, la mijloc cădzind, iarăşi au făcut pace cu dânsul, însă din împărăţie scoţindu-l, l-au trimis la Thessalonica, acolo să trăiască în pace. Ce la anul 325, Lichinie iarăşi vicleşug începând să aştiarnă s-au oblicit; deci trimiţind Constantin acolo, l-au omorât. Aicea sfârşitul războaielor şi răzscoalelor de casă puindu-să, Constantin precum de ai săi, aşé de a creştinătăţii, de toţi neprietenii izbăvindu-să, aiiavea de ciia slobodzenie legii creştineşti au dat, şi într-acestaşi an, la sinodul de la Nichea (pentru carele mai denainte să să strângă poroncisă), s-au dus unde eriasa lui Arie (carelé blăstăma precum Fiiul să fie fapta şi mai pre urmă decât Părintele şi făcut în vréme iară nu născut mai denainte de toţi vecii) dovedindu-să, orthodoxia s-au adeverit şi simvolul, mărturisirea credinţii, cu darul Duhului Sfânt, prin socoteala şi învăţătura a 318 părinţi s-au legat, leat 325.
• Zosim, Cartea 2
• Idatie
• Leat 316
• Zosim, Cartea 2
• Anonim şi Evsevie, în Viaţa lui Constantin
• Leat 321
• Zosim, Cartea 2
• Leat 324
• Leat 325
• Sinodul din Nichea
• Leat 327
• Chedrinos, la acestaşi an
• Orosie, Cartea 7, Cap. 28
CAPUL II
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia pănă când Constantin au împărţit împărăţiia în patru părţi
În cursul annilor 327, care an era a împărăţiii lui ConstantinMarele al 22, însămniadză Chedrinos, credincios istoric, precum Constantin Marile, cu mari şi gréle oşti s-au dus asupra sarmatilor şi a gotthilor şi cu mare biruinţă bătându-i, i-au făcut de tot robi. Orosie, Carte 7, Cap. 28, scrie, precum Constantin Marele pre putincioasă neamurile gotthilor, în locurile céle mai dinluntru a varvarilor, adecă în ţara sarmatilor, de tot i-au prăpădit, şi puţin mai gios scrie, precum între gotthi şi între vandali, pre locurile ghepidilor la apa Marisia (aciasta-[i] Maramorăşul), multă vréme să fie stătut vrăjmaş războiu, ce pănă mai pre urmă nărocul biruinţii au stătut despre parte gotthilor, cu care tâmplare sfărâmându-să vandalii, câţi au scăpat dintr-înşii, să fie trecut în Panonie, pre care ţară le-o dedésă Constantin; şi acolo de ciia au lăcuit vandalii pănă la vrémile lui Arcadie şi a lui Honorie, adică ani 130. Apoi fiind chemaţi de magistrul oştilor lui Honorie în Gallia, de acolo, au trecut la Ispanie. Ca aceasteşi mărturiséşte şi împotrivnicul neamului românesc Sarniţie, Carte 4, Cap. 1 şi Carte 3, Cap. cel de pe urmă, scrie. De la Constantin, dzice, Marile, pănă la Valentinian, drumul cel bătut al sarmatilor (pre carile léşii şleah îl chiamă), pe deasupra Pannoniii au fost şi au fost trecând spre Dunăre peste apa Sola, Vag şi Raba; şi la Carte 4, Cap. 5, de la toţi de obşte istorici, prin toate vacurile, cinci stări sau aşedzări să însămneadză; întăi la Balta Meotis şi la Munţii Sarmatici; a doa, în Thrachia; a triia în Panonie; a patra în Italie; a cincea în Ispanie, adecă după ce i-au gonit din Italia Velisar şi Narsitis hadânbul, hatmanii lui Iustinian (şi acestaşi puţin mai gios) şi macar că acele leghioane de la Italia pre carile Traian odânăoară în Dachia le adusése, iar Avrelian mai pre urmă târdziu iarăşi le întorsése: însă carii grijea casii purta, şi slobodzenii carii de pământ să apucasă, acoloşi (în Dachia) au rămas, carii cu limba cea lătinească au stricat cea slovenească, cu carea românii şi pănă astădzi să slujesc. Şi aceasta, nu puţin argument şi dovadă iaste, precum romanii în Dachia, bine lăcuit să fie fost de vréme ce nebiruite armele lui Constantin pre nepriiatinii şi varvarii carii era mai dincolo de Dachia suppuşi şi biruiţi ţinea; ce tot mai înainte să mérgem. La anul 329, scrie Zosim, bun istoric, însă mare nepriiatin lui Constantin, precum Constantin, pentru ca să nu vadză cu ceva mai gios decât Traian a fi, precum cea bună socoteală arată, părţile Dachiiii şi alte locuri carile de pe ceasta parte de Dunăre având nevoie şi împiedecare a trécerea încoace şi încolo apă mare şi lată ca acéia, ca mai pre lesne să fie obştirea ţărâlor una cu alta, au zidit pod peste Dunăre. Iară unde şi în ce loc să fie fost zidit acel pod, pre cât a noastră nevoinţă a să întinde au putut, la istorici afla n-am putut; fără din pomenirea moşilor audzim, precum unde acmu iaste Obluciţa (căriia turcii îi dzic Isaccea) să să fie chemat vadul Dunării, carea nu că doară pre acolo Dunărea în vad să fie avut trecătoare, ce pentru căci acolo pod fiind, să chema vad, de unde şi acmu la vad la Obluciţă a dzice s-au obiciuit din bătrâni; încă şi în cântecele prosteşti, pe la Domnia lui Pătru Vodă, valul Obliciţii să pomeneşte. Ce Dunărea precum alt féliu de vad prin apă trecătoare să nu fie având, toată lumea ştie; de care lucru la oarecare socoteală nu departe de adevăr să poate pune că acel nume ce să dzice vadul Dunării să fie fost odată pod stătătoriu, iară după stricarea podului să-i fie rămas numai numele vadului şi pănă astădzi; însă pentru acesta noi deplin neadeverind lăsăm socoteală la cititoriu. Anul 330, Constantin Marele au săvârşit cetatea Ţarigradului şi de pre numele său au numit-o Constantinopolis, cetatea lui Constantin şi Roma noaă; şi în 10 sau, precum alţii vor, în 11 a lui mai, au sfinţit-o, închinând-o Preacuratei de Dumnădzău Născătoarei şi pururea Ficioarei Mariii şi împodobind-o cu toate podoabele. Întăi de toate a zidit besérica în numele păcii, adică a Domnului şi păcii noastre Hristos; Zonoras însămneadză anul de la zidirea lumii 5738, mai 11; şi Valentie mathimaticul să fie dzis precum va să stea Ţarigradul 696 de ani; ce au greşit.
• Sarniţie, Cartea 4, capul de pre urmă
• Leat 329
• Zosim, Cartea 2
• Chedrinos, în Compendium
• Zonoras, Cartea 13, Cap. 2
• Leat 330
• Evsevie, în Viaţa lui Constantin, Cartea 7, Cap. 47
CAPUL III
Arată-să precum Dachia să află în numărul crăiilor împărăţiii romanilor când au împărţit Constantin Marele toată împărăţiia în patru părţi şi în multe crăii
Constantin Marile, după ce au isprăvit cetatea şi au mutat scaunul împărăţiii de la Roma în Ţarigrad, vrut-au să orânduiască şi guberniile împărăţiii; că socotind precum atâta lăţime şi lărgime, cu un cap şi dintr-un loc a să ocârmui şi a să chivernisi iaste pesté putinţă, împărăţiia în patru stăpâniri au împărţit-o; ce cuvintele lui Zosim precum sint să le aducem: Constantin (dzice) céle ce bine era tocmite amestecând (acesta istoric cât poate laudele lui Constantin a micşura să siléşte, pentru căci el, păgân fiind, lucrurile lui Constantin nu-i plăcea) şi turburând pre toată stăpânirea, carea una peste tot era, în patru stăpâniri au despărţit-o. Deci unui oblăduitoriu au dat tot Eghiptul cu Livia, Pentapolis, pănă la Mesopotamia spre Răzsărit, aşijderea Chilichiia, Cappadochia, Armenia şi toate părţile Mării Négre, de la Panfilie pănă la Trapezont şi pănă la cetăţile ce sint lângă apa Fasis (această apă cură pe’n ţara giurgiască şi astădzi să cheamă Tiflis). Aşijde[rea] tot în sama acestuia au dat şi Thrachia, aceasta să încépe de [la] Munţii Cenghii şi merge spre Amiadzidzi pănă unde să hotăréşte cu Machedonia şi de la Munţii Rodopii (carii acmu să cheamă Capuli Derbent) spre Răzsărit pănă în Bogaz, unde dă Marea Neagră în cea Albă), Misia (aceasta precum iaste Dobrogea aiurea am învăţat), Emii (acéşte-s Munţii Cénghii) şi pănă unde să închéie hotarul Doberii (de pe acest nume poate fi bătrânii noştri au dzis Misiii Dobrogea). Aşijderea tot la această stăpâniré au lipit ostroavele Chiprul, Chicladele (deosăbi de Limnos şi Imvros). Altuia au dat Machedonia, Thessalia, Critul cu toate ostroavele ce sint împregiurul lui, Epirurile amândoaă (unde acmu sint arbănaşii, coţovlachii), Illiria şi Dachia şi Trivalia, şi Pannonia pănă la Valeria şi Misia cea de sus. Celui al triilea au dat toată Italia, Sichilia şi ostroavele de primpregiur[ul] ei, Sardinia, Corsica şi Africa de la Sirte pănă la Chirine. Iară celui al patrule au dat pe chistei cei piste munţi, Ispania cu ostroavele Vritaniii (acestea acmu să dzice Ingliterra). Aşijderea toată împărăţiia să împărţiia în doaă părţi prinţipale: în Răzsărit şi în Apus. Deci împărăţiia Apusului să despărţiia în doaă stăpâniri mari şi de frunte: în Gallia şi în Italia. Deci Gallia avea în sine crăiia Galliii, a Ispaniii, a Britaniii şi a Ghermaniii. Iară Gallia avea provinţii, adecă domnii, supt acea crăiie 17, Ispania 7, iară Vritanie 5; Ghermania câte să fie avut însămnat nu aflăm. Italia cuprindea crăiia Italiii, Africăi şi o parte din Illiria. Deci Italia avea provinţii 17, Africa 5, Illiria 6. Stăpânirea Răzsăritului aşijderea, în doaă părţi au împărţit: în Asia şi Thrachia; deci Thrachia avea provinţii doaă: Machedonia şi Dachia, iară Asia cuprindea crăiia Asiii, a Eghiptului şi Pontului; deci Asia avea ţări sau provinţii 25, iară Pontul 5. Eghiptul cât să fie avut nu pomenésc.
• Zosim, Cartea 2
• Nichifor, Cartea 8, Cap. 26
• Suida, la acest nume
• Iernonim, la acestaş an
• Isocrat, Cartea 1, Cap. 16
• Zonaas, Cartea 13, Cap. 3
• Zosim, Cartea 2
• Ieronim, la acelaş an, şi Idatie
• Pricina 1
• Pricina 2
• Pricina 3
CAPUL IV
Arată-să patru pricini pentru ce s-au numărat acéste ţări şi s-au însămnat despărţirea împărăţiii
Acéstea carile mai sus am pomenit patru pricini au fost carile ni-au îndemnat să punem pe cititoriul nostru cu citeala lor la osteneală. Pricina întăi iaste pentru ca să să cunoască câtă de lungă, lată şi puternică era împărăţiia romanilor pe vrémea marelui Constantin; şi aşé de puternic el fiind şi peste tot stpânitoriu, nu să poate socoti pricină pentru carea în Dachia noastră cei de demult de moşie romani a lăcui şi a trăi să nu fie putut. Pricina a doa iaste pentru ca să să cunoască Dachia noastră, precum s-au dzis mai sus, că au fost în numărul provinţiilor romanilor; iară nu lepădată şi părăsită, precum s-au pomenit din Vopiscus şi dintr-alţi istorici; ce de s-au şi mutat atuncea oarece sau câţiva romani dintr-însa în Misia, iarăşi şi fără zăbavă la locul lor s-au întors. A triia pricină iaste pentru ca să ştie cititoriul că Constantin Marele, nu numai cu oştenească înţelepciune plin şi deplin fiind, ce încă şi cu cea dumnădzăiască agiutorit şi luminat, înluntrurile şi denafarăle împărăţiii cu bună socoteală şi stăpânitoare aşedzare au orânduit. Deci crăiile ce despărţia şi supt hatmani oblăduitori le dispunea, după numărul slujitorilor, mulţimea lăcuitorilor şi puterile armelor, în mari şi mici le împărţiia; iară nu după numărul ţărâlor sau lăţimé pământului. Adecă unde era oaste de mai puţini slujitori, mai întemeiaţi lăcuitori şi mai rare cetăţi, acolo mai multe provinţii au orânduit să fie ascultătoare de oblăduitoriu; iară unde era oaste şi mai cu puţini slujitori, însă cu mai întemeiaţi lăcuitori şi mai tari cetăţi, mai puţine ţări le da; carile macar că cu cuprinderea locurilor mai mici şi mai strâmpte era, însă cu mulţimea lăcuitorilor şi vârtutea oşténilor şi desimé cetăţilor, cu céle mari, largi, lungi şi late cu putérea deopotrivă viniia, căci amintrelea nici orânduiala s-ar fi socotit bună, nici toate stăpânirile, fietecarea şie ş-ar fi fost destulă, şi aşé împărăţiia într-o parte ar fi fost mai tare, iară într-alta mai slabă, carea lucru în mintea şi înţelepciunea lui Constantin loc nu avea, de vréme ce socoteala lui era că fietecare parte de împărăţia tocma cu alta să fie şi acéleaşi puteri împotriva nepriiati[ni]lor ce vor naşte să aibă. Iară de s-ar fi măsurat putérea părţii împărăţiii după numărul ţărâlor, Thrachia, în carea scaunul pusése, ar fi fost mai slabă şi mai gios în putére decât toate, căci mai mult de doaă provinţii, adecă Machedonie şi Dachia, nu li-au orânduit, pentru care lucru, ca un împărat ce ştiia şi ispitite avea toate puterile a tuturor părţilor împărăţiii, ales-au şi socotit-au precum scaunul împărăţiii în Thrachia fiind, Machedonia şi Dachia destule să fie şi în putérea oştilor atocma cu alalte să vie, de unde fietecare cât de puţină sărătură având la crieri, pre lesne poate cunoaşte cât de mulţi şi de harnici lăcuitori şi sluijitori pre acea vréme, precum în Thrachia Machedonia, aşé în Dachia noastră să fie fost, carii nu numai cu alte părţi deopotrivă şi de o putere, ce încă pentru cinstea şi mai tare paza scaunului, acmu de curând înfipt şi mai deasupra să fie covârşit. A patra pricină iaste pentru că cititoriul să să înştiinţédză că după aceasta a marelui Constantin orânduială, unde de acmu înainte să va tâmpla pomenirea oştilor Thrachiii sau a machedonénilor, într-acélea să cuprind şi a Dachiii, căci, precum am dzis, Dachia iaste orânduită supt Thrachia, împreună cu Machedonia (în carea să cuprinde şi Misia, macar că nu să pomenéşte între provinţii, fiind în mijlocul celor mai mari) şi a tustréle acestora, tot un hatman şi un purtătoriu s-au orânduit, adică, precum am dzice noi, oştile gioséne sau de ţara de gios, în carile macar că anume n-am pomeni codrénii, fălciianii, lăpuşnénii, orheianii i proci; însă acéstea toate supt un nume şi supt un purtătoriu să înţăleg, precum mai denainte au fost supt vornicul de ţara de gios, iară acmu supt sardariul, caréle iaste supt hatmanul. Acmu destul într-acestea zăbăvindu-ne, iarăşi la cursul Hronicului să vinim.
• Pricina 4
• Leat 332
• Ieronim şi Idaie, în Hronic
• Anonim, la Petavie şi Sigon
CAPUL V
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia, după împărţala împărăţiii, pănă la pristăvirea lui Constantin Marele
Acéstea aşedzind şi tocmind marele Constantin, la anul 332, gotthii sculându-se asupra sarmatilor, au cădzut asupra lor; ce sarmatii, fiind sub protecţia împărăţiii, s-au plâns de nevoia ce le vinisă asupră. Împăratul Constantin îndată au orânduit pre fiiul său, Constantin chesariul, şi mărgând asupra lor, nu numai căci i-au gonit de pre hotarăle împărăţiii, ce atăta i-au răzbit cu bătaia cât aproape de 100.000 au pierit; iară căţi au rămas li-au căutat a să ruga de pace şi să fie supt ascultarea împărăţiii ca şi gotthii; cu această tocmală, ca când ar trebui împăratului să dea 40.000 de oaste; pentru care încredinţare au dat şi zălog împreună cu alţii şi pe ficiorul domnului lor lui Ariaric. Cătră cei mai de sus pomeniţi istorici Zosim, Carte 2, şi Ammian, Carte 17, Cap. 19, Evsevie, în Viaţa lui Constantin; gotthii,la anul al doilea, fiind să trimaţă acea oaste carea să legase să să dea în slujba împăratului, vrând să facă vicleşug, pentru ca să nu margă ei singuri în oaste, au dat arme robilor lor, învăţându-i céle ce sint a oştirii. Robii luând armele îndată li-au întors asupra stăpâ[ni]lor şi din lăcaşurile lor i-au gonit. Gotthii neavând încătro lua, au cădzut la Constantin Marele să-i priimască şi să le aréte unde va fi plăcérea împăratului, loc să să sălăşluiască; Constantin priimindu-i, i-au împărţit prin provinţii, în Schithia, Thrachia şi pănă la Italia. Iară Zosim istoricul, în toate, după obicéiul său, cercând chip de hulă asupra lui Constantin, scrie „precum pre unii, puindu-i supt giurământ, i-au priimit în cétile slujitorilor; la carea alţi împăraţi mai pre urmă uitându-să şi vrând şi ei să să facă aşé, de niamuri ca acestea în locurile împărăţiii, multă nevoie şi răutate au grămădit asupra împărăţiii”. Socotéşte, în câtă pază şi ferială au fost supt împărăţiia romanilor Dachia, cât totdeauna au ferit-o, alte niamuri varvare într-însa cu românii să nu să amestece, ce pre dânşii numai pre acéle locuri lăsindu-i, pre varvari ca aceştia îi depărta şi nici suppuşi într-înşii sau aproape de dânşii îi lăsa să să aşedze; că aceasta socoteală de n-ar fi fost, putut-ar fi Constantin Marele, precum li-au dat loc printr-alte ţări, aşé să le dea şi în Dachia, ce aceasta împăraţii nu o făcea, căci marginea împărăţiii şi hotarul cel mai în fruntea a tuturor tătarâlor, în mână streină nu-l putea încréde.
• Zosim, Cartea 2
• Ammian, Cartea 17, Cap. 19
• Evsevie, în Viaţa lui Constantin
• Zosim acoloşi
CAPUL VI
Arată-să Dachia în testamentul lui Constantin Marele
Constantin Marele, încă în viaţa sa, cu testament împărăţiia au împărţit-o fiilor săi, lui Constantin, Constantie şi Constans, cătră carii au adaos al patrulé pre nepotul său, Dalmaţie, ficiorul lui Aninvalin, carele era frate lui Constantin Marelui, pre carele l-au făcut chesar. Deci lui Constantin i-au vinit Apusul cu toată părţile cele despre munţi; lui Constantie i-au v[en]it de la Propontida (aceasta-i marea cea din giosul Ţarigradului pănă la Bogazul ce-i dzic acmu turcii Bogaz Hisar), tot Răzsăritul cu Thrachia şi toată Asia. Iară lui Constans – Illiria, Italia, Africa, Dalmaţia, Machedonia, Dachia şi Ahaia. Nepotul Dalmatie cu cinstea de chesar s-au contetuit, au fost mulţămit. Acéstea aşé aşedzindu-le, la anul 337, Sapor, împăratul persilor, arătând cap la neprietenie, au început a călca hotarăle împărăţiii despre părţile Răzsăritului. Asupra a căruia Constantin Marele cu oştile au trecut la Asia; ce sosind la Nicomidia (Dumnădzău aşé lucrurile ocârmuind) cu iuşuréle friguri s-au simţit, apoi boala mai îngreuindu-să, în dzua de Pentecoste, carea să tâmplase mai 22, împărăţiia ceastă vreménnică cu cea vécinică ş-au mutat, după ce au împărăţit ani 30, luni 9, dzile 27, fiind la vârsta de 66 de ani, iară sfintele oase aducându-le în Ţarigrad, leau astrucat cu mare cinstea şi a toată lumea jeale în Besérica Sfinţilor Apostoli, carea au fost unde acmu iaste giamiia lui sultan Mehmet, carile au luat Ţarigradul. Pentru botedzul marelui creştin şi împărat Constantin, nu întrun chip povestesc toţi istoricii; că cea de obşte ştiinţă iaste precum încă la Roma fiind scaunul, să-l fie botedzat Selvestru papa; ce acéstea vreun martur fără prepus, ales din Zonoras, neavând, rămâne socoteala cea adevărată, precum puţinéle dzile mai înainte de moarte să să fie botedzat de la Evsevie, episcopul Nicomidiii, precum scrie Evsevie, în Viaţa lui Constantin, Carte 4; Amvrosie, în oraţia lui Pogrebanie lui Theodosie; Ieronim, în hronicul său de la anul acesta; Socrates, în Istorie beséricească; cardenalul Petronie, în Respublic, list. 239.
