Partea a II-a. Subspecia sau rasa: Vlahul.
Capitolul V. Vlahii
MOTTO
"Faptul că poporul român se înfăţişează de la început format din două pături distincte: proprietari şi iobagi, care se definitivaseră înainte de secolul al XIV-lea, şi că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate".
Constantin Giurescu. Studii de Istorie. Antologie de Dinu C.Giurescu. Editura Eminescu 1993 p.328:
Creşterea şi descreşterea convertibilităţii dinarului roman
 Constantin Giurescu unul dintre marii istorici pe care i-a produs România , în anul 1915 publică studiul "Vechimea rumâniei în Ţara Românească ...", în care declară categoric, că numele de rumâni reprezintă numai pe iobagi, dar nu explică, de unde venea această denumire dată iobagilor, fonetic atât de apropiată de denumirea de "roman", care - în conştiinţa poporului - era considerată că ar fi fost denumirea etniei care locuia în Dacia, actualmente România. În 1916, el publică studiul Despre rumâni , din care am reprodus o frază care sintetizeza interesul nostru pentru numele: VLAHII, pe care poporul român l-a purtat din secolul al III-lea e.n., până în secolul al XIX-lea.
"Pentru străini toţi locuitorii Vlahiei erau vlahi; hainele,vitele ca şi orice produs din această ţară,erau vlahe". Despre rumâni. Memoriu citit la Academia Română în şedinţa din 11/24 dec. 1915."
Nici un istoric nu arată ce legătura ar exista între numirile de român sau rumân şi Vlah. În Istoria Românilor, editura Europa Nova. Bucuresti 1999. J.C.Dragan la p. 43, emite o ipoteză, de o logică impecabilă, arătând următoarele:
"Când se vorbeşte de romanizarea Daciei, trebuie să se ţină seama de un aspect ignorat în mod deliberat sau mai puţin cunoscut: ea face corp comun cu blocul romanităţii orientale, care începe din Istria şi de la Marea Adriatică până în Marea Neagră, din Carpaţii Nordici până în Munţii Pindului, în nordul Greciei".
Civilizaţia romană a avut efecte atât de durabile, instituţiile sale fiind baza dezvoltării civilizaţiei occidentale, încât atunci când se doreşte a analiza fenomenul evolutiv omenesc în Europa, trebuie inceput măcar de la sfârşitul acestui imperiu, adică de la împărţirea lui, din anul 395 e.n., în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol si Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milan. Actul scindării gândit de contemporanii Împăratului Teodosie, mai mult ca o împărţire administrativă, s-a dovedit a fi o împărţire definitivă, în sensul că reunirea într-o singură împărăţie nu s-a mai realizat niciodată în cursul istoriei. În realitate 'scindarea imperiului Roman din anul 395', este actul al doilea, din procesul falimentării morale şi materiale a sistemului economic, social şi politic, în fapt totalitar reprezentat de imperiul Roman. Actul întâi al acestui proces falimentar, l-a constituit, administraţiei romane, din Dacia şi din Germania, din anul 276, hotarele imperiului Roman în Europa, devenind fluviile Rin şi Dunăre. Actul întâi a avut o continuare prin retragerea administraţiei romane, în anul 333 din insulele Britanice.
Bine înteles că falimentarea morală a imperiului Roman a precedat şi a determinat, falimentarea materială a imperiului Roman. Modul cel mai sintetic de ilustrare a evoluţiei spre faliment a economiei imperiului Roman, o demonstrează evoluţia dinarului. Imperiul Roman fusese întemeiat de August Octavian în anul 27 î.e.n.. În perioada care a urmat, cursul dinarului a fost exprimat prin conţinutul său în argint, adică convertirea în argint, la cerere, a dinarului. Valoarea maximă a dinarului a fost atinsă sub împăratul Traian, când dinarul putea fi schimbat pentru argint, la 93% din greutatea sa. Este posibil ca această situaţie economică exceptional de bună, din timpul împăratului Traian, să fi fost influenţată şi de intrarea în exploatare a minelor de aur din Dacia Felix. Exploatarea minelor de aur, se făcea în bună parte cu mâna de lucru recrutată din afara Daciei propriu zise, pentru că partea bărbătească a Dacilor, fusese omorâtă sau se refugiase la triburile geto-trace din afara realmului imperiului roman, numai cei care fuseseră făcuţi sclavi intraseră în minele de aur. Noii veniţi proveneau mai cu seamă din peninsula balcanică iliro-traco-geto-dacă romanizată 40%, din orientul mijlociu grecizat-romanizat 20%, restul din peninsula italică şi alte părţi ale imperiului.
Fusese adoptat etalonul argint, şi nu aur, pentru că aurul era principala monedă de plată pentru obţinerea grâului din Egipt, Sicilia, şi alte surse, cu care era hrănită gratis populaţia plebeie a Romei, şi legiunile romane. Tot cu aur se plăteau şi produsele importate din Orient, în special India, în schimbul mătăsurilor şi al mirodeniilor. Datorită acestor plăţi efectuate în aur, în lumea apuseană, traditional preţul aurului a rămas până în ziua de astăzi mai mare decât preţul argintului. În timpul împăratului Adrian, care l-a urmat la domnie pe Traian, conţinutul în argint al dinarului a scăzut la 87%. Nu este exclus ca unul dintre factorii care a condus la scăderea convertibilităţii dinarului, să fi fost şi scăderea producţiei de aur, din Dacia, având în vedere performanţele reduse ale tehnologiei de extracţie a aurului din mine în acea epocă, fapt care explică şi decizia de mai târziu de evacuare a Daciei. În anul 244, sub împăratul de origină arabă, Filip, conţinutul în argint al dinarului roman ajunge 0.5%, ca în sfârşit în anul 276, când armatele Romei se retrag din Dacia, conţinutul în argint al dinarului roman să scadă la 0.02%.
Sclavagismul - principala formă de energie
Majoritatea istoricilor, consideră că economia romană era o economie sclavagistă, deoarece aproape singura formă de energie, disponibilă în lume, în acea epocă, era constituită de forţa muschiulară omenească. Întrucât nu se inventase tehnologia pânzelor de corabie şi a morilor de vânt, această formă de energie nu era disponibilă pentru omenire. Deşi barbarii germani posedau tehnologia morilor de apă, care ar fi putut fi adoptată şi în imperiul Roman, în special la Roma ea era interzisă pentru că ar fi produs somaj în cadrul populaţiei plebee, parazitară, dar cu drept de vot. Deşi tehnologia tracţiunii carelor pe şoselele romane, care cuprindea construcţia vehiculelor şi a harnaşamentelor, era intens practicată, dovadă şanţurile săpate în pavajele de piatră ale drumurilor romane de către roţile carelor, ferecate în fier, ea nu trecuse şi în agricultură, pentru că plugul va fi inventat abia în evul mediu de către năvălitorii Slavi. Este drept că Romanii posedau "aratrul", un instrument fără "cormană", care era tractat în cruciş şi curmeziş şi care lăsa un teren ce se putea lucra apoi, mai uşor de către sclavi, tot cu hârleţul sau sapa. În ceea ce priveşte obţinerea de produse fabricate, ele nu puteau fi decât rezultatul muncii manuale. Din cauză că principala formă de energie - era cea umană - armata romană era preocupată ca să captureze din lumea barbarilor, un număr maximde sclavi, pe care apoi îi vindeau întreprinzătorilor romani, prin intermediul pieţelor de sclavi. Întrucât agricultura, era principala industrie a imperiului, şi întrucât productivitatea muncii în agricultură era extrem de joasă, nevoia cea mai mare de sclavi era resimţită în agricultură. Atâta vreme cât energia furnizată de sclavi a fost principala formă de energie, iar sclavagismul a fost o formă de combatere a suprapopulării, sclavagismul nu a putut să fie înlăturat din realitatea socială a omenirii. Sclavagismul a dispărut de la sine, numai treptat pe masură ce s-au găsit alte forme de energie mai ieftine, aşa cum a fost tracţiunea animală în agricultură, pânzele de corabie şi morile de vânt, morile de apă etc.; iar în mod radical şi definitiv numai atunci când revoluţia industrială, care prin arderea combustibililor fosili - cărbunele, petrolul şi gazele - în motoarele cu aburi şi cu combustie internă a furnizat omenirii energia de care avea nevoie.
Roma în perioada de sfârşit a imperiului
Războaiele purtate de Imperiul Roman erau războaie imperialiste. Romanii porneau un război, numai din considerente economice, bine justificate. Aşa se explică faptul că Romanii nu s-au extins în nordul şi răsăritul Europei, unde nu exista nimic demn de a fi cucerit. În schimb s-au extins în Orientul Apropriat şi Mijlociu: grecesc, egiptean, israelit, persan si fenician, unde era o mare densitate de populaţie, civilizată şi producătoare de bunuri agricole şi manufacturate. În Răsăritul Europei nu au mers mai departe de Dacia cea bogată în aur, iar în nord, nu mai departe de sudul Insulelor Britanice unde se găseau bogate mine de cositor. Războaiele romane erau concepute, ca să se asigure întotdeauna o superioritate militară zdrobitoare, în comparaţie cu posibilităţile militare ale adversarei sale. Superioritatea era realizată prin concentrarea forţelor necesare, în locul dorit, la momentul ales de Comandamentul Roman. Romanii nu se bazau pe elementul surpriză, greu de realizat cu forţe de infanterie, la mari depărtări de Roma şi atunci când armatele romane înainte de a da vreo bătălie, în prealabil, ani de zile înainte, construiau poduri definitive şi şosele. Imperiul Roman nu-şi permitea să piardă vreun război. Uneori pierdea bătălii, dar întotdeauna revenea şi câştiga războiul. Unul dintre aceste războaie, în care în primele expediţii, Romanii au obtinut unele rezultate, dar care nu au fost durabile, este războiul din Dacia (101-106 e.n.), în care pentru a-l învinge pe Decebal, a fost nevoie de construirea primului pod peste Dunăre, la Turnu Severin (Drobeta), şi o şosea care să traverseze munţii Carpaţi şi să ajungă în inima regatului celui bogat, al lui Decebal.
După părerea multora dintre istorici, Imperiul roman a atins apogeul în timpul împăratului Traian (98-117 e.n.). Războaiele sale sunt un exemplu de imperialism, în care în mod conştient, a urmărit două scopuri: obţinerea de rezultate economice imediate, pentru a returna trezoreriei imperiale, cheltuielile ocazionate de campania militara, şi rezultate economice de lungă durată, care să justifice, cheltuielile ocazionate de anexarea teritoriului cucerit. De aceia Traian pregătea în mod meticulous campaniile sale, dovadă construirea podului peste Dunăre de la Dobreta şi termina cuceririle sale cu organizarea temeinică a teritoriilor cucerite. Nici un alt împărat roman, nu a lăsat posterităţii, memoriile sale în piatră, aşa cum a lăsat Traian în Forul Roman, Columna care povesteşte întreaga epopee a războaielor dacice. În afară de Dacia, Traian a cucerit, în ordine: în anul 114 e.n. Armenia, în anul 115 e.n. Mesopotamia până la fluviul Tigru, adică Irakul de astăzi, iar în anul următor, anul 116, traversează râul Tigru, cucerind parte din Iranul de astăzi, ajungând până la golful Persic, şi anexează întreg teritoriul sub numele de Parţia.
La capătul celălalt al masei de uscat euro-asiatice, la oceanul Pacific exista celălalt colos al civilizaţiei omeneşti: Imperiul chinezesc. Între cele două imperii existau deosebiri esenţiale. Imperiul chinez era bogat datorită muncii populaţiei chinezeşti, şi de aceea avea o mentalitate bazată pe defensivă, aşa că a construit un zid de apărare, fără echivalent în lume, şi a imaginat o politică de izolare faţă de restul lumii. În contrast cu Imperiul chinez, Imperiul roman era sărac, aşa că avea o mentalitate de prădător, şi de aceea a construit un sistem de poduri şi şosele, şi o flotă ambele fără precedent în lumea veche, pentru a putea atinge, cu legiunile şi galerele sale în toate colţurile imperiului, care se afla în permanentă extindere, apropriindu-şi nu numai bunurile materiale ale popoarelor cucerite, ci şi valorile culturale ale acestora. Am călătorit în urmă cu câţiva ani, pe şoseaua strategică romană din Grecia, care este reconstruită cu fondurile Uniunii Europene, şi care se întinde din Peloponez, trecând prin Corint şi urmărind malul Mării Egee, legând Atena de Constantinopol. M-a impresionat măreţia concepţiei şi fantastica realizare; la fiecare 165 de kilometri, încă se află castre romane, care au funcţionat permanent, fiind preluate de Imperiul Otoman, si de la aceştia din nou de Greci. Distanţa de 165 de km între castre, a fost stabilită ca fiind un releu, la o zi distanţă unele de altele, legătura între ele fiind asigurată de curieri pe cai, schimbaţi din loc în loc, pentru transmiterea ordinelor. Concepţia de apărare a Chinezilor, era diferită de cea a Romanilor, şi pentru că populaţia imperiului chinezesc era uniformă, compactă într-un teritoriu şi ajunseseră prin gradul de civilizaţie, să difere complet de populaţiile nomade din afara zidului. Romanii în schimb, transformaseră - prin forţă - într-o împărăţie unitară, dar total neuniformă, o multitudine de etnii diferite, vorbind o mulţime de limbi şi dialecte diferite, şi foarte inegale ca dezvoltare pe scara civilizaţiei umane. Romanii, pentru a putea romaniza, acest conglomerat uman, aveau la dispoziţie câteva instrumente puternice: pax romana asigurată de legiunile romane; limba latină ca mijloc de comunicare; podurile şi şoselele care asigurau legătura dintre provincii; dar mai cu seamă legile romane civilizatorii. În comparaţie cu nivelul de dezvoltare al barbarilor, legile romane erau democrate şi progresiste. Dar cu toate că legislaţia romană era democratică şi progresistă, prin faptul că ea nu se aplica decât oamenilor liberi, cetăţeni romani din peninsula Italică, deci nu numai că nu era universală, dar mai grav, era sectară. Împăratul roman Caracalla, în anul 212, face pasul decisiv înainte, în procesul de romanizare al imperiului atunci când proclamă că orice om liber, din cadrul imperiului, devine cetăţean roman. Există o similitudine între ceea ce se petrecea în Imperiul Roman în secolul III cu ceea ce se întâmplă în secolul XXI în Uniunea Europeană, a cărei extindere, urmăreşte să transfere oameni, din rezervorul uman uşor asimilabil din Răsăritul Europei în Apusul Europei. Practic, armatele romane învingătoare, creiau în teritoriile cucerite, o catastrofă de mari proporţii, prin omorârea şi luarea în sclavie a părţii masculine a populaţiei din teritoriile pe care le cucereau, precum şi jefuirea resurselor agricole, animaliere şi a oricăror alte bunuri. Sclavii erau duşi, la pieţele de vânzare a sclavilor din imperiu. Familiile romane din clasa de mijloc, posedau în medie circa 8 sclavi, cei bogaţi în jur de 1000 de sclavi, iar împăraţii în jur de 20 000 de sclavi. Roma în perioada de extindere avea o populaţie de circa 1 500 000 de oameni din care circa o treime, erau plebeii, care primeau gratuit, o pâine de 0,75 kg. zilnic. Populaţia de sclavi, care făceau muncile din domeniul prestărilor de servicii, gladiatori, dar şi tutori, erau în număr de circa 400 000. Restul populatiei libere era formată din: patricieni, intelectuali, actori, negustori, meseriaşi, cărăuşi, muncitori specializaţi în construcţii capitale, şi altele, care făceau ca un oraş de asemenea mărime să funcţioneze.
