Ei cer să cânt... durerea mea adâncă S-o lustruiesc în rime şi cadenţe Dulci ca lumina lunei primăvara Într-o grădină din Italia. Să fac cu poezia mea cea dulce Damele să suspine, ce frumoase Pot fi pentru oricine. Pentru mine Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură, Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi, Să reciteze versuri de-ale mele Spre-a coperi cu-espresia adâncă Unei simţiri adevărate - nişte mofturi.
Mai bine-aş smulge sufletul din mine, Aş stoarce cu o mână crudă, rece Tot focul sânt din el, ca în scânteie Să se risipe, pân-se va-njosi Să animeze pe deşerţi şi răi. O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea Adevărată şi neprefăcută V-ar topi ochii şi a mea cântare V-ar arde sufletul din voi... Atuncea E şi mai rău - şi-atunci şi mai puţin Va gândi cineva pe un moment L-acel nefericit ce le-a avut. Voi le citiţi ca să puteţi a plânge - Căci prin izvor de lacrimi mor dureri - Voi ştiţi c-o mână - oricare-ar fi - v-atinge Fruntea cea plină de sudori, şi dulce Va răcori bolnava fierbinţeală Şi stavilă la lacrime va pune C-o sărutare... La mine, Ce singur stau cu fruntea-ntunecată, Ce nu pot plânge pentru că durerea Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru L-a împietrit... la mine Nimeni nu va gândi, nici a gândit. La ce? Au nu ştiu ei cu toţii Că dacă vor seca a mea durere Cu mângâieri - atuncea şi izvorul De cânturi va seca... Nebuni! vă iert... O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt De tine-aproape să mă-nec în tine! Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre, Ai răcori durerea-mi înfocată Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide A tale-albastre hale şi măreţe; Pe scări valuri coborând în ele, Aş saluta cu aspra mea cântare Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei. - "Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",
Râzând Odin şi ridicându-şi cupa M-ar saluta. - Şi haina ceea lungă Şi albă creţii ar arunca de neauă Şi părul lung mi s-ar îmfla de vânt. - "Un scaun pentru bard" - şi-n scaunul nalt De piatră, cu sprijoanele lui nalte, Eu m-aş simţi că-s uriaş. Şi zeii mângâind lungele barbe, Nălţând privirea-n bolţile antice Spre a-şi aminti dulci suveniri, M-ar asculta spunându-le de lumea Cea de pitici, ce virmuieşte astăzi Pe ţărâna ce-au locuit-o ei. - "Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut C-atât de mizerabilă a deveni. Seminţa cea din zei născută". Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă Ridică cupa lui cu mied: - "Ascultă, Nu mi-i şti spune ce mai face ţara Ce Dacia se numea - regatul meu? Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră, Cu murii de granit, cu turnuri gote, Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?" - "Nicicum, o, Decebal. O văd Pentru întâia dată acum înălţată Prin părul tău ca o coroană mândră, Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit." - "Dară urmaşii acelor romani?" - "Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii Pigmei sunt azi pe vechiul glob... dar ei Între pigmeii toţi sunt cei mai mici - Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei. Romani sau daci, daci sau romani, nimic N-aduce aminte de-a voastră mărire. Orice popor, oricât de prăpădit O piatră va găsi, sau o bucată De fier ori de aramă, ca să sape Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat -
Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii Şi ospătaţi cu ei - în colbul negru Uitat ş-uşor al vechiului pământ. Dar ei... De-ar merge-n sud şi nord - nimica. Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi Ce stau deocamdată numai pre pământul Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi De alt popor mai tare, iubitor De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina Şi gloria celor ce sunt." - "Ah! ce-am dori în ora morţii mele, Roma să guste pân-în fund păharul Mizeriei şi-a decăderii, într-atât Încât să se despreţuiască ei pe sine - Asta s-a împlinit... Romanii vechi şi mândri, Învingătorii lumii, au devenit Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei? Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând Să strige ca cucoşii... un popor Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui S-ajungă la d-acestea." - "Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică."
- "E tot atâta."