• Leat 337
• Evsevie, în Viaţa lui Constantin, Cartea 4, Cap 55, 56
• Ieronim, la acesta an
• Constantin, Constantie, Constans
• Evtropiie, Cartea 10
• Zosim, Cartea 2
• Socrat, Cartea 2, Cap. 5
• Zonoras, Cartea 13, Cap. 5
• Leat 340
• Avrelie Victor
• Sozomen., Cartea 3, Cap. 5
• Zosim, Cartea 2
CAPUL VII
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia, de la fiii lui Constantin pănă la Iulian Paravatis
Constantin, Constantie şi Constans, macar că tustrei dintr-un tată şi dintr-o maică era născuţi (căci tustrei din Favsta, fata lui Maximiian Dacul era), după moartea lui Constantin Marele, nu mult au putut a ţinea dragostea frăţască şi a păzi testamentul carile părintele lor aproape de moarte le făcuse; ce mare zarvă, gâlceavă şi apoi şi moarte între dânşii au cădzut, precum vom arăta. Că Constans, cel mai mic frate, într-a căruia soartă cădzusă Dachia noastră, nu numai căci cu împărţala de la părinte content îndestulat şi îndestulat au fost, ce încă sau pentru ca de gâlcéve să fie depărtat sau pentru căci locurile Dachiii mai cu odihnă şi mai cu ticneală socotind (precum scriu istoricii) şi scaunul şi şéderea într-însa ş-au mutat. Evtropie, Carte 10; Zosim, Carte 2; cărora urmadză Idatie şi Victor. Iară Zonora şi mai ales carte 13, Cap. 5, dzice: „Constans lăcuind în Dachia, i-au vinit frate-său Constantin asupra cu războiu. Iară Constantin cu împărţala de la părinte neîndestulându-să, într-al patrulé an după moarté lui Constantin, carile iaste anul de la Domnul Hristos 340, s-au sculat cu oaste asupra lui Constans, cérşind să-i mai dea Africa şi Italia; şi aşé, întrând cu oştile în Panonia, Constans, pentru ca al său să păzască, cu drépt războiu i-au ieşit înainte. Făcutu-s-au între dânşii cumplit războiu în 6 a lui april, ce Constantin nu numai biruit, ce şi omorât fu, aproape de Acfilia; a cărui trup Constans au poroncit de l-au aruncat în apa Alsa. Constantin de-abiia au trecut peste trii ani la împărăţie. O cât iaste de frumoasă şi adevărată basna lui Iosip, carea dzice că cânile, cu carnea în gură trecând pe punte, s-au vădzut în apă, i proci; precum s-au tâmplat şi lui Constantin cu frate-său, că şi viiaţa ş-au pierdut şi împărăţiia i-au luat, acela a căruia el vrea să ia.” Leat 350. Magnentie comis, cu vicleşug asupra lui Constans rădicându-să şi trimiţind pe un Gaison la Munţii Pirinei, unde Constans fără nici o grijă ca acéia îşi petrecea, fără veste l-au năpădit şi, în luna lui ghenarie 18, l-au omorât, după ce au împărăţit ani 16, fiind la vârsta de 30 de ani sau, precum dzice Avrelie Victor, de 27.
• Magnentiie
• Leat 350
• Socrat, Cartea 2, Cap. 6
• Sozomen, Cartea 4, Cap. 1
CAPUL VIII
Adeveréşte-să şedérea lui Constans împărat în Dachia şi de pe moneta de dânsul în Dachiia făcută
După atâtea mărturii a atâţia istorici, nici s-ar cădea şi noi mult să lungim şi cititoriul a să osteni, ce în graţia curiozilor cu pomenirea nu vom tréce, pentru o monetă carea în vrémile noastre în Ţara Moldovei s-au aflat, leat 1704; viind noi de la Adrianopolis şi trecând Dunărea la Gălaţi, acolea puţin zăbăvindu-ne, vini Theodori părcălabul, carile ni adusă un ban de argint pre carile dzicea că l-au găsit un ţăran în răsipiturile cetăţii Gherghinii, carea iaste puţin mai sus de Gălaţi, unde dă despărţitura Sirétului (căriia îi dzic gura Bârladului) în Dunăre. Banul era de argint curat, mai mare şi mai gros decât o costandă, trăgea puţin mai mult de doaă dramuri şi giumătate; de o parte avea săpătura izbucnită, în chipul aceştii cruci †; primpregiurul crucii slove lătineşti scrise, carile macar că era can ştérse, însă să putea citi: CONST. VICT. AVG. IMP., Constans, victor Avgust Imperator; adecă: Constans, biruitoriu Avgust, împărat; iară de altă parte avea săpat un chip de zimbru, cu coarnele mult deşchisă, ca a cerbului, numai fără crăngi. Între coarne ţinea iarăşi o cruce în chipul cel de céia parte, numai mai mică, cât putea între coarnele boului încăpea. De pre care monetă putem socoti că împăratul Constans, trăind câtăva vréme în Dachia, adecă pănă a-i vini frate-său cu războiu asupră-i (care an să fie fost al patrulea după moarte lui Constantin Marele, mai sus am arătat), să fie făcut acei bani şi de pe numele lui să să fie chemat şi constande, de pre carile şi astădzi, nişte bani carii macar că înt[r]-alte ţări să fac, ce acolo unde să fac nu să cheamă costande, iară ai noştri le dzic constande, puindu-le numele poate fi de pre banii asémenea acélora ce au avut odânăoară în Dachia şi au ştiut πατροπαραδότως că de pe numele lui Constans împărat li-au fost dzicând constande, adecă banii lui Constans. Ce pentru adeverinţa aceştii socotéle a noastre lăsăm giudecata la cititoriu, atâta noi numai adeverind că această monetă, din istorii să adeveréşte, precum dacă Constans în Dachia noastră au trăit, adevărat şi acei bani în Dachia să să fie fost făcut, precum s-au şi aflat acolo. Aşijderea chipul boului, carele iaste într-acest ban, nu puţină dovadă poate să să ţie pentru herbul ţărâi noastre, caréle cap de bou ţine, de pre cetatea carea a zidit singur Tarian împărat în Dachia şi au numit-o Capul Boului, pentru care s-au şi mai pomenit, macar că Uréche vornicul altă povéste pentru aceasta aduce, carea mai mult basnii să asamănă decât istoriii adevărate. Ce pentru aceasta va citi cititoriul nostru unde vom dzice pentru herbul ţărâi în Gheografiia Moldovei; iară acmu la cursul istoriii să ne întoarcem. La anul 358, la Răzsărit împărăţind Constantie, carile acmu luase soţie pe Iulian Paravat şi-l făcuse chesar, scrie Ammian Marţelin, precum cfadii şi sarmatii, cap rădicând, pentru ca să-i potoliască, singur împăratul trecând Dunărea, au mărs asupra lor şi după biruinţă ţărâle lor în lung şi în lat li-au prădat şi li-au pustiit şi tot niamul lor supt giugul împărăţiii li-au pus, pentru care lucru senatul i-au pus numele Sarmatic. Leat 361, Constantie, audzind precum Sapor împăratul persilor iară s-au rădicat, îndată s-au sculat şi au trecut asupra lui la Asia; ce agiungând la Tarsos, întăi au început frigurile a-l ispiti; el, socotind că cu osteninţa drumului le va putea scutura, n-au băgat în samă, ce în cale boala întărindu-i-se, supt poala muntelui Tarvul, s-au săvârşit, noiemvrie 3. Împărăţit-au Constantie ani 39, luni 6, precum va Victor, fiind de vărsta de 44 de ani; iară cu tată-său Constantin au fost avgust 23 de ani. Evtropie scrie că au trăit ani 45 şi au împărăţit peste tot 35; Ammian şi a împărăţiii şi a vieţii cu puţine dzile mai mult de 45 de ani însămniadză. La moarte, scrie Socrat, să să fie botedzat, de la Evzoie, episcop arian, macar că-l îndemna Luţifer Calariteanul să să boteadză sau de la Athanasie sau de la episcopii lui, carii era orthodoxi. Dachia noastră, pre vrémile acéstea, nu numai din istoricii lumeşti curat să véde, precum cu romanii să fie lăcuită, ce încă şi scriitorii besériceşti o arată, precum romanii, ei, aşéşi de pre acéste vrémi giugul lui Hristos să fie priimit şi doi arhiepiscopi a doaă părţi a Dachiii păstori sufletelor să fie avut. Această mărturie ni dă Theodoric istoricul beséricesc, carte 2, Cap. 8, unde scrie pentru soborul carile supt Constans la anul 347 s-au făcut la Sardica (carea acmu să chiamă Sofiia), şi ales în Αφρικής, Σαρδύνιας, Παννόνιας, Μυσίας, Δακίας, Δαρδανίας, ’’Αλλης Δακίας, Μακεδονίας i proci. Ce va să dzică: „Sfântul săbor carile, cu darul lui Dumnădzău, s-au adunat în Sardica, den Roma, Ispania, Gallia, Italia, Campania, Calavria, Africa, Sardinia, Pannonia, Misia, Dachiia, Dardania şi de altă Dachia şi Machedonia, i proci.” Acest nume, a doaă Dachii sau poate să să înţăliagă ţara de peste Tisa în sus, pe Dunăre, căriia ceşti mai de curând istorici greceşti îi dzic Panodachia, adecă Dachia de sus, sau altă Dachia. Episcop să să fie chemat atuncea episcopul romanilor de peste Dunăre, pre carea, dzice Bonfin că, trecând Avrelian pe romanii din Dachia în Misia, să o fie chemat Dachia; ce aceasta oricum s-ar înţelége, gâlceavă nu clătim; fiind îndestulţi ca această numai să să dovedească, precum supt Constans, Dachia sau una sau doaă au fost, nu numai între provinţiile romăneşti să să fie numărat, ce încă şi păstori besericeşti să fie avut şi de pe acéle vremi, precum supt cel românesc, aşé supt cel creştinesc stiag să să fie oştit.
• Leat 358
• Ammiian, Cartea 17
• Leat 361
• Theodoric, Cartea 2, Cap. 8
• Iulian Paravat
• Ammiian, Cartea 21 şi 12
• Socrat, Cartea 3, Cap. 4
• Zosim, Cartea 3
• Idatie şi Ieronim, în Hronic, la acesta an
CAPUL IX
Arată-să traiul romanilor în Dachia de la Iulian Paravat pănă la Valentinian şi Valens
Iulian Paravat, nepot de frate lui Constantin Marele, bine născut, bine crescut şi bine în şcoalele Athinii învăţat, rău om, rău credincios, rău idolatru au ieşit. Acesta înţelegând de moarte lui Constantie, într-acelaşi an, în 11 a lui dechemvrie, la Ţarigrad viind, singur au stătut la împărăţie. Întăiaşi dată peste trupul şi firea lupului piialea oaii îmbrăcând, chivernisitoriu împărăţiii şi păzitoriu orthodoxiii au vrut să să aréte, pentru carea îndată au trimis şi pe toţi episcopii ce-i făcuse Constantie surguni, precum pre cei pravoslavnici aşé pre cei eretici i-au chemat la sine şi-i sfătuia să să împace, dzicându-le: „Ascultaţi-mă, pre carile l-au ascultat alemanii şi franţii,” şi după acéia i-au slobodzit să margă cineşi la eparhia sa. Ce după cum să dzice prost cuvântul, lupul puţină carte învaţă şi în locul slovélor véde cum întră mieii în pădure, aşé Iulian întăi în légea creştiniască învăţat la şcoalele Athinii împreună cu Sfântul Vasilie Marele şi cu Grigorie Theologul ucenic fiind, ca câinile la borâtura sa s-au întors şi leat 360, sau precum Ricţiolul în hronicul mare însămneadză 361, uşile capiştilor idoleşti au deşchis şi singur spurcatelor idoleşti slujitoriu arhiereu mare s-au făcut (sint unii din scriitori carii la acest an dzic să fie murit Constantie, iară alţii la leat 361, pentru carea precum de anii împărăţiii aşé de a vieţii lui între sine nu să potrivăsc). În vrémile acestui nici şi de pomenit de lége călcător, în părţile Dachiii cevaşi să să fie lucrat, istoricii nu pomenésc. Iară puţine vrednice de ştiinţă, pentru dânsul şi pentru lucrurile lui spurcate, în graţia cititoriului român a pomeni nu ne vom lenevi. Întăi au oprit să nu învéţe creştinii nici o ştiinţă, nici limba ellinească. 2. Creştinii îi numiia galliliiani şi pre Hristos, gallilean. 3. Toţi vrăjitorii şi descântătorii pre lângă sine strigând, cinstile céle mai mari le da. 4. Pre creştini nu vrea să-i muncească pentru lége, dzicând că creştinii socotind de cinste a le fi moartea pentru numele lui Hristos, nici acéia cinste nu trebuie să dobândescă, pentru acéia cu alte măguliri şi amăgituri vrea să-i tragă la idolatrie. 5. Pentru ca rău şi necinstea creştinilor să facă, au dat voie jidovilor să-şi facă besérica Ierusalimului, ce din fundamenturi ieşind pară, nu numai lucrul ce făcusă au stricat, ce şi ciniile meşterilor au topit şi pre jidovi, carii asupra lucrului sta, în cenuşă i-au întors. 6. Din rămăşiţa materiii care rămăsése nearsă, au poroncit să facă acolo un theatru, adecă un loc înalt pentru privala, unde s-au giuruit că după ce va vini din războiul persilor să dea pre creştini jidovilor să-i sfărâme; şi încă mai giuruia, singele creştinilor să-l vérse înainte bodzilor, iară în locul beséricilor să puie bodzul Afroditii, de s-a întoarce biruitoriu. 7. Scris-au la Arsachis craiul armenilor, caréle era creştin, să-i fie într-agiutori cu oaste împotriva persilor, iar amentrele făcând, să ştie că dumnădzăul căruia să închină cevaşi nu-i va putea folosi. 8. Vrând pentru numele Domnului Hristos să râdză, au scris la Livanie sofistul şi dascălul şcólelor în Antiohiia, dzicând: „Oare ce lucriadză ficiorul teslariului?” Livanie, fiind creştin orthodox, i-au răspuns: „Aceştii lumi şi a toată săzdanie lucrătoriul Dumnădzău, pre carile tu batgiocurind, ficiorul teslariului îl faci; lucriadză loc pentru Iulian”. Care cuvânt au fost ca o prorocire adevărată, că leat 363, după ce au scris 7 cărţi mari împotriva Evangheliii şi a Domnului Hristos, cu mare mândrie şi cu multă oaste au purces asupra persilor; şi dintăi îi mergea cu sporiu şi multe cetăţi au luat; iar apoi, trecând apa Tigrului, întrând într-o peşteră cu vrăjitorii săi, acolo au spintecart o muieruşcă bătrână şi din măruntaiele vrăjind, i-au arătat dascalul său cacodemonul precum va avea biruinţă. Ce ficiorul teslariului (precum râdea el, pre Ziditoriul a toată fapta) i-au întors vrajea îndărăpt şi lăcaşi acmu în fundul tartarului îl gătisă. Deci Iulian, puindu-se cu oştile supt cetatea Ctisifont şi apucându-se cu persii de războiu, de mână nevădzută, cu suliţa pătrundzindu-l, răul l-au pierit; iară cea mai de pre urmă vlasfemie i-au fost, că de pe cal cădzind ş-au fost strângând cu pumnul singelé ce i-au fost curând din rană şi spre ceriu în sus aruncând au fost strigând: „Biruit-ai, galileianule”. Iară ce mână să fie fost acéia ce l-au pătruns cu suliţa, în multe chipuri să povestéşte; căci Nichifor dzice că Livanie să fie spus acesta lucru asupra creştinilor. Sfântul Grigorie Theolog dzice că îngerii l-au omorât; ce au fost ucis prin rugele marelui Vasilie, trimiţind Maica Puterilor pre Sfântul Mercurie, precum dovedéşte Baronie din oraţia Sfântului Damaschin. Tâmplatu-s-au moarte lui Iulian în anul pomenit, iunie 26. Annii împărăţiii lui Iulian din istorici curat nu putem afla; căci unii dzic trei ani, alţii dzic să nu fie plinit nici doi; iară din hronologhie înţelégem să fie împărăţit un an şi 7 luni şi 23 de dzile. După Iulian Apostat, oastea au rădicat la împărăţie pe Iovian, om bun şi creştin, carele vădzindu-să într-atâta nevoie în carea Iulian cu mândriia şi cu buieciia lui adusése oastea, i-au căutat a face pace cu persii, după a lor plăcére. Deci întorcându-se înapoi spre Ţarigrad şi sosind la Târgul Danastana, între Galatia şi Vithinia, acolo de năprasnă au murit, precum scrie Ieronim şi alţii în luna lui fevruarie în 17 dzile, după ce au împă[ră]ţit luni 7, dzile 22; iar moartea dzic să i să fie tâmplat aşé: că intrând într-o case de curând albită cu var şi fiind vrémea can réce, au aprins cărbuni, noaptea duhul cărbunilor şi a varului să-l fie înnăduşit.
• Theodorit, Cartea 5, Cap. 20 şi 25
• Nichifor, Cap. 34
• Grigor Nazienzanul, Cuvântul 2, în Iulian
• Damaschin, Cuvântul 1
• Pentru Icoane
• Nichifoe, Cartea 10, Cap. 35
• Ammiian, Cartea 25
• Evtropie, Cartea 10
• Sozomen, Cartea 1, Cap. 6
• Valentinian şi Valentie
• Leat 364
• Leat 367
• Zosim, Cartea 4
• Ammiian, Cartea 27
• Leat 368
• Leat 369
• Ammiian, Cartea 27
• Idatie, în Hronic
CAPUL X
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Valentinian pănă la năpada [h]unnilor
La începutul anului 364, fevruarie 25 au stătut împărat Valentinian, caréle îndată au luat pre frate-său Valens soţie, şi în 29 a lui mart l-au făcut avgust. În vrémile acestui împărat, împărăţiia romanilor din toate părţile să clătiia şi multă tulburare şi amestecare în hotarăle pre den afară să făcea. Căci toţi varvarii, înţălegând de nenorocit războiu lui Iulian asupra persilor, vrémea ce pândiia socotind că li-au vinit la mână, toţi odată şi din toate părţile s-au clătit. Alemanii pradă Galiia, sarmatii şi cfadii, Pannoniile, picti, Saxonie şi scotii, Vretania, mavrei cu alte limbi, Africa, persii, Armeniia şi gotthi, Thrachia (în carea să cuprinde şi Dachia); ce vrednicié împăraţilor acéstea toate în curând li-au potolit. Şi întăi, la anul 367, Valens avgustul ieşind spre Misiia şi cercând în toate părţile şi nicăiuri putându-i afla, au trecut Dunărea şi întrând în ţărâle lor şi în lung şi în lat mare răzsipă şi pradă fâcând, s-au întors cu izbândă la Ţarigrad. Leat 368. Acelaşi istoric scrie precum Valens, mărgând iarăşi asupra gotthilor, multă vréme au pierdut pănă a tréce Dunărea, căci gotthii siliia să nu-i dea trécătoare; ce pănă mai pre urmă împingându-i şi Dunărea trécând, mult i-au prădat şi acmu în iarnă întorcându-să şi, socotind că nu va putea agiunge la Ţarigrad, au iernat cu oştile în Misia, la Marchianopolis. Leat 369. Valens iarăşi au trecut Dunărea asupra gotthilor ce-i porecliia grutunghi; şi după câteva iuşuréle harţuri, pănă mai pre urmă au răzbit pe Athanaric, domnul lor, şi l-au întors în fugă. Ce nici cu atâta lăsindu-l şi tot vârtos de apoi întirindu-l, de nevoie iau căutat a trimite la Valens, rugându-se de pace şi giuruindu-se precum de acmu înainte hotarăle împărăţiii romanilor nici odânăoar’ nu va mai călca; cu carii pace făcând, au poroncit lui Ecfatie şi lui Leontie să-i rămâie pristavi pentru facerea a unor cetăţi pre malul Dunării, pentru ca şi mai cu pază să fie părţile despre acea parte; care cetăţi la anul 370 (după cum mărturiséşte) s-au săvârşit. De pre acesta nu întunecoase dovadă iaste că piciorul romanilor din Dachia neclătit să fie rămas, macar că multe şi adése călcături de la gothi vor fi avut; ce istoricii nu pomenésc că doară gotthii să fie luat nescareva cetăţi preste Dunăre sau să să fie aşédzat undeva pre acolo. Rămâne dară socoteală că cetăţile şi mai denainte de alţi împăraţi făcute şi acestea de acmu cu romani pline şi cu slujitori să fie ţinute, că cetatea fără slujitori şi fără lăcuitori să fie nici cel fără de minte o poate socoti. Încă din Gheorghie Chedrin înţelégem că supt Valens nu numai Dachia ce şi Schithia să fie prădat gotthii, căci parte Schithiii carea era pre mărginile Mării Négre era tot supt oblastiia împărăţiii romanilor; într-acesta chip, precum videm astădzi că ţin turcii toate cetăţile de pe margini, precum supt împărăţiia lui Theodosie Marele mai pre larg vom arăta. Valentinian, în anul trecut, având cu sarmatii întăi războiu cu biruinţă, apoi şi pace, pentru a căruia legământ şi închinăciune ce făcuse, viind solii gotthilor în haine atâta de terfelite şi la stat şi la tot chipul schimonosiţi şi de nimică, Valentinian, vădzindu-i aşé de becisnici, i-au întrebat: „Au toţi gotthii sint ca dânşii?” Ei au răspuns, precum ei dintre toţi în slujba soliii s-au ales cei mai de-a firea şi mai de frunte; carea audzind Valentinian atâta s-au întrestat şi s-au mâhnit (pentru căci adecă i s-au tâmplat războiu şi biruinţă a avea asupra a ómini atâta de nebăgaţi în samă), cât îndată leşinat au cădzut; şi macar că doftorul îndată vâna i-au deşchis, ce singele închegându-i-se, nicicum macar n-au picat şi într-acea dzi au murit, după ce împărăţise 12 ani fără o sută de dzile, în 17 a lui dechemvrie; trăit-au ani 55. După moarté lui Valentinian, acolea nici Valens nici Graţian tâmplându-se, oşenii îndată au rădicat în locul lui împărat pe Valentinian cel Tânăr, pre carele (macar că încă copil de vrâstă era) şi Valens şi Graţian la împărăţie l-au priimit.