Cumpărătorii de sclavi, erau în special moşierii, adică patricienii dintre care se recruta elita politică: senatorii. Aceşti senatori-latifundiari nu plăteau impozite, iar cum activitatea principală a Senatului se reducea la aprobarea de noi impozite pe care trebuia să le plătească restul populaţiei, ei veneau la Senat numai atunci când era vorba de a se vota o lege care-i interesa şi pe ei, ceea ce era întotdeauna cazul, numai atunci când era în joc Tezaurul Romei, adică acordarea de fonduri pentru organizarea de campanii militare. Latifundiile se creaseră, în decursul timpului, prin concentrarea în mâna latifundiarilor, prin cumpărare a pământurilor care fuseseră distribuite legionarilor la sfârşitul campaniilor militare, deoarece aceştia nu aveau nici cunoştinţele agricole necesare, dar nici înclinarea de a se speti, muncind lotul militar cu care fuseseră improprietăriţi. În majoritatea timpului, patricienii nu locuiau la moşiile lor, pentru că în perioada târzie a imperiului, siguranţa lor personală, nu era asigurată în vilele lor de la moşii, fie din cauza eventualelor incursiuni ale bandelor de barbari, fie din cauza eventualelor răscoale ale sclavilor. În acelaşi timp, toate afacerile importante, toate intrigile politice, şi toate distracţiile se derulau la Roma, nu în provincie, aşa că moşiile erau lăsate pe mâna vechililor. Lupta aparent între păgânism şi creştinism, adică între religii, era în realitate lupta dintre posesorii de sclavi apăraţi de păgânism şi cei care nu posedau sclavi, şi care doreau ca prin eliberarea sclavilor, patricienii să piardă avantajul muncii ieftine, şi deci să se creeze o redistribuire a proprietăţilor, pe baza concurenţei de pe o piaţă a muncii liberă.
Naşterea romanităţii orientale (protoetnia vlahă)
Maximinus I Gaius Iulius Verus (235-8) Tracul: "El merită să fie considerat ca primul dintr-o linie impozantă de Împăraţi Romani de la Dunăre, izvorâţi dintre cele mai valoroase popoare războinice din Imperiul Roman". (The Roman Emperors [...] 31 BC - AD 476, Michael Grant. Ed. Charles Scribner's Sons, New York 1985). Din şirul acestor Împăraţi Romani de la Dunăre, Airelian Lucius Domitius Aurelianus (270-5), născut în Moesia Inferioară, este cel care decide să fixeze graniţa Imperiului Roman pe Dunăre.
Abandonarea Daciei, era raţională deoarece nu avea graniţe naturale uşor de apărat, şi în plus era despărţită de Imperiul Roman prin fluviul Dunărea. Cu partea din populaţia Daciei, care consimţise să fie evacuată, înfiinţează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. Diocleţian, Gaius Aurelius Valerius (284-305), născut în Dalmaţia, este cel care pune la punct sistemul Tetrarhia, un guvern militar format din doi tetrarhi seniori şi egali, având rangul de Augustus, secondaţi de doi tetrarhi juniori şi egali, cu rangul de Cezari, responsabilităţile fiind împărţite teritorial în: vest şi est, care avea menirea să asigure o succesiune în baza meritului şi a seniorităţii, nu una întâmplătoare. Evident - ca orice convenţie între oameni care nu ţine seama de legile naturale, în cazul de faţă: lupta intraspecifică - pentru cei care nu înţeleg fenomenul evoluţionist, tetrarhia s-a transformat în anarhia. Diocleţian îl numeşte pe Maximian Marcus Aurelius Valerius (286-305 şi 307-8), originar de lângă Sirmium, mai întâi (285) în rangul de Cezar, iar apoi (286) în rangul de Augustus, egal cu el însuşi, în vest şi doi Cezari: Constantius I Chlorus Flavius Iulius (Palidul) (305-6), originar din Dardania (Moesia Superioară) în vest şi Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-11), originar din Dacia Ripensis, în est. Diocletian se retrage (305) şi-l obligă şi pe Maximian, să se retragă şi el, cei doi Cezari (Chlorus şi Galerius), devenind Auguşti iar Cezari fiind numiţi: Severus II Flavius Valerius (306-7) şi Gaius Galerius Valerius Maximinus II Daia 310-13). La moartea lui Constatius I Chlorus (306), Galerius îi numi, în vest, simultan Augustus pe Severus II, şi Cezar, pe fiul lui Constantius I Chlorus: Flavius Valerius Constantinus I (306-37), care fusese născut la Naissus în Dacia Ripensis - care va deveni Magnus - iar pentru creştini va deveni 'Sfântul Constantin şi mama sa Elenaţ. Aranjamentul care-l lăsa pe din afară, nu putea fi acceptat de Maxentius Marcus Aurelius Valerius (306-12), fiul lui Maximian şi despotul gărzii pretoriene. El obţinu investitura de la Senat şi de la populaţia Romei şi-l rechemă din retragere pe tatăl său Maximian. Pe rând Severus II, Galerius şi chiar Maximian, înaintează spre Roma, pentru a-l detrona, cu armate care însă dezertează. Maximian se refugiază la Constantinus I Magnus, şi cu ocazia căsătoriei fiicei sale Fausta cu Constantinus I Magnus îl înaintează, pe acesta, la rangul de Augustus, apoi trădează, capturând Massilia, posesiunea ginerului său, din care cauză Constantinus I Magnus îl atacă şi Maximian îşi pierde viaţa.
Valerius Licinius Licianus, fiu adoptiv al lui Diocletian, care la fel cu toţi ceilalţi protagonişti menţionaţi în cadrul subtitlului prezent: naşterea romanităţii orientale, fără excepţie, care au devenit în prima generaţie, din părinţi ţărani sau păstori, direct împăraţi romani, deci şi el fiu de ţăran, originar din provincia Dacia Ripensis, a fost înălţat la rangul de Augustus, la Conferinţa de la Carnuntum (308), atribuindu-i-se provincii care aparţineau Cezarului Maximinus II Daia, pe care Licinius în lupta (310) care a urmat l-a învins şi l-a omorât. După ce Galerius moare (311), Constantin I Magnus (312) invadează Italia, unde Maxentius poseda o armată de patru ori mai numeroasă, decât armata invadatoare a lui Constantin I Magnus, dar cu toate acestea, acesta, reuşeşte ca prin Victoria (312) de la podul Milvian peste Tibru, învingându-l pe Maxentius, care se îneacă în Tibru să schimbe nu numai faţa Imperiului Roman ci şi soarta întregii civilizaţii vestice. El declară că înainte de bătălie a avut o viziune: o cruce luminoasă pe cer purtând inscripţia: in hoc signo vinces. În consecinţă, bătălia a fost considerată de istoricii creştini, drept una decisivă asupra păgânismului, ceea ce era de fapt perfect adevărat. Lumea Romană era acum divizată între Constantin I Magnus şi Licinius. Constantin I Magnus îi acordă dreptul lui Licinus de a legisla în cadrul jurisdicţiei sale, în schimbul recunoaşterii de către acesta a rangului de senior Augustus pentru el însuşi. În 313, Licinius se căsătoreşte cu Constantia sora lui Constantinus I Magnus, acceptă intrarea religiei creştine în panteonul religiilor din Republica Romană şi retrocedează - prin Edictul de la Milan - toate averile confiscate de la creştini. Peste numai un an însă, Licinius, reîncepe persecuţia creştinilor din jumătatea răsăriteană a Republicii romane unde îşi exercita autoritatea. Constantinus I Magnus câştigă bătălia de la Cibale, la 8 octombrie 314, şi în consecinţă cucereşte întreaga peninsula Haemus (balcanică), cu excepţia Traciei. Licinius în calitatea sa de exponent al partidului politeist, sclavagist, continuă persecuţia creştinilor, aşa că nouă ani mai tarziu, Constantinus I Magnus, dă curs plângerilor creştinilor persecutaţi de Licinius, şi porneşte o nouă campanie militară în contra acestuia, câştigă o victorie la Adrianopole (323), îl urmăreşte în Anatolia unde la Chrysopolis pe data de 18 Septembrie din acelas an, îl înfrânge încă odată, iar în anul următor (324) îl prinde şi-l execută.
În acest fel Constantinus I Magnus, reuşeşte pentru prima dată în mai mult de un secol, să rămână singur Imperator, de la râul Clyde din Insula Britanică până la râul Eufrat din Persia. În felul acesta, rămânând singurul Imperator al imperiului - deoarece fusese recunoscut de toate legiunile care formau armata - şi ne mai făcând parte dintr-un guvern de coaliţie, în care fiecare Imperator-asociat, avea un număr de legiuni care-l susţineau, Constantinus I Magnus a reconstituit în mâna sa toată puterea executivă şi legislativă, care înainte de Diocletian aparţinuse Senatului. Deoarece el era fiu de Imperator, şi fusese ales Imperator, iniţial pentru a urma tatălui său care murise, el întemeiase de fapt o dinastie, aşa că Constantinus I Magnus, este cel care transformă Imperiul condus de un guvern de coaliţie militar, într-un Imperiu condus de un împărat ereditar. Pentru a consolida moştenirea sa, lăsată celor trei fii ai săi, el mai întreprinde două măsuri absolut necesare: unificarea bisericii creştine, baza puterii sale politice si militare, prin sinodul de la Nicaea, din anul 325, şi mutarea capitalei imperiului pe locul unde exista satul Bizanţ, pe data de 11 mai 330. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, era mai cu seamă o mişcare cu caracter ideologic, prin care panteonul politeismului şi al sclavagismului era părăsit, şi era înlocuit cu un imperiu creştin condus de:
"un suveran, de drept divin, ales şi inspirat de Dumnezeu si bucurându-se de o autoritate absolută; persoana lui era considerată sacră şi la fel tot ce era in jurul lui, tot ce făcea, primea acelaş epitet;" (Ch Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine,p.22 . Traducere de Ileana Zara. Editura pentru literatura 1969).
Mutarea capitalei la Constantinopol era însă în esenţă, şi o mişcare practică deoarece costa mai ieftin decât reconstrucţia Romei. Vechile familii patriciene care aveau interese, moşii şi sclavi în Italia, un sistem politic cu rădăcini adânci clientelare, şi pe plebeii parazitari şi veşnic nemulţumiţi - cu alte cuvinte pe cei care aveau cel mai mult dreptul să poarte numele de Romani - nu au mai putut să aibă în Roma, ostatic, Senatul, pe care să-l oblige să le subvenţioneze stilul de viaţă parazitar, intrucât Senatul a fost mutat în noua capitală. În plus partea apuseană a imperiului, prezenta o rentabilitate economică scăzută în comparaţie cu partea răsăriteană a imperiului, şi în acelaş timp, un risc mult mai mare din partea năvălitorilor germani. Roma propriu zisă din cauza mlaştinilor pontine - 160 000 ha la 40 km.distanţă - care era un focar de ţânţari Anopheles transmiţători de malarie, a lipsei de canalizare, a întregului fond locativ foarte vechi, devenit insalubru, şi lipsa sclavilor care în trecut erau utilizaţi la muncile de servicii, devenise un loc unde viaţa era grea, neplăcută, nesigură şi nesănătoasă, ceea ce se oglindea în rata naşterilor, mult mai joasă decât media de naşteri înregistrată în provinciile imperiului. Mutarea capitalei de la Roma, pe locul satului Bizanţ, a fost poate măsura cea mai importantă, care a făcut ca să existe întotdeauna un Imperiu de Răsărit, la Constantinopol, întâi Roman, apoi Bizantin, la urmă Otoman. În faza iniţială Imperiul Roman Oriental cu capitala la Constantinopol, după separarea din anul 395, în conformitate cu: Ch. Diehl, în lucrarea menţionată mai sus, Marile probleme ale istoriei bizantine, pp.23-24, arată următoarele:
pp. 23-24.- "Care era întinderea acestui imperiu ? Pentru a ne da seama de aceasta, e destul să consultăm Notitia dignitatum care datează cam din anul 400. Imperiul din orient era împărţit în două prefecturi de pretoriu, cea din orient şi cea din Iliria. Fiecare din aceste prefecturi cuprindea un număr oarecare de dioceze [...] În prefectura din orient se numarau cinci dioceze[...]Fiecare din aceste dioceze era împărţită într-un număr oarecare de provincii [...] 6 pentru Tracia, în total 49.[...] Prefectura Iliria era mai puţin întinsă: avea două dioceze, a Macedoniei care număra 6 provincii, şi a Daciei care avea 5; cu totul 11".
J.C.Drăgan, în cartea sa Istoria Românilor , pp.44-46 (Editura Europa Nova, Bucureşti 1999), scrie că într-o perioada de 375 de ani (235 e.n.-610 e.n.), timp în care au domnit 80 de împăraţi, 40 erau originari din partea europeană, răsăriteană a imperiului, adică din Panonia până la hotarele Greciei, deci iliro-traco-geto-dacii romanizaţi, sau urmaşi ai coloniştilor romani din alte părţi ale imperiului, naturalizaţi în peninsula Haemus. Istoricul german Fr. Altheim, citat de J. C. Drăgan, numeşte această perioadă, epoca împăraţilor-soldaţi. De fapt denumirea de impăraţi-soldaţi, este improprie deoarece inţelesul noţiunii de imperator , nu-şi pierduse încă sensul adevărat, Roman, acela de însărcinat cu puteri depline, pentru rezolvarea unei situaţii de criză, pe durata crizei. În acest sens, imperatorul, nu putea fi decât un soldat nu şi un împărat - având puterea executivă, limitată la armată. Puterea politică civilă executivă, într-un cuvânt 'guvernul' de unde emana toată autoritatea în republica romană, era senatul, care delega puterile sale imperatorilor. Senatul, vota legile în baza cărora acţionau Imperatorii. Legile votate aveau scopul dublu de a pune la dispoziţia imperatorilor mijloace legale, în baza cărora aceştia să poată rezolva crizele, împiedicându-i totdeodată de a improviza, ceea ce le-ar fi crescut independenţa faţă de Senat, facilitându-le tendinţa naturală de a se transforma în dictatori. Tot senatul elibera din trezoreria republicii, sumele necesare formării legiunilor şi cereau socoteală pentru sumele cheltuite, acordând 'triumful' imperatorilor în funcţie de rezultatele obţinute. Accepţiunea modernă a termenului de împărat - aceea de monarh ereditar, absolut sau constituţional - este o corupere a democraţiei şi a republicanismului original roman, urmarea abuzului puterii şi a corupţiei societăţilor omeneşti. Metodele prin care senatul roman a combătut tendinţa imperatorilor, de a acapara puterea, erau multiple, mai importante fiind: numirea simultană a mai multor imperatori, incluzând teritorialităţi limitate - spre exemplu est sau vest - sau subordonări limitate, imperator şi imperatori asociaţi. În conformitate cu teoria darwinistă, s-a creat o permanentă stare de criză, o luptă pentru putere, a tuturor în contra tuturor, care a condus la întărirea rolului armatei în viaţa statului, inversând rolurile, adică numirile imperatorilor, fiind făcute de diferitele grupuri de armate - est sau vest - ceea ce la moartea lui Teodosie (395) a condus la scindarea imperiului în: Imperiul roman de răsărit şi Imperiul roman de apus.