- "De unde vii?" întreabă Odin blând. - "Am răsărit din fundul Mărei Negre, Ca un luceafăr am trecut prin lume, În ceruri am privit şi pe pământ Şi-am coborât la tine, mândre zeu, Şi la consorţii tăi cei plini de glorii. De cântec este sufletul meu plin. De vrei s-auzi al iernii glas vuind Şi lunecând prin strunele-mi de fier, De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i Sunete-adânci şi nemaiauzite, Ordonă numai - sau de vrei ca fluviul De foc al gândurilor mele mari
Să curgă-n volbură de aur pe picioare De stânci bătrâne, într-o limbă aspră Şi veche - însă clară şi înaltă Ca bolţile cerului tău, o, Odin, Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde Ca să-mi câştig cununa mea de laur. Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie... Dară De la pitici eu nu primesc nimica." - "Sărman copil - zice bătrânul zeu - De ce răscoleşti tu toată durerea Ce sufletul tău tânăr a cuprins? Nu crede că-n furtună, în durere, În arderea unei păduri bătrâne, În arderea şi-amestecul hidos Al gândurilor unui neferice E frumuseţea. Nu - în seninul, În liniştea adâncă sufletească, Acolo vei găsi adevărata, Unica frumuseţe... (Fruntea-i înaltă, De neauă coperită, şi coroana-i De stele-albastre strălucea în hală, Şi vorba lui blândă era duioasă.) ... Din cupa mea de aur bea auroră S-între seninul blândei dimineţe În pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci Portalele nalte de la hale Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri De neauă albă, ca argint din Ophir, Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul. Acolo printr-acele lungi coloane Suspendă lampe mari ca nişte albe lune Ce împlu lumea visurilor mele Cu o lumină dulce, albă, caldă. Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite, Cărările-s de pulbere mai albă Ca-argintul cel de viu. - Un aer Blând argintiu îţi va îmfla tot părul,
Vei răsufla miroase dulci de crin, Talarul tău va lumina în noapte - Prin hale vei zări blândele-mi zâne, Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce e frumos." O vorbă zice - murii cei albaştri Ai mării, desfăcuţi în două, -mi lasă Privirea într-un labirint de neauă: Coloane nalte, bolţi arcate splendid, Pe ele lune lin ardeau... şi-n umbra Cea clar-oscură-a stâlpilor de neauă Văzut-am o copilă dulce-înaltă, Subţire ca-ntruparea unui crin. Frumosu-i păr de aur desfăcut Cădea pân-la călcâie, haina-i albă Udă părea de moale - strălucită Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi, Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă În van a împleti părul de aur, Gura-i o roză surâzând deschisă, Ochii-i albaştri luminau ca stele, Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine Haina cea lungă şi bogată. - "Vino, Odin îi zice, blând copil al mării. Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii S-au coborât în noaptea noastră clară - Să cânte roagă-l." Ca o umbră Strălucind argintiu în clară noapte S-apropie... - "O, nu te teme, -mi zice, Tu, ce nu temi furtuna şi durerea, De ce să tremuri la a mea privire?" Lin tremură glasul ei blând în noapte. - "O, zână, nu de frică, de plăcere Tremură-n mine sufletul meu bolnav. Să cânt? Dar oare la a ta privire Nu amuţeşte cântul de-admirare - Nu eşti un cântec însăşi - cel mai dulce, Cel mai frumos, ce a fugit vodată Din arfa unui bard? O, fecioară,
Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ţi, Să uit de lume, ah! să pot uita Fierea cu care ei m-au adăpat În lume. Cine-ar fi ştiut Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă, Ca un mărgăritar, topit din visul Mării întregi, Şi nu te temi că aurul din plete-ţi Se va topi în stele - şi că păru-ţi Amestecat cu ele-ar străluci În noapte-albastră a acestei lumi; Şi nu te temi că glasul tău Va-ndulci vecinicia cea amară A mării!" - Măgulitor, ea zice, Ş-o roză ea lasă pe a mea gură, Cu tânăr miros - roza gurei sale. - Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri, Sufletul tău cel blând, nevinovat, Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur, L-aş presăra-n cărarea ca de neauă: O închinare l-a tale picioare Mici, dulci şi albe. O, Odin, Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării, Pe fruntea ei coroană pune, mare, De diamante, umede, topite În strălucirea lor cea înfocată, Căci ea-i regina frumuseţii - a lumii. Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri Şi glasul ei îmi şopti în ureche: - Voi îndulci tot chinul, tot amarul Cu care-n lume ei te-au adăpat - Căci te iubesc, sărmanul meu copil.
Şi Odin îşi deschise ochii albaştri Şi mari, râzând cu ei - iar zeii Lin şoşoteau între ei bătrâneşte Şi surâzând îşi aduceau aminte De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse În negura secolilor trecuţi.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org |