• Leat 370
• Graţian
• Valentinian cel Tânăr
• Leat 374
• Leat 376
• Ammiian, Cartea 22
CAPUL XI
Aceastaşi să dovedéşte de la năpada [h]unnilor pănă la împărăţiia lui Valentinian cel Tănăr
În cursul anilor 374, scrie Ammian, Carte 31, precum împărăţii, stând în socoteală cum vor putea ţinea supt stăpânire pre îndărăptnic, nestătătoriu şi vitiaz neamul gotthilor, iată hunii sau unnii, neam varvar şi pănă atuncea în părţile acéstea necunoscut, din céle mai de-a fund a sarmatilor hotară, cu domnul lor Valamir sculându-să şi locuri noaă de lăcaşuri cerând, cu mulţime de năroade asupra gotthilor au cădzut, pre carii prencet, prencet din locurile lor au început a-i muta. Gotthii nici împotriva lor a să pune putând, nici într-alt mijloc a face putând, leat 376, cu domnul lor Fritighern şi Athanaric, toţi cu muieri şi cu copii, părăsindu-şi locurile, au vinit cu rugăminte la Valens, cerşind să-i priimască supt suppunerea şi protecţie împărăţiii. Valens lucrul ce va să fie nu pré bine socotind, pre gotthi cu dragoste i-au priimit şi, în Thrachia trecându-i, acolo i-au aşédzat. Socotéşte cum şi Valens, socoteala a altora mai denainte de dânsul împăraţi urmând, în Dachia niam varvar să puie nicicum n-au vrut; că gotthilor cu multul mai plăcut ar fi fost în Dachia să să fie aşédzat decât în Thrachia, Dachia fiind ţară mai de câmp şi împotrivită firii şi vieţii tătăreşti, iară Thrachia între munţi închisă şi mai toată muntoasă. Nici poate să dzică că doară atuncea alte neamuri de varvari să fie fost în Dachia şi pentru acéia gotthii acolo să nu fie avut loc; căci aceasta istoricii nu pomenesc. Precum aceştiaşi gotthi, mai pre urmă hainindu-se, au prădat şi în Dachia, precum mai gios să va videa. Aşé gotthii în Thrachia trecând, hunii au rămas pre locurile lor, adecă peste Nistru spre Nipru. Gotthii, după ce au întrat cu totul în Thrachia şi aşedzindu-se pre locurile ce le arătase, s-au poftit să-i priimască împăratul şi în ceata slujitoriască şi numai să nu-i lase să moară de foame, iar ei, ori în ce parte de nepriiatini s-ar tâmpla, cu toată credinţa vor sluji; care lucru plăcând lui Valens, li-au orânduit şi hrană. Iară la anul 377 gotthii în Thrachia au început a flămândzi şi vârtos a cére zaharaoa, ca cum ar fi datorie; ce şi lăcomiia mai mult a lui Lupiţin (care le era orânduit să-i hrăniască) pănă mai pre urmă i-au făcut să rădice cap, că ei în foamete şi amărâmé flămângiunii fiind, el le dzicea să mănânce câni; şi şi pentru un câne cerea un rob plată. Valens, socotind să nu să înmulţască gâlceava, au trimis să le poroncească să iasă din Thrachia şi să treacă Elespontul la Asia; gotthii şi la aceasta priimind bucuroşi, numai să li să dea bucate de 2 dzile; ce în loc de bucate vădzind c-au început a le îmbla béţe pe spate, întăi au început a să apăra, apoi şi năvală a da. În scurt, şi Udriiul încungiură, ce nici arme având de treabă, nici pănă atuncea a bate la cetate fiind deprinşi, de cetate s-au lăsat şi s-au slobozit a prăda Thrachia. Valens asupra lor îndată au trimis voievodzi cu oaste; ce cu mândrie şi fără socoteală mărgând, fură biruiţi; iară gotthii, cu armele ce dezbrăcase pre romani într-armându-se, încă mai tari să făcură. Valens, la anul 378, mai 30 (precum scrie Socrat şi alţii) viind la Ţarigrad, nărodul au început a-l ocrărî şi de tot proaste cuvinte a-i dzice, căci, fără nici o socoteală bună, au fost priimit pe oameni varvari şi vrăjmaşi ca ciia în pămantul romănesc. De care cuvinte înfocându-se, Valens îndată au ieşit din Ţarigrad şi nici aşteptând să agiungă şi Graţian (carile acum cu oştile despre Apus aproape era), singur cu câtă oaste au avut cu sine au mărs asupra gotthilor; gotthii, din locuri suppuse, întăiaşi dată călărimea romanilor au împins şi au împrăştiiat de pedestrime, aşijderea la strâmtori închidzind-o, au răzsipit-o; unde mulţi oameni de frunte, pe loc au pierit. Valens, de toţi ai săi părăsit şi cu sigeata rău rănit fiind, cu puţinei au năzuit la o casă aproape. Gotthii în goană luându-l, macar că nu ştiia că iaste împăratul într-acea case, au încungiurat casa, cei dinlontru tare pre cât putea arătându-se, şi gotthii, vădzind că amentrelea nu-i vor putea dobândi, au dat foc casii, unde Valens, ars, au pierit, după ce împărăţisă ani 14, luni 4, dzile 9, şi au trăit 50 de ani. După izbândă, gotthii fără nici o frică, întăi au încungiurat Udriiul: ce neputându-l răzbate, s-au dus supt Ţarigrad; ce de la cetate împinşi fiind, s-au întors înapoi şi de acolo în toate părţile s-au slobodzit în pradă şi rău au jecuit Thrachia, Misia, Dachia şi Pannonia. Ieronim, în Hronic; Ammiian, Carte 31; Zosim, Carte 4; Socrat, Carte 4, Cap. 38; Sozomen, Carte 7, cap. 40; Rufin, Carte 2, Cap. 13; Orosie, Carte 7 , Cap. în trii; Theodric, Carte 4, cap. 36; Zonora, Carte 13, Cap. 16. Iată şi aicea Dachia între ţărâle de romani ţinută şi de gotthi, ca o ţară romăniască prădată să dovedéşte. Precum grea furtună au cădzut atuncea şi pre Dachia noastră şi pre alte ţări de prenpregiur, curat arată Anton Bonfin, Decada 1, Carte 2; „scriu (dzice) unii precum Lupiţin să fie înviat pre Fritighern, domnul gotthilor, la ospăţ puind în inimă, ca şi pe dânsul şi pe soţiia lui cu vicleşug să-i omoară; şi acmu pre cei ce mai înlontrul casii întrasă, începând a-i ucide, Fritighernus, audzind gâlceavă, îndată au sărit în pat în carile şidea şi, îndemnând mulţimea, au omorât pre Maxim şi pe soţiia lui (carii era orânduiţi să-l omoare pe dânsul) şi de ciia slobodzindu-se în pradă, Dachia măluroasă (iară nu toată), aşijderea Misia şi Thrachia (carile era provinţii romăneşti) au adus supt supunirea sa, poroncitu-li-au să-i de bir şi pre lăcuitori cu grea stăpâniré i-au purtat. Ce mult nu au fost Dachia măluroasă supt gotthi, căci, precum înainte vom arăta, stând Teodosie Marele la împărăţie, toate ţărâle carele apucase gotthii au răscum[pă]rat din mâna lor. Iară Graţian, vădzind că într-atâta primejdie ce vinisă împărăţiia cu gotthii şi socotind că singur în toate părţile să agiungă şi să chivernisască nu va putea, au trimis la Theodosie (carile apoi s-au numit cel Mare) şi, de la Ispanie aducându-l, l-au luat soţie la împărăţie, leat 379. Theodosie acesta era ficior altui Theodosie, pre carile fără nici o vină Valens îl omorâse; de la toţi, şi cei creştini şi cei păgâni istorici, în toate lăudat, atâta cât nici cei mai denainte, nici cei mai de pre urmă cu bunătatea, cu înţelepciunea, cu toate vredniciile şi, ce iaste capul a toată lauda, cu creştinătatea, nu l-au întrecut. El pre mulţi cu multul covârşind, nici în vitejie au fost mai gios decât într-alte hărnicii; însă războiu, fără mare trebuinţă, nici au rădicat, nici au făcut, fără cât numai puţin au fost prea lesne a să mâniia şi aşé pre lesne şi curund a să întoarce. Caute cititoriul la Sfântul Amvrosie, în oraţia ce face la Pogrebaniia lui şi acolo va afla cu ce să îndulci. Iară noi sfârşitul Cărţii aceştiia punem.
• Leat 377
• Leat 378
• Chedrinos, în Compendium
• Theodosie cel Bătrân
CARTEA A PATRA
Carea arată începătura neamului gotthilor şi de unde ieşind ei au năpădit în Evropa. Aşijderea multe şi mari crăii din varvari descălecate. Aşijderea ieşirea Attilii cu [h]unnii şi câteva năpădzi a lor spre părţile Evropii. Aşijderea dovedéşte traiul romanilor în Dachia, de la Theodosie cel Bătrân pănă la Anastasie împărat, când s-au schimbat numele Dachiii în Volohia şi romanii dintr-însa s-au numit volohi
CAPUL I
Arată-să începătura a tot neamul gotthilor, de unde au ieşit ei întăi şi apoi pre ce locuri cu şedérea s-au aşedzat
Multă lesnire spre mai adevărată cunoştinţa şi înţelégirea lucrurilor, carele înainte sint să pomenim, să aducă socotim, de vom arăta niamul acesta a gotthilor, de unde le iaste începătura, pre ce locuri au trăit, şi pănă mai pre urmă de unde s-au aşédzat. Şi macar că aceasta afară din calea Hronicului nostru a fi s-ar videa, însă precât în socoteala noastră iaste, nici noi în zădar ne trudim, nici cititoriului, caréle ştiinţii adevărului slujéşte, fără folos va fi şi mai ales căci sint unii din istoricii ceşti mai noi, cu multul mai îndrăzneţi decât, cât istoricului ar trebui şi a lor părére vrând să întărească, după plăcére, cursul istoriilor şi lucrurile aiavea într-un chip însămnate, într-alt chip le tâlcuiesc şi le prefac şi pre acestea nu numai puţine desputaţii şi întrebări fac, decât himicii pentru piatra filosofilor sau filosofii fizici, cum şi din ce să nasc lucrurile toate, din oaă au din putrégiunea altui lucru? Aşé sint unii din istorici, precum am dzis, socoteala şi păreré sa urmând, silesc să aréte precum Dachia noastră câtăva vréme de ani să fie fost supt stăpânirea gotthilor, apoi a hunnilor şi de ciia nu ştiu a cui şi a cui, pre carile toate aicea a le înşira, multe ar fi. Carii părerii lor urmând să căznesc să aréte precum românii noştri să nu fie din romanii lui Traian doaă argumenturi numai aduc: unul precum Avrelian să fie scos din Dachia pe romani şi să-i fie mutat în Misia; ce aceasta precum să fie fost slove pe apă scrise, pare-mi-se că s-au dovedit; iară alt argument le iaste, că, viind gotthii, să fie gonit pe romani din Dachia şi de ciia să fie cuprins ei acéle locuri, pentru carea noi gâlceava aceasta într-un alt chip a să curma peste putinţă a fi socotim, fără numai de istorici vrednici de credinţă şi pre acélé vrémi, de vom arăta pre cât mai pre scurt vom putea, începutul şi coreniia acestui neam şi apoi de au putut sau de au avut vréme să-şi înfigă şederile în Dachia noastră. Deci dară să ştie cititoriul că aicea noi nu istorie, ce tălmăcire istoriii facem; adecă a lui Patavie, carile din istoricul Iordan (au cum alţii îi dzic Iornand) şi din Pavel Diaconul, pentru neamul acesta aşé scrie: „Tot neamul, dzice, a gotthilor, din Scandinavie au ieşit. Aceştia mai întăi la marginile mării ce-i dzic Baltică lăcuind, apoi s-au mutat în Schithia şi s-au aşédzat la marginile Mării Negre (Iornand, De gotthi, Cap. 29), adecă de la Don pănă la gura Dunării, din carii unii, carii s-au întins mai mult spre Răzsărit, s-au chemat ostrogotthi, adecă gotthii despre Răzsărit, iară carii mai spre Apus s-au tras, s-au chemat visegotthii, adică gotthi despre Apus. Aşijderea domnii acestora în doaă familii să despărţiia, una [a] Amalitilor (carea stăpânea pre ostrogotthi), alta a Valthilor, pre visegothi. Acestor doaă neamuri, locurile carile cuprinsése şi hotarăle cei despărţiia, curmat le arăta Procopie Chesareanul, în Carte pentru gotthi, Carte 4, Cap. 4, carile aşé dzice: Aşéşi în malul bălţii Meotis iaste cel véchiu lăcaş a gotthilor, carii să cheamă Tetraxidii, iară departe, mai încolo de aceştia, sint gotthii carii să chiamă visegotthii şi vandalii şi alte a lor năroade toate, carile mai denainte schithi să chema. Dintr-acestea a lui Procopie cuvinte, curat poate cunoaşte cineva, că céle vechi a gotthilor lăcaşuri, după ce s-au coborât de la Scandinavia, să fie fost pre lângă Marea Azacului, adică balta Meotis. Aceasta mărturiséşte şi Petavie în Sămăluirea vrémilor, Parte 1, Carte 6, Cap. 14, iară Stravon mai vechiu între toţi gheografii, Carte 7, unde hotăréşte neamurile şi locurile gotthilor, pre unde au fost lăcuind dincepătura lor; şi mai curat arată: Pământul, dzice, gotthilor iaste dimpotriva codrilor Herţinii şi de acolo, întindzindu-să, au cuprins toţi munţii spre Dachia şi pencet şi pănă la gura Dunării şi pănă la Nistru au agiuns, şi pre acolo cu sarmatii amestecaţi au trăit. Stând dară acestor scriitori socoteală neclătită, rău cade a lui Sarniţie liahul, carile Carte 4, Cap. 5, fără nici o mărturie dzice precum scaunul ostrogotthilor să fie fost Zermitusa şi Tomos, cetate la Dunăre, şi ostrovul Dunării Pevchi; ce foarte rău greşéşte, că cetatea căria îi dzice el Zermitusa, o însămniadză Bonfin, Ulpia Traiana. Tomos, cei vechi istorici şi gheografi o pun peste Dunăre, în Misia, la marginea Mării Négre, macar că din multe dovéde socotim să fie fost unde iaste acmu Cetatea Albă; iară Pevchii ostrovul iaste între gârlile Dunării; la care locuri nici gotthii, nici ostrogotthii aşedzământ n-au avut, fără numai după ce i-au gonit hunnii, i-au priimit împăraţii Răzsăritului, peste Dunăre în Misia, precum înainte pre rând vom arăta. Aşé dară, din istoricii şi gheografii mai sus pomeniţi să dovédeşte că mai denainte, pănă a nu năbuşi hunnii peste gotthi, ostrogotthii să fie lăcuit de la Nistru şi de la gura Dunării pănă la balta Azacului, iară visegotthii la aceştia mai sus, adecă la codrii Herţini pănă în hotarăle Dachiii. Sarniţie, uitându-şi céle dintăi cuvinte, Carte 3, Cap. 4, vine şi el după socoteala noastră; căce acolo aducând mărturie pe Ptolomei, vestitul gheograf, pe ostrogotthi îi pune la gura Dunării, iară pe visegotthi la Marea Baltică. De ciia amândoaă acésté niamuri multă vréme pre locurile pomenite, într-o inimă lăcuind şi bine între sine trăind; când au fost pre vremile lui Valens împăratul, s-au scornit între dânşii price şi gâlceavă. Domnul visegotthilor era pre atunci Fritighernis, iară a ostrogotthilor, Athanaricus. Fritighernis fiind de putére mai slab şi vădzind că nu va putea sta împotriva lui Athanaric, au cerşut agiutoriu împotriva lui Athanaric de la Valens împăratul şi pentru ca mai credincios să se aréte împăratului şi légea creştiniască (însă supt erésa lui Arie) au priimit. Ce împăratul, prin mijlocul episcopului lor, lui Ufila, şi gâlcévele li-au împăcat şi légea mult între niamurile lor au lăţit. După acéstea, la anul 374, hunnii, precum mai sus am pomenit, ieşind din fundurile Sarmatiii şi Bosforul Chimeric trecând (Bosforul Chimeric să chema unde acmu sint Cherci şi Taman, la Bogazul Mării Azacului, unde să împreună cu Marea Niagră) de năprasnă asupra ostrogotthilor au cădzut şi i-au şi supus. De patima ostrogotthilor înspăimântându-se gotthii despre Apus sau visegotthii, iarăşi au cădzut la împăratul Valens cu rugăminte să-i priimască supt supunerea împărăţiii şi să le aréte loc unde să-i mute cu totului tot. Valens, precum s-au dzis, priimindu-i i-au trecut Dunărea şi i-au aşedzat în Misia şi în Thrachia. Într-acesta chip dară au fost ieşitul, începătura şi călcarea gotthilor de la hunni. Iară acmu să cercăm, după aceasta, acesteaşi ce au mai făcut? Şi ce au mai lucrat? Cu care mijloc, bună nedejde avem că vom putea dovédi că nu driaptă iaste socoteala acelora ce vor să dzică că gotthii au stăpânit Dachia.
• Patavie, Partea 1, Cartea 6, Cap. 14
• Iornand, Cartea De gotthi, Cap. 3 şi 4
• Pavel Diaconul, Carte 12, Cap. 21
• Iornand, De gotthi, carte 29
• Socrat, Carte 14, Cap. 33
• Pavel Dioacon, în Misţelana, Cartea 12, Cap. 12
• Procopie, Carte de gotthi 4, Cap. 4
• Petavie, Partea 1, Carea 6, Cap. 14
• Stravon, Cartea 7
• Iornand, Carte De gotthi, cap. 29
• Socrat, Cartea 4, Cap. 33
• Pavel Diacon, în Misţelana, Carte 12, Cap. 12
• Leat 374
• Procopie, De gotthi, Cartea 4, list 323
• Sozomen, Cartea 6, Cap. 37
• Iornand, De lucrurile gotthilor, Cap. 24
• Ca acéstéş şi Ammiian
• Iornand, Cartea De ariiani, cap. 41
• Moreri, în Dicţionarul istoricesc, tomul 3
• Iornand, acoloşi
CAPUL II
Arată-să precum gotthii numai căci au trecut prin Dachia, iară nu au stăpânit-o
Cei ce vor să dzică precum gotthii au stăpânit Dachia, argumentul lor îl iau din Iornandis, carele în carte pentru gotthi, Cap. 41, dzice, precum iarăşi singure cuvintele lui Patavie vom pune: „De ciia ostrogotthii (adecă după aşédzarea celorlalţi gotthi în Thrachia) supt stăpânirea unilor, iarăşi pre locurile lor céle mai denainte, cu deosăbiţi domnii lor au rămas; iară locurile acestea vor să dzică că au fost Dachia unde acmu sint munténii, Ardealul şi moldovénii.” Tâlcuirea aceasta iaste a lui Maienburg, din carele apucă (precum să dzice prostéşte ca caia maţul) Moréri în Dicţionalrul istoricesc, la numele gotth. Ce această aşé de crudă tâlcuire, precum nici un fundament de adevăr să fie având, acmuş va cunoaşte cititoriul nostru, de vréme ce stând povéstea istoriii curată şi aiavea; nici o nevoie nu iaste, carea tâlcuirilor şi mai adevărat să dzicem, viselor să ne siliască a créde, nici istoriia poftéşte credinţă, ce ştiinţă, că credinţa trebuie să o avem la lucrurile carile nici dovadă au, nici a să dovédi pot, care lucru, la istorie puţin şi mai nici la un loc nu are. Întăi, dară, socoteala precum departe de adevăr să fie stând, să dovedéşte, căci istoricul Iornand aiavea arată că gotthii după ce au ieşit din părţile Mării Baltică, au vinit şi s-au aşedzat pre locurile carile stau pre marginile Mării Negre, care margini oricum în stânga şi în driapta de ar sili să le tâlcuiască, Maienburg şi alţi carii ar urma lui, adeverinţa istoriii într-alt chip şi aiurea nu le poate cunoaşte, fără numai de la gura Mării Azacului (adecă de la Bosforul Chimeric) pănă la gura Dunării, pre unde iaste acmu Crâmul şi pănă la Chiliia. Iară alte margini a mării, carile sint de la Chimeric spre Răzsărit, adecă spre parte încotro sint acmu Cerchejii şi de la Dunăre spre Ţarigrad, unde iaste întăi Misia şi apoi Thrachia, să nu să pot înţelége să fie fost cuprinsă de gotthi, căci într-acelaşi istoric chiar să arată, că hunii trecând Bosforul Chimeric, îndată au cădzut asupra ostrogotthilor, de unde aiavea iaste, că ostrogotthii era în Crâm (pentru aceasta şi mitropilitul Crâmului astădzi să numéşte a Gotthiii) şi pe marginile Mării Azacului, iară visegotthii de la dânşii spre Apus; ce iarăşi pe marginile Mării Négre pănă la Dunăre, căci peste Dunăre să fie trecut în Misia sau mai sus pe malul Dunării spre parte Dachii să să fie lăţit, istoricul nu scrie, nici Petavie aceasta într-alt chip tâlcuiaşte; de unde rămâne curată adeverinţa istoriii, carea nici o tâlcuire mai multă nu priiméşte, precum şi ostrogotthii şi visegotthii, pre câmpii din Tanai, adecă din Don pănă la Nistru, cât să cuprinde locul acela pre marginile Mării Négre, să le fie fost cuprins amândoaă familiile acélea a gotthilor. Dovedeşte-să a doa căci gheografii cei vechi, pre carii urmadză vestitul gheograf Gluverie, hotarăle Dachiii pre carea o stăpâniia Decheval, de la carele au luat-o Traian Marile, le pun din apa Tisei pănă în apa Prutului, carile precum nu atinge ţărmurile Mării Négre cui iaste neştiut? Şi aşé de vréme dară ce după adeverinţa istoricului Iornand gotthii s-au aşédzat pre marginile Mării Négre, iată că nici pănă la hotarăle Dachiii n-au agiuns, ce numai pănă în dreptul gurii Dunării, pănă peste Nistru. Căci iarăşi de s-ar fi mai tins spre Apus, pănă în Prut, sau şi pănă peste Prut în Dachia, ar fi trebuit istoricul pre lângă marginile Mării Négre să adaogă şi marginele Dunării; ce istoricul acesta nici au dzis, nici să poate din adeverinţa istoriii a să înţălége, fără numai din viseroasă şi părăroasă tâlcuirea lui Maienburg. Aşé dară dovadă neclătită rămâne că ostrogothii carii au rămas subt stăpânirea hunnilor pre locurile céle dintăi, nu poate fi Dachia, ce Crâmul; şi locurile pre denafara Crâmului, pe Don în sus şi peste câmpii, spre Apus, spre Nipru şi spre Nistru, de unde-i acmu ţara căzăcească, şi spre Zaporova şi spre Nistru unde iaste acmu Podoliia şi Ocraina leşască. Aşijderea rămâne să cercăm acei gotthi, carii supt supunerea unilor să fie rămas şi carii au trecut în Thrachia, de ciia cât au trăit acolo şi ce s-au făcut?