În perioada (235-610 e.n.) în care, Balcanii, au furnizat imperiului roman 40 din totalul de 80 de Imperatori, dintre care cel mai însemnat - din toate punctele de vedere - pentru evoluţia omenirii, a fost Constantin cel Mare (307-337), se poate afirma că scena politico-militară a imperiului roman a fost dominată de descendenţi ai daco-geto-traco-ilirilor romanizaţi, sau de romani de diverse origini colonizati în peninsula Haemus (Balcanică). Aceasta situaţie a putut să existe, numai pentru că soldaţii din care erau formate legiunile, ajunseseră să-şi aleagă imperatorii, în loc ca aceştia să fie numiţi de Senat. Rezultă probabil, că daco-geto-traco-iliro romanizaţi, în armată erau grupul etnic cel mai numeros, deoarece pământul din Italia se afla în mâinile patricienilor, şi ca atare împroprietărirea veteranilor, după fiecare campanie, o perioadă îndelungată, a fost făcută prioritar în peninsula Balcanică, fiind cea mai apropiată de Italia, transformând-o într-o pepinieră de personal militar. A avut importanţă şi faptul că, Balcanii formau trăsătura de unire dintre posesiunile romane din orient şi cele din occident. Nu poate fi ignorat nici factorul timp, deoarece Grecia, fusese cucerită de către generalul roman Mommius, încă din anul 146 î.e.n.,. El a înlocuit, în Grecia, toate democraţiile cu oligarhii. Nu trebuie uitat că cucerirea Galiei de către Cezar, a fost făcută un secol mai târziu: 58-50 î.e.n. Scopul urmărit de Caracala atunci când în 212 e.n. acorda cetăţenia romană, tuturor oamenilor liberi din imperiu, era ca să poată recruta soldaţi din provinciile puternic romanizate. Creştinarea întregei zone balcanice şi a zonelor adiacente balcanilor: Dacia şi Panonia, a fost un alt factor care a grăbit romanizarea populaţiilor iliro-traco-geto-dace. Luând în considerare toţi factorii menţionaţi, se poate afirma că întreg spaţiul ocupat de daco-geto-traco-iliri, din Panonia unde se întrepătrundeau cu celţii şi până în Tracia unde se mărgineau cu grecii, în secolul al VI-lea, secolul lui Flavius Anicius Justinianus (527- 565) - ultimul mare împărat roman, el insuşi de origină Iliră - aceştia, iliro-traco-geto-dacii - se aflau în diferite stadii de romanizare, dar majoritatea formau un nou popor, care-şi păstrase numele de roman, deşi vobea o limbă nouă romanică: limba română, care diferea de limba latină. Iată ce spune Ch. Diehl, în Marile probleme ale istoriei bizantine , pp. 26-27:
"În Europa invaziile din secolul al V-lea nu provocaseră schimbări mari în etnografia imperiului din orient. [...] Invaziile din secolul al VI-lea ale hunilor, slavilor, bulgarilor si avarilor, fuseseră mai dezastruoase pentru imperiu şi de mai multe ori, bandele lor apăruseră până sub zidurile Constantinopolului. [...] Procopius a descris pe larg atrocităţile ale căror victime au fost aceşti locuitori şi, dacă e să credem mărturia lui se poate "evalua la mai mult de 200 000 numărul romanilor care, la fiecare năvălire, au fost masacraţi sau duşi în captivitate, aşa că aceste provincii semănau cu deşerturile Sciţiei". [...] În epoca lui Heraclius, Croaţii şi Sârbii ocupară toată partea occidentală a Iliriei; alţi slavi s-au stabilit în Macedonia [...] ei au populat întreaga regiune cu triburile lor, care au format mici state aproape independente pe care bizantinii le numeau Slavinii [...] Fără îndoială, la această slavizare aproape completă a peninsulei Balcanice, vechile populatii ale regiunii au rezistat şi au sfârşit foarte adesea prin a impune slavilor influenţa lor".
Scenariul descris de Ch. Diehl în Marile probleme ale istoriei bizantine, din citatul de mai sus concentrat la maximum, pentru a câştiga în coerenţă, înfăţişează drama poporului protoromân, rezultat din romanizarea daco-geto-traco-ilirilor, şi surprins de năvălirile barbarilor superior organizaţi din punct de vedere militar, într-o perioadă în care proto-românii nu erau o etnie, posedând conştiinţa identităţii proprii, ci erau o mulţime neorganizată care încă nu se desprinsese din realmul Romanilor. Perioada de la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, a fost pentru protoromâni, perioada în care Imperiul bizantin cu interese majore în partea asiatică a imperiului, nu a mai avut capacitatea de apăra şi posesiunile europene. Împăratul bizantin de origină traco-iliră, Tiberius II Constantinus, moare în anul 582, după o domnie de patru ani, în care Tracia şi Grecia fuseseră inundate de Slavi.
Îi urmează la tronul Bizanţului ginerele său de origină grecească, Flavius Tiberius Maurikios. Acesta, timp de 3 ani (588-591) se dedică, concentrând toate forţele imperiului bizantin, în scopul restaurării pe tronul Persiei, a dinastiei Sassanide, detronată de propria sa armată persană. Poate că neglijarea problemei năvălirii slave, în favoarea amestecului în problemele dinastice din Persia, să fi fost făcută din considerentul că Slavii care intraseră paşnic în împărăţia sa, ocupând siliştele nelucrate de protoromâni, după părerea partidei greceşti care-l susţinea pe Maurikios, erau un adaos valoros la populaţia rară din Balcani; poate că a considerat că reducerea omogenităţii populaţiei protoromâne din Balcani era o politică valoroasă pentru imperiul său bizantin (grecesc), multinaţional; poate pur şi simplu, ordinea de urgenţă impunea întâi rezolvarea stării de criză din partea asiatică a imperiului, sau toate aceste considerente la un loc. Ceea ce este însă cert, este că o astfel de politică, a avut darul să creeze o stare de revoltă în cadrul armatei care continua să fie formată din numeroase contingente provenind din Balcani, şi care îşi vedeau ţara unde îşi aveau familiile, trecută pe planul al doilea din punctul de vedere al priorităţii Imperiului bizantin. Abia în anul 592, Maurikios începe să organizeze apărarea în contra coaliţiei Avaro-Slave, care se apropria de Constantinopol, în înaintarea lor ocupând cele mai fertile terenuri. În faţa acestei situatii, centurionul Focas, de origină Traco-Iliră, în anul 602 a fost proclamat împărat de trupele care luptau la Dunăre în contra Avarilor şi Slavilor coalizaţi. Focas reuşeşte să-l prindă pe Maurikios în Calcedonia, şi drept pedeapsă pentru trădarea intereselor protoromânilor din Balcani, îl execută, după ce în prealabil îl obligase să asiste la executarea celor cei cinci fii ai săi şi a tuturor partizanilor săi, prinşi odată cu el. Partida grecească din Constantinopol, îi oferă tronul fiului guvernatorului din Africa, Heraclius, care în anul 610, cu o flotă, cucereşte Constantinopolul, îl prinde pe Focas şi-l spânzură. Focas a fost ultimul împărat bizantin de origină iliro-traco-geto-dacă romanizaţi. Ei dominaseră politica şi destinul imperiului roman incepând din anul 235 când trupele romane aflate pe Rin se revoltaseră în contra Imperatorului Severus Alexandru, şi-l execută, întrucât acesta cumpărase pacea de la Alanii care năvălisera în Galia. îl aleg în locul lui pe Tracul Gaius Julius Verus Maximinus, care devenise în acest fel primul Imperator dintr-un şir de 40 de imperatori/împăraţi, de origină iliro-traco-geto-dacă romanizaţi, care în perioada 235-610, alternează cu alţi 40 imperatori/împăraţi, având alte origini, pentru un total de 80 imperatori/împăraţi care au domnit în această perioadă. Întemeietorul Împărăţiei Romane creştine, este Constantin cel Mare (307-337), care îşi construieşte o nouă capitală; autoritatea sa fiind de ordin divin, deci - cu excluderea oricărei alte religii - poziţia de împărat fiind de ordin divin nu putea fi decât ereditară - cu excluderea oricăror altor Imperatori neînrudiţi sau neadoptaţi. Până la Constantin cel Mare, puterea era deţinută de imperatori, a căror autoritate deriva de la numărul de legiuni, pe care aceştia reuşeau să-l finanţeze, şi care ca adevărate partide politico-militare, reuşeau să facă şi să desfacă, succesive guverne militare.
Vlahiile
Ca istoric, Constantin Giurescu poate fi caracterizat, drept un descoperitor, un cercetător şi un analist al istoriei bazat pe documente, aşa că pasajul pe care îl redau mai jos din antologia: Studii de Istorie, de la pagina 328, este o surprinzătoare încurajare din partea sa, de a se utiliza actele emise de cancelariile statelor româneşti din secolul XIV şi de mai târziu, pentru ca pe această bază, să se reconstituie istoria românilor din perioada în care "izvoarele tac":
"Trecutul poporului roman în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindeşte în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar şi mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului român în timpul năvălirilor barbare, cât şi modul cum s-a format prin înrâurirea năvălitorilor naţionalitatea română".
Nu cred că vreun istoric s-ar angaja la astfel de 'profeţii despre trecut'. Cum adică, pentru că începând cu secolul al XIV-lea, în proaspetele înfiinţate state româneşti - cancelariile domneşti se ocupau numai de conflictele dintre proprietari şi rumâni - şi de aceea existau numai documente despre proprietari şi rumâni, s-ar putea susţine, că în mediul rural nu existau decât aceste două categorii de locuitori? Ba mai mult să presupunem că nici în perioadele anterioare secolului al XIV-lea să nu fi existat picior de cioban liber?! Dar din păcate, asta este ceea ce citim în antologia Studii de Istorie, la pp.316, 328, din studiul: Vechimea Rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul :
p.316-"Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi ţăranii care trăiau pe moşiile boierilor şi mânăstirilor alcătuind satele lor, erau oameni liberi. (n. subsol. R.Rosetti, Pământul..., p.27,28, 32,37-8, 79, 233, 241, 257.) Libertatea ţăranilor este o iluzie; ea se putea susţinea, numai prin ignorarea organizării de odinioară. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Ţara Românească decât trei categorii de locuitori: orăşeni, proprietari şi rumâni. O populaţie rurală de oameni liberi neproprietari nu exista în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiţionată de stăpânirea pământului: se dobândeşte şi se pierde împreună cu ea".
Cred că interpretarea justă a termenului: proprietar, la Constantin Giurescu este aceea în care pe lângă boieri, mânăstiri şi voievozi, sunt incluşi şi moşnenii, oameni liberi în aceeaşi măsură în care sunt liberi şi boierii, deoarece sunt posesori de pământ, şi locuiesc în sate moşneneşti. O a doua precizare: Constantin Giurescu nu ştie când s-a produs diferenţierea în cele două pături sociale: boieri şi rumâni, dar spune că ea este foarte veche, şi cu siguranţă că s-a produs înainte de consolidarea statelor româneşti, din secolul al XIV-lea, când rumânia era deja institutionalizată, şi constituia baza relaţiilor sociale din Valahia, Moldova şi Transilvania. Ca atare pentru a mlădia oarecum, părerea prea categorică a lui Constantin Giurescu, eu cred că o populaţie foarte numeroasă de oameni liberi neproprietari de pământ - pe lângă categoria de oameni liberi, moşneni proprietari de pământ - existau în toate ţările din spatiul care aparţinuse Imperiului roman oriental, din Munţii Carpaţi până în Muntii Pindului, şi anume păstori proprietari de oi şi capre. Ei cutreerau acest spaţiu larg sub oblăduirea Imperiului roman iar mai tarziu al celui bizantin, vorbeau aceaşi limbă romanică (proto-română) pe care o vorbeau si celelalte trei categorii de locuitori ai Vlahiei: oraşeni, boieri si rumâni şi pe care toate popoarele din Balcani îi numeau Vlahi, la fel cum îi numeau şi pe restul locuitorilor din Vlahia.
Nicolae Iorga nu prezintă nici el documente care să lămurească origina Vlahilor, dar formulează o teorie în această privinţă, pe care o expune în lucrarea sa: Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l'Ouest, p.38:
"Nu erau străini între ei, pentru că dacă în studii teoretice, popoarele care trăiesc din Carpaţi, până în insulele din Arhipelag şi până la capul Matapan sunt divizaţi în Români latini, Bulgari turanici, Sârbi slavi, Albanezi ilirici şi Greci eleni, fiecare vorbind, cu excepţia Bulgarilor, limbi diferite, care ele înşile sunt pline de importante împrumuturi reciproce, dar dacă s-ar face cercetări antropologice serioase, s-ar ajunge fără îndoială, la rezultatele prevăzute de istorie şi confirmate de studiul vieţii populare şi al artei populare, că toate aceste popoare, au o origină comună, care nu este nici elenă, nici slavă, nici latină şi bine înţeles nici turanică. Am arătat în altă parte, că trebuie să admitem în toţi aceşti descendenţi, moştenirea lăsată de marile popoare ale Tracilor şi Ilirilor înrudiţi între ei, care se întindeau până în Asia Mică, în regiunea Caucazului, şi la izvoarele Eufratului, şi a căror dispariţie subită şi totală ar rămâne inexplicabilă".
Nicolae Iorga nu este cunoscut ca un evoluţionist, dar pentru că este un enciclopedist, utilizează corect, în conformitate cu teoria darwinistă , termenii: 'origină comună' şi 'moştenire lăsată' în contextul studierii originii Vlahilor. Mai mult decât atât, ar dori ca să se întreprindă studii 'antropologice serioase', care să confirme teoria sa. În ziua de astăzi, prin cercetări serioase s-ar înţelege studierea moştenirii genetice, pe bază de A.D.N., purtătorul codului genetic. La aproape un secol de când Iorga a scris cartea sa, la scară mondială, există o organizaţie condusă de genetistul Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viaţă azi, posedă o origină comună, care poate fi urmărită până la un mic trib de africani, care a trăit în urmă cu 60.000 de ani. El şi colaboratorii săi, pe baza probelor de sânge recoltate local, au putut să demonstreze şi calea luată de migraţiile timpurii, continent cu continent.
Vlad Georgescu în Istoria Românilor, editia a III-a, la p.23-24, (Humanitas Bucureşti 1992), distinge două perioade în formarea limbii protoromânilor, prima până în secolul al VI-lea, când unitatea acestei limbi se desăvârşeşte, şi o a doua perioadă, datorită năvălirii slavilor din secolele VI-VII, care va determina izolarea Vlahilor de la nord de Dunăre, atât faţă de romanitatea apuseană, al cărei cap spiritual şi politic devenise institutia papalităţii, cât şi de imperiul bizantin. Iată ce scrie Vlad Georgescu:
p.23-"În anul 602, profitând de prăbuşirea frontierei bizantine la Dunăre şi de asasinarea împăratului Mauriciu, slavii se revarsă în imperiu stabilindu-se masiv şi definitiv în Balcani [...] În acelaş timp însă dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante în echilibrul etniilor, micşorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populaţia romanică va sfârşi prin a asimila masa slavă rămasă [...] putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit". p.24-"Evoluţia limbii latine populare spre protoromână, căreia îi aparţine probabil expresia "torna, torna fratre" rostită de un soldat băştinaş din armata bizantină la 587 şi apoi spre română a fost unitară până la invazia slavă, când dialectul daco-roman a început să se despartă de cele trei dialecte sud-dunărene, aromân, istroromân si meglenoromân. Este probabil că cele 4 dialecte şi-au definitivat personalitatea în secolele IX-X adică odată cu desăvârşirea formării poporului român şi cu reintrarea sa în atenţia izvoarelor scrise".
Odată cu aducerea în Panonia, în anul 896, a maghiarilor, prin consensul instituţiei papale şi a împărăţiei romane de naţionalitate germană, pentru stingerea schismei create de introducerea alfabetului chirilic în Moravia, izolarea Vlahilor faţă de romanitatea apuseană a devenit cvasi perfectă, dar în schimb a creat condiţii, pentru afilierea la Patriarhatul din Constantinopol.
Sf. Blasius >>> Blasi >>> Blaci >>> Blahi >>> Vlahi.
De dată recentă, este contribuţia valoroasă a lui J.C.Drăgan, care publică în 1999 Istoria Românilor, editura Europa Nova, Bucureşti. El scrie la p.76-78 următoarele:
p.76-"Un general bizantin, Kekaumenos, îi numea, în secolul al XII-lea, vlahi, nume pe care îl întâlnim şi în alte cronici străine. Acest nume vine de la germanicul vlah, care-i desemna pe români sau pe galii romanizaţi. Termenul a fost împrumutat de slavi (voloh) şi apoi de alte neamuri, în limba latină folosită de cancelariile medievale apărând sub forma de valahus . Asadar, valah=român, iar Valahia=România". p. 77- "În 1066 românii din Tesalia se răscoală sub conducerea lui Niculiţă, centrul mişcării pornind din localitatea Larissa. [...] Este vorba de aceaş regiune care reuşeşte să capete un 'statut de autonomie' la sfârşitul secolului al XII-lea.[...] I s-a spus astfel, Valahia Mare, pentru a o deosebi de alte Valahii care apar în secolele XIII-XIV, aşa cum arată Traian Stoianovich în Study in Balkan civilization". p. 78-"De-a lungul Munţilor Dinarici, Morlacii ocupau o serie de înălţimi de la Kottor (Cattaro) în Sud, până la Senjo (Segna) în Nord. Pe lângă acest complex al Vlahiilor din Munţii Dinarici (aşezări vlahe sau ţări vlahe) apar o serie de alte Vlahii: o Vlahia Veche (Stari Vlah) în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herţegovina şi Muntenegru de Serbia, o Vlahie de Sus în Epir, o Vlahie Mare în Tessalia, o Vlahie Mică în Etolia şi Acarnania, o Vlahie (Vlahorychinoi) în sudul Macedoniei, o serie de Vlahii în Munţii Balcani şi în Munţii Rodopi, un alt grup de Vlahii se întind din sudul Dobrogei până la Anhialos şi Marea Neagră, o Vlahie Albă (Muntenia) la Dunărea de Jos, o Vlahie Neagra (Moldova) de la Carpaţi la râul Prut (potrivit cu harta politică de azi a Europei, căci din secolul al XIV-lea până la 1812 partea dintre Prut şi Nistru a făcut parte din teritoriul Moldovei), o Valahie Mica (de obicei cunoscută ca Oltenia) ..., Vlahii dincolo de Carpaţi în Transilvania, o România în Bosnia şi încă alte Vlahii".
Victor Spinei în extraordinar de bine documentata carte: Marile migratii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII, editura Institutul European, Iaşi 1999, citează la p.60, cronici, pe care le consideră:
"neinfluenţate între ele: Povest' vremennych let ("Povestirea vremurilor de demult"), letopiseţ vechi-rusesc întocmit lângă Kiev în primii ani ai secolului al XII-lea, şi Gesta Hungarorum elaborată de Anonymus notarul regelui Bela III (1172-1192). În ambele cronici se menţionează ciocnirile triburilor maghiare cu vlahii (Blasii/Blacii, volohi) şi slavii, imediat după ce au străbătut lanţul carpatic" [...] "De la termenul Walchen (provenind de la formele germane arhaice walh/walah/walhe), prin care erau desemnate de regulă grupurile romanice"(n.subsol P.Wiesinger, Antik-romanische Kontinuitat im Donauraum. . . , 1, ed. H Wolfram si W. Pohl, Viena, 1990, p. 261-368).
S-ar părea că opinia exprimată de domnii J.C.Drăgan şi V Spinei, cu privire la origina numelui acordat de straini - VLAHI - începând cu secolul al III-lea e.n., etniei constituite din romanizarea şi creştinarea populaţiei daco-geto-traco-ilire, care a supravieţuit până în ziua de astăzi, slavizării şi maghiarizării spaţiului etnic original daco-geto-traco-ilir, ar fi de origina germană, şi poate fi trasat până la autorul austriac P. Wiesinger din citatul de mai sus.
Autorul acestei cărţi, în timpul unei călătorii efectuate în primăvara anului 2005 în Croaţia (Dalmaţia), Herţegovina şi Muntenegru, a fost surprins să audă de la ghida croată, o licenţiată în istorie, că denumirea de Vlah - a populaţiei romanice cu care ei, croaţii, au avut de luptat şi pe care până la urmă au înlocuit-o în Dalmaţia - provine din coruperea numelui Sfântului Blasius , cel mai popular sfânt din Balcani în Evul Mediu. Nu trebuie neglijat că numele Vlahilor din toate cronicile scrise în limba latină, la plural este Blahii - orum, iar Robert de Clari unul dintre, cronicarii francezi ai celei de a patra cruciade, care se încheie cu căderea Constantinopolului, pe Vlahia din Tessalia, o va numi "Blanchie la Grande". Grafic litera "V" din alfabetul latin, în limba greacă este litera "B" şi se citeşte "vita", asa că coruperea literii "B" din limba latină în "V"(vita), în peninsula balcanică, este naturală pentru că nu există altă posibilitate, identic cu acelaş fenomen, în care a apărut Sf. Vasile din "Basileus" (împărat), precum şi nenumărate alte cuvinte.
Toate referirile la Sf. Blasius, sunt de acord că el fusese episcop în oraşul Sebastium din Armenia, iar martirizarea sa s-a întâmplat în anul 316, în timpul domniei împăratului Valerius Licinianus Licinius (308-324), şeful partidului politeist din imperiul roman, coimperator, pentru jumătatea orientală a imperiului roman, al viitorului Împărat creştin Constantin cel Mare până în anul 324, când acesta îl înfrânge definitiv, şi-l execută. Înainte de a deveni episcop în Sebastium Armenia, el fusese medic. Toate detaliile despre viaţa sa sunt absolut legendare şi nu au suport istoric. Aceasta nu înseamnă că nu a putut să fie venerat drept unul dintre cei 14 martiri ai Bisericii Creştine. La timpul când a fost supus martiriului, oamenii guvernatorului l-au găsit refugiat într-o peşteră, înconjurat de animale. O versiune spune că ar fi fost animale sălbatice, iar altă versiune că ar fi fost oi. Versiunea care susţine ideea că ar fi fost înconjurat de oi, îl transformă în păstor, o imagine scumpă creştinătăţii, şi care în acelaş timp explică marea sa popularitate printre populaţia iliro-tracă, romanizată, care în procesul de creştinare, i-ar fi adoptat numele, pentru că era o naţiune de păstori. Aceşti păstori, specializaţi în oierit, au cutreerat peninsula balcanică, din munţii Carpaţi şi pănă în munţii Pindului, sub umbrela imperiului roman şi apoi a imperiului bizantin, şi au reuşit în acest fel, ca până la venirea slavilor în secolul VI-VII să creeze o mare unitate de limbă, şi de cultură, în care religia creştină a jucat un rol principal, întemeiind sub numele de Vlahi, o protoetnie românească. Din cauză că împăratul Constantin cel Mare, a câştigat războiul civil intern în contra politeismului, prin înfrângerea lui Licinius, trecerea la creştinism a tuturor popoarelor din imperiul roman, fără piedici din partea statului, a căpătat caracter de masă, începând timpuriu în secolul IV. În limba română cuvinte de bază în domeniul religios, precum: Dumnezeu, biserică, cruce, creştin, sfânt, lege, înger, a boteza, cuminicare, a închina, păgân, rugăciune, Paşte, preot, a răposa etc., dovedesc că la poporul român, creştinismul a fost însuşit în perioada romană de formare a protoetniei române, care din ce în ce mai des era numită de vecinii săi: Vlahi, din cauza cultului lor pentru Sfântul Blasius. Nu trebuie respinsă ideia că o mare parte din partea răsăriteană a imperiului roman a fost creştinată, prin propovăduitori veniţi din Armenia, deoarece în Armenia (301) pentru prima dată religia creştină, a devenit religie de stat. În Dubrovnik, sfântul patron al oraşului, este Sfântul (Martir) Blasius, aşa cum în Veneţia vecină, patron al oraşului este Sfântul (Evanghelistul) Marcu.
Îmi vine foarte greu să accept ideea că germanii i-ar fi învăţat pe Grecii bizantini, cum să-i numească pe proprii lor păstori, din imperiul bizantin, care le cutreerau munţii şi cu care făceau un comerţ intens cumpărându-le produsele, de la care încasau impozite, care le furnizau marinari, soldaţi, care erau creştini de rit răsăritean, şi care uneori se răsculau împotriva lor. Este dovadă de mare orbire evoluţionistă, să crezi că poporul daco-geto-traco-ilir romanizat şi creştinat, în perioada, 235-610 e.n., în care timp a furnizat 40 de Imperatori (din 80) imperiului roman, printre care se numără însuşi Sfântul Împărat Constantin, de origină daco-geto-traco-iliră, care a înfiinţat Constantinopolul şi a înlocuit politeismul roman cu creştinismul. Îmi vine de asemenea foarte greu să accept ca Slavii, care cucereau rând pe rând teritoriile tradiţional stăpânite de Vlahi, strâmtorându-i din ce în ce, aceştia trebuind să se mulţumească cu munţii pentru a-şi putea menţine identitatea etnică, protoromână, şi de la care preluaseră până şi veneraţia faţă de Sf. Blasius, să fi fost învăţaţi de către Germani, care este numele acestei protoetnii de păstori. De altfel Germanii, în speţă Saxonii care ocupaseră partea răsăriteană a Britaniei, i-au numit nu pe romani ci pe celţii din Anglia, refugiaţi în ceea ce este astăzi Wales, care este locuita de celţii Welch, şi care vorbeau limba Welch (celtă) înainte de sosirea romanilor în Britania. De asemenea germanii i-au numit pe slavii, care populau locurile unde astăzi se află Berlinul, Wends şi unde încă există o localitate care se numeşte Wends. Cred că contribuţia nemţilor, la numele de Vlahi, al românilor din evul mediu, se limitează numai la obţinerea formei germanizate "Walachei" pentru Valahia. Aşa că propun examinării, temeinicii sau netemeinicii teoriei croate care arată că denumirea de Vlahi a provenit prin coruperea numelui Sfantului Blasius. De altfel, aceasta este chiar o datorie faţă de strămoşii noştri, deoarece în prezent România este singura formaţie statala, moştenitoare a genelor - Vlahilor - din trecutul nu prea îndepărtat.
Teoria mea este că această legătură este simplă moştenire
Teoria din subtitlul de mai sus a fost lansată de Charles Darwin. În Arhipelagul Galapagos el a colectat, prezervat şi catalogat în funcţie de insula de provenienţă din arhipelag un număr de mici păsărele din genul Fringilla sp., în limba engleză ground finch, iar în limba română cea mai apropriată denumire ar putea fi cintezoi nezburător. După întoarcerea la Londra, din călătoria care a durat 5 ani, Darwin a predat colecţia de Fringillide, ornitologului John Gould, care a stabilit că este vorba de 13 noi specii, în fiecare insulă câte o specie. Păsărelele ground finch, se hrănesc numai cu seminţe căzute pe sol. Darwin a ajuns la concluzia că păsărelele au venit în zbor de pe continentul Sud-American, atunci când erau în stare să zboare. Apoi, în cursul milioanelor de ani de evoluţie, întrucât nu existau duşmani naturali, din cauza cărora să fi fost nevoite să se salveze prin zbor, aripile li s-au atrofiat, rămânând ancorate la sol unde găseau tot ceea ce le era necesar pentru supravieţuire. În perioada în care mai erau încă în stare să zboare, s-au răspândit în toate insulele arhipelagului. În România Liberă din 15 iulie 2006, Emilia Achim semnalează că Peter Grant (Princeton University), a constatat că în Daphne (Galapagos), în 1982 au intrat cintezoii Magnirostris care au mâncat seminţele plantelor Tribulus care era hrana principală a cintezoilor Fortis, aşa că majoritatea acestora au murit, supravieţuind doar exemplarele cu ciocul mic, care mâncau seminţe mici pe care Magnirostris nu le mâncau. A rezultat că Selecţia Naturală poate produce o nouă subspecie într-o generaţie. Darwin a mai găsit în arhipelagul Galapagos trei specii de mocking birds, ( Mimus polyglotos) care au fost numite aşa pentru că imită sunetele scoase de alte păsări, şi care fiind specifice Americii centrale şi nordului continentului Sud-American, nu au corespondent în lumea veche; apoi a mai găsit un număr de specii de broaste ţestoase uriaşe, fiecare adaptată la o insulă a arhipelagului. Aş mai putea să amintesc teoria sa asupra marilor păsări din categoria struţului din Africa: din care două în Argentina (Rhea şi Pterocnemia) , una în Noua Zeelandă (Moas), şi alta în Australia (Emu), care-l conduce la ideea că deoarece aceste păsări au un strămoş comun, în trecutul Terei, aceste continente formau un singur bloc de uscat, care s-a despărţit în mai multe continente care apoi au migrat departe unele de altele, teorie confirmată geologic ulterior.
Darwin, în baza descoperirilor sale, mult mai numeroase decât cele câteva exemple menţionate mai sus, a pus în evidenţă că organismele vii, din cauza izolării, în timp, sub imperiul condiţiilor de mediu diferite, se diferenţiază producând noi specii mai bine adaptate condiţiilor locale. Pentru a explica acest mod particular de creere de noi specii, el a formulat urmatoarea lege naturala cu caracter general-valabil:
"Constatăm în aceste fapte un fel de legătură adâncă organică străbătând prin spaţiu şi timp. Teoria mea este că această legătură este simplă moştenire".
Desigur cazul cintezoiului din Galapagos este cazul extrem, prin care se demonstrează, interacţiunea asupra organismelor vii a trei factori: izolare în spaţiu, mediu diferit şi timp îndelungat. Caz considerat extrem, din cauză că factorii pasivi: izolarea şi timpul s-au prelungit suficient de mult, pentru a permite mediului specific fiecărei insule să producă noi specii. Cazul considerat extrem, al cintezoiului nezburător de Galapagos, a permis unui geniu al observaţiei, aşa cum a fost Darwin să scoată în evidenţă, am zice noi astăzi: moştenirea genetică comună, a speciilor diferite, pentru că au un strămoş comun.
Antropologii, susţin că omul modern, care are un trecut de cel mult 60 000 de ani, nu a avut timp să dezvolte noi specii în afară de specia Homo sapiens. Ei susţin că s-a mers numai atât de departe, până la diferenţierea în rase şi etnii. În acest sens, atât Vlahii cât şi naţiunile Slave trăind astăzi în peninsula balcanică, pot reclama un strămoş comun: protoromânii proveniţi din iliro-traco-geto-daco romanizaţi, dar a caror etnogeneză se va desăvârşi numai în secolele IX-X, după încorporarea, în proporţii diferite, a năvălitorilor turanici şi slavi, şi după ce vor suferi şi impactul particular al mediului unde s-au aşezat.
Mărgeanul vieţii vlah
În primul său caiet de note ( First Notebok, July 1837-February 1838), adică doar la câteva luni de la întoarcerea sa în Anglia, dintr-o călătorie în jurul lumii, care a durat 5 ani, cu corabia Beagle, la pagina 25 Darwin scrie:
"Arborele vieţii mai bine ar fi numit mărgeanul vieţii, care are drept bază crengile (scheletele); astfel că legătura dintre moarte şi viaţă nu poate fi văzută".
Primul lucru care trebuie remarcat, este că abia întors din călătorie, se şi aşează la masa de scris, pentru a aşterne pe hârtie ceea ce-l preocupa în cel mai înalt grad. La data când scria rândurile de mai sus, Darwin se zbătea să scape din canoanele tradiţionale ale gândirii omeneşti, care, încă şi astăzi în secolul XXI, îşi imaginează fenomenul evolutiv ca un fluviu de continuitate, şi de aceea arborele vieţii, şi deci 'arborele genealogic', care are rădăcini, vase pentru urcarea sevei brute până la frunzele, unde în baza fenomenului fotosintezei este preparată seva elaborată, este reprezentarea cea mai deplină a fenomenului evolutiv. Nimic mai fals! Deoarece "legătura dintre moarte şi viaţă nu poate fi văzută". Un arbore al vieţii, nu poate fi imaginea evoluţiei, pentru că nimic într-un arbore nu lasă să se vadă moartea, ori evoluţia nu poate fi concepută fără moarte şi viaţă în acelaş timp.