• Zonoras, Cartea 13, Cap. 17
• Theodorit, Cartea 5, Cap. 5
CAPUL III
Arată-să despărţirea gotthilor pre carii i-au suppus Theodosie cel Bătrân şi săvârşitul lor
Precum amândoaă familiile gotthilor, cu domnii lor Fritighernis şi Athanaric, în dzilile lui Valens, de huni împinşi şi goniţi fiind de pre locurile lor, să fie trecut în Thrachia şi apoi cum şi din ce pricină s-au rădicat asupra împărăţiii şi cum au omorât mai pre urmă şi pre Valens, în cele trecute destul s-au pomenit. Acmu vine dară rândul să cercăm acei gotthi ce s-au făcut? Dovedim, dară, că acélé familii a gotthilor amândoaă, dacă au trecut în Tharchia să nu să fie mai întors înapoi, întracesta chip. Graţian împărat, după moarté lui Valens chemând pe Theodosie, îndată oaste gătind asupra gotthilor au mărs (carii acmu în Pannonia, Thrachia, Misia şi Dachia de nime opriţi, precum voia le era prăda şi ardea; deosăbi cât încă cum să bat cetăţile neştiind, vreo cetate să fie apucat, istoricii nu pomenesc). Şi bătând pe gotthi, toate ţărâle şi provinţiile romanilor, carile ei cu bir şi cu alte nevoi asupriia, îndată li-au dezbătut. Precum şi Anton Bonfin, luând din pomeniţii istorici, la Decada 1, Carte 2, aşé mărturiséşte: „Theodosie, dzice, stând la împărăţie îndată au strâns oastea şi singur cu capul său au mărs asupra varvarilor, cărora dându-le războiu pre lesne i-au înfrânt şi i-au gonit, şi îndată au scos Misia cea de sus din mâna lor; iar apoi iarăşi, mai întorcându-se nepriiatinii, de câteva ori mare stricăciune au făcut într-înşii; şi nici un lucru vrédnic de stăpânitoriu să nu pliniască n-au lăsat. Apoi dezbătând şi Misia cea de gios, Thrachia şi Dachia măluroasă, au făcut pace cu Athanaric, domnul gotthilor. Şi aşé biruitoriu s-au întors la Ţarigrad.” Iată aice să véde ce parte a Dachiii au fost cuprins gotthii şi câtă vréme au fost supt tirăniia lor, adecă de la anul 378 pănă la anul 379, adecă numai un an. Iară leat 381 Athanaric, domnul ostrogothilor, de la ai săi gonit fiind, Theodosie Marele, cu cinste l-au priimit. Athanaric după ce au vinit la Theodosie, într-acelaşi an, în luna lui ghenarie 25, au murit în Ţarigrad, pre carele Theodosie cu cinste ca pre un crai l-au astrucat. Iară de la anul al doilea, leat 382, precum scrie Idatie şi pe alţi gotthi, pre toţi i-au suppus, ei de bună voie suppuindu-se împărăţiii din carii Theodosie pre unii i-au trimis tocma la Eghipt, pre unii i-au lăsat să trăiască în Thrachia; şi celor de la Eghipt i-au pus să lucreadză pământul şi cu ţarina să să hrăniască; Idatie, istoricul, a supunerii gotthilor din Thrachia şi dzua în carea s-au tâmplat, adecă octomvrie 3, arată când adică gotthii cu toţii romanilor să dau. Şi aceştia de aciia în credinţă ţinuţi, dintr-aceştia mai pre urmă, după moartea lui Theodosie, împărăţind Arcadie şi Honorie, la anul 393 (precum mai pre larg înainte la locul său să va dzice), s-au sculat întăi Radagaizus, domnul gotthilor (acesta ficior, alt féliu de rudă să fie fost lui Fritighernis, din scriitorii, curat aiavea, încă n-am putut) cu 400.000 de oaste, precum scrie Zosim, sau cu 200.000 de oaste, precum scrie Orosie şi Marţelus, şi în toată Italié au năbuşit, mare împărăţiilor şi creştinilor nepriiatin. După acesta, Alaric (şi acesta a gothilor craiu) din familie Balthică (dzic unii să fie fost ficior lui Radagait) încă sculânduse, întăi au prădat Greţia şi acolo câtva zăbăvindu-se, apoi cu poronca lui Stilihon voievodul lui Honorie (carile vrea să ia Iliriia din stăpânirea lui Arcadie şi să o suppue supt a lui Honorie) au trecut în taifaoa lui după ciialalţi la Italia, unde multe prădzi făcând, pănă mai pre urmă şi Roma au izbândit, apoi acestuia următori suppuind Gallia şi Ispania şi Africa, acolo împărăţiia visegothilor au întemeiat; şi o au ţinut pănă la vrémile lui Iustinian, carele i-au stârpit de acolo, precum înainte la cursul istoriii să vă însămna. Aşé dară au fost despărţirea gotthilor şi ieşirea lor din Thrachia spre părţile Italiii. Din trécerea gotthilor spre Italia şi de răutăţile carele au făcut împărăţiii romanilor, de când i-au priimit Valens în Misia pănă la Iustinian (carile apoi cu vrednicia lui Velisar şi a lui Narsitis hatmanilor, din Italia aşéşi de tot i-au stârpit). Şi alt prepus să poate scorni, adecă gotthii, carii au cuprins Roma şi Italia să fie ţinut supt stăpânirea sa şi Dachia, au ba? Căci cei ce vor să fie rămas Dachia supt stăpânirea gotthilor, şi aceasta în partea sa trag; adecă de vréme ce gotthii atâta au fost slăbit puterile romanilor, cât şi Roma dobândise şi toată Italia cuprinsése, cum n-ar fi putut stăpâni şi Dachia, fiind decât toate ţărâle mai departe de buricul împărăţiii? Noi precum gotthii o parte de a Dachiii, adecă cea măluroasă, să fie cuprins nu tăgăduim; iară precum toată Dachia să fie stăpânit, nici noi, nici vréunul din istorici a vrémilor acelora priimeşte; şi încă şi stăpânirea Dachiii măluroasă, foarte pre scurt li-au fost, căce supt Valens (precum la Viaţa lui am pomenit) cu alalte vecine ţări au fost cuprins-o; iară îndată ce au stătut Theodosie Marele la împărăţie, au şi dezbătut-o, precum înainte şi aceasta am arătat. Ce precum gotthii stăpânitori Dachiii nicicum să nu fie rămas, mărturie ne iaste Procopie Chesareanul, ca carile pentru lucrurile gotthilor mai curat şi mai adevărat, pare-ni-se, altul să nu fie scris. Acesta dară istoric în Istoria ascunsă, Cap. 18, hotărând toată stăpânirea gotthilor, adecă cât loc au fost cuprins ei, din locul împărăţiii romanilor, dzice aşé: „Mai denainte de războiul Italiii (adecă carile au făcut hatmanii lui Iustinian cu gotthii), toată stăpânirea gotthilor de la ţara franţozilor pănă în hotarăle Dachiii la cetate Sirmium să întindea”; iară cetate Sirmium au fost între Sava şi între Dunăre, care loc şi astădzi de pe acel vechiu acei cetăţi nume să chiamă Serem, sau cum vor să-i dzică turcii Seremovasi, care câmp iaste, precum dzisem, peste Dunăre împotriva Beligradului. Dovedindu-se dară că gotthii, carii au întrat în Italié, stăpânire în Dachia n-au avut, acmu vine rândul să arătăm că şi rămăşiţa gotthilor, carii de gotthii au întrat în Misia despărţindu-să ş-au rămas supt giugul hunilor, aşéşi nicicum n-au stăpânit-o, precum la rândul istoriii vom arăta.
• Leat 381
• Zosim, Carte 4
• Idatie şi Prosper, în Hronic.
• Sinchie, în Cuvântul pentru împărăţie
• Leat 382
• Idatie, acoloşi
• Zosim, Carte 5
• Prosper şi Marţelin, în Hronic.
• Orosie, Carte 7, Cap. 37
• Avgustin, De cetate, Carte 5, Cap. 23, şi Iornand, acoloşi
• Procopie Chesareanul, Istoriia ascunsă, Cap. 18
• Iornand, De gotthi, Cap. 48 împotriva Beligradului.
CAPUL IV
Arată-să precum nici rămăşiţa gotthilor carii au rămas supt stăpânirea [h]unnilor Dachia să fie stăpânit
Macar că precum am arătat, domnii gotthilor cu amândoaă famileile şi cu multă mulţime de nărod au trecut în Thrachia şi de acolo în Italia, unde piciorul de-ciia ş-au înfipt; însă, după socoteala a tuturor istoricilor, o rămăşiţă din familiia ostrogotthilor, supt suppunerea şi stăpânirea hunilor să mai fie rămas aflăm, de vréme ce la acelaşi istoric Iornandis citim: „Întraceste, dzice, ostrgotthii, carii supt stăpânirea hunilor au rămas, cu ai săi deosăbiţi domni, pe locurile lor céle dintăi lăcuind”. De aicea vor unii să apuce cap de funie şi să aréte că aceşti ostrogotthi rămaşi să fie lăcuit pre locurile Dachiii, care istorie cât să fie de şchioapă în calea adevărului, precum din céle ce mai denainte am dzis, aşé dintr-acestea caréle acmu sintem dzicători să va arăta. Întăi dară că hunii îndată ce au trecut Bosforul Chimeric (adecă Bogazul, carele acmu să cheamă Cherci şi Taman), îndată au cădzut asupra ostrogotthilor (şi altele precum în Capul trecut am arătat) şi i-au supus, din care cuvinte aiavea iaste că domnul lor Fritighernis cu o samă cu carii au putut scăpa (carii nu puţini să fie fost din mulţime ce numără istoricii să cunoaşté) şi cu toate familiile lor fugind, împreună cu Athanaric au trecut la Thrachia, precum am dzis; iară carii n-au putut a scăpa aciia să fie rămas, supt stăpânirea hunnilor. Deci ostrogotthii, pentru căci apucase locurile pre ţărmurile Mării Négre spre Răzsărit, pentru acéia şi ostrogotthi s-au numit. Acésté ţărmuri, din cuvintele istoricului alltele a fi nu să pot înţelége, fără unde acmu iaste Crâmul şi câmpii spre apa Donului în sus; iară de la aceştia spre Apus, iarăşi pre ţărmurile mării apucase visegotthii; ce amândoaă acésté familii, precum pănă la Dachiia să nu fie agiuns, în céle trecute atâta am arătat, cât precum ni să pare nici un prepus să nu fie rămas. Şi de vréme ce nici visegotthii, carii locurile mai despre Apus apucase, la Dachia n-au agiuns, cu cât mai vârtos n-au agiuns ostrogothii carii era mai spre Răzsărit şi mai spre Crivăţi întinşi. Aşijderea de vréme ce istoricul dzice: „Ostrogothi sub Hunnorum dominatu cum priuatis regibus, pristinas sedes obtinebant” (adică:) „Ostrogotthii, cei supt stăpânirea hunilor, cu deosăbiţi domni ai săi, scaunele céle vechi îşi ţinea”; iată că, fără altă trebuinţă de tâlcuire, fietecui cunoscut poate fi, că ostrogotthii acei rămaşi, ţărmurile mării ţinea, carile sint unde acmu iaste Crâmul, căci şi hunnii când au vinit asupra lor îndată ce Bogazul Tamanului au trecut, îndată pe ostrogotthi au cădzut. Ce singure cuvintele istoricului să aducem: „Hunni, inquit rege Balamire traiecto Bosphoro Cimmerico, repente, in Ostrogothos impressionem faciunt, eosque sibi subjiciunt” – „Hunnii cu domnul lor Valamir, trecând Bosforul Chimeric, de năprasnă pre ostrogothhi au împresurat şi au suppus.” Din care cuvinte, ce mai luminat poate fi decât că de năprasnă, adecă îndată i-au împresurat, pentru căci aşéşi în ţermurile mării de ceasta parte, adecă unde iaste Crâmul au fost lăcuind. Aceştia dară (precum mai înainte, în cursul Hronicului, vom arăta) gotthii supt stăpânirea hunnilor au rămas aproape de 50 de ani, pănă la moartea Atilii; iară după moarté lui îndată au rădicat cap asupra hunnilor şi cu domnul lor Verimudis sculându-se, au fugit în Gallia, unde acmu stăpânie visegotthii. Aceastaşi cu alalţi scriitorii mărturisind şi Iornandis, pre aceştia apoi Procopie Chesareanul îi numéşte vandali, şi anume le arată şi locul unde au ieşit, Carte 1, De războiul vandalilor, Cap. 3: „Vandalii, dzice, carii lăcuia pe lângă balta Meotis, cădzind pe dânşii foametea şi sculându-să s-au oprit tocmai pe apa Renului, la ghermani, pre carii astădzi îi chemăm franchi, trăgând la soţie cu sine pe alani”. Şi aşé, într-acesta chip fiind şi povesté rămăşiţii ostrogotthilor decât soarele mai curat să véde, că nici ca suppuşii altora stăpânitori Dachiii au putut fi, nici ca lăcuitorii Ţărmurilor Mării Négre céle mai despre Răzsărit. Carele nu numai căci ceva amestec cu Dachia au, ce încă foarte depărtate sint, că cât loc iaste din Prut (care-i apă după hotărârea a tuturor celor mai vechi gheografi iaste hotarul Dachiii cel despre Răzsărit) pănă în Cherci şi Taman pot şti toţi carii spre acesté părţi au îmblat. Acmu socotească fietecine că de vréme ce după socoteala lui Maienburg au fost ţiind Dachia, carea încépe din apa Prutului şi pănă în apa Tisei să întindea, iată c-au trebuit visegotthii de la dânşii mai spre Apus să să fie întins şi aşé ar fi fost cuprins sau toată ţara ungurească sau o parte dintr-însa, carea de-ar fi fost aşé adevărat, toată istoriia lui Iornand ar fi ieşit minciunoasă, de vréme ce el scrie precum „gotthii, ieşind de la ţărmurile Mării Baltică, s-au dus în Schithia şi s-au aşédzat la Ţărmurile Mării Négre”. Deci de la hotarul Dachiii spre Răzsărit, adecă de la apa Prutului, unde la Gălaţi în Dunăre dă, pănă la Marea Neagră, precum sint 500 de mile italieneşti toţi corăbiiarii ştiu. Vadză acmu, de să poate ascunde suliţa în sac şi de să poate înţălege cumva precum ostrogotthii să fie cuprins şi ţinut Dachia. Iară hunii, după ce au suppus pe aceştia ostrgotthi şi pre visegotthi, cu alalţi ostrogotthi scăpaţi i-au gonit de pre locurile lor. Îndată au trecut în Pannonia pre carea au stăpânit-o ca la 50 de ani, pentru carea înainte la locul său să va dzice. Deci şi hunii nicicum prin Dachia noastră oprindu-să (macar nu fără călcare şi multă stropşitură să fie fost scăpat, putem înţălége) şi prădzile şi războaiele lor în părţile Apusului slobodzind, nu iaste pricină pentru care să nu putem cunoaşte, că doară împărăţiia romanilor să-şi fie tras mâna şi lăcuitorii din Dachia pentru carea acmu iarăşi la cursul istoriii întorcându-ne, fietecaré la locul şi la anul său pomenindu-să, mai curat să vor arăta.
• Iornand, cap. 14
• Procopie, supt stăpânirea hunnilor
• Carte De războiul vandalesc, Cap. 3
• Leat 382
• Leat 386
CAPUL V
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia, de la aşedzământul gotthilor în Misia pănă la Arcadie şi Honorie
Theodosie Marele, leat 382, precum s-au pomenit, aşédzind şi împăcând lucrurile gotthilor şi toate ţărâle împărăţiii, spre odihnă întorcându-le, într-acelaşi an, noiemvrie 24 s-au întors şi au întrat în Ţarigrad, unde luând sama desfrânatelelor fapte a împăraţilor, carii mai denainte de dânsul dregătoriia împărăţiii ţinuse, şi socotind că cu multe şi fără ispravă desfătările lor împărăţiia la atâta slăbiciune şi primejdie adusése, au stătut pravile şi canoane a pune, cu carele împărăţiia şi purtătorii ei să să chivernisască; începătură făcând şi cercare de la curtea împărătească. Şi din desfătările şi cheltuialele céle fără ispravă, foarte contenită şi cumpătată au făcut-o. Că, precum scrie Sigon, împăraţiii cei mai denainte puţină desfătare să fie având socotiia, de n-ar fi avut în mijlocul iernii trandafiri a cărora flori să înoate în păharăle cu vinul şi în miedzul vérii de n-ar fi avut ghiaţă în răcitoare. Aşijdérea dulceaţa bucatelor nu cu gustul gurii, ce cu sama cheltuialii cei mai multe o alegea, adecă, care bucate era mai scumpe, acélea să fie şi mai bune li să părea. Şi orice li să aducea despre fundurile Răzsăritului, sau de la Colhii, cei peste hotarăle împărăţiii acéia era mai poftită şi mai plăcută. Acestea dară toate aşédzind şi tocmind, putérile împărăţiii iarăşi au răzsuflat şi la locul vârtutei lor au vinit. După aceasta, leat 386, s-au sculat grutinghii, neam tătărăsc, sau precum alţii le dzic, neam gotthicesc (poate fi rămăşiţa gotthilor acesta nume să fie luat), făcând ca la 3000 de vase; au trecut ş-au prădat la Thrachia, împotriva a cărora Theodosie trimiţind cu oaste pre voievodul Promotos, atâta i-au bătut şi i-au fărâmat, cât apa Dunării s-au împlut de stârvurile lor. Pentru care a lor prăpădenie scriind Marţelus Poeticul într-acesta chip: „Fluitantia nunquam, largius Arctoos pavere cadavera pisces” [adică]: „nici odânăoară nu s-au hrănit peştii ca acmu de trupurile crivăţénilor céle ce plutiia”. Aicé încă socotească cititorul, că de va lua sama binişor tare nedejduim că toată socoteala noastră, pentru gotthi o v[a] afla adevărată. Întăi, că aceşti grutinghi sau gruthinghi nu sint alt neam fără numai rămăşiţa gotthilor carii am dzis să fie rămas din gotthii carii au trecut la Thrachia; căci mărturiséşte Ammian că aceştia gotthi au fost supt Athanaric, domnul gotthilor, când au avut războiu cu Valens, leat 369, pentru care războiu am pomenit la acelaşi an, unde dzicem dintr-acelaşi istoric: „Valens Grotungos Gothos, bellicosam gentem aggreditur, et post leuiora certamina, Athanaricum cogit in fugam”. (Valens au mărs asupra gotthilor, grotinghii carii era neam foarte vitiaz şi, după câteva războaie mai iuşuréle, au asuprit pe Athanaric să dea fuga.) Aşé precum să dovédeşte, grutinghii rămăşiţa acelor gotthi, carii cu Athanaric şi cu Fritighernis, domnii lor, trecusă în Trachia, să fie aşé de pe mărsul lor cu corăbii în Thrachia să dovedéşte, că acéle corăbii să le fie făcut sau la Nipru, sau la Nistru şi de acolo trecând, să fie lovit la Thrachia, că de ar fi fost acei gotthi lăcuit în Dachia, ar fi trebuit întăi să fie întrat în Misia, carea iaste împotriva Dachiii peste Dunăre şi apoi să lovască în Thrachia. Ce aceasta ce n-au fost, istoricul nescriind, să cunoaşte că nu din Dachia cea din Schithie, despre părţile Niprului s-au coborât acéle corăbii şi au trecut peste mare şi peste Dunăre, tocma de la Thrachia, iară de ar socoti cineva cuvintele poeticului, pre caréle am pomenit, cum să cade şi mai bine va cunoaşte, căci pre aceşti gotthi îi numéşte crivăţéni sau cu alt sens, (înţelégere), numéşte peştii carii s-au hrănit cu stârvurile gotthilor crivăţéni. Oricum s-ar înţelége, ori peştii mării, ori gotthii aceiaşi mări lăcuitori, tot spre Crivăţ sint să să înţeleagă, în care parte cade Schithia, împotriva Thrachiii. Iară de-ar fi fost acei gotthi în Dachia, ar fi trebuit să facă vaséle sale cu multul mai sus decât unde-i acmu Beligradul, şi aşé pe acolo cu corăbiile Dunărea trecând, neatingându-să de Misia, să între în Thrachia, carea de ar fi fost nu despre Crivăţ, ce despre Apus ar fi trebuit să să pomenească, macar peştii hrăniţi, macar gotthii omorâţi, de unde curat să cunoaşte că aceşti varvari, macar şi mai de pen gios de Dachia de au trecut Dunărea, iară nu marea, tot pricină nu rămâne, pentru ce romanii în Dachia să nu fie fost, de vréme ce şi aceştia cu un războiu s-au topit şi atâta mulţime de dânşii au pierit, că precum mulţi să fie fost, numărul vaselor arată şi trupurile carile plutind au fost acoperit apa. Acestea dară aşé, iară de ciia pănă la moarté lui Theodosie, altă clătire sau lovire părţile Dachiii sau Thrachiii să mai fie făcut varvarii, istoricii nu pomenesc. Deci Theodosie împărat au murit la Mediolan, leat 395, ghenar 17, după ce au împărăţit 16 ani, dzile 2, fiind la vârstă de 50 de ani, precum scrie Victor; iară, după cum va Isocrat, de 60; iar precum scrie hronicul alexandrin, 65. Într-acelaşi an, adecă în carile au biruit pe Evghenie tiranul şi păgânul, în care războiu pomenéşte Socrat şi Marţel să fie avut cu sine câteva polcuri de alani, de gotthi şi de huni, a cărora voievod să fie fost Alaric, domnul gotthilor, carele mai pre urmă, trecând la Italia, au luat şi Roma.
• Zosim, Cartea 4
• Ammiian, Idatie şi Marţelin, în Hronic
• Amiian, Cartea 27
• Ieronim şi Idatie, în Hronic
• Leat 395
• Socrat, Cartea 5, Cap. 24
• Zosim, Cartea 4
CAPUL VI
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Arcadie şi Honorie pănă la Theodosie cel Tânăr
Canon cum trebuie să înţăliagă cititoriul unde să va tâmpla înainte a să pomeni cuvântul: peste Dunăre. Aicé trebuie cititoriului nostru să ia sama şi să înţeliagă că pre acésté vremi, câte prădzi şi năpădiri să vor pomeni, că au fost [făcut] varvarii peste Dunăre, toate acéle pre alte locuri a împărăţiii romanilor să fie fost, iară nu prin Dachia noastră; nici trecătorile printr-însa să le fie fost, căci o samă de gotthi cei suppuşi de Theodosie şi în Thrachia trecuţi, după moarté lui să rocoşisă (precum înainte să va videa) şi acmu toată Greţia prădând, în Ilirie şi în Epir piciorul îşi pusése şi tirănéşte stăpâniia. Hunnii aşijderea apucasă Pannonia şi o stăpâniia în putére (iară Pannonia era ţara peste Dunăre între Sava, carea acmu să chiamă Sclavonia şi capul hotarului îi era cetatea Sirmion carea au fost împotriva Beligradului peste Sava şi acmu de la turci să cheamă Serem). Alaltă tătărâme şi multe féliuri de varvari carii era de huni suppuşi (precum înainte vom spune) spre ţara leşască şi spre Littfa să spudzise; şi când să slobodziia spre hotarăle împărăţiii romanilor, şliahul îşi îndreptase prin locurile carile acmu să cheamă Selezia şi Saxonia. Căci şi mai aproape pe acéia parte le cădea cale şi mai pre lesne nefiindu-le a mai tréce munţii înapoi să să întoarcă în Dachia şi să le fie a tréce Dunăré pre unde atâtea cetăţi făcuse romanii, şi trecătorile păziia (pentru care cetăţi la locul său înapoi s-au arătat). Şi aşé, veri războaie pre Dunăre, veri trecători au avut, tot mai sus de Dachia au fost, pre părţile ţărâi unguréşti; şi pe acolo trecea la Italia; la Gallia, la Ispania şi de acolo şi la Africa. Iar când s-au tâmplat din Panonia să fie agiuns hunii cu prădzile şi pănă la Dachia şi în Dachia ce au făcut sau au stricat, atunce istoricii anume pomenesc, pentru carile noi pre amăruntul la locurile lor vom dzice.