Aşa că Darwin ne comunică modelul mărgeanului în lucrarea sa: The Structure and Distribution of Coral Reefs, pe care o publică în 1842.Lumea ştiinţifică din acea epocă a fost complet bulversată de noutatea absolută pe care Darwin o dezvăluia. În primul rând el arată că mărgeanul este o colonie formată din miliarde de animale minuscule din specii diferite ale clasei coelenteratelor, sau a polipilor şi care în principiu au o formă tubulară cu o gură înconjurată de tentacule, forma tubulară fiind susţinută de un schelet calcaros care impregnează tubul. Aceste colonii trăiesc în apele oceanice puţin adânci, cum ar fi apele de deasupra vulcanilor submarini, formând atolii coralieni. Darwin, explică lumii că singura parte vie din Marea Barieră de Mărgean şi din atolii de mărgean sunt coloniile din aproprierea suprafeţei oceanului, iar stânca din calcar (mărgean) care merge până la craterul vulcanilor este formată prin căderea, scheletelor polipilor morţi. Stadiile evolutive prin care au trecut aceste animale în decursul milioanelor de ani, timp în care s-au format recifele coraliene, nu se pot cunoaşte, pentru că astăzi vedem doar ultimul stadiu de evoluţie al mărgeanului. Raţional, putem ajunge la concluzia, că acelaş proces s-a petrecut cu absolut toate formele de viaţă, dar pentru că nu putem vedea formele de viaţă intermediare, nu putem trage concluzia că, forma de viaţă prezentă, a fost creată de la început, aşa cum se vede astăzi. În călătoria, pe care am întreprins-o în Australia in anul 2004 am străbătut părţi din marea barieră de recife de mărgean, într-o ambarcaţiune cu fundul şi pereţii submerşi dintr-un material prin care se putea vedea foarte bine constituţia părţii vii a coralului ca şi roca (mărgeanul). Ni s-a atras atenţia asupra unor demarcări în roca de mărgean (coral) explicate de specialişti ca perioade în care mărgeanul a fost scos la suprafaţă de mişcările tectonice şi deci coloniile de mărgean au murit, viaţa reluându-se numai atunci când alte mişcări tectonice au submers din nou roca de mărgean. Mai jos prezint un grafic al evoluţiei poporului român sub forma de mărgean al vieţii. Măsura în care am reuşit o vor confirma cititorii.
| Fig. 10. Mărgeanul vieţii vlah |
În graficul de mai sus pornesc de la ideea că oamenii trăiesc în colonii, la fel cu coralul, în prezent existând în peninsula Balcanică - din aceiaşi tulpină iliro-tracă - 10 etnii vii: Românii, Albanezii, Slovenii, Croaţii, Bosnienii, Herţegovinii, Muntenegrinii, Sârbii, Bulgarii şi Macedonenii a căror existenţă a devenit posibilă, numai prin moartea generaţiilor care i-au precedat. Se distinge o primă perioadă (I) - 168 î.e.n., cucerirea Macedoniei-276 e.n., retragerea din Dacia - care deci a durat 4 ˝ secole , perioadă în care stăpânirea Romanilor nu a fost contestată, şi în care populaţia autohtonă iliro-traco-geto-dacă, dă naştere Romanităţii Orientale. Dunărea rămâne hotarul împărăţiei romane până în secolul VII, adică circa 4 secole.În această a doua perioadă (II), Romanitatea Orientală se transformă în protoromâni, purtând numele de Vlahi şi posedând o limbă diferită de limba latină, limba română la nord de Dunăre şi limba aromână la sud de Dunăre şi o cultură proprie orală, bazată pe religia creştină. Ei înfiinţează o serie de Vlahii numite Ţări. Urmează perioada cuceririlor slavo-turanice (III), când triburi slave aliate ale Avarilor, cuceresc (610 e.n.) Iliria, şi când alte triburi slave aliate ale Bulgarilor întemeiază (681 e.n.) primul Ţarat al Bulgarilor, în Tracia. În această perioadă, care a durat 7 secole, până la cucerirea definitivă a peninsulei de către Turci (Kossovo 1389), Slaviniile iniţiale se unesc în Ţarate ( Bulgar şi Sârbesc) şi duc o luptă neîncetată în contra Imperiului Bizantin (grecizat), În această perioadă, marea majoritate a Vlahiilor la Sud de Dunăre, sunt absorbite în masa Slavilor, Perioada de dominaţie turcească (IV) durează 5 secole, secolul XIV-XIX, constituind perioada în care caracteristicile etniilor din spaţiul fost Iliro-traco-geto-dac, se definitivează în naţiuni noi, ceea ce va conduce la formarea de noi state naţionale.
Ceea ce a împiedicat, o reprezentare grafică a evoluţiei umane, a fost conceptul 'arborele vieţii', în care nu există posibilitatea reprezentării grafice a invaziilor, şi naşterilor de noi popoare, aşa cum este posibil să se demonstreze printr-o reprezentare grafică de tipul 'mărgeanul vieţii', care are posibilitatea să explice grafic, fenomenul istoric.
Păstorii
Aşa cum am arătat în cursul acestei cărti, vânătorul a evoluat, devenind păstor. Apoi a făcut un pas mai departe, specializându-se în trei mari directii, devenind: păstor de oi aşa cum au fost toate popoarele făcând parte din imperiul roman, păstor de vaci aşa cum au fost germanii, şi călăreţi din stepă aşa cum au fost popoarele turanice şi mongole. Vlahii erau exclusiv, păstori de oi. În partea răsăriteană a imperiului roman, devenit apoi imperiul bizantin, adică peninsula balcanică, munţii Carpaţi şi câmpia română, nu a existat nici odată o competiţie pentru aceleaş fel de păşuni, între călăreţii din stepă năvălitori şi păstorii de oi, ceea ce explică supravieţuirea acestora din urmă în cursul năvălirilor barbare. În mod natural există păşuni bune pentru vaci, păşuni bune pentru cai, şi păşuni ce nu sunt bune nici pentru vaci, nici pentru cai, si care totuşi sunt bune pentru oi. Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste specii de animale, preferă anumite plante din păşune, dar oile se acomodează cu orice resturi vegetale se pot găsi. Ecosistemele ierboase au determinat specializarea păstorilor, iar în final tipul uman rezultat. Popoarele care populau marea regiune pastorală euroasiatică, de la muntii Carpaţi, pe la nordul Mării Negre până la hotarele Chinei, deşi prezentau o mare diversitate etnică, toţi aveau un stil de viaţă similar deoarece erau păstori. Iată un text din J. J. Saunders, The History of the Mongol Conquests pp. 49-50, Routledge & Kegan Paul. London 1971:
"Nici un trib nomad nu este bazat pe o perfectă egalitate; captivii din război sunt invariabil înrobiţi, iar cei puternici şi întreprinzători, dintre ei aşa cum este normal, se ridică la poziţii de conducere şi putere ca conducători ai forţelor asociate. Dar deosebirea dintre nobil şi omul de rând, sau aşa cum o numeau Mongolii dintre oasele albe şi oasele negre (Yasun), nu a fost o deosebire de funcţie economică; accederea în clasa conducătoare a noyanilor (stăpâni ) era probabil în funcţie, în aceeaşi măsură, bazată pe talent şi îndrăzneală cât şi pe naştere şi descendenţă. Că ciobanii propriu zişi erau inferiori din punct de vedere social, călăreţilor nu este dovedit; că păşunile tribului, erau exploatate în comun, şi nu stăpânite individual, nu implică un sistem de socialism primitiv; averi particulare sub formă de herghelii sau turme puteau fi acumulate de şefii de clanuri, şi nu trezeau invidie, astfel de şefi putând să fie susţinuţi şi urmaţi atâta vreme cât ei se dovedeau capabili să conducă tribul în război şi în jaf".
Din cele relatate, se poate deduce că, nu numai păstorii de oi, nu aveau nevoie să-i concureze pe călăreţi pentru păşuni, deoarece oaia putea să utilizeze orice păşune cât de sărăcăcioasă, dar în acelaş timp oile produceau: carne, lână pentru ţesături şi corturi, şi piei de oaie pentru îmbrăcăminte de iarnă, absolut necesară în stepă. Păstorii erau aliaţii naturali ai călăreţilor: pentru că le furnizau articole vitale pentru supravieţuire pe care ei înşişi nu le puteau produce; în bătălii erau utilizaţi oriunde era nevoie de infanterie (gloată), în câmp deschis infanteria (gloata) asociată călăreţilor, deschidea lupta atrăgând asupra sa primul impact al armatei duşmane, după care interveneau călăreţii, iar la atacul cetăţilor, infanteria (gloata) ducea greul luptei de uzură din faţa zidurilor. De aceea călăreţii din stepă, de orice origină etnică ar fi fost, întotdeauna năvăleau numai în asociere cu o infanterie, tot de orice origină etnică ar fi fost, care ca şi călăreţii puteau să-şi aibă grijă de ei înşişi, în ceea ce priveşte subzistenţa, sau se asociau cu o infanterie (gloată) locală, de orice origină etnică ar fi fost, în vederea combaterii duşmanului comun, ţinta jafului. Cu siguranţă că ţinta atacurilor comune, ale nomazilor: călări şi pedeştri, erau asezările sedentare, unde era întotdeauna ceva de jefuit, de asemenea, de orice origină etnică, ar fi fost locuitorii acelor aşezări. Ceea ce afirm este faptul că apartenenţa etnică - în epoca năvălirilor barbare - naţionalismul etnic, aşa cum se manifestă el astăzi, era mai curând o chestiune tribală. Până s-a ajuns la o conştiinţă naţională - românească - aceia care s-a manifestat atât de puternic în secolele XIX-XX, şi care a mers până la sacrificarea moşiilor ancestrale în cazul moşierilor, şi la sacrificiul vieţii, pe câmpurile de luptă, a tuturor celor care simţeau româneşte, românii au trebuit să parcurgă mai multe etape. Reamintesc proverbul englezesc, care de fapt are caracter de lege naturală, şi care spune că: "nici Dumnezeu nu poate face două lucruri: un pom bătrân şi 'un om bine crescut' - dintr-odată - deoarece ambele trebue să aibă timp ca să crească".
În spaţiul cuprins între Câmpia Panonică spre Nord şi Grecia spre Sud, Marea Adriatică spre Vest şi Marea Neagră spre Est adică partea europeană a Imperiului Roman oriental, ţinta atacurilor călăreţilor din stepă, erau iliro-traco-geto-dacii romanizaţi şi sedentarizaţi, din oraşe şi sate, unde se găsea întotdeauna ceva de jefuit, iar aliaţii lor locali, uneori activi, alteori pasivi, sau chiar victime, erau păstorii iliro-traco-geto-daci romanizaţi şi creştinaţi, oieri nomazi, care aveau case în satele de munte, cu acelaş stil de viaţă din Munţii Carpaţi până în Munţii Pind. Păstorii, difereau faţă de populaţia sedentarizată prin stilul de viaţă - numit de istorici: transhumanţă - care se caracteriza prin faptul că primăvara, turmele lor de oi şi capre, erau duse la păşunat pe păşunile din părţile muntoase cele mai înalte ( 1 000-1 800 m. altitudine), de unde nu mai coborau decât toamna. Urcarea şi coborârea turmelor din munte se făcea din timpuri imemorabile - păgâne - la aceiaş dată. Odată cu creştinarea lor, aceste date au devenit din Munţii Carpaţi până în Munţii Pind, primăvara, sărbătoarea Sf. Gheorghe, după calendarul Iulian, 6 mai, iar după cel Gregorian 23 aprilie, iar toamna de Sf. Dumitru, după calendarul Iulian pe 8 noiembrie, iar după cel Gregorian pe data 26 octombrie. Acumularea de furaje pentru furajarea de iarnă, nici nu era de conceput, având în vedere că rentabilitatea oieritului decurgea din păşunat si nici de cum din furaje recoltate şi stocate. Ceea ce îi deosebea de consângenii şi colingualii lor sedentarizaţi, din câmpiile şi văile care alternau cu munţii unde Vlahii, hălăduiau, era că Vlahii erau nomazi, atenţie acest fapt era esenţial: fără a poseda nicio păşune. Chiar şi munţii unde ei hălăduiau erau proprietatea altcuiva: la început patricieni, apoi boieri, mânăstiri, şi mai cu seamă împăraţi sub forma de "dominium eminens". Păşunile montane - pentru că nu erau bune decât pentru păşunat cu oile în timpul verii - indiferent de proprietar, intrau repede într-o înţelegere cu oierii, prin înţelegeri de cele mai multe ori multianuale. Singura problemă fiind că concesionarul-păstor să nu încarce păşunea cu mai multe oi decât putea suporta fondul de păşunat. Dacă munţii erau proprietatea altora, cu atât mai puţin oierii posedau terenuri de păşunat în părţile joase, pe văi şi câmpii. Părţile de relief susceptibile pentru cultivarea cu plante agricole, care în perioada de iarnă erau utilizate drept păşuni pentru oi, aveau proprietari cu care nu era la fel de uşoară o înţelegere. De cele mai multe ori, oierii trebuiau să împartă turmele din timpul verii în turme mai mici, care mergeau din ce în ce mai departe, de unde în sezonul agricol de vară trebuiau să se întoarcă la păşunile din munţii unde aparţineau. Iarna în câmpii reprezenta un exil; reîntoarcerea primăvara la păşunile montane pentru oieri era înapoierea acasă.
Modul de viaţă descris mai sus: mişcarea sezonală, vara în păşunile montane, iarna în păşunile din câmpie, nu este nomadism propriu zis, aşa cum era stilul de viata al tuturor călăreţilor din stepă - spre exemplu maghiarii la sosirea lor în anul 896 în Panonia - ci cel mult un seminomadism, sau mai curând o semisedentarizare. Acest mod de viaţă specific spaţiului balcanic a fost numit transhumanţă. Ei, Vlahii oieri, erau liberi. Dar din cauza slabei productivităţi a muncii - păstoritul chiar sub forma de semisedentarizare aşa cum era transhumanţa - era extrem de vulnerabil la fenomenul de suprapopulare, deoarece păşunile aveau o suprafaţă limitată care puteau susţine un număr limitat de oi, şi în consecinţă un limitat număr de familii de oieri, care după ce a atins limita maximă posibilă de familii de oieri, a început să exporte populaţia în exces. Pentru acest motiv, mişcarea populaţiei omeneşti, a fost întotdeauna de la populaţia de păstori din munţi, unde posibilităţile de trai erau limitate spre câmpii, unde găseau de lucru, dar pentru că proprietatea pământului se afla în mâna altora, muntenii liberi trebuiau să devină iobagi, sau soldaţi, marinari etc.. Oricând , pe bază individuală, sau sate, văi, şi triburi, ar fi putut să-şi schimbe statutul de păstori liberi, cu acela de iobag, soldat, sau marinar, în funcţie de unde locuiau în acest spaţiu, care se întinde din Munţii Carpaţi până în Munţii Pindului. Fluxul continuu de colonişti de la munte spre câmpie, a menţinut omogenitatea etnică, şi a limbii vorbite, din cadrul Vlahiilor, până la venirea Slavilor. Pe lângă fuxul continuu de populaţie de la munte spre şes, a mai existat un alt flux de populaţie dar de data aceasta în lungul munţilor, dinspre munţii Pind, unde presiunea demografică era mai mare spre nord adică spre Munţii Carpaţi, unde toate condiţiile erau mai bune pentru oerii care formau protoetnia românească. Acest flux continuu, de data aceasta impreună cu oile şi aducând în Munţii Carpaţi stilul de viaţă, limba şi civilizaţia protoromână, a fost elementul de bază - după părerea multora dintre istoricii noştri, dar şi a mea - al formării etniei româneşti.
In secolul VI-VII, s-au întâmplat mai multe lucruri concomitent, care a avut drept rezultat transformarea Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. Atacurile barbarilor - pe două fronturi: asiatic şi european - au determinat ca lupta internă pentru putere dintre etnia romană şi populaţia romanizată din partea europeană , pe de o parte, şi etnia greacă şi populaţia grecizată, din Grecia şi Asia, pe de altă parte, să-şi găsească o finalitate: Grecii au reuşit să devină forţa conducătoare a Imperiului. Cotitura s-a produs sub imperiul împăratului Heraclius, care a domnit 31 de ani. Deoarece şi resursele economice ale părţii asiatice şi africane ale imperiului depăşeau cu mult resursele economice ale peninsulei Haemus, apărarea părţii asiatice de năvălitorii barbari a devenit prioritară. Apărarea părţii europene a imperiului, unde domina o populatie daco-geto-traco-ilira creştinată, şi romanizată, a trecut pe planul al doilea. În Mexicul din ziua de astăzi, de la aeroport, turistul are la dispozitie o broşură, din care află că populaţia de 80 000 000 de locuitori, ai Mexicului, după criterii etnice se împarte astfel: 1 000 000 spanioli, 39 000 000 metişi şi 40 000 000 amerindieni. Comparaţia cu Mexicul, ne ajuta să înţelegem, că la fel ca şi în Mexic - cel puţin calitativ - deoarece nu putem furniza date pentru peninsula Haemus, Dacia şi Panonia de la acea dată, înainte de invazia masivă slavă, situaţia din punct de vedere etnic trebuie să fi fost similară. În schimb din punct de vedere cultural, prin acte de administratie, comert, propovăduirea religiei creştine devenită religie unică a Imperiului roman şi activitatea de recrutare de legiuni din populaţia iliro-traco-geto-dacă, cucerirea devenise completă, şi ca atare limba de comunicare, devenise o limbă romanică, prin coruperea limbii vorbite de iliro-traco-geto-daci.