• Arcadie şi Honorie
• Leat 400
• Idatie şi Marţelin, în Hronic
• Leat 401
• Sigonie
CAPUL VII
Arată-să poiadea varvarilor dintăia
Murind Theodosie cel Mare, precum am dzis la anul 393, moştenitoriu împărăţiii au lăsat doi ficiori, pre Arcadie (fiind la vârstă de 18 ani) împărat Răzsăritului; iară pe Honorie de 11 ani, împărat Apusului. În vrémile acestora împăraţi, leat 400, scriu istoricii precum Alaric domnul gotthilor (carele acmu cinci ani era de când în Epir stând, toată ţara grozav prăda şi o prăpădiia) ş-au pus gândul să năpădiască asupra Apusului. Şi aşé cu toată oastea lui sculându-se, au întrat sfărâmând şi prădând în Dalmaţia şi în Pannonia, hatmanii lui Honorie puţin de această în samă băgând. De acolo mai înlontru purcegând, la al doilea an trecând apa Padul (pre carea acmu stă târgul Padova), în cetatea Asta Honorie închidzindu-se, o au încungiurat; unde Stilihon, voievodul lui Honorie, cu agiutoriul sosind şi pre împăratul au izbăvit şi pe gotthi biruind; Alaric cu mare ruşine necunoscut s-au întors, de unde ieşise, la Illirie, leat 401. Un Gaina, caréle întăi credincios fiind împăratului lui Arcadie, apoi viclenindu-se, la Asia de acolo s-au agiuns cu gotthii din Illiria, ispitindu-se să apuce Ţarigradul şi cu tirănie să ia şi împărăţiia. Ce împărăţiia mai de cu vréme de vicleşugul lui înştiinţindu-se şi trăgând în parté sa o samă de gotthi, cu voievodul lor Fraitat pre mare la Elispont l-au lovit şi l-au biruit; de unde Gaina, lăsând vasele, au ieşit la uscat şi au năzuit spre Dunăre. Ce Huldis, domnul hunilor, socotind să facă lucrul pre plăcérea împăratului, având atuncea cu împărăţiia pace, de câteva ori cu oaste l-au lovit şi pănă mai pre urmă de tot răzbindu-l şi pre Gaina în războiu omorându-l, i-au tăiat capul şi, în suliţă înfipt, l-au trimis împăratului la Ţarigrad.
• Leat 404
• Zosim, Cartea 5
• Prosper şi Marţelin, în Hronic
• Orosie, Cartea 7, Cap. 37
• Avgustin, Pentru cetatea lui Dumnădzău, Cap. 23
• Iornandis
• Leat 405
• Leat 406
• Zosim, Cartea 5
• Prosper, în Hronic
• Leat 408
• Zosim, Cartea 6
CAPUL VIII
Arată-să poiadea varvarilor, a doua şi a triia
În anul 404, Radagazinus, domnul gotthilor, luând cu sine sarmatii şi ghermanii, cu toţii 400 000, precum scrie Zosim, sau cum va Orosie şi Marţel, cu 200 000, peste toată Italie au năbuşit, pre carii Stitihon voievodul, cu mare şi minunată nărocire, între munţii ce să cheamă Fezulanţi, închidzindu-i, i-au prăpădit şi pre Ragaz, domnul lor, l-au omorât. Această bătaie, Petavie însămniadză, precum să să fie tâmplat la anul 405, urmând istoricului lui Prosper, iară Marţel, la anul 406. Scrie Zosim că atâţia de mulţi varvari robi cădzusă pre mânule romanilor cât un rob să vindea câte un galbăn. A triia poiade s-au făcut leat 406, cu multul mai grozavă şi mai groaznică decât cealealalte carea au făcut vandalii cu domnul lor Godighilil, împreună cu alanii, ghermanii, cvadii, marcomanii şi saxonii, carii pe la sfârşitul lui dechemvrie biruind pe franţii, au trecut apa Renul ş-au întrat în Gallié; în cale Monguţia au sfărâmat, Vanghiona dându-se, au izbândit-o; remii, albianii, atrebatii, morénii, tornavénii, nemutii şi Arghentorata au jecuit. Acéstea a varvarilor năpădiri spre părţile Apusului (macar că nu caută la treaba Hronicului nostru), aicea li-am pomenit pentru ca să cunoască cititoriul că părţile Dachiii noastre au fost neclătite şi de călcăturile varvarilor depărtate, pentru carea nu iaste pricină, carea să dzică, că doară lăcuitorii Dachiii pre această vréme într-însa a lăcu i s ă n u f ie f o st p u tu t m acar c ă istoricii despre aceastaşi parte ceva nu pomenesc. Într-acestea, la anul 408, Arcadie, împăratul Răzsăritului, în luna lui mai, au murit, după ce au împărăţit ani 13, luni 3, dzile 15, lăsind în locul lui împărat pe fiiul său Theodosie, carele s-au numit cel Tânăr; cu testament l-au dat supt paza şi socoteala lui Iezdegherd, împăratului persilor, caréle cu credinţă grijea cuconului luând, l-au dat supt învăţătura lui Antioh, carile era om prea învăţat, dzicând ca, când cineva s-ar ispiti împotriva lui, să-i facă ştire, iară el împotriva aceluia, ca asupra nepriiatinului său, va vini.
• Socrat, Cartea 6, Cap. 23
• Procopie, De războiul persilor, Cartea 1
• Agathus, Cartea 4, list. 132
• Theodosie cel Tânăr
• Socrat, Cartea 6, Cap. cel de pre urmă
• Zosim, Cartea 10
• Orosie, Cartea 7, Cap. 40
• Leat 405
• Orosie, Cartea 7, Cap. 29
• Zosim, Cartea 5
• Iornand, Pentru împăraţi, Cap. 96 şi De lucrurile gotthilor, Cap. 30
• Marţel, Cartea 13
• Leat 408, 409
CAPUL IX
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Theodosie cel Tănăr la năpada Atilii
Arcadie murind au stătut la împărăţiia Răzsăritului fiiul lui Theodosie, fiind cucon numai de opt ani. Într-a căruia anul dintăi Alaric, domnul gotthilor (după cum însămneadză Calvizie), sculându-se cu mulţime de gotthi, alani şi svevi şi lăsind acmu Gallia deşartă şi pustie, au întrat în Ispanie, oct. 15 purcegând. Ricţiolul, în hronicul mare, dzice acestea să să fie tâmplat la anul acestaşi; în care socoteală să véde a fi şi Petavie, de vréme ce dzice că Alaric, domnul gotthilor, leat 405, după ce au prădat Greţia şi câtăva vréme în Epir să zăbăvisă, apoi învoind Stilihon, hatmanul lui Honorie împăratului Apusului, să fie pătruns în Italie; pentru care lucru, înţelegând Honorie, leat 408; să fie omorât pe Stilihon. Alaric pentru aceasta înfocându-se, leat 409, întăi au întrat în Italié (precum am dzis); cu carile Honorie vrând să facă pace, el într-adins să fie pus condiţii, carile Honorie să nu le poată priimi; cerşind de la Honorie, şie şi oamenilor lui, locuri în Italia pentru lăcaşi, carea Honorie nepriimind, el au întins spre Roma ş-au încungiurat-o; şi în anul 410, avgust 23, au dobândit-o şi trei dzile în prada varvarilor săi au dat-o, poroncindu-le ca câţi vor fi scăpat la Besérica Sfinţilor Apostoli Petăr şi Pavel, pe aciia să nu-i atingă. Acolo au robit şi pe Plachidia, sora împăratului Honorie, pre carea au dat-o femeie cumnatu-său, fratelui muierii lui Athaulth. După trei dzile, de nime de ai sei în Roma lăsind, arsă şi pustie au lăsat-o şi s-au dus la Reghion, unde era să treacă la Sichilia şi la Africa; ce acolo i s-au tâmplat moarte. Alţii dzic că după moarte lui Alaric, cumnatu-seu stând domn în locul lui, iarăşi cu pradă să fie vinit la Roma, şi atuncea să fie apucat pe Plachidia, sora lui Arcadie şi a lui Honorie, şi ducând-o în forul lui Cornilie, să fie făcut cu dânsa nuntă. Iară Idatie şi Isidor, istoricii, dzic să să fie luat Roma în anul trecut, în carile adecă au încungiurat-o. Leat 411, vandalii şi svevii au cuprins Gallia, alanii, Luzitaniia; silinghii, Betica. Iară leat 412 gotthii cu Athaulth, domnul lor, iarăşi să fie întrat în Gallia, scrie Prosper. Acestea într-acele părţi năbuşiri, Petavie le socotéşte să să fie tâmplat la anul 409, urmând istoricului, lui Idatie. Ce pentru acéstea acmu destul fiind, la rândul Hronicului înainte să ne întoarcem. După acéstea şi Honorie, leat 423, au murit în Roma, după ce au împărăţit ani 28, luni 7, de vârstă fiind de 39, rămâind la împărăţie fiiul séu, Valentinian şi mătuşea lui, Plachidia.
• Zosim, Cartea 6. Marţelin
• Casiodor şi Prosper, în Hronic
• Acéiaşi acoloşi
• Leat 411
• Leat 412
• Socrat, Cartea 7, Cap.23
• Prosper, Marţel şi Olimpiodor
• Leat 423
• Valentinian şi Plachidia
CAPUL X
Arată-să multe descălecături a multe crăii din neamul varvarilor acestora
După atâtea de multe dése şi în toate părţile lăţite prădzile şi călcăturile varvarilor, carele pre la acestea vrémi s-au tâmplat şi cu alalte carele mai pre urmă au cădzut, slută şi grozavă s-au făcut faţa împărăţiii romanilor şi ruptă şi destrămată haina cinstei şi mărimei ei au rămas, de vréme ce varvarii şi toate strânsurile limbilor despre Crivăţ, late şi largi porţi, prin părţile Sileziii şi Saxoniii şi a Thrachiii deşchidzind (precum mai denainte am arătat), nu precum au făcut când au ieşit spre Răzsărit, ce într-alt chip; căci atuncea de să şi aşédza pre undeva, iară curund locurile muta, precum au făcut aceştea gotthii şi după dânşii hunnii despre Răzsărit, de la Schithia spre Apus năbuşind (precum istoriia înapoi au arătat) sau de loviia şi prăda vre într-o parte, iarăşi înapoi la sălaşele lor să întorcea. Ce acmu spre părţile Apusului pănă unde agiungea, pre acolo şi rămânea, şi véstite locuri, înflorite crăii ca bruma réce pre o floare deşchisă să lăsa şi le veştedziia, de pre carile de ciia nu să mai rădica. Şi aşé de ciia dintr-acei varvari sirépi şi nedomoliţi, a mari crăiii, carile acmu înfloresc, findamenturile s-au aruncat pre unde acmu iaste Vestvalia, Frizié, Saxonié, Turinghia, Hesia, Mesnia şi tot tractul carele cu numele Franconiii să cunoaşte. Dintr-aceştia întăi, cu nume de craiu numindu-se Formund, ficiorul lui Marcomir, pe la anul lui Honorie 26 a crăiii Franţiii, au pus începătură, care an de la Hristos iaste 420. După Farmund, ficiorul său Clodie, la anul 428 sau 429, adecă 5 ani mai pre urmă de moarté lui Honorie trecând apa Renul au întrat în Gallie şi pă[nă] la anul 445 au tot lăţit de ciia crăiia, căriia acmu îi dzic a franţozilor. Aşé pe aceastaşi vréme, visegotthii temeliile crăiii Ispaniii au pus, precum şi vandalii, sfevii, ostrogothii, fietecarii crai alegându-şi, în multe crăii şi domnii s-au făcut. Pre aceasteaşi tulburări, leat 429, vestit şi în toată lumea cunoscut oraşul Veneţié, temeliele pre năsip şi pre apă şi-au pus, precum astădzi să véde, că trăiaşte una din toate a lumii câte sint publice, ficioară şi de mâna nepriiatinilor neatinsă; şi pentru aceastea în scurt atâta.
• Leat 425
• Socrat, Cartea 7, Cap. 42
• Theodorit, Cartea 5, Cap. 36
• Leat 427
• Prosper şi Marţelin, în Hronic
• Idatie, în Hronic
• Isidor, în Hronic
• Misţelana 4. Socrat, Cartea 1, Cap. 23, 24, 25
CAPUL XI
Acéia să dovedéşte pănă la năpada Attilii
În cursul anilor de la domnul Hristos 425, carile iaste al 18 ani a împărăţiii lui Theodosie cel Tânăr, scrie Socrat şi Theodorit, precum Roilas, domnul schithilor, de hotarăle împărăţiii romanilor apropiindu-se şi acmu şi pănă la Thrachia cu jacurile agiungând, cu dumnădzăiască putére fură prăpădiţi; căci domnul lor de fulger lovit, iară alalţi schithi cu de năprasnă ciumă potopindu-se, aşé s-au împrăştiiat; cât ce s-au făcut, nu s-au mai ştiut. Aşijderea, leat 427, scrie Marţelin în hronic, precum „romanii au răscumpărat Panonié de la huni, carii acmu de 50 de ani era de când o cuprinsése şi i-au împins peste Dunăre înapoi”. Aceasta mărturiseşte şi Callimah, în „Attila”. Aceasta a hunilor peste Dunăre trécere nu să poate înţălége, că doară să fie trecut spre părţile Dachiii (căce Pannonia să fie, unde acmu iaste Sclavonié între Dunăre şi între Sava, mai înainte am arătat), ce mai pre sus, spre părţile Austriii, de vréme ce dintracolo nu după multă vréme sau precum alţii vor, încă pănă a nui scoate Theodosie din Panonié, leat 425, Aeţie, hatmanul Apusului, i-au fost indemnând să-i vie într-agiutoriu asupra tiranului, lui Ioan, carele după moarté lui Honorie să apucase de împărăţie tirănéşte, la carele s-au şi dus. Precum şi mai pre urmă la leat 434, Honoria, sora lui Valentinian împăratului Apusului, pentru curviia ce făcuse cu pristavul casii, din palat gonită şi la Theodosie trimisă fiind, pe Attila, domnul hunnilor, asupra împărăţiii Apusului au învitat, precum înainte, la acelaşi an, mai curat să va dzice. De unde chiar să cunoaşte, că cu pricinile zarvelor carele spre Apus ca un pojar nestâns şi nepotolit să aţiţa şi să lăţiia şi spre părţile Apusului ceale mai dinlontru în toate dzilele să întindea; părţile Răzsăritului, în carele era şi Dachia, în pace şi în odihnă rămânea.Ce aicea noi aşé în scurt arătând, cursul Hronicului înainte pre larg va dovédi.
• Matthei Pretor, în Lumea gotthilor, Cartea 1, Cap. 8
CAPUL XII
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la ieşitul Attilii dintăi pănă la întoarcerea lui iarăşi în Schithia
Matthei Pretor, proaspăt a lumii gotthilor scriitoriu, foarte ne asupréşte, ca câtva din cursul Hronicului abătându-ne nu puţinéle de treabă pentru lucrurile hunnilor să însămnăm; şi mai vârtos, căci pomenitul Pretor, de tot aşé de la sine a atâţia şi a atâţia scriitori credinţă lepadând, a sa socoteală (pre carea nici o mărturie de credinţă vrednică întărind-o) mai pe sus şi mai de crezut decât a tuturor să o puie să căznéşte şi să arăte va, precum crăiia dachilor (pre carii ei gotthii îi numéşte), Traian Marele să nu o fie supus, ce acéiaşi pănă la vinirea hunilor neclătită să fie stătut şi apoi hunii stăpânind Dachia, să fie gonit pe gotthi, adecă precum va el, pe dachi de pré acestea locuri; hireşă dară cuvintele lui, Carte 1, a Lumii gotthilor, Cap. 8, sint acéstea: „Aşé, dzice, gotthii în Dachié au tot stăpânit nu numai pănă la vrémile lui Traian carele câteva războaie cu năroc au avut cu dânşii, însă de tot să-i calce n-au putut; şi pentru ca să nu poată gotthii întra în hotarăle împărăţiii romanilor, au făcut peste Dunăre pod, şi multă oaste pentru pază puind, năvălirile gotthilor au oprit. Stătut-au (iarăşi dzice) stăpânirea gotthilor în Dachia pănă la vremile Attilii şi a lui Balameber, craiul hunnilor, carile cu nărocite războaie biruind pe gotthi, i-au scos din Dachia”. Pretorie dară unile ca acéstea din singura părérea sa scornind şi pre nime pre altul în socoteala sa să fie fost a arăta neputând, aşéşi nici răspuns să-i mai dăm s-ar fi credzut, căci neclătită stă socoteala şi mărturiia a atâţia istorici, precum Traian toate puterile dachilor sau a gotthilor lui Pretorie sfărâmând, tot neamul lor din Dachia au scos şi pre romanii săi în locul lor au aşédzat, carii macar că cu multe furtuni însă precum pănă la năbuşirea Attilii tot în Dachia să fie rămas, fără prepus, precum nedejduim, am dovedit. Însă pentru voia cititoriului nostru şi această a lui Pretorie piatră de scandal, din drumul adeverinţii istoriii, nerădicată nu o vom lăsa. Întăi dară au trebuit lui Pretorie să cunoască că toţi istoricii într-un glas mărturisesc precum hunnii pre gotthi nu din Dachia ce de la balta Azacului şi de pe marginile Mării Negre i-au gonit, iară marginile mării de la scriitorii cei adevăraţi, să înţeleg de la balta Azacului pănă la gurile Dunării; iară de ar fi fost ţinut pre acéia vréme gotthii şi Dachia, precum va Pertorie, ar fi trebuit să adaogă istoricii, pre lângă marginele mării şi ţărmurii Dunării, căci mai multă parte a Dachiii stă, precum din gheografii cei vechi şi cei noi chiar s-au arătat. A doa i-au trebuit să nu asupriască pre cei adevăraţi istorici, nici să le mute cuvintele după voie şi pofta lui, căci ei dzic precum Traian împăratul vrând ca mai pre lesne să-i fie a întra în Dachia asupra dachilor, au făcut pod peste Dunăre; iară Pretorie dzice că au făcut acel pod pentru ca să opriască pe dachi să nu poată tréce în hotarăle împărăţiii; că mai pre lesne ar fi fost romanilor a păzi trecătoarea a atâta lăţime de apă ca a Dunării, fără pod fiind decât cu pod. Că doară numai Pretorie de nu poate cunoaşte, că fietece apă, macar cât de îngustă, mai cu anevioe iaste cuiva a o tréce fără pod decât cu pod! Pentru carea, socotind Adrian, următoriul lui Traian, scrie Dion şi Evtropie, precum acel pod a lui Traian să-l fie stricat: dând cătră senat pricină, precum de vor cumva apuca vreodată sarmatii podul, poate mai pre lesne să triacă mai spre înlontrul împărăţiii. Ce pentru aceasta noi giudecata la cititoriu lăsind, la Pretorie să ne întoarcem, căruia pentru un lucru foarte îi mulţămim, căci supt Atila pune sfârşitul stăpâniii gotthilor din Dachia, în locul a cărora aduce de ciia stăpânirea hunnilor. Deci, precum gotthii în Dachia pănă la această vréme să nu fie avut stăpânire stătătoare, din céle mai denainte s-au dovedit, iară după ce au vinit hunnii de au stăpânit Dachia, pe cuvintele lui Pretorie pre lesne nu ne vom încredinţa, ce vom cerca la alalţi cu multul mai vechi şi de toată credinţa istoricească vrednici scriitori, la carii vom videa, pentru stăpânirea hunnilor, pe unde au fost, ce hotară şi ce cetăţi au stăpânit, şi pănă mai pre urmă, lucrurile în ce li s-au săvârşit? Nu pentru lauda, ce pentru adevărul, cu îndrăzneală putem dzice, că câţi istorici ellineşti, lătineşti şi ales ungureşti, carii unii mai pre urmă, pre scurt, alţii mai pre larg de lucrurile hunnilor au scris, mai pre toţi poate fi, cu amănuntul i-am cercat; şi cum să dzic cuvântul, nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înştiănţem de începătura şi purcéderea şi aşédzământul cel mai de pre urmă a acestui neam, din carii ne înştiinţăm cu adevărat, o parte de huni, o parte de Dachia noastră, prin câtăva vréme să fie cuprins, întăi mai pre urmă, iarăşi supt stăpânirea romanilor (deosăbi de Dachia cea de sus, cărie istoricii greceşti îi dzic Πανοδάκια) să fie rămas. De care lucru, pănă a încépe istoriia pentru năbuşirea Atilii, domnul unilor, întăi vom aduce pre scurt mărturiile scriitorilor carii pomenesc câte oarece pentru Dachia supt vrémea năbuşirii unnilor. Dintăi dară Anton Bonfin, istoric ungur şi de lucrurile ungureşti foarte ispitit şi nevoitori scriitoriu, Decada: „Ungaria, dzice, carea din uni iaste născută, a cărora limbă schithicească iaste şi deosăbită de a tuturor vecinilor, Panonia şi peste Dunăre Iazigul şi mai toată ţara dachilor au cuprins”. Într-această hotărâre a ţărâi ungureşti înţelege Bonfin Panodachia şi Dachia Mediterrannie, care iaste Ardialul, ştiind că Dachia măluroasă şi muntoasă era supt împărăţiia romanilor, precum şi acmu iaste supt stăpânirea turcului. Mihail Riţie Neapolitanul, Carte 1, dzice: „Unnii trecând Meotida, întăi hotarăle gotthilor au cuprins, de ciia pe besii, sidalii şi amândoaă Cumaniile, cea albă şi cea neagră au supus, pe carile socotéşte să fie acmu Moldova; ce greşéşte, căci Cumaniia neagră şi albă iaste care acmu îi dzicem Rusiia albă şi neagră; de ciia trecând, dzice, Tanais, adecă Donul, ş-au pus taberile la apa Tisei. Iară Bonfin, Decada 1, Carte 7, dzice: „Mulţi siculi (acestora le dzicem noi secui), viind cu Attila, cea mai din dos a Dachiii parte cuprinsése, pre carea acmu Transilvania o chiamă. Apoi aceştia audzind precum alţi de ai săi pănă la Roxolan au fost agiuns, pănă la amaxovii (carii acmu ruşi să chiamă), li-au ieşit înainte. Şi la Decada 1, Cartea 3; „Unii, dzice, carii pre ostrogotthi, pre ghepidi şi multe niamuri de schithi asuprisă, pentru ca după pofta lor slobod şi lat să poată stăpâni, precum hronicile ungureşti povestesc, după ce au apucat Dachia, dimpotriva ei priviia Panoniele, carele nu numai cu bişugul pământului şi a locului frumséţe, ce încă şi cu a ceriului bunătate pe alte ţări întrecea, pre atuncea stăpânind proco[n]sulul (romanilor) Macrin din Sevastiia născut, şi mulţi din alemani şi din itali, într-însele lăcuind, trecând unii Dunărea să între într-însele să nevoia”. Acéstea dară pentru ieşitul unilor şi pentru apucarea lor o parte din Dachia, aşé înţelegându-se, să ne întoarcem la rândul Hronicului şi din an în an, cum au vinit unii, ce-au lucrat şi pănă în cea mai de pre urmă, unde şi cum s-au aşedzat, să videm.