Citez din capitolul V, Vlahii, al acestei cărţi, din cadrul subtitlului Vlahii:
"... Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viaţă azi, posedă o origină comună".
O teorie, deşi ştiinţifică, nu este întotdeauna dovedită prin date ştiinţifice, dar ea are totuşi menirea de a da o explicaţie acolo unde nu există nicio explicaţie şi de a deschide calea şi justifică executarea unor cercetări ştiinţifice. Numai cercetări pe bază genetică pot rezolva ceea ce C. Giurescu numeşte: "Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac". Până la realizarea dezideratului exprimat mai sus, concluzia noastră este: la venirea Slavilor şi Turanicilor, în secolele VI-VII, spaţiul geografic: mărginit la Nord de Panonia, la sud de Grecia, la Vest de Marea Adriatică, şi la Est de Marea Neagră era ocupat, din punct de vedere etnic de o protoetnie românească cu o origină iliro-traco-geto-dacă, romanizată - de tipul Mexicului din ziua de astăzi.
Chestiunea unei populaţii de păstori, neproprietară de pământ, nomadă, liberă de obligaţii feudale, a mai fost atinsă în cadrul acestui capitol. În cadrul subtitlului următor, voi explica prin teoria darwinistă, formarea: rumâniei, vecinii şi iobăgiei la Români.
Sedentarizarea păstorilor vlahi a căpătat denumirea de "rumânire" în Muntenia, "vicinire" în Moldova şi "iobăgire" în Transilvania.
Păstorii Vlahi, transhumanţi, formau împreună cu celelalte categorii ale populaţiei sedentarizate: orăşeni, proprietari şi rumâni, o singură etnie: Vlahii. Desigur că vorbim de secolul al XIV-lea - secolul Descălecatului Ţării Româneşti, şi al Descălecatului Moldovei, ambele venind din Transilvania - şi nu cred că există cineva care să se opună acestor fapte-concluzii. Darwin care a studiat problema 'legăturilor adânci organice străbătând prin spaţiu şi timp' ce se constată la organismele vii, şi care par greu de înteles, pentru că nimeni nu-şi aminteşte cum de s-au întâmplat, spune: "Teoria mea este că aceasta legătură este simplă moştenire". Cu alte cuvinte cele trei categorii de Vlahi sedentari, constatate de C. Giurescu din documente: orăşeni, proprietari şi rumâni, la care am adaogat eu, pe cea de a patra categorie, păstorii transhumanţi Vlahi, toate, posedă o origină comună. Sperând că nici la acest fapt - concluzie nu se opune nimeni - urmează întrebarea legitimă: cele trei categorii sedentarizate au dat naştere păstorilor transhumanţi Vlahi, sau păstorii transhumanţi Vlahi prin sedentarizare au dat naştere etniei Vlahe ? Cum nici la acest fapt-concluzie nu mă aştept ca să existe o altă părere, decât aceia că păstorii nomazi liberi Vlahi, au dat naştere etniei Vlahe sedentare, şi nu invers, ajungem să avem un răspuns extrem de clar, la chestiunea ridicată de Constantin Giurescu în studiul: Vechimea rumâniei în Ţara Românească... (1915) ; republicat sub îngrijirea domnului Dinu Giurescu în antologia Studii de istorie, Editura Eminescu 1993.
Rumânia, Vecinia şi Iobăgia nu sunt instituţii sociale, introduse în viaţa etniei Vlahe prin o lege promulgată de vreo instituţie omenească, adică o convenţie între oameni, sau un act emanat de la o autoritate superioară, sau un ucaz al vreunui cuceritor ci este un proces, mult mai profound, născut evolutiv din nevoia de supravieţuire, în primul rând din cauza suprapopulării arealului de păşunat. Reglementarea lor legală a venit mult mai târziu, abia în secolul XIV. Păşunile pot suporta o anumită încărcătură de animale la unitatea de suprafaţă, fără ca acestea să se erodeze. Din practica de totdeauna, adică din timpuri imemoriale, păstorii se întorc pe aceiaş suprafaţă de păşune naturală, numai după un interval, care a permis regenerarea ierbii. Înseamnă că suprafaţa şi calitatea păşunilor limitează numărul de animale ce poate fi păşunat, iar numărul de animale ce pot fi păşunate, limitează numărul păstorilor şi al familiilor lor. Tot din timpuri imemoriale, muntenii au invadat şi populat şesurile înconjurătoare - adaptându-se - numărul familiilor de păstori transhumanţi, rămânând constant peste milenii. Buni cunoscători ai câmpiilor, de la piciorul pantei - păşunile lor de iarnă - într-un an în care nu mai sperau ca întorcându-se primăvara la păşunile montane să mai găsească loc de păşunat pentru oile lor, se transformau în locuitori ai câmpiei, unde productivitatea muncii era superioară. Ce însemna de fapt această productivitate a muncii sporită? Însemna că în loc să muncească numai capul familiei - cel care pe păşunile montane, păşuna, mulgea şi tundea lâna oilor - în noua viaţă de la şes, produceau bunuri şi bătrânii, femeile şi copii, prin cultivarea solului.
Tot din timpuri imemorabile, cea mai mică unitate - familia fie redusă la părinţi şi copii, fie extinsă - este şi cea mai importantă. Este sădită în mintea fiecărui membru al familiei, dragostea şi loialitatea pe care şi-o datoresc unul altuia. Cu toate acestea o singură familie cu greu ar putea supravieţui, dar să mai şi progreseze, aşa că treapta următoare a organizării pastorale se numeşte stână, şi are la bază 2-4 familii. Denumirea de stână, pentru această formă de asociaţie pastorală care a fost pentru milenii, nucleul de bază în jurul căreia s-a organizat viaţa păstorilor transhumanţi din spaţiul mărginit de Panonia la nord, Grecia la sud, Marea Adriatică la vest si Marea Neagră la est, li se pare românilor că este un cuvânt românesc, iar păstorilor din alte etnii, spre exemplu Sarakatsanii - păstori greci din munţii Pindului - cred că este un cuvânt grecesc. Acelaş lucru şi pentru alte cuvinte, spre exemplu oaie fără miel - oaie stearpă, sau stearpa - atât la Sarakatsani cât şi la Vlahi, primii urmaşii grecilor din timpurile homerice, rămaşi încă păstori până în ziua de astăzi, cei de al doilea urmaşii traco-ilirilor, rămaşi de asemenea păstori până în ziua de astăzi sub denumirea (în Munţii Pindului) de Kutsovlahi. În Capitolul al II-lea din această carte, în cadrul subtitlului: Vânătorul, arătam că una dintre regulile pe care mediul înconjurător l-a impus în codul genetic al speciei Homo Sapiens - pentru motive pe care le detaliam acolo - era că ceata putea să varieze între 15 pana la 50 de indivizi, dar să nu depăşească un număr de 50 de indivizi: bătrâni adulţi şi copii.
Aceiaşi regulă s-a păstrat şi la păstori, care este prima treapta evolutivă superioară, a speciei Homo Sapiens, pornind de la Vânător. Numărul de 50 indivizi la o stână, este limita superioară, dar grupul stânelor cu 50 de membrii, este cel mai numeros. Fiecare membru al unei familii de oieri, statistic vorbind, posedă în jur de 25 de oi, aşa că la o stână cu 50 de membrii întovărăşiţi, se adună circa 1250 de oi. O stână cu 1250 de oi, necesită cel putin 4 ciobani adulţi, şi un cioban tânăr, ştiut fiind că o turmă de oi mai numeroasă de 250 de capete este greu de stăpânit. Un număr mai mare de oi la o stână, face ca distanţa de parcurs, în fiecare zi, până la terenul de păşunat, adăpat şi înapoi la stână pentru muls şi înoptat să se lungească, şi să devină prea obositoare pentru oi, conducând la diminuarea producţiei de lapte şi lână. Legea nescrisă - obiceiul pământului - la toţi păstorii, atât la călăreţii din stepă, Mongoli sau Turanici, cât şi la Români, cu privire la organizare şi succesiune era aceiaşi. Unitatea organizatorică stâna, reunea 2-4 familii strâns înrudite între ele, capii de familie fiind deobicei fraţi sau cel mult veri primari, inventarul şi dreptul de a păşuna, obţinut de la proprietarul păşunii, formând proprietatea comună, numai oile fiind proprietatea exclusivă a familiilor care intrau în componenţa stânei. La fel şi Ţara, aparţinea familiei domnitoare (os domnesc), nu domnitorului decedat. Boierii la Români şi Noyanii la călăreţii Mongoli sau Turanici, precum şi membrii individuali ai comunităţilor (stâne şi sate) româneşti şi mongole sau turanice urmau aceleaşi reguli nescrise. Fiul cel mai mic, care rămâne ultimul în casa părintească sau în cortul părintesc, le moşteneşte - întrucât fraţii mai mari au casele sau corturile lor - dar şi obligaţia de a avea grijă de părinţi la bătrâneţe. Ruda de sex masculin, considerată cea mai capabilă de a conduce Stâna sau Ţara, este aleasă la Mongoli sau Turanici de Marele Kuriltai, iar la Români de Sfatul Ţării. Sistemul pastoral din spaţiul Euro-Asiatic a impus această soluţie.
După cum se vede, din cele relatate mai sus, păstoritul care la prima vedere pare cea mai liberă activitate omenească, este încorsetat de 'mama natură' în limite extrem de stricte, care oferă puţine locuri de muncă. Doar 5 ciobani din 50 de membri de familie pot avea o utilizare a capacităţii de muncă asigurată pe durata întregului an. Rezultă că în permanenţă, tineretul din familiile cu mulţi copii, pleacă din cadrul familiei de păstori, unde s-au născut, în căutare de lucru, în regiunile de câmpie. Pe de altă parte în nici-o epocă pe care a traversat-o omenirea nu a existat pământ fără stăpân, aşa că noii veniţi, tinerii din familiile de păstori, trebuiau să intre într-o înţelegere cu stăpânul locului, pentru a obţine pământul care îi era necesar. În perioada în care am lucrat în Departamentul Agriculturii de Stat, răspundeam de judeţul Mureş, unde îmi petreceam majoritatea timpului şi unde am avut ocazia să-i cunosc îndeaproape pe Secui, extraordinar de buni crescători de taurine. Convingerea comunităţii secuieşti, pe care nu se fereau să mi-o declare, era că la venirea lor pe locurile unde ei trăiesc astăzi, în jurul anului 800 e.n., ei i-au omorât pe absolut toţi Românii pe care i-au găsit în aceste locuri. Cu toate acestea, astăzi, în judeţul Mureş, Românii sunt populaţia majoritară, şi spun Secuii că aceasta se datoreşte faptului că moşierimea secuiască, a sedentarizat păstori români din munţii înconjurători, cu care au intrat într-o relaţie de moşier/iobag. Întrucât păstorii Vlahi, din Carpaţi, cutreerau iarna toate locurile din câmpie unde se mai puteau găsi resturi vegetale care puteau servi drept furaje pentru oi, ei au devenit în Transilvania iobagi, în Ţara Românească rumâni şi în Moldova vicini. De cele mai multe ori, o stână întreagă, de câte 50 de indivizi, înrudiţi între ei, 'băteau parul', adică de a întemeiau un sat, în siliştea vreunui boier.
Sedentarizarea pentru păstorii Vlahi, a devenit o dramă reală odată cu sosirea în secolele VI-VII, în peninsula balcanică, a năvălitorilor slavo-turanici. Aceste, popoare migratorii, aduceau cu ei, familiile lor de toate vârstele, şi animalele care le asigurau subsistenţa, şi circulau în grupuri mici în căutare de silişti, unde să se aşeze. Clasa boierilor, proprietarii pământului, uneori rezistau cu armele în mâini gonind primele cete ale năvălitorilor, alteori odată ce năvălitorii acceptau conditiile cerute de proprietarii pământului, le permiteau să colonizeze largi întinderi de pământ, asupra cărora cu timpul, pierdeau controlul, în felul acesta creându-se Slaviniile, teritorii care urmăreau autonomia faţă de Imperiul bizantin. Vlahii la rândul lor, în faţa năvălirii slavo-turanice, văzând că pierd teritoriul ancestral, au trecut la unirea mai multor stâne, întemeiind sate cu o populaţie mai numeroasă, capabile de a rezista invaziei, creând şi ei unităţi teritoriale prin unirea mai multor sate, numite Vlahii, care căutau şi ele autonomia faţă de Imperiul bizantin, care nu le mai oferea protecţie. La sud de Dunăre, Vlahiile din imperiul bizantin, pierd din ce în ce mai mult teren în faţa năvălitorilor slavo-turanici, astfel că se formează etnii noi cu istoria lor proprie, aşa cum sunt statele slave din sudul şi vestul Dunării, existente astăzi.
În schimb la nord de Dunăre, Vlahii, în secolele X-XIII în alianţă în special cu Cumanii, iar începând din secolul XIV, ca vasali ai Ungurilor, care îi absorbiseră pe Cumani, sunt cei care reuşesc să absoarbă pe năvălitorii Slavi. Vlahii, atâta vreme cât 'izvoarele tac' deşi posedau o limbă proprie, religia creştină,şi deşi erau organizaţi în 'ţări' (Vlahii), ca şi strămoşii lor Iliro-Tracii, şi ca şi Slavii, până la inventarea (863) alfabetului Chirilic, trăiau încă pe bază de tradiţie orală. În această perioadă au existat două faze:
1.- Secolele IV-VII - Perioada creerii protoetniei româneşti: Vlahii, denumire obţinută prin coruperea numelui Sfântului Blasius, unul din cei 14 martiri ai bisericii creştine din secolul IV. Desăvârşirea romanizării, concomitent cu creştinarea, începând cu domnia primului împărat roman creştin, Constantin cel Mare (311-337),de origină Iliră, şi terminând cu ultimul împărat roman de origina Iliră, Focas (602-610).
2.- Secolele VII-XIV - Perioada desăvârşirii etniei Vlahe, prin asimilarea năvălitorilor slavo-turanici, concomitent cu sedentarizarea progresivă a păstorilo Vlahi, proces care în Transilvania s-a numit iobăgire, în Ţara Românească s-a numit rumânire, iar în Moldova s-a numit vicinire. În Transilvania, clasa politică a fost descăpăţânată (expresia îi aparţine lui Xenopol), înţelegând prin aceasta că a fost maghiarizată.
Etnia Vlahă, a dezvoltat forme statale de sine stătătoare, începând cu secolul XIV, alternativ, total independente, şi alternativ vasale faţă de: Unguri, Tătari şi Turci. În secolul XIX, Vlahia Mare (Ţara Românească) şi Vlahia Neagră(Moldova), s-au unit, şi-au cucerit independenţa, au devenit Regatul României, iar in secolul XX, au realizat Marea Unire cu Transilvania, Basarabia, Banatul şi Bucovina, întemeiind România Mare.
Suprapopularea arealului pastoral euroasiatic.