• Anton Bonfin, Decada, Cartea
• Mihail Riţie Neapolitanul, Istoriia ungurească, Cartea 1
• Leat 434
CAPUL XIII
Arată năpada dintăi a lui Attila cu unnii săi
Hunii (a cărora odraslele şi astădzi sint ungurii), după ce i-au scos Theodosie din Pannonia, precum am dzis, trecând peste Dunăre spre părţile carile acmu Austria să chiamă, sau mai gios de Austriia, hireşă ţara unguriască, pănă la anul 434, în care an (precum însămniadză Petavie, Calviz şi Ricţiol, în hronicile lor), Honoria, sora lui Valentinian fiind gonită la Ţarigrad pentru pricina carea mai sus s-au pomenit, au fost invitată la Attila, domnul hunnilor, să între cu oştile în publica împărăţiii Romei; ce precum mărturiséşte Sigon şi Marţelin, această ispită în zadar i-au ieşit, că Atila atuncea din ţara ungurească n-au vrut să să clătiască. Iară leat 441 Atila şi cu frati-său Vleda (acestuia Olah, istoricul unguresc, îi dzice Buda), domnul hunnilor (pre carii Theodosie cel Tânăr în anul 427 îi scosése din Pannonié), sculându-să asupra Răzsăritului şi vrând să între cu pradă în Misia şi în Thrachia, cetăţile carele era pe malul Dunării pentru paza împărăţiii împotriva varvarilor puse, au lovit; din carile pre unile li-au şi fărmat. Ce Theodosie împotriva lor oaste trimiţind, deodată i-au oprit şi cetăţile de pre Dunăre iarăşi au întărit. Iară al doile an nemaiputându-i sprijeni, au trecut în Thrachia, Illiria, Machedonia şi pănă la Greţia au agiuns; şi atăta răutate şi vrăjmăşiia au făcut, cât cu multul pe răutatea gotthilor covârşiia. Theodosie, vădzind atâta primejdie ce vinise asupra lui şi a toată împărăţié, au trimis de au întors oştile de la Sichilie, unde pre atuncea să afla. Ce şi oştile viind şi macar cevaşi neprocopsind, de nevioe i-au căutat lui Theodosie a pleca la pace şi cu dare de bani, vrăjmăşiia varvarilor a îmblândzi. Care pace s-au încheiat la începutul anului 443, într-acesta chip: ca Theodosie atuncea în loc de dar să dea Attilii 6.000 de litre de aur şi de ciia înainte în toţi anii câte 1.000. Aşé Attila, pe lângă avuţie multă ca aceasta luând şi robi ca la 120.000 de oameni, s-au întors înapoi. Aicea încă aievea să véde, precum într-această năbuşire dintăi, pănă la Dachia n-au agiuns, căci trecând Dunărea prin ţărâle de sus, au întrat în Misia şi Thrachia şi precum am dzis, spre Amiadzidzi lăţindu-se au agiuns şi pănă la Greţia. Că de ar fi lovit prin Dachia, ar fi pomenit istoricii, precum au trecut printrînsa în Misia, precum pomenesc la a doa Atilii vinire, de care vom dzice la Capul ce urmadză. Mai iaste de ştiut că între alalţi scriitori iaste Sigon, carele dzice că Attila, după ce au aflat pace cu Theodosie, să să fie întors în Schithia; ce precum greşit şi adaos să fie numele Schithiii să cunoaşte şi din cuvintele istoricilor carele pentru huni s-au dzis, şi înainte să vor dzice, să dovedéşte că hunii acmu nu numai ţara unguriască spre Austria, ce şi pănă la Italia, Dalmaţia, Litfania şi de acolo pănă în Schithia agiungea, care pustietate de mare stăpânire pre acélea vrémi, în părţile Crivăţului, tot cu numele Schithiii să pomeniia, iară nu doară că Attila părăsind locurile acélea s-au întors cu totul în Schithia, precum mai gios să va videa.
• Prosper, în Hronic
• Leat 444, 446
• Leat 447
CAPUL XIV
Arată-să a doua năpadă a Attilei asupra împărăţiii Răzsăritului
Atila, după ce s-au întors la locul său şi acmu pace având cu împărăţiia, neputând mărimea şi putérea sa cu frate-său Vleda de obşte a o ţinea, ce singur stăpânitoriu a fi poftind, s-au sculat asupra frăţine-său, pre carile ucigându-l, au suppus sie şi pre varvarii carii era supt ascultarea frăţine-său; tâmplatu-s-au aceasta leat 444. Iară la anul 446, scrie Marţelin că Theodosie nevrând să dea Attilii birul care-l legase să dea pre an, Attila iarăşi s-au gătit de oaste asupra lui. Aceastaşi să facă să lauda şi lui Valentinian, împăratul Apusului; pentru care Valentinian au chemat pre Aetie din Gallia, la Roma, pentru ca să să sfătuiască pentru războiul hunilor. În anul 447, Attila sfatul inimii sale a plini vrând, „Dunărea încă îngheţată fiind au trecut cu prada şi pănă la Dachia au agiuns; împotriva a căruia Theodosie împăratul, trimiţind pe Anthimie şi pre Arnighislie hatmanii cu oşti, au bătut pe Attila în strâmpte locuri, aproape de cetatea Sardica, unde tare războiu dându-şi, Arnighislie hatmanul, fiind viclian împărăţiii, în mijlocul toiului s-au dat în parté hunilor, armele împotriva soţiii sale Anthimii întorcând. Ce Anthimie, nici cu acesta din bărbăţiia şi vitejiia sa scădzind, cu ai săi bărbătéşte războiul au ţinut; şi macar că cu multă trudă şi primejdie, însă pănă mai pre urmă pe Attila au biruit şi la pace să să pléce l-au făcut. Attila încă vădzind că cea mai pre urmă la rău îi va cădea, i-au căutat a face pace după vrérea lui Anthimie, priimind ca şi pre viclianul Armighislie să-l omoare”; şi aşé au şi făcut; apoi, ruşinat, la locurile sale s-au întors. Aicea încă mare dovadă iaste că romanii au fost lăcuitori neclătiţi în Dachia şi în toate năbuşirile a tuturor varvarilor câte mai denainte s-au făcut, ei pre locurile sale trăitori au stătut, căci chiar istoricul arată că într-această năvală şi pănă la Dachia au agiuns, iară războiul li-au fost în Bulgarié, căci Sardica cetatea, după socoteala gheografilor, iaste Sofiia; de unde să poate cunoaşte că trécerea Attilii peste Dunăre au fost prin Pannonia şi numai ciambulurile să-i fie agiuns şi pănă la Dachia. Aşijderea, înainte să va arăta că Attila mai mult spre părţile Saxoniii să zăbăviia şi de acolo era şliahul oştilor lui, prin ţara leşască (carea pănă atuncea tot supt numele tătă[râ]mii să cuprindea, precum am arătat la hotărârea Schithiii, iară mai pre urmă după cé s-au descălecat crăiia leşască s-au numit ţara leşască) pănă la Tanais şi în tătărârea despre Răzsărit.
• Leat 449
• Gluverie, Cartea 3, cap. 16
CAPUL XV
Arată-să a triia năpadă a Attilii
La annul 449, scrie istoriia carea să chiamă Constituţiile, adică aşedzământurile împăraţilor, precum Attila mutându-se cu toate oardele de la Răzsărit spre părţile Apusului, au vinit la Turinghia, carea iaste parte a familiii saxoneşti, între ducatul Misniii, Brunsvicului, Hassiii şi a Franconiii; acolo locul sfatului aşédzindu-şi, în cetatea ce să chiamă Insacon sau precum acmu mai ştiută iaste Isnac, au poroncit hatmanilor săi să margă să supuie normanii, frizii, ţimbrii şi alalţi de prinpregiur varvari, apoi el pentru ca să poată lua ştire mai curund pentru toate lucrurile carile să vor lucra în oblastiia lui, în patru locuri, patru rezidenţii (scaune de stăpânire) au orânduit, în carile au pus oameni purtători de grijă, să ştie ce să face în toate părţile şi prin olăcari să-i facă ştire. Deci o rezidenţie au pus în coloniia Agripina (carea iaste pe apa Renului, la hotarăle Galliii) în Ghermania; alta la Iadira, în Dalmaţia; a triia în Litfania şi a patra în tătărâmea despre apa Donului. Iată aicea aiavea, să şeruiaşte şi să cunoaşte şliahul, carile au fost ţiind varvarii lui Attila şi din tătărâmea cea mare, cu multul mai din sus de Dachia noastră au fost trecând de la Răzsărit spre Apus, adecă de la Don prin Litfania spre Ghermania şi Italia, de care lucru romanii, lăcuitorii Dachiii, macar că scriitorii ceva ales nu pomenesc, însă de jiganie mare şi putérnică ca aceaia, de care să vor fi şi clătit ceva despre părţile de la câmpi, de credzut iaste, că să vor fi tras mai spre munţi (căci într-altă parte să să fie adus sau din Dachia de tot să să fie rădicat, precum dzisem, nime nu însămniadză), adecă spre Ardial şi peste Sireti, ceşti mai de sus, iar spre Olt, cei mai de gios şi pre tot tractul carile acmu să dzice podgorie; adecă pe supt Munţii Carpatici (cărora noi le dzicem munţii ungureşti) de la Câmpulungul Moldovenesc pănă la Câmpulungul Muntenesc şi pănă în dreptul Severinului, pre care locuri de ciia au şi lăcuit, mai mulţi, înainte vom arăta; căci şi acesta loc, cât să fie de lat şi de lung pot şti cei ce mapele vor cerca, cu carii prin ţărâle noastre a îmbla li să va fi tâmplat, că nu puţin loc iaste şi acesta carele şi de agiuns şi mai fără grijă să poată putut fi şi celor ce vor fi trăit mai denainte pe acolo şi celora ce să vor fi tras de la câmpi spré munţi. Aceasta noi socoteală o dzicem, căutând la cuvintele lui Mihail Neopolitanul, pre carile în Capul trecut l-am arătat, unde dzice că unii au fost cuprins amândoaă Comaniile, cea neagră şi cea albă, iară cititoriul, cu cursul Hronicului înainte să va adevéri că şi lucrul aşé au fost, şi precum romanii totdeauna în Dachia au lăcuit, precum şi acmu într-însa a lăcui să văd; deci să mergém înainte.
• Prosper, în Hronic
• Iornand, De lucrurile gotthilor, Cartea 14
• Leat 450
CAPUL XVI
Arată-să pricina cu carea Attila au aflat mijloc de a întrarea în Ghermania
Attila dară, cuprindzind cu oardele sale atâta de mare parte a Evropii şi atâtea de multe neamuri de varvari supt stăpânirea sa puind, cu acestea cu toate neîndestulindu-se, de multă vréme după socoteala voii lui, cum ar putea fi încă mai înlăontrul Evropii să între şi de toate părţile Apusului supt mănunchiul sabiii sale să puie şi mai vârtos, căci ştiia că multe crăii de varvari ca dânsul, într-aceale părţi, altele acmu să întemeiase şi alalte începuse a să descăleca şi a să aşédza, din carii mai tari şi mai putérnici să videa gotthii a fi (a cărora rămăşiţă şi el supt oblastiia sa ţinea), carii pre atuncea Gallia stăpâniia. Aşijderea vandalii Africa apucasă, şi Carthaghinea cea vestită, şi Romii protivnică cetate ţinea. Într-acestea gânduri Attila răsturnându-se, iată lucru după voia lui, precum să dzice, în ceri cercându-l, pre pământ îl află; că leat 450, Ghenseric, craiul vandalilor în Italia, să încuscrise cu Theuderic, craiul gotthilor din Gallia; luând cu ficiorul său Hunneric pe fata lui Theodoric, pentru carea Ghenseric cădzind în prepus precum au vrut să-l otrăvască, spentecându-i nasul şi grozav sluţind-o, au trimis-o la tată-său. După această faptă, Ghenseric, temându-se să nu cumva Theodoric să să agiungă cu romanii şi să-şi cérce răscumpărarea mai cu asupră, cu multe daruri au trimis soli la Attila, rugându-l să vie asupra gotthilor şi să-i gonească din Gallia. Attila, pricină ca aceasta luând, îndată foarte bucuros au priimit, nedejduind că cu acela mijloc nu numai pre gotthi din Gallia va scoate, ce încă şi împărăţiia Apusului cu vicleşug va răpi. Şi aşé au poroncit, toate oardile să să strângă în Sicambria, unde era să facă slim de obşte (Sicambria iaste ţara pe apa Renului carea să întinde de la colonia Agripina pănă unde să îngeamănă Renul, iară spre Răzsărit pănă la Ghermania, ce să chiamă cattii, scrie Gloverie la gheografi, Carte 3, Cap. 3). Strânsu-s-au dară acolo schithii, gotthii (carii rămăşiţa acelor trecuţi mai denainte să fie, de câteva ori am dzis), sarmaţii, cvadii, rughii, bastarnii, marcomanii, burgundionii, thuringhii, bructerii, saxonii şi franţii; cu toţii 700.000 de varvari. Ce Attila, pre gotthi socoti cu armele, iară pre romani cu vicelşug să-i biruiască, pentru carea au scris carte la Valentinian împăratul şi soli au trimis, rugându-să ca să priimască să poată tréce prin hotarăle împărăţiii cu prieteşug; pentru căce el iaste să margă asupra gotthilor în Gallia, carii sint totdeauna nepriiatini împărăţii romanilor. Cătră aceasta adăogea să-i gătiască gazdă în Roma, iară în titul scrisorii s-au numit „Atiila, fiiul lui Mundizic, nepot marelui Nemvrot, născut în Engadia, cu dumnădzăiască bunătate, craiul hunnilor, midilor, gotthilor şi a danilor, groaza lumii şi biciul lui Dumnădzău” (Mihail Ruţie Neapolitianul, Carte 1, şi Olah, în „Attila”, Bonfin, Decada 1, Carte 3). Pre altă parte au scris la Theodoric, domnul gotthilor în Gallia, poftindu-l ca să să însoţască cu dânsul asupra romanilor, giuruindu-i că-i va da giumătate de Gallia. Ce de aceste a lui vicleşuguri Valentinian şi cu alţii înştiinţindu-se, cu toţii s-au pus la un cuvânt şi s-au însoţit, vădzind că asupra tuturor primejdiia de obşte stă. Însoţitu-s-au dară cu împăratul Râmului, Theodoric a gotthilor, Gunderic a burgundilor, Merovic a franchilor şi Sarghiban, a alanilor crai, şi cu toţii au ales să fie Aetie, hatmanul lui Valentinian, voievod peste toate oştile. Fost-au acest Aetie roman născut în cetatea Dorostola, căriia îi dzicem noi acmu Dristorul. Într-acesta an, 29 a lui avgust, Theodosie cel Tânăr, împăratul Răzsăritului, la vânătoare cădzind de pe cal şi frângându-şi osul spinării, au murit, după ce au împărăţit ani 42, luni 3. În locul lui Theodosie au apucat împărăţiia Marchian Thracul, pre carele l-au luat bărbat Pulheriia, sora lui Theodosie, fiind dată ficioară, de ani 51.
• Neapolitanus, Cartea 1
• Olah, în Attila
• Bonfin, Decada 1, Cartea 3
• Marchian Thracul
• Leat 451
• Iornand, De gotthi, Carte mai sus
• Nicolai Olah, în Attila
• Pavel Diacon, Cap. 15
• Theofan, în Misţel
• Grigorie de Toron, Cartea 2
• Isidor, în Hronicul gotthilor
• Casiodor şi Idatie, în Hronic
• Leat 453
CAPUL XVII
Arată-să răzbirea Attilii în Ghermania şi în Italia şi pieirea lui
La Răzsărit împărăţind Marchian, leat 451, Attila s-au sculat cu toate oardele lui şi pre mijlocul iernii au întrat în Ghermania, pre carea mai toată cu sine o au rădicat-o, dându-le nedejde de multă şi mare dobândă. De ciia trecând apa Renul, multe cetăţi au arsu şi au răsturnat, pănă au vinit şi la Avreliii, carea cetate tare sprejinită fiind, acolo au agiuns şi Aetie, împreună cu Theodoric şi cu ficiorul lui Thorismund, cu oştile romăneşti şi a soţiilor şi îndată pe Attila biruind, cetatea au mântuit. Ce Attila, cu atâta macar în samă cevaşi nebăgând, ş-au tras oştile la câmpii Catalaonii, unde de iznoavă războiul prospătându-se, groaznică şi dintr-amândoaă părţile multă moarte s-au făcut, cât de toţi să fie cădzut 180 mii de oameni, osăbi de 90 mii de ghependi şi de franchi, carii deosăbit s-au bătut; unde macar că Theodoric craiul gotthilor au pierit, însă romanii biruitori au ieşit. Iară Attila, cu câţi varvari i-au rămas, au fugit la Illirie. Attila iarăşi la anul 453 întrasă cu oşti în Italie, fiind de oştile lui Marchian gonit din Illiria şi acmu sta pe lângă Acfilia; ce Valentinian, împăratul, trimiţind la dânsul sol pe papa Leon, cu cuvintele l-au înfrânt; şi aşé Attila atuncea din Italia, nefăcând multe stricăciuni, oştile ş-au scos. Ieşind din Italia, au întrat în Gallia şi au năbuşit asupra alanilor, cărora Thorismund, domnul gotthilor, într-agiutoriu viind, cu războiu pre Attila au biruit. Attila, vădzind că spre Italia nu-i merg lucrurile cu năroc, s-au întors iarăşi la Schithie. Şi nu după multă vréme, leat 454, sau precum socotéşte Ricţiolus 455, în nunta unei copile ce vrea să ia, cu vin mai mult împodobindu-să, i s-au slobodzit singele pre nări şi, aşé stărnutând singe, au murit. De moartea Attilii, Nicolai Holah, în carté ce o numéşte Attila, mai pre larg scrie aşé: „Attila, dzice, întăi au cerşut să ia pe Honora, sora lui Valentinian, ce în zădar ieşindu-i pofta, să fie luat pe fata domului bactrianilor, pre care au fost chemând-o Micolta; ce acmu el prea bătrân la vârstă şi din fire fiind slăbit, şi vin mai mult decât s-au cădzut la nuntă să fie băut, şi noaptea, cu copila peste măsură giucându-să, de multă osteninţă să i se fie pornit în somn singele a-i cură din nas şi aşé dimineaţa să-l fie găsit mireasa mort”. Iară aceasta povéste, precum Attila să fie cerşut pe sora lui Valentinian şi copila aceaia să fie fost fata domnului de Bactria, noi, de unde au luat-o el, n-am putut afla. După pieirea lui Attila, ficiorul lui cel mai mare Dinzing au rămas domn unnilor din Pannonia, iară cel mai mic, căruia Bonfin îi dzice Ernac, luând o parte de oşti, s-au aşedzat în marginile Schithii cei mici, carea astădzi iaste locul den afara Crâmului. Aşijderea, Decada 1, Carté 7, dzice precum „nişte rude a Attilii, Evmegiur şi Vultizic să fie apucat Dachia măluroasă (carea iaste din Tisa pănă în Olt), iară o parte de uni împrăştiindu-se pănă la Machedonia şi la ţara grecească să fie agiuns, aceştia cu toţii pe-ncet, pe-ncet s-au potopit; de unde au rămas la unguri dzisa carea dzice: Ca unii în Greţia s-au dus, adecă carii ce s-au făcut nu s-au mai ştiut.” Istoria Attilii pentru aceasta oarecé mai pre lung dinceputul pănă la sfârşitul lui am adus-o ca să poată chiar cititoriul nostru a cunoaşte; că deşi mare şi lat au fost pojarul acestui varvar, însă toţi scriitorii (câţi noi a videa am putut, căci şi alţii, carii la mână nefiindu-ne, cevaşi dintr-înşii a pomeni n-am putut), unul macar nu pomenéşte Attila sau să fie stăpânit Dachia peste tot, sau să fie trecut prin Dachia de gios, fără numai cât o dată, i-au agiuns prădătorii şi pănă la dânsa, precum s-au pomenit. Pentru aceasta, dară, greşéşte săracul Neculai Costin (Dumnădzău să-l ierte), căci în istorioara sa de Dachia, la Capul cel mai de pre urmă scrie, precum ţara Dachiii să să fie pustiit pre vrémile Attilii şi să fie stătut pustie, toată ţara aceasta, unde noi trăim, mai bine de 600 de ani. Ce greşala lui pre lesne să poate arăta, căci întăi pune năpădiré Atilii la anul 401 şi Attila au întrat spre părţile Apusului la anul 449; precum toţi istoricii într-un glas mărturisesc şi trécerea oştilor prin Dachia să nu fie fost, curat s-au arătat. Aşijderea precum pănă la vinirea lui Dragoş Vod, carele după greşită socoteala istoricului moldovenesc să pune la anul de la Adam 6867, carele iaste de la Hristos 1359, nu 400 ce 910 ani sint la mijloc; în care an, după socoteala lui Costin, ar fi trebuit ţara noastră să fie stătut pustie. Ce noi mai mult dintre celé omeneşti pe omul trecut nesupărându-l, în cursul Hronicului înainte, de va agiuta Dumnădzău, nu numai nepustiită ţara să fie stătut, ce încă cu mulţi ani mai înainte, de Dragoş Vod’ bine întemeiată şi cu domni vestiţi ţinută să fie fost, o vom arăta, aşé cât şi el (Dumnădzău să-l pomenescă), de ar fi viu, şi să vadză istoricii (pre carii poate fi în viaţă a-i vidé nu i s-au tâmplat) singur greşala sa cu dragă inimă ar mărturisi, ce aceasta lăsind, să vinim la cuvânt. Valentinian, împăratul Apusului, încăşi la anul 454, mart. 17, fu ucis de Anichie Maxim, în Câmpii Marţiii, în al treidzecele an a împărăţiii lui şi a vârstii în 36 de ani. După moarté lui Valentinian au stătut scaunul Apusului fără împărat, luni 10, dzile 15, pănă când Leon împăratul Răzsăritului au trimis pe Maioran, mai marile oştilor, împărat la Roma, leat 456, fevruarie 28, căci şi Marchian împăratul Răzsăritului, într-acelaşi an, în 26 a lui ghenar, murise, după ce ţinusă împărăţia ani 6, luni 6 şi după dânsul au stătut la împărăţie Leon Thracul, precum dzisem; iară Maioran s-au încoronat împărat Apusului, în Ravenna, april începându-se.
• Leat 454, 455
• Bonfin, Decada 1, Cartea 7
• Uréche Vornicul, în Pridoslovie
• Leat 454
• Maioran
• Leat 456
• Leon
• Leat 460
• Ithachie şi Sigon
• Leat 461
• Sever
• Leat 463
• Leat 465
• Anthimie
• Leat 467
• Procopie, Cartea 1
• Nichifor, Cartea 13, Cap. 17
CAPUL XVIII
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Leon Thracul pănă la Zenon
Împărăţind la Răzsărit Leon şi la Apus Maioran, în părţile Dachiii ceva să să fie lucrat, istoriile anume nu pomenesc, fără numai la anul de la Hristos 460 scriu, precum Dinzig, ficiorul Attilii, stând în locul tătâne-său împărat hunnilor, multe războaie să fie avut cu varvarii, carii după moarté Attilii vrea să leapede giugul de pe cerbicea lor, din carii întăi era ostrogothii, carii nu numai căci de supt stăpânirea hunilor s-au dezbătut, ce încă în părţile Panonii crăiia aşedzindu-şi, de ciia precum hunnilor aşé altora straşnici au rămas. Iară al doilea an, leat 461, Maioran, împăratul Apusului, au pierit ucis de mâna lui Reţimir gotthul, mai marile oştilor şi au stătut la împărăţie Sever. Maioran au împărăţit ani 4, luni 4, şi au pierit în 7 a lui avgust. În anul 463, ostrogotthii cei dezbătuţi de supt huni şi apucasă o parte din Pannonia, au întrat cu pradă în Thrachia, de acolo în Illiria; ce mai pre urmă au făcut pace cu împăratul Leon; şi pentru credinţă (precum scrie Sigon), Theodomir, domnul gotthilor, au dat zălog împăratului pre ficiorul său, pe Theodoric, fiind copil de 8 ani, carele mai pre urmă s-au chemat Veroneanul. Leat 465, s-au tâmplat pierirea lui Sever împăratul Apusului, de carea mai sus am dzis. După moarté lui, au stătut scaunul văduv un an şi 8 luni pănă când s-au ales împărat Anthimie, carile s-au încoronat la anul 467, april 12. Pre acestea vrémi multe războaie să pome[ne]sc în părţile Africăi, unde Gherseric, domnul vandalilor, mare biruinţă au dobândit asupra hatmanilor lui Leon, că având aproape de 1.000 de vase, cu blăstămăţiia lui Vasilic, mai toate au cădzut pe mâna nepriiatinilor; cu carea de ciia atâta s-au întărit vandalii, cât de nime nu să mai temea. Iară leat 469 (scrie Marţelin), precum gotthii şi hunnii, multe războaie au avut în Pannonia, între sine gâlcevindu-se, carii de carii o vor stăpâni; ce pănă mai pre urmă gotthii biruind pe huni, nu numai Pannonia au stăpânit, ce încă şi pre Densic, ficiorul Attilii, omorând, i-au tăiat capul şi l-au trimis la împăratul Leon în Ţarigrad; căci gotthii (precum mai sus am pomenit) cu împărăţiia Răzsăritului avea pace. Leat 470, hunnii, lovind în Pannonié pe de ceaia parte de Dunăre, au prădat pănă la Dalmaţia, ce înapoi cu pleanul întorcându-se, i-au lovit Theodomir, domnul gotthilor, şi nu numai căce i-au biruit şi tot pleanul au scos, ce încă şi pe Hunimund, domnul hunilor, l-au prins viu; însă pre acesta nici l-au omorât, nici l-au trimis la Ţarigrad, ce făcând între dânşii un aşedzământ, l-au slobodzit. Leat 472, iunie 11, Riţimir s-au sculat asupra lui Anthimie, cumnatului său (căci Anthimie ţinea fata lui Riţimir). Anthim, macar că în Roma să închisése, ce nici aşé putând hălădui, fu prins şi omorât, după ce au împărăţit ani 5, luni 3. În urma lui au stătut la împărăţiia Apusului Olivrie, carile trăind numai trei luni şi 23 de dzile, au murit octomvrie 23, după carele au trecut luni 4 pănă s-au ales la împărăţie Glichirie şi la anul 473, în 5 a lui marte, s-au încoronat împărat în Ravena. Acéstea amestecături şi războaie, toate câte s-au pomenit, aiavea sint, că de Dachia nici unul nu s-au atins, precum singuri istoricii arătând, altă dovadă nu le mai trebuiaşte, precum şi la anul mai denainte trecut Evaric, domnul gotthilor, au prădat la Luzitania. Iară leat 474, în luna lui ghenarie, Leon au murit de vintre, după ce împărăţise ani 17, lăsind la împărăţie pe nepotu-său Leon cel Tânăr, ficiorul lui Zenon, încă prunc în faşe fiind, carile trăind (precum scriu Fasţiculile Sicul) numai 17 luni, încă necunoscând ce luase, ce-au pierdut şi ce-au lăsat. După moartea lui, într-acelaşi an, Iulie Nepos (carele mai înainte Leon împăratul îl făcusă chesar, şi-l însemnase să fie moştenitoriu împărăţiii Apusului), sculându-se cu vasele au în Italié şi pre Glichirie, carile nici o gătire de oasté având, au scos din împărăţie şi l-au făcut episcop Saloniii. Şi el în 24 a lui iunie au îmbrăcat haina împărătească. Murind pruncul Leon, tată-său Zenon au stătut la împărăţiia Răzsăritului. Alţii povestesc precum Zenon, vrând să omoare pe Leon cuconul, maică-sa Adriana, suppuind altul în locul lui, să-l fie ascuns şi apoi mai mare făcându-să, să-l fie tuns cliric şi de ciia supt schima călugăriască, necunoscut să fie trăit pănă la împărăţiia lui Iustinian; ce acestea basne să fie, le socotéşte Patavie, Parte 1, Carte 6, Cap. 17.
• Leat 469
• Leat 470
• Sigon, Cartea 14
• Leat 472
• Olivrie Sigon, Cartea 14
• Marţelin, Theofan, Cassiodor
• Pavel Diacon
• Leat 473
• Ithachie
• Leat 474
• Leon cel Tânăr
• Evagrie, Cartea 2, Cap. 17
• Theofanin şi Theodor
• Iulie Nepos
• Marţelus şi Cuspin, De lucrurile gotthilor
• Iornand, Cartea 1
• Victor Tutroneanul
• Zenon
• Leat 475
• Leat 479
• Evagrie, Cartea 3, Cap. 10
• Leat 479
• Evagrie, Cartea 3, Cap. 25 şi Marţelin
CAPUL XIX
Dovedéşte-să traiul romanilor în Dachia de la Zenon pănă la Anastasie
În al doilé an acestui împărat, carele iaste anul Domnului Hristos 475, scrie Chedrin, precum serachinénii Asia şi hunnii Thrachia au prădat şi împărăţiia tare au destrămat; Zenon împăratul desfătărilor dându-să şi de grijea publicăi puţin îngrijindu-să. Aşijderea la anul 479 Theodoric, domnul gotthilor, cu pradă în Greţia, cevaşi n-au putut isprăvi, căci Sabinian hatmanul oştilor de la Iliria, ieşind înainté lui, l-au oprit şi l-au împins înapoi. Leat 479 Theodoric Schithul, ficiorul lui Thriarie, cu gotthii întrând în Thrachia, au prădat-o, pănă au vinit şi supt zidurile Ţarigradului şi ar fi luat şi cetatea de n-ar fi simţind vicleşugul oamenilor săi, de care lucru, sculându-să de supt Ţarigrad, s-au dus la Illiria, unde cădzind de pe cal şi dând într-o suliţă ce sta la un car înfiptă, s-au înţăbat într-însa şi au murit. Aicea, cu acest Cap, sfârşitul Cărţii aceştiia vrând să dăm, pentru dovada traiului romanilor în Dachia supt stăpânirea împărăţiii romanilor, iară nu a altora au fost, dovada cea mai de pre urmă vom aduce, la care socoteala noastră, ca la un fier de corabie, neclătit şi nemutat legând, nu numai cât în vremile trecute Dachia supt stăpânirea romanilor să să fie ţinut, să va cunoaşte, ce încă pentru vremile viitoare (carile sint să dzicem înainte), mare lumină, de adeverinţă Hronicului nostru va aduce şi precum canoanelor, carele cititoriului nostru întăi am dat, în toate potrivindu-să, iară socoteala potrivni[ci]lor împotrivindusă, să va arăta. Deci dară, leat 483, Evaric, domnul gotthilor, în Galia după ce domnisă 17 ani, au murit şi au stătut în locul lui domn, ficior lui, Alaric. Iară Theodoric, carele era din familia Amalilor, alt „domn a gotthilor, plecându-se împăratului cu mare cinste l-au priimit Zenon, puindu-l mai mare pre învăţătura oştilor şi însămnându-l să fie şi consul şi cătră acesta l-au pus voievod pre oştile Dachiii măluroasă (carea precum să fie o parte de Ţara Munteniască, mai denainte am arătat), şi pe cél din Misia”, unde au stăpânit acea voievodzie pănă la anul 487. Într-acesta an scrie acelaşi istoric, precum „Theodoric Amali, săturându-să de binefacerea lui Zenon în Misia, s-au viclenit şi hotarăle împărăţiii au început a prăda; împotriva a căruia, macar că Zenon şi arme gătasă, însă au scornit mai bine prietenéşte şi cu binişor să-l poarte; şi aşé l-au îndemnat mai bine să între în Italia, giuruindu-i precum îi va da şi cărţi şi agiutoriu pentru ca să-l primască, întrând acolo”. Theodoric încă, după sfatul împăratului lăsindu-să şi „vădzind că alalţi gotthi din neamul lor acmu în Galia lin trăiia şi audzind precum herulii, neam prost şi întunecat, Italia, ca cum li-ar hi fost de moşie, vrea să o ţie, îndată cu toţii ai săi s-au gătat să margă la Italia”. Şi aşé, leat 490, ”Theodoric Amali (carele mai pre urmă s-au chemat Veroneanul), pe la mijlocul iernii, s-au sculat cu tot neamul gotthilor, cu muieri cu copii şi cu toată povijie caselor şi ieşind din Misia, au purces spre Italia. Odoaţer, domnul herulilor, vrut-au să-i închidză calea la munţi, ce ceva a isprăvi n-au putut. Apoi la apa Sonţium ş-au dat războiu, unde Theodoric au fost biruitoriu; de ciia iarăşi l-au biruit la Verona şi aşéşi de tot au spart pe Odoaţer. După izbândă îndată au luat şi cetatea Verona; pentru aceiea de ciia s-au chemat Veroneanul. Odoaţer pierdzind războiul şi oamenii au fugit la Roma; ce romanii având cărţi de la Zenon, pentru ca să priimască pe Theodoric să le fie craiu, n-au priimit să lasă pe Odoaţer în cetate. El vădzind că şi în Roma nu l-au priimit, a fugit la Ravenna, unde aşijderea nepriimindu-l, cu sabiia ş-au făcut cale în cetate.” După acéia Odoaţer, mai culegând oaste, iarăşi au avut cu Theodoric războiu la apa Duca, ce şi acolo bătut şi gonit fiind, au fugit la Ravenna. Theodoric de ciia încungiurând Ravenna au bătut-o 3 ani nepărăsit. Odoaţer, macar că de demult, noapté fugisă din cetate, vădzind că acmu n-are ce să mai face, au cădzut la rugămente şi la pace, poftind pe Theodiric să priimască să fie amândoi soţii şi să împărţască de atocma în Italia, care Theodoric întăi au priimit, apoi, chemând pe Odoaţer la veselie, l-au omorât şi au rămas el de ciia singur stăpânitoriu. Iată, iubite cititoriule, de adeverinţă iubitoriule, cum de frumos şi de curat arată şi dovedesc istoricii că Zenon împăratul au făcut pe Theodoric voievod (au precum cuvântul scriitoriului iaste maghistru) oştilor din Dachia şi din Misia, dară dacă nu era supt stăpânirea romanilor, ce căuta oastea romăniască în Dachia? Şi ce ar fi pus pe Thedoric maghistru oştilor, în ţară de alţii ţinută. Aicea să dzicem şi noi cuvântul lui Costin logofătul că rău să prinde mano ţigănéşte. Iar de ar socoti că acea diregătorie, carea au avut Theodoric în Dachia şi în Misia, supt acela nume, adecă să se cheame că Dachia au fost stăpânită de gotthi, şi aşé nu să prinde, şi nu mano, ci aşéşi nici lado loc n-are, în limbă ca aceasta ţigănească. Nu să prinde, dzic, că-i orânduit de altul a fi într-o diregătorie, nu iaste stăpânire slobodă precum lătinéşte dzicem: „Dominium absolutum”, stăpânitoriu în voie lăsată; ce de la altul ţinută şi dependens. Iară noi pentru voia celor ce vor vrea să-şi ţie pizma cea dintăi neschimbată, macar că le dăruim şi aceasta şi să dzicem, că Theodoric întăi au fost voievod în Dachia de la Zenon împăratul orânduit, ce apoi viclenindu-să, au ţinut-o în putére şi slobod; ce şi aşé tot încă nu să prinde. Întăi că scriitorii dzic că Theodoric au ieşit cu tot neamul său din Misia, iară nu din Dachia de unde să cunoaşte, că după ce s-au viclenit Theodoric, romanii din Dachia şi slujitorii ei s-au tras de lângă dânsul; iară de ar dzice împotrivnicii că aceasta scriitorii nu pomenésc, vom lăsa şi aceasta după voia lor. Ce aşé această stăpânire a lui Theodoric, mai mult de trii ani n-au fost, căci el s-au arătat nepriiatin împărăţiii, leat 478, iar din Misia cu totul s-au rădicat, leat 490. Deci stăpânire sau mai adevărat să dzicem tirănie, numai de trei ani, adevărată stăpânire nu să poate chema. Rămas-au dară romanii în Dachia noastră de la Traian Marele pănă la această vréme nemutaţi şi prin toate răzscoalele câte s-au tâmplat neclătiţi, precum din istorici am arătat ş-am dovedit. Ce pănă Capul acesta a sfârşi, pentru ca tot prepusul de stăpânirea gotthilor să rădicăm, pănă mai pre urmă unde s-au aşédzat să arătăm. Gotthii dară, după ce au biruit ş-au omorât pe Odoaţer, Theodoric mai pre urmă au făcut pace cu burgundionii, ş-au cumpărat de la dânşii cămpii Lunguriii, iară pre rămăşiţa herulilor, din Italia scoţindu-i, i-au aşedzat pe supt munţi, locurile lor gotthilor săi împărăţind; şi acolo au rămas de ciia toţi ostrogotthii. Între acestea, Zenon împăratul, din băutură fără măsură l-au lovit cea nevoie şi atâta l-au ţinut de mult cât toţi s-au gândit că au murit şi îndată l-au şi îngropat, puindu-i piatră mare deasupra; apoi, în mormânt iarăşi la fire viindu-şi, au început a striga, ce nime să-l scoaţă n-au vrut şi mai vârtos împărăteasa Adriana să-l lasă să să înnăduşeaacă au poroncit; căci fiind eretic pelaghian, în boala lui, altă n-au fost strigând, fără numai pe Pelaghie ereticul; alţii dzic că pe patrichiu Pelaghie să fie strigând, pre carele fără nici o vină l-au fost omorât. Murit-au Zenon împăratul, leat 491, în luna lui marte, după ce au împărăţit ani 17, luni 3. În locul lui Zenon împărătesa Adriana şi senatul au rădicat la împărăţie pe Anastasie, ce i-au fost dzicând Silenţearul, adică Trecătoriul, în luna lui mart, în şeptesprădzéce au stătut împărat.
• Leat 483
• Marţelus
• Leat 487
• Leat 490
• Marţelus, acoloşi
• Cassiodor şi Iornand
• Procopie, De gotthi, Cartea 1
• Grigorie Tudroneanul, Cartea 2, Cap. 3 şi 4
• Theofan, în Hronicul Alexandrin
• Zonora, Cartea 1
CARTEA A CINCEA
Carea arată greutatea aceştii istorii şi pricina a continuaţiii ei. Aşijderea arată când şi cum s-au schimbat numele Dachiii în Voloscaia, Volohia sau Valahia şi precum acest nume cum moldovénilor, aşé munténilor, prin multă vréme, au fost unul şi de obşte, iară mai pre urmă s-au despărţit
CAPUL I
Arată-să greutatea aceştii istorii
Mărturisim şi nu fără puţină tânguială ne cutremurăm, de mare şi de nepurtat greuinţa carea asupră-ne vine; căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclătite stau; şi multe, şi împletecite împidicături înaintea paşilor ni să aruncă, carile şi paşii înainte ai muta ne opresc şi calea Hronicului nostru slobod a alerga, tare astupă; şi ca troeanii omeţilor de vivor şi vi[s]col în toate părţile spulbăraţi şi aruncaţi, cărările céle mai denainte de alţii călcate, atâta le acopăr şi le ascund, cât nu fără mare frica primejdiii ne iaste, ca nu cumva pârtea rătăcind şi cărarea pe carea a merge am apucat pierdzind, cursul istoriii noastre în adânci vârtopi şi neâmblaţi codri, de povaţă lipsit să cadă şi aşé la doritul popas şi odihnă să nu putem agiunge. Ce întăi pre Dumnădzău, carele iaste calea şi povaţa spre tot adevărul într-agiutoriu chemând, pre cât în slabe şi slăbănoage putinţele noastre va fi, cea de demult şi de la mulţi părăsită cale a cerca şi urmele céle astupate şi pierdute a adulmăca şi a le descoperi ne vom nevoi; şi macar că precum simţim mai de la toţi istoricii (carii pănă acmu ducătorii şi îndreptătorii noştri era), părăsiţi şi într-un chip oarecarele mai de tot (însă nu de tot) lepădaţi sintem; însă după cuvântul ce să dzice: Tot ispiteşte dragostea, toate biruéşte nevoinţa, cu care învitare oarécum de iznoavă însufleţindu-ne, nu aşé de tot nedejdea vom lepăda, nici greuimea sarcinii aşé de tot-de tot ne va spăriia, cât de nu în spate a o rădica, macar din locul său a o muta şi cât de puţin a o porni, să ne ispitim. La carea de vom fi poftii şi nevoinţii noastre dobânditori, cu atâta mulţămiţi şi contetuiţi vom fi invitând şi îndemnând pre alţii carii decât noi în puteri mai bogaţi vor fi (că precum şi sint, şi după noi mulţi vor fi, cunoaştem şi mărturisim), grea povara aceasta cu vârvul dégetului, din mijlocul căii rădicând-o ca pre un bulgăr, scandalul piciorului departe să o zvârliască; şi aşé de ciia altora lor următori călătoriia uşoară şi cale deşchisă să facă, căci cătră céle aflate pre lesne iaste a adaoge, dzic cei ştiutori.
CAPUL II
Arată-să pricina spre îndemnarea continuaţiii Hronicului
Pierdut aş fi fost (omenite cititoriule) toată nédejdea şi denainte împotrivnicilor şi sabiia din driapta şi scutul din stinga aş fi scăpat; şi aşé, precum să dzice cuvântul şi osteninţa şi undelemnul în zădar aş fi fost cheltuit, şi mai mult cursul Hronicului înainte a duce, de tot aş fi rămas, de n-aş fi fost, după multă trudă şi sfărmare de cap aflat, precum pentru lucrurile Dachiii noastre de au şi tăcut unii, iar nu toţi istoricii condéile ş-au frânt: nici tăcérea celor mai vechi aşé de tot museele, cămările unde stau la citială sau la învăţătură, celor mai noi a închide au putut, cât vechimea vremilor şi mulţimea annilor stăpânitoarea ştiinţii şi întruducătoarea uitării, aşé de tot şi peste tot să să poată face. Noi dzicem istorici, însă nu noi a veaculu nostru, ce noi a veacului după cei vechi scriitori, carii macar că nu după puţine a soarelui învârtejiri, ca dintr-un greu somn deşteptându-să şi ca prin odihnă lucrurile mai marilor săi în mente aducându-şi, cu slove a le însămna şi celor mai pre urmă viitori, ca pre o materie gata în palmă-le puind, spre tocmirea, orânduiala şi aştérnerea lor a-i îndemna şi a-i învăţa au început. Şi aceştia de ciia din céle puţine şi ameliţate însămnări, istoriile vremilor trecute ca dintrun adânc întunéric la lumină şi la prăvala lumii li-au scos şi li-au arătat. Că precum cineva când află vreo parte de sferă sau de cerc de fier sau de lemn, de pe încujbătura carea véde în parte cea aflată, pre lesne poate giudeca cât să fie fost sfera sau cercul, când au fost tot şi întreg. Într-acesta chip Omir, domnul poeticilor, din puţine însămnări a altora, prin stâlpi, prin marmuri şi prin moşi în moşi pomeniri, după 200 de ani, toată şi întriagă istoria Troadei şi războiul a tuturor grecilor la dânsa au scris şi la un loc culegând-o, la ştiinţa oamenilor au scos-o; din céle, adică puţine ştiute şi cunoscute arătând şi cu tari argumenturi dovedind, ce au trebuit cei vechi să dzică şi n-au dzis, ce au trebut să scrie şi n-au scris. Aşé Irodot, întăiul istoricilor, după mie şi sute de ani istoriia sa au scris; şi trăind, el cu 444 de ani mai înainte de Domnul Hristos, pomenéşte şi de facerea Turnului Vavilonului. Aşé şi istoria împărăţiii persilor şi lucrurile ellinilor, cu multe sute de ani mai înainte de dânsul făcute, şăruind. Părintele istoriii s-au numit, nu doară că toată istoriia sa din crierii săi au născut-o, ce că ce de atâta vréme înainte împrăştiiată şi netocmită, prin puţine însămnări (precum mai sus dzisem) şi pomeniri tăvălindu-să, la orânduială şi ştiinţa tuturor o au adus. Aşé Thuchidid, carele al doilé după Irodot istoria ellinilor săi au scris, aşé alalţi vechi şi elenéşti scriitori, lucrurile cu sute şi mii de ani înainte din istoriile sale încep. Aşé Xenofont, aşé Dionisie Alecarnisău, aşé Pavsanie, aşé Cfintius Curţius, carele au trăit 48 de ani după naşterea Domnului Hristos, au scris istoriia lui Alexandru Marele Machedon, a căruia împărăţie şi fapte au stătut mai înainte de Cfintus Curţius cu 360 ani. Aşé Plutarh, după 400 ani, au scris de lucrurile lui Filip şi a lui Alexandru. Să nu pomenim aicea pre Moisii, marele proroc şi hatman nărodului izrailtean, carele cu suflarea Duhului Sfânt scrie istoriia facerii lumii, carele au fost mai înainte de dânsul cu multe vacuri. Ce să pomenim pre Iosif şi Filon, carii iudei fiind şi în limba eliniască, pre la anii după naşterea Domnului Hrisrtos 60 şi 70 pănă la 90, istoriile sale au scris, şi mai ales Iosif, carele au alcătuit carte de véchimea lucrurilor iudeeşti de la începutul neamului său pănă la vrémea lor, istoriia de atâtea mii şi sute de ani, din puţine fântânele istoriii sfinte, în mari ape şi râuri prefăcănd-o. Aşé Titus Livius, carele au trăit pănă la anul după naşterea Domnului Hristos, al noaăsprădzécelea, au scris istoriia romanilor şi lucrurile mai denainte de dânsul o mie şi mai bine de ani. Aşé toţi alalţi luând, şi cu puţinéle semne îndămânându-să, istoriile sale au şăruit şi la cel cădzut a lor stat şi chip li-au adus. Acestora dară şi noi a ne uita de vom îndrăzni, ce spaimă şi ce ruşine ne va timpina şi macar că cu întriagă a inimii ştiinţă dzicem, că nu doară cinstea şi lauda a pomeniţilor istorici pretendeluim vom să cérem, (că aceasta de am şi gândi nespălată pata feaţii noastre am pune), ce ca moimâţa lucrurile omeneşti uimind, după slabe puterile noastre, ne vom nevoi, ca din însămnările şi toanele unor mai pre urmă istorici, la ivală şi la arătare să scoatem, ce au lipsit în cei vechi şi ce au trebuit să nu lipsască, adecă célea ce istoricii cei mai vechi, sau cu condeiul liau trecut sau de nu li-au trecut,cu răutatea vremilor ni-au pierit, sau de sint şi de faţă, ce sint puţinéle şi amelăţături numai, pre larg şi mai curat să le aşedzăm; precum pofta adeverinţii şi a iubitorilor de ştiinţă adevărată poftéşte să le dovedim, precum cestea, ce cât de târdziu şi de nou să dzic, altele să nu fie fără numai iarăşi acélea ce în vremile lor adevărat au fost şi s-au lucrat. Şi dzisele cestor mai de pre urmă nu scornituri de crieri (nu de Dumnădzău acestea în capul vreunui istoric de adeverinţă iubitoriu să încapă), nici povestiri plăzmuite, ce célea ce cu condeiul atuncea trecute, acmu din închisoarea uitării izbăvindusă, la lumina pomenirii să vie, precum cursul Hronicului pre la locurile şi vremile sale, înainte privélii şi giudecăţii cititoriului le va pune şi le va arăta.