Patricienii romani, existau datorită existenţei condiţiunilor creiate de legile Imperiului Roman. La un moment dat însă, întreg eşafodajul, s-a prăbuşit, întrucât, raportul de forţe s-a schimbat. Suprapopularea, cu oameni şi animale domestice ierbivore, pe care se baza viaţa popoarelor nomadice, din spaţiul imens dintre Marele Zid Chinezesc şi capătul drumurilor care străbăteau Imperiul Roman, a determinat punerea lor în mişcare. Primii, care s-au pus în mişcare, au fost Cimbrii, Scirii şi Teutonii, neamuri germanice, care îşi păşteau vacile, albe cu pete mari negre, astăzi denumite Holstein şi celebre în toată lumea pentru producţia mare de lapte pe care o dau, în spaţiul unde astăzi se află provincia germană Schleswig-Holstein. În anii 107-105 î.e.n., din cauza unor maree, combinate cu furtuni ne mai pomenite, compuse din ploi abundente şi vânturi puternice care împingeau apa mareelor peste păşunile joase, au cauzat transformarea acestora în mlaştini. Ameninţaţi fiind cu înfometarea, după ce i-au omorât pe bătrâni, şi-au luat turmele de vaci, şi restul familiei, şi au pornit spre sud în căutare de noi păşuni.
În lucrarea: A manual about Schleswig Holstein. Editor Martin Tretbar-Endres, Publisher: Press Office of the State Government of Schleswig Holstein, Kiel 1992, la p. 9, este citat autorul roman Plinius, care descrie aceste locuri, într-un stil modern:
"O mulţime de oameni foarte săraci, populează aceste locuri, care trăiesc pe movile înalte făcute de mână de om sau pe puţinele ridicături naturale, deşi la mare ele foarte înalte sunt totuşi complet inundate. Când terenurile înconjurătoare sunt complet inundate, oamenii de pe aceste înălţimi, seamănă cu corăbieri, iar atunci când apele se retrag, seamănă cu naufragiaţi, şi încep să pescuiască[...] Ţes plăşi de pescuit din trestie şi papură, şi atârnă baloturi din bălegar la uscat, pentru combustibil, mai curând cu ajutorul vântului decât cu al soarelui. Apa de ploaie, pe care o colecteaza în şanţuri, în faţa locuinţelor lor, este tot ceea ce au de băut."
Din cauză că cirezile de vite, trebuiau păşunate pe arii largi, cele trei triburi se despart. Cu toate acestea, în anul 105 î.e.n., două armate Romane au fost învinse de Cimbri. Generalul Marius, în anul 102 î.e.n., îşi antrenează armata la construirea unui drum, peste Alpi, şi pătrunde în Sudul Franţei, unde la Aix-en-Provence, reuşeşte să îi învingă pe Sciri şi Teutoni, să-i ia în robie, şi să le confişte turmele de vite. Apoi pe drumul construit, de armata sa, se înapoiază în nordul Italiei, unde pătrunseseră Cimbrii, prin pasul Brenner,(numele şefului Cimbrilor) venind din Elveţia, şi cu aceiaş armată, în anul 101 î.e.n., îi învinge şi pe Cimbri lângă Vercelli, îi ia în robie şi îi vinde ca sclavi.
Cât timp, iniţiativa a fost în mâna Romanilor, care-şi alegeau locul unde atacau, organizarea Imperiului Roman pentru războaie de cucerire, se dovedea superioară, aşa cum se poate vedea din episodul de mai sus. Dar din momentul în care, în special lumea germanică, începu să atace în bande mici, care atacau Imperiul Roman rural, format din vilelele patricienilor şi apoi se retrăgeau, pline de prăzi, numai ca să revină, atunci când informaţiile pe care le căpătau de la sclavi, le asigura impunitatea, lucrurile se schimbară radical, pentru că adoptând această tactică, barbarii realizau ei însuşi, ceea ce fusese avantajul strategic, de care înainte se bucuraseră Romanii, superioritatea militară, într-un anumit loc, la un moment dat.
Ca atare, patricienii începură să se organizeze, supravieţuind numai aceia, care construiau castele, şi angajau armate permanente profesionale. Bine înţeles că în aceste condiţii, imperiul nu mai putea colecta impozite, din regiunile jefuite de barbari şi care căutau să organizeze o apărare locală, aşa că apărarea centrală bazată pe o armată imperială şi pe şoselele strategice ale imperiului, devenea un lucru din trecut. Dar autonomia locală, a patricienilor, lua şi alte forme, aşa cum ar fi fost, angajarea pentru apărarea castelelor a bandelor de barbari, care veneau cu organizarea lor eficientă, cu armamentul lor adaptat noului tip de război şi cu şefii lor de care ascultau. Autonomia mergea şi mai departe, relaţiile dintre dominaţi (sclavi) şi dominanţi (castelani) se schimbară, legea romană devenind de neaplicat, adică toate recoltele intrând în magaziile patricianului, care apoi le distribuia sclavilor pe măsura necesităţilor, întrucât magaziile erau primele jefuite de bandele de barbari. Relaţiile dintre dominaţi si dominanţi, se schimbară în sensul transformării, sclavilor în iobagi, cărora li se acorda o parcelă de pământ, li se lăsau roadele pământului, dar din care dădeau seniorului local, o parte sub forma de dijmă şi bisericii, de asemenea o zeciuială. Seniorul, la vreme de restrişte, adăpostea pe iobagi în castel, îi hrănea din magaziile seniorului, iar ei contribuiau la apărarea castelului. În cazul când castelul era cucerit şi familia seniorului măcelărită, şeful barbar devenea noul castelan, se creştina, şi regiuni întinse îşi schimbau atât caracterul etnic cât şi relaţiile sociale dintre dominat şi dominant.
Atomizarea Imperiului Roman de Apus, atunci când criza existenţei Imperiului Roman, s-a dezlănţuit, a fost formula de supravieţuire, în contra atacurilor barbarilor. Recunoaşterea noilor castelani, venea dela puterea spirituală - Papalitate - pentru care motiv i se plătea, zeciuiala din toate veniturile, direct de la populaţie. Această transformare s-a numit feudalizare, pentru că proprietăţile pe care le deţineau castelanii erau feude, adică proprietăţi concesionate de noua autoritate spirituală, papalitatea, care uzurpase puterea imperială, împăratul devenind el însuşi dependent de recunoaşterea papalităţii. Bine înţeles, destul de repede, relaţiile dintre feudali s-au erarhizat, pe bază de putere reală militară şi recunoaştere, din partea papalităţii, ceea ce a condus la creerea de regate creştine. Şi în China, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, Împărăţia Chineză împărţindu-se în Împărăţia de Nord şi Împărăţia de Sud, sub loviturile invadatorilor Huni (Hsiung-nu), în anul 311. În anul 360, Hunii schimbă direcţia, invadează Europa, şi se stabilesc în Panonia. Uniunea de triburi asiatice, cunoscute sub numele de Huni, la venire erau compuse din cca.30.000 oameni, în care erau cuprinse şi populaţii clientelare, Mongoli din Siberia, şi Roxolani din Iran. Ei aduceau cu ei 40.000 de cai şi 100.000 de capete de vite cornute. Hunii introduc pantalonii, care înlocuiesc toga romană şi scările la călărit (o invenţie, chinezească sau koreană), care conduce la invenţia şeilor cu scări, care la rândul lor revoluţionează călăritul şi ca atare arta războiului.
Timp de 91 de ani, adică din anul 360 până în anul 451, Hunii, atacând în locul şi momentul, ales de ei, au triumfat asupra diferitelor triburi germane: Alani, Heruli, Ostrogoti, Visigoţi, şi slave, Veneţieni, şi obţin tribut de la Imperiul Roman de Apus. Sunt în fine siliţi să se bată în Franţa, cu o armată romană, cu ajutor de la Visigoţi, şi la Chalons, sunt învinşi, şi obligaţi să se întoarcă în Panonia. Atila moare în anul 453, fii săi menţinându-se în Panonia până în anul 468, când ultima încercare a Hunilor de a ocupa Dacia, rezultă într-o înfrângere, provocată de împăratul Leon I, al Imperiului Roman de Răsărit, şi în retragerea lor în stepa asiatică de unde veniseră.
Fenomenul 'atomizării' Imperiului Roman de Apus a continuat, tot timpul evului mediu şi modern. Exemplul clasic îl constituie, 'atomizarea' şi feudalizarea Germaniei. În anul 1789, anul Revoluţiei Franceze, în Germania existau 1789 de unităţi statale, unităţi politice şi administrative complet separate, toate vasale numai împăratului şi ca atare complet independente. În Apusul Europei, evolutiv, calea pentru supravieţuire, a fost 'atomizarea' şi feudalizarea, după care, abia, a urmat agregarea în unităţi statale mai mari: regate şi imperii. Imperiul Roman, înfiinţat de Augustus în anul 27 î.e.n., este desfiinţat în mod oficial, în anul 476, prin depunerea ultimului Împărat Augustulus (August cel mititel), pentru că este un băieţel, de către regele Odoacru al Herulilor (Saxonilor) şi este trimes să traiască la Neapole, dintr-o pensie de 6.000 de galbeni anual.
În anul 502, Hunii, se înapoiază sub un nou nume, Bulgari, şi execută un raid, în care jefuiesc Tracia şi adună informaţii asupra apărării Constantinopolului, şi apoi se repliază în Bărăgan, Moldova şi Basarabia, unde se asează. De la această bază de operaţii, în anul 559, Bulgarii împreună cu Slavii clientelari, înainteaza până sub zidurile Constantinopolului, unde însă, generalul Belizarie, care în faţa pericolului iese din retragere, îi respinge din nou, Bulgarii repliindu-se, a doua oară, până la baza lor de operaţii din Bărăgan, Moldova şi Basarabia. Începând cu anul 582, adică la sfârşitul secolului al VI-lea, împăratul Tiberiu II Constantin, a început colonizarea paşnică, graduată şi controlată a triburilor de slavi, la sud şi vest de Dunăre. Aceiaş politică a continuat şi sub ginerele său - Flavius Mauricius (Maurikios), care i-a urmat la tronul împărăţiei romane răsăritene.
În anul 592, Maurikios trimite trupe în contra Avarilor care erau asezaţi în Panonia, din anul 566, şi care împreună cu triburi de Slavi clientelari, de data aceasta sub formă de cucerire, trec la sud şi vest de Dunăre, şi reuşesc să se implanteze, în peninsula Balcanică. Avarii din Panonia, în anul 625, coordonat cu Perşii, atacă Constantinopolul, dar împăratul Heraclius reuşeşte să-i respingă. Împăratul Heraclius, în anul 635, se aliază cu Bulgarii, din Bărăgan, Moldova şi Basarabia, sub conducerea Khanului Kuvrat şi îi atacă pe Avari, în Panonia. În anii 680- 681, Bulgarii sub conducerea lui Asparuch îi supun pe Slavii aşezaţi în partea răsăriteană a peninsulei Balcanice şi înfiinţează Ţaratul
| Fig.11. Slavii şi ruşii kievani în anul (896) aşezării maghiarilor în Panonia |
Bulgar, care de aici înainte, avea să poarte multe războaie cu Împărăţia Bizantină pentru stăpânirea peninsulei Balcanice. În harta înfăţişată la pagina anterioară este redată situaţia existentă a răspândirii Slavilor în Răsăritul Europei, în anul 896, anul aşezării Maghiarilor în Panonia.
După cum se remarcă cu uşurinţă, din harta de la pagina anterioară, la sfârşitul secolului al IX-lea, Slavii acaparaseră întreaga Europă de Răsărit. O linie, care se întindea de la nord, de la actualul port din Germania, Hamburg, până la actualul port Veneţia din Italia, era linia de demarcaţie dintre triburile Slave şi triburile Germanice. Cetatea Hamburg a fost clădită de Carol cel Mare în secolul al VIII-lea pentru a opri înaintarea Slavilor spre Apus. Oraşul din insulele Veneţiene a fost întemeiat de tribul Slav al Veneţilor, care s-au refugiat în aceste locuri inaccesibile, pentru a scăpa de urmărirea Hunilor. În sud Slavii ocupaseră Peloponezul, care acum se numea Moreea, şi cu bărcile lor scobite în trunchiuri de copaci, traversau Marea Egee şi ajungeau în insulele greceşti şi în Asia Mică. În 689, împăratul Justinian al II-lea, îi învinge într-o bătălie pe Slavii din Tracia, şi mută un mare număr dintre ei în Anatolia, în jurul Constantinopolului.
Cum a fost posibilă, această acaparare de teritorii întinse, mai cu seamă prin mijloace paşnice, pentru că în marile bătălii, Slavii erau mai întotdeauna asociaţii pedeştri, ai popoarelor de călăreţi turanici, şi care mergeau la bătălie ca o avantgardă, cunoscută sub denumirea de 'glotaşi'. Această 'gloată', prin definiţie slab organizată şi înarmată, dar cu care totuşi adversarul, în cazul că dorea să câştige bătălia, trebuia să se lupte şi să o învingă, înainte de a ajunge să se lupte cu formidabila cavalerie usoară a popoarelor turanice. Odată în timp ce vizitam mânăstirea Voroneţ, pe o bancă în faţa unei porţi a unei case din satul Voroneţ, şedea un bătrân Moldovean, sfătos, care m-a invitat să şed puţin. Am acceptat invitaţia, şi din vorbă în vorbă, nu ştiu cum am ajuns la problema Rutenilor care veneau de undeva din nord şi se aşezau în satul Voroneţ. Bătrânul Moldovean, a început prin a-mi arăta că satul Voroneţ, era aşezat în vale, unde traiul era mai lesne, mai cu seamă iarna, la adăpost de Crivăţul cel îngheţat, şi că numai în vale se puteau săpa puţuri, pe dealurile înconjurătoare, trebuind să fie captat un izvor, dar care să nu sece vara. Într-o vară, a sosit în sat o familie de Ruteni, care şi-a găsit cu usurinţă de lucru, la diferiţi locuitori din satul Voroneţ. Întrucât i-a prins iarna, pe acele meleaguri, şi probabil că nici nu aveau a se duce în altă parte, nu au mai plecat, şi fiindcă se dovediseră oameni foarte muncitori, unul dintre locuitorii la care lucraseră, a fost foarte bucuros să-i îndatoreze, pentru că în acest fel să-i poată avea şi anul următor la lucru, aşa că i-a învoit, să-şi înjghebeze o colibă, undeva sus pe deal, la fâneaţa acelui locuitor. Iarna ca şi vara, familia de Ruteni, căra apa cu găleata, din sat la locuinţa lor de pe deal.
Cu timpul, au venit alte familii de Ruteni care fiind folositori, s-au aşezat în satul Voroneţ, şi tot cu timpul, prima familie de Ruteni care s-a aşezat, pe dealurile Voroneţilor, a cumpărat loc de casă în sat, şi şi-a construit casă în satul Voroneţ. Povestirea ţăranului Moldovean de la Voroneţ, explică destul de bine, de ce proprietarii de pământ din Imperiul Bizantin, erau bucuroşi să acccepte colonişti Slavi, care nefiind puternic organizaţi şi agregaţi, în scopul cuceririi, în contrast cu popoarele de călăreţi din stepă, nu erau temuţi ci erau chiar doriţi, a fi aduşi în locurile depopulate din cauza veşnicilor războaie din provinciile bizantine. Nu trebuie uitat că sclavii Slavi erau cei mai căutaţi, şi erau plătiţi cel mai bine, pe pieţele de sclavi din Orientul Mijlociu.
Deşi însuşirile lor, de oameni care se mulţumesc cu puţin, şi în schimb au de oferit mult, atunci când se aflau în poziţia de dominat, care explică întrucâtva acapararea teritoriilor, prin aprecierea pozitivă de care se bucurau, totuşi în sens darwinist, înlocuirea populaţiilor băştinaşe, printr-o populaţie Slavă, fenomen denumit 'puterea de asimilare a slavilor', se explică numai printr-o capacitate de înmulţire şi de adaptare la mediu, superioară a populaţiei Slave, în comparaţie cu populaţiile neslave authtone, ceva cam ca în cazul înlocuirii în timp, a populaţiei Neanderthal cu populatia CroMagnon. Sporul de populaţie, atât de copleşitor al Slavilor, ar fi trebuit să conducă la lupte sângeroase şi la încercări de a-i distruge sau alunga, ceea ce, istoric s-a şi întâmplat.