• Anastasie
• Marţelin şi Zonaras, Cartea 14, Cap. 2
• Leat 499
• Calviz, în Hronologhie la acesta an
• Patavie, în Sămăluirea vremilor, Partea 1, Cartea 7
CAPUL III
Arată-să cea dintăi a bulgarilor ieşire spre părţile împărăţiii romanilor
Întăi dară trebuie să să pomenească că noi în a Hronicului nostru, Carte 3, Cap. 2, 3, curat am arătat, precum minciunos şi cu năpaste iaste Dachiii numele Flachiii, pre carile vor unii aşé numai pe-ntreg şi fără nici o socoteală, cu mulţi ani mai denainte de desălecatul ei cu romani să i-l dea şi cu năpaste asupră să i-l puie, unde noi pre scurt pentru aceasta ameliţind, cuvântul am cruţat, că aicea la locul său, pe larg să-l dzicem şi să-l arătăm. Deci pricina şi născătorii acestui nume nou a Dachiii fiind întăi bulgarii, întăi pentru a lor ieşire într-aceste părţi, să dzicem trebuiaşte. După prădzile Attilii (pentru carele în Carte trecută mult s-au dzis), cu 48 de ani mai pre urmă, scrie Marţelin, precum leat 499, în 7 ani a împărăţiii lui Anastasie împărat (precum însămneadză Calvizie la acesta an şi Petavie, Partea 1, Carté 7, iar Gheorghie Chedrin dzice, într-al 10-lea şi al 11-lea an a împărăţiii lui Anastasie, despre părţile Crivăţului s-au arătat întăi spre părţile Evropii neamul varvarilor bolgari, carii pănă atuncea nici vădzuţi, nici audziţi, necum ştiuţi, era în părţile împărăţiii romanilor. Acéştia dară bulgari rădicându-se de piste apa Volga (de pré care şi numele au), fără véste şi tot de o dată au întrat în hotarăle romanilor şi pănă la Thrachia peste Dunăré prădând, mari răutăţi şi jacuri au făcut; împotriva a cărora Anastasie împărat trimiţind oaste, li-au ieşit înainte la apa ce să cheamă Zursa şi dându-le războiu, fură romanii biruiţi; multe capete de frunte şi 4.000 de slujitori pierdzind. Împăratul Anastasie, vădzind că împotriva a neam vrăjmaş ca acesta cu armele ceva nu va putea folosi, multă sumă de bani dându-le, i-au mai potolit şi într-acea dată din hotarăle împărăţiii să iasă i-au înduplecat. Bulgarii înapoi întorcându-să, tocma la locul lor să să fie întors, au prin locurile hotarălor împărăţiii să fie rămas, la istorici curat a cunoaşte n-am putut. Ce atâta numai cât iarăşi acela istoric scrie, precum la anul 502, bulgarii iarăşi să fie întrat cu pradă şi să fie vinit pănă aproape de Thrachie. Aicea cititoriul bine de va lua sama acestor doaă prădzi a bulgarilor, a doaă lucruri va însămna, carele, precum trebuie cunoscându-să, multă lumină socotélii ce vom să dzicem vor da; unul dară iaste, că în prada dintăi au trecut bulgarii prin Dachia, Misié, pănă la Thrachia; iară al doilea precum s-au apropiat numai de Thrachia, din carea aiavea iaste, că bulgarii sau aproape de Dachia au stătut când s-au întors din năvala dintăi, sau în singură Dachia spre părţile câmpului s-au oprit, adecă spre Nistru. Deci, oricum ar fi fost, într-alt chip nu să poate înţelége fără numai că bolgarii prin Dachia li-au fost a tréce la Misia şi la Thrachia şi ochii lor de ochii romanilor întăi în Dachia să fie dat, apoi aiurea. Această socoteală adevărată să fie, dintr-acelaşi istoric să dovedéşte, de vréme ce scrie că bulgarii, la a doa vinire trecând în Misia au rămas într-însa şi Anastasie împăratul cu de-a sila de acolo să-i scoaţă neputând, li-au dat cale să triacă în Pannonié. Şi aşé bulgarii, leat 504, au trecut Dunărea şi au întrat în Pannonia, unde îndată au luat cetatea Sirmion (carea să fie fost dimpotriva Beligradului aiure am arătat), de unde să cunoaşte, că de n-ar fi trecut întăi prin Dachia (măcar că aceasta istoricul anume nu pomenéşte), n-ar fi scriind, că din Misia sculându-să au întrat în Pannonia, carea iaste pesté hotarul Dachiii spre Apus, precum şi de aceasta în doaă, trei locuri s-au pomenit. Rămâne dară adevărul, precum bulgarii, când de la Volga au ieşit, întăi să fie vădzut în Dachia pre romanii acolo trăitori şi pre acei romani să-i fie numit cu numele carele au fost având în limba lor romanii, pentru carea acmu aşé pre rând vine cuvântul să cercăm, să aflăm şi să arătăm, romanii la limba bulgăriască (carea una cu cea slovenescă să fie, nime să va afla să tă[gă]duiască), ce nume au avut.
• Leat 502
• Leat 504
• Hronograful slovenesc, Glav
CAPUL IV
Dovedéşte-să precum numele Dachiii bulgarii să-l fie schimbat şi precum moldovanul şi romanul în limba lor tot un nume au
Cu greşită a voroavei deprindere, Non usu, sed abusu, s-au părut precum numele Dachiii şi a romanilor într-însa lăcuitori, într-alt nume s-au numit,că precum cu bună dovadă sintem să arătăm, nu mutat numele, ce într-altă limbă tălmăcit să fie şi tălmăcirea deciia să să fie ţinut în loc de nume nou; iar amentréle în hirişiia sa şi Dachia şi romanii din Dachia, precum d-inceput s-au numit, tot aşé şi astădzi să număsc. Aflăm dară din hronicul slovenesc, precum cel vechiu a romanilor nume, la limba slovenească, să să fie chemat Volohă, carea anume astădzi ni-l dau noaă moldovénilor (şi macar că şi munténii tot supt acest nume să cuprind, însă mai pre urmă li-au dzis multéni, de carea mai înainte să va dzice), odânăoară romanii pe slovéni de la Dunăre, într-acesta chip scrie: Volohom je naşedşim na Dunajckija sloveny; i sedşm im v nih, i nasilujuşcim im slovene i v prişedşe sedoşa ovina Vislereţe i prozvaşja poljane i proci. Aşé aceastaşi, cu acesteaşi cuvinte mărturiseşte, şi letopiseţul rusesc cel mare, de pre carea şi pănă astădzi cei ce vor scrie hiriş slovenéşte, când ar vrea să scrie numele romanului şi a moldovanului, într-alt chip să le dzică nu poate, fără numai şi cestuia şi celuia volohă; iară când ar vrea nu după limba slovenescă, ce după cea lătinească să scrie, atuncea volohă numele hiriş rămâne a romanilor din Dachia, adecă din Moldova, iară romanilor din Italia, rimlene, de pe numele, adecă a Romii. De unde decât zările soarelui mai luminos să véde că bolgarii întăi de romanii din Dachiia dând, pre hireş numele romanilor în limba slovenească lor ştiut, volohi, i-au chemat, adecă români şi ţara Dachiii, în carea romanii lăcuia, Voloscaia Zemle, adică ţara sau pământul romanilor. Aceştei socoteale neclătite mărturii ne sint toate neamurile a cărora limbă pre limba slovenească maică să cunosc, precum sint: rusii, căzacii, léşii, bolgarii aceştia, slovenii (carii mai pre urmă şi ei au vinit în părţile Evropii), boemii, sirbii, bosnénii, şi alalte neamuri carele vor mai fi, toate acéstea, după cel hireş şi vechi nume a romanilor, în limba lor, volohi ne dzic şi noaă şi romanilor din Italia, care neamuri de ciia, mari şi vestite crăii în Sarmatia, în Misia (căci în Dachia noastră vreun niam de aceştia să să fie stăvit, la vreun istoric a videa nu ne s-au tâmplat), în Thrachia, în Dalmaţia, în Panonia, în Illiria şi în Bohemia, au pus şi au întemeiat (carele tuturor ştiute fiind, acmu aicea mai mult a le număra nu ne vom zăbăvi) şi de la dânsele altele cu vréme desprindzindu-să, ca cum în limba lătinească şi românească nou nume ar fi priimit – Dachiii Valahia; şi românilor din Dachia, adică tuturor romanilor, cu un nume de obşte, valahi li-au dzis, iară amentréle numele acesta, după tălmăcirea limbii slovenéşti căutându-să, nici mutat, nici schimbat iaste, precum am dzis, roman, şi Voloscaia Zemle, ţara romanilor, precum noi singuri şi astădzi români ne dzicem.
• Létopiseţul slovenesc pentru multe neamuri a slovénilor, Cartea 1
• Gluverie, Întruduceré în gheografie de Dachiia, Cap. 18
CAPUL V
Arată-să precum numele Valahiii, după acéste tâmplări, multă vréme cu moldovénii, tuturor românilor, de obşte au fost
După schimbarea sau mai adevărată tălmăcirea numelui Dachiii în Volohia, multă vréme toate trei ţărâle pomenite cu un nume s-au numit, pănă adecă când domniia, dintr-una în doaă, s-au despă[r]ţit, pre care vréme partea Valahiii cea mai mare, de pe apa Moldova a toată ţara mutând, s-au numit Moldova, singură Ţara Muntenească cu numele Valahiii rămâind. Ce pentru adeverinţa acestui lucru, a noastră socoteală într-o parte dând, singure mărturiile gheografilor să aducem şi pentru noi ei să grăiască. Scrie Iohan Bund din Gloverie gheograful: „Lăcuitorii, dzice, acestor ţări (adecă a Moldovei şi a Munteniii, şi a Ardialului) mai denainte au fost gheti, cărora, după socotela lui Plinie, romanii li-au dzis dachi; iară după acéia s-au despărţit Dachiia aceasta într-alte numere noaă. Deci carea demult s-au fost chemând Dachia din mijloc, apoi s-au numit Transilvania, adecă cum dzicem noi Ardialul. Între aceasta şi între Dunăre s-au dzis Valahia mică, adecă Ţara Muntenească. Între Valahie mică şi între apa Prutului, aşijderea între Prut şi între Nistru pănă la Marea Neagră, s-au chemat Valahié mare, adecă Moldova.” Aşijderea, acelaşi gheograf, de Transilvaniia, Carte 9, dzice: Care ţări acmu cu deosăbite numere să chiamă Valahia şi Moldavia în vrémile mai vechi tot c-un nume, Valahia să chema. Deci, noi mai mult cuvântul nelungind, pentru acesta a Valahiii de obşte nume, cu mărturiia streinilor, pre cititoriu îndestulit să fie poftim, iară noi vom arăta pricina cum streinii şi megiiaşii de prinpregiur, şi când au început pré acéstea ţări cu ale sale numere a le chema.
CAPUL VI
Arată-să pricina căci ţărâle acéstea mai pre urmă cu deosăbite numere s-au numit
Pricina pentru căci nu toţi streinii pre aceste doaă ţări (căci pentru ţara Ardialului aicea nu dzicem) în trei féliuri le număsc, aiave iaste, căci, precum am dzis mai denainte, acéstea doaă ţări supt un nume a Valahiii cuprindzindu-să şi pănă când era supt o stăpânire şi supt un domn, numai cu însămnarea Valahiii mari şi mici să despărţiia; iară după ce s-au despărţit, pre vrémile lui Dragoş Vod’ Moldova şi pre a lui Radul Vod’ Negrul Munteniia, Moldova ş-au schimbat şi numele şi de pe apa Moldovei sau de pe cel mai vechiu nume Molisdaviia s-au numit Moldova. Munténii ş-au ţinut numele cel de bolgari pus, Volohia sau Valahia, carele în limba noastră să dzice Ţara Românească. Léşii, rusii şi alte limbi toate, câte de la Moldova spre Crivăţ trăiesc (macar că volohii, din Voloscaia Zemle ş-au schimbat numele în moldovéni şi în Moldova), însă ei, cu toţii, numele carile întăi de la bolgari au rămas, să li-l rădice n-au priimit; ce tot cu acel vechi nume volohi, adecă romani, i-au chemat şi-i chiamă şi pănă astădzi. Vecinii despre Apus numele nou priimind, precum moldovénii singuri s-au chemat lor moldavi şi ţărâi Moldavia i-au dzis şi-i dzic. Aceasta noi mai înainte în multe locuri am pomenit din istoricii léşeşti şi din Bonfin şi Leunclavie. Vecinii despre Amiadzădzi, carii întăi era împărăţiia grecilor, amestecând şi cel mai demult şi cel mai nou, şi din doaă un nume alcătuind, li-au dzis moldo-vlahi şi ţărâi Moldo-Vlahia. Turcii mai pre urmă (o! căci nici n-au dat Dumnădzău, nici noi, nici altă limbă creştiniască, vecini ca aceştia să nu fie avut) i-au dzis: Cara Bogdan, de pre numele lui Bogdan Vod’, tatăl lui Dragoş Vod’, iară moldovénilor bogdanlu, adecă oamenii lui Bogdan. Leunclavie, în Pantecte, la numele Bogdan, dzice că moldovénii aşé să să fie chemat, tocma de pe vremile împăratului Vasile Bulgarocton, într-a căruia vréme au fost stăpânind ţărâle acéstea un Bogdan şi pentru adeverinţa cuvântului aduce mărturie pe Zonoras, istoric vrémilor acelora, a căruia loc şi noi aiurea pre larg l-am pomenit. Tătărâi şi după numele ce li-au dat turcii şi după numele ce ş-au pus singuri, şi bogdanlu dzic moldovénilor, şi boldovan schimbând slova dintăi m în buche. Deci pentru numerele Moldovei şi a moldovénilor aşé, iar pentru numele munténilor într-alt chip, că întăi moldovénii schimbându-şi ei singuri numele, precum am dzis, au schimbat şi a munte[ni]lor, căci ei spre părţile munţilor mai mult lăcuind, liau dzis munténi, adecă oameni la munte trăitori şi ţărâi lor, Ţara Muntenească. Léşii, rusii şi alte limbi, câte moldovénilor numele să schimbe n-au priimit, pentru ca să facă deosăbiire numerilor acestor doaă ţări, au priimit numele caréle moldovénii li-au dat şi li-au dzis molténi, schimbând numai n în lude. Vecinii despre Apus aceasta neînvoind, li-au ţinut tot numele cel dintăi care li-au fost dat bolgarii şi le dzic şi astădzi valahi, schimbând numai amândoi o, o, în a, a. Grecii precum moldovénilor aşé lor numele li-au alcătuit şi li-au dzis ugro-vlahi şi ţărâi Ugro-Vlahia. Turcii mai pre urma grecilor, oarecé stricând numele grecesc (că cât nu pot turcii să scrie numele străinilor ştiu toţi carii au ispita scriitorilor turcéşti), le dzic iflac sau în nume alcătuit cara iflac, care nume macar că iaste să-l tâlcuiască, vlah negru, adică de pe numele lui Negrul Vod’, domnul muntenésc sau pentru căci toţi munténii sint mai negri la faţă; însă şi aceasta pricinesc, cum orthografia turcească arată că iaste strămutat numele din cel alcătuit grecescΟ: ύγγρο -βλάχος, ugrovlahos, dâznidc că amentrelea ar fi trebuit să fie alt neam carele să să cheme ac iflac, adecă vlah alb şi împotriva aceluia acesta să să chéme vlah negru, care nici au fost, nici iaste; iară alalţi turci proşti le dzic cara vlah, care nume din orthografia turcească să să fie stricat aiavea iaste, căci la orthografia turciască nici un nume nu să află carele să înceapă din doaă slove mute, cumu-i v şi l în cuvântul vlah; pentru aceia cei ce scriu cu orthografie, înaintea lui f şi lui l adaog un i şi scriu şi citesc iflac, iară nu flac sau vlah. Muntenii singuri a tuturor nume puse, nicicum priimind, ş-au ţinut numele cel de moşiie şi să număsc şi astădzi români, adică romani. Jéle că unii din scriitori în diplomatele domnilor săi şi într-alte cărţi nesocotind ce cinste cuprind numele român, scriu numele de greci împrumutat ugro-vlah, adecă, căci sint mai aproape de hotarăle unguréşti sau căce Radul Vod’ Negrul despre ţara unguriască au vinit. Aşé dară de schimbarea numelui Dachiii şi de numerele carile astădzi ţin romanii, carii într-însa lăcuiesc, înţelegându-să, noi de acmu la cursul Hronicului şi la calé de unde né-am abătut ne întoarcem.
CAPUL VII
Dau-să şi alte canoane trebuitoare pentru mai curată înţelégerea Hronicului înainte
Pănă a întra la Cartea ce urmadză aceştii părţi, pentru înlesnirea cunoştinţii adevărului am socotit şi alte canoane, cătră céle dintăi a adaoge, pentru căci schimbăndu-se numele Dachiii în Valahia şi cu a ţărâi şi a lăcuitorilor într-însa romani, istoriile streinilor vecini, nu puţină confuzie în cunoştinţa şi deosăbirea numerilor fac, un nume adecă pentru altul luând, şi lucrurile ce s-au făcut într-o parte a Valahiii, le socotesc într-alta făcute, pentru carea nu puţină amestecătură şi greşală videm făcută şi în mapele gheograficeşti céle mai vechi, în carile pe Valahia mare, adecă pe Moldova o pun în locul Valahiii mici şi împotrivă pe cea mică, în locul celei mari. Aşé de ciia locurile, cetăţile, apele şi hotarăle tot strămutate şi schimbate mărg. 1. Canonul întăi iaste unde să va pomeni în Hronic numele ţărâlor acéstea, de să va aduce mărturiia istoricului leşesc, rusesc şi a altor neamuri pentru carile am dzis, precum numele cest mai de pre urmă, Moldova, n-au priimit; să să ştie că de va dzice istoricul Voloscaia Zemlia, pentru Valahia mare, adecă pentru Moldova dzice. Aşe va dzice: voloh, pentru romanii carii au lăcuit în părţile Valahiii mari înţelége. 2. Al doile Canon iaste, că unde să va pomeni din istoric latin Valahia sau vlah, pentru Valahie mică, adecă pentru Ţara Muntenească înţelége. 3. Al triilea canon iaste, că noi pănă acmu, urmând istoricilor vechi, ţărâle amândoaă supt numele Dachiii cuprindém, care numere de acmu lăsindu-l, unde vom pomeni Valahia, pentru amândoaă ţărâle vom înţelége, iar când vom vrea să pomenim pentru vreo parte, atuncea cu deosăbit nume, precum trebuinţa istoriii va pofti, Volohia mare sau Volohia mică vom dzice. 4. Al patrulea canon iaste, înainte prin multă vréme de ani, la istoricii greceşti şi ellineşti, pentru Dachia sau Valahia, cevaşi a să pomeni neaflând, mai cu de-adins dzice, pentru lucrurile carile s-au făcut prinpregiurul Valahiii, din carele macar că istoricii tac, însă starea şi traiul romanilor în Valahia să înţălége, după pravila canoanelor, carele am dat întăi, că tăcérea în istorii, precum nu pune, aşé nu rădică lucrul. 5. Al cincilea canon iaste că de să va pomeni din istoric ellinesc Valahia, iară nu Moldo-Vlahia sau Uggro-Vlahia, iaste prepus pentru o parte, au pentru toată Valahia, va să înţăleagă? Şi atuncea cititoriul să socotească pentru lucrul ce să povestéşte, spre care parte mai aproape cade; deci spre carea va fi mai aproape, pentru aceia să să înţăliagă, adecă precum pomenéşte Nichifor Grigoras (caută mai pre larg mai pre urmă), precum craiul sirbăsc au luat pe fata a domnului de Vlahia; trebuie a să înţelége că pe fata domnului muntenesc au luat, căci muntenii sint mai aproape de sirbi sau precum va vrea cititoriul să giudece că din lucru ca acesta al istoriii, primejdiia minciunii nu să aduce, ce greşala să face numai în numere.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org , 2014
Corectare text: Enciclopedia Dacica, 1523 caractere |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