Istoricii care acceptă explicaţii darwiniste, cei care cred că evoluţia omenirii, se datoreşte evoluţiei tehnologiei - deci invenţiilor create de creierul omenesc - arată că la sfârşitul secolului VI e.n. şi începutul secolului al VII-lea e.n., explozia de populaţie Slavă se datoreşte invenţiei plugului de către Slavi. Plugul inventat de Slavi constă dintr-un instrument tractat, care poseda un cuţit vertical în partea stângă faţă de direcţia de înaintare, cu care desparte 'brazda' de masa solului, un alt cuţit orizontal (fierul de plug) care desparte 'brazda', de masa solului de dedesubt, care are o pozitie oblică spre dreapta, faţă de direcţia de înaintare, şi care este continuat de 'cormană', o secţiune de cilindru sau helicoidală, pe care prin înaintare, urcă brazda, şi care deci este răsturnată cu partea superioară, în golul creat prin dislocarea brazdei precedente, din dreapta, faţă de sensul de înaintare al plugului. În căderea sa brazda se sfărâmă, creind un bun pat germinativ. Această invenţie slavă, plugul, a permis slavilor să ia în cultură terenuri argiloase grele, pe care omenirea le folosea, până la data inventării plugului, fie ca păşuni, fie că erau ocupate de păduri. În plus faţă de consecinţa primară, aceia de a hrăni explozia de populaţie slavă, din terenuri virgine, neocupate de băştinaşi care cultivau terenuri nisipoase, usor de lucrat, consecinţa imediată a fost imensa sporire a productivităţii muncii, prin faptul că cu aceiaş cantitate de muncă, terenurile virgine luate în cultură, pe baza noii tehnologii, produceau cantităţi duble sau triple de cereale la unitatea de timp de muncă omenească utilizată. O altă consecinţă, pe termen lung - a fost fără îndoială - desfiinţarea în timp, pe măsură ce păşunile se restrângeau, a supremaţiei armatelor de călăreţi turanici, care se bazau pe păşuni, pentru hergheliile de cai şi cirezile de cornute, pentru ca să existe.
Din cercetarea hărţii Europei de Răsărit de la sfârşitul secolului IX, (Fig. 10) se constată existenţa a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză - din Albania de astăzi - unde populaţia de origină ilirică s-a putut menţine, enclava grecească din jurul oraşului Atena, şi marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru şi la apus de cursul mijlociu al Dunării. Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s-a definitivat, printr-o coabitare de şapte secole cu Slavii, aşezaţi în acest teritoriu. Slavii, erau mult mai mulţi în Panonia, şi mult mai puţini, între Tisa şi Nistru. Partea de apus a acestei enclave - Panonia - fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruşi de Carol cel Mare. Bazati pe tradiţia medievală, dar şi pe unele date istorice, unii autori, susţin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminaţi, cu ocazia cataclismului demografic produs de expediţiile Francilor, conduşi de împăratul Carol cel Mare.
După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceştia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul şi vestul Dunării, ca clienţi ai Avarilor şi a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorităţi româneşti în: Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia, Moldova şi Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:
"...dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micşorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populaţia romanică, va sfârşi prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care-i vor asimila pe băştinaşi, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu".
Migraţia Slavilor la sud şi la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menţinerii superiorităţii numerice a populaţiei neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.
Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte. În epoca, în care numeroase seminţii călări, treceau prin ţările locuite astăzi de Români şi care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, şi le-ar fi însuşit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le păşuneze. Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, şi care cutreerau, munţii şi câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopţii, erau o garanţie de supravieţuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă. În concluzie, este de luat în consideraţie faptul că tanshumanţa a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supravieţuirii, asupra Slavilor, în spaţiul mioritic, şi în acelaş timp, a reuşit să absoarbă, în masa lor pe cei care s-au aşezat în mijlocul lor. Alţi Slavi, trăiau în comunităţi nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc şi Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menţionat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munţii, dealurile, pădurile şi mlaştinile.
Marea schismă
În secolul al IX-lea, popoarele de origină germană care acaparaseră moştenirea Imperiului Roman de Apus, după ce au încheiat, în cea mai mare proporţie, faza de criză, care se caracterizase prin lupta tuturor în contra tuturor, au reuşit pentru prima dată să restaureze Imperiul Roman de Apus, în anul 800, când Carol cel Mare este încoronat, la Roma, de către Papă, Împărat al Imperiului Roman de Apus, de naţionalitate Germană (Francii de răsărit). Prin această încoronare, Papa îşi aroga dreptul - ca în calitate de urmaş al Apostolului Petre, primul Episcop creştin din Roma - de a încorona pe Împăraţii legitimi ai Sf. Imperiu Roman, numai la Roma, indiferent unde aceştia îşi aveau capitala. În acest fel, legimitatea, devenise principalul component al autorităţii 'unşilor lui Dumnezeu'. În acelaş timp prin faptul că încoronarea Împăratului a avut loc la Roma, şi a fost oficiată de Papă, a servit şi la legitimizarea acestuia ca singurul în drept să oficieze slujba de încoronare. În Imperiul Roman de Răsărit, din cauza continuităţii instituţiei imperiale, legimitatea Impăratului nu era pusă în discuţie, şi ca atare nici legimitatea Patriarhului de a oficia personal slujbe religioase de încoronare, sau de a trimite delegaţi pentru a oficia slujbe religioase de încoronare, sau de a înfiinţa episcopate, în ţări ai căror prinţi solicitau creştinarea în bloc a lor şi a popoarelor lor.
Pentru sistemul de viaţă pastoral - treapta care a succedat, în evoluţia omului, sistemului de viaţă al vânătorilor şi culegătorilor - stăpânirea unui ţinut făcea sens, numai dacă nu se depăşea pragul suprapopulării cu oameni şi animale. Dar imediat ce pragul suprapopulării era depăşit, păstorii fie călăreţi din stepă, fie crescători de animale cornute mari, fie păstori de oi şi capre, decât să-şi vadă animalele murind, îi omorau pe bătrânii lor care le-ar fi fost o povară pe drum, riscau orice, inclusiv viaţa lor şi a familiilor lor, şi începeau migraţia, către păşuni mai verzi , fără să ţină prea mult seama de proprietarii păşunilor încălcate. De altfel, Tătarii care au invadat, în secolul al XIII-lea, Rusia şi Europa, aveau obiceiul să spună că acolo unde caii lor au călcat odată, totul le aparţine, deoarece: "Tengri (Cerul), a lăsat iarba pentru a fi păşunată de oi, a lăsat oile pentru a fi mâncate de lupi, şi restul oamenilor pentru a fi înrobiţi de Tătari".
Dar pentru popoarele nomade care erau forţate de suprapopulare să se sedentarizeze, lucrurile se schimbau în mod radical, întrucât pământul - şi anume un anumit teritoriu, cel pe care se aşezaseră şi de unde nu mai vedeau unde ar fi putut să plece în altă parte - a devenit principalul mijloc de producţie, pe care dacă nu-l apărau, piereau cu toţii de foame. Apărarea proprietăţii funciare începea cu dovedirea legitimităţii stăpânirii pământului. Pentru cuceritorii, de o dată mai veche sau mai recentă, exista o singură cale: creştinarea, iar în ceea ce priveşte recunoaşterea legitimităţii proprietăţii, două alegeri: Patriarhia de la Constantinopol, integrată în Imperiul Bizantin, sau Sf. Oficiu Papal, de la Roma, sprijinit de Sf. Imperiu Roman, de naţionalitate Germană (Francii de răsărit). Creştinarea oferită de Institutia Papală, era condiţionată de acceptarea catolicismului drept religie unică în stat, clerul catolic depinzând numai de erarhia catolică, şi dreptul de a încasa direct de la populaţie zeciuiala bisericii catolice, dreptul de instanţă supremă în chestiunile legate de transferul de proprietate, prin căsătorii şi moşteniri. Creştinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, era oferită fără alte condiţii decât cele spirituale. Desigur că creştinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, şi deci legitimitate în realmul Imperiului Roman de Răsărit, fără condiţii, era mai atractivă pentru mulţimea de conducători ai triburilor Slave abia constituite în mici regate şi care doreau să-şi menţină cuceririle făcute, dar fără să se supună disciplinei, impuse de cele două forţe în echilibru: Papalitatea şi Sf. Imperiu din Apusul Europei. Disciplina din realmul Papalităţii, se concretiza mai cu seamă prin principiul moştenirii ereditare în linie directă, în timp ce în răsăritul Europei, principiul eredităţii, devenea doar un principiu al eligibilităţii, succesiunea fiind decisă de alegerea făcută de boieri, dintre toţi cei cu os domnesc (posesori ai genelor celui care le-au dat viaţă).
Din punct de vedere darwinist, transmiterea moştenirii materiale acumulate, odată cu transmiterea genelor - deci ereditară în linie directă, ca în sistemul adoptat in apusul Europei - era cea care respectă legea selecţiei naturale. Substituirea legii selecţiei naturale printr-o convenţie între oameni - alegerea făcută de către boieri, care în fond nu erau, decât ceva mai mult decât o gardă pretoriană - nu putea conduce decât la anarhie, aşa cum s-a şi întâmplat în realitate. În răsăritul Europei, a reuşit să se instaleze principiul moştenirii prin alegeri, datorită unei inovaţii tehnologice: alfabetul Chirilic. Ducele Moraviei, Rostislav, cere Împăratului Mihail al III-lea (beţivanul) al Bizantului, să-i trimită misionari cu ajutorul cărora să obţină convertirea la creştinism a populaţiei Slave a ducatului său. Acesta îi trimite în anul 863, pe călugărul-misionar Chiril, macedonean, deci etnic Slav, care odată cu colonizarea Macedoniei îşi arogaseră numele de Macedoneni, şi care deşi îşi însusişeră religia grecească, îşi păstraseră limba slavă. Pustiirea Macedoniei, prin măcelărirea şi deportarea în robie a populaţiei originale macedonene, care dăduse lumii pe Alexandru cel Mare, se datoreşte consulului roman Lucius Aemilius Paulus, care pentru a stârpi din rădăcini repetatele revolte ale macedonenilor în contra stăpânirii romane, după câştigarea victoriei decisive de la Pydna din anul 168 î.e.n., îl aduce la Roma în cortegiul său triumfal pe regele macedonean Perseus, şi pe toţi macedonenii care supravieţuiseră măcelului, vânzându-i ca sclavi. Istoria a înregistrat că femeile macedonene au fost vândute ca sclave, cu preţuri în medie de 50 de ori mai ridicate decât cele obţinute pentru bărbaţii macedoneni. Jefuirea Macedoniei de toate bogăţiile acumulate în Macedonia de la Alexandru cel Mare, până la venirea romanilor din anul 168 î.e.n., a îmbogăţit trezoreria romană în aşa măsură încât, Senatul a decis să nu mai perceapă de la cetăţenii romani, taxe directe (tributum). Soarta macedonenilor, nu este decât unul dintre exemplele comportamentului romanilor, Dacia fiind un alt exemplu, de acelaş gen, dintre multe altele.
Atracţia noului alfabet, pentru Slavii din răsăritul Europei, a fost atât de mare,încât de la apariţia alfabetului Chirilic, toate convertirile Slavilor la creştinism, începând cu Bulgarii în anul 864, au fost făcute numai de Patriarhia din Constantinopol. Au rămas Catolici: Polonezii, Slovenii şi Croaţii. Iar pentru, readucerea la catolicism a Boemiei, Moraviei, şi Slovaciei, unite într-un singur stat de către Sviatopluk, care adoptase denumirea de Moravia Mare, şi care prin adoptarea alfabetului Chirilic, aparţineau ortodoxismului grecesc, împăratul Arnulf, al Sfântului Imperiu Roman de Apus, în acelaş timp rege al Bavariei, împreună cu opoziţia catolică din Moravia Mare opusă lui Sviatopluk, îi cheamă pe Unguri, care erau cantonaţi în stepa din nordul Mării Negre, să se aşeze în Panonia. Din pricină că Pecenegii - care din cauza suprapopulării - se pregăteau să invadeze păşunile Ungurilor, aceştia în locul unei confruntări cu Pecenegii, au preferat să dea curs invitaţiei împăratului Arnulf , de a coloniza Panonia, care era slab populată, ca urmare a distrugerii regatului avar de către Carol cel Mare, 100 de ani mai inainte, în anul 796. Istoricul Paul Lendvai, în volumul său Ungurii, care va fi citat deseori în această carte - în felul său - la p. 24 şi 27 recunoaşte suferinţele produse popoarelor sedentarizate, din şi vecine cu Panonia, de către nomadismul unguresc, care a durat 1023 de ani (896- 1919):
p. 24 - "După distrugerile înspăimântătoare şi în condiţiile pustiilor de mai târziu săvârşite de Unguri în întreaga Panonie, Francii de răsărit şi Moravii, s-au învinovăţit reciproc, şi în scrisori către Papa, că le-au arătat acestor duşmani periculoşi, trataţi drept aliaţi, drumul spre bazinul Carpaţilor". p. 27 - "Dar ceea ce Ungurii aclamă ca pe eposul eroic al strămoşilor victorioşi, pentru nemţi, slavi şi români, rămâne până în zilele noastre, o tragedie, o nenorocire, o lovitură a soartei".
Înainte chiar ca împăratului Arnulf al Imperiului Roman de Apus, care îi cheamă pe Unguri să colonizeze Panonia, în scopul atacării Moraviei Mari, Papa Nicolae I, în anul 863, anul în care Patriarhia din Constantinopol trimisese pe călugării-misionari, fraţii Chiril şi Metodiu, ducelui Moraviei, Rostislav, excomunică pe Patriarhul Constantinopolului, Fotius. În anul 867, se urcă pe tronul Împărăţiei Bizantine, Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, deci Slav grecizat, dinastie care restaurează autoritatea imperială, şi care se menţine pe tron, până în anul 1054. În anul 867, Fotius Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Consiliul bisericesc al Patriarhiei, răspunde la excomunicarea din anul 863, a Papei Nicolae I, prin anatemizarea Papei, acesta fiind primul pas al Marii Schisme a Bisericii Crestine, care va deveni o realitate in anul 1054, atunci când Papa Leon al IX-lea, îl va excomunica pe Patriarhul Mihai Coelularius, împreună cu toţi credincioşii. Pentru Români, au fost rupte toate punţile de comunicare ale acestora cu Instituţia Papala, deoarece în anul 1000 deci cu 54, de ani înainte de data excomunicării, la data încoronării regelui Ştefan cel Sfânt, Papa înfiinţează, o episcopie catolică ungurească la Esztergom, şi îi conferă autoritate asupra credincioşilor din orice etnie ar fi făcut parte - să se supună acestei episcopii - ceea ce pentru Românii în stare de permanentă rezistenţă activă faţă de Unguri, era imposibil de acceptat.
Cruciada în contra schismaticilor de rit greco-ortodox
Convertirea Maghiarilor la catolicism, în anul 1000, cu ocazia încoronării ca rege a lui Ştefan I cel Sfânt, i-a salvat de la extincţie. Soarta tuturor celorlalţi călăreţi din stepa asiatică, indiferent dacă au fost turci, sau mongoli, sau amestecuri, indiferent dacă s-au convertit la religia Iudaică (Khazarii), Islamică (Tătarii), Greco-Ortodoxă (Bulgarii), a fost pierderea, limbii şi a identităţii naţionale, fiind asimilaţi în masa popoarelor pe care le-au cucerit. Ungurii sosiţi în Panonia, în anul 895 sau 896, prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi, trecătoare bine cunoscută de ei, din timpul raidurilor întreprinse în anii 862 şi 881. Cabarii sau Kavarii, nume care inseamnă, "rebeli", un neam Khazar, convertit la Iudaism, dar în stare de rebeliune în contra împărăţiei Khazarilor, i-au insoţit în expediţia din anul 881.
Trei motive i-au determinat pe Maghiari, să părăsească locurile natale şi să se aşeze în Panonia:
a) au realizat că Pecenegii, care doreau să se aşeze în teritoriile nord-pontice ocupate de Maghiari, le periclitau supravieţuirea,
b) Secete cumplite, alternând cu inundaţii catastrofale pe câmpiile din jurul cursului inferior al Volgăi, şi în delta Volgăi, datorită ploilor neîncetate din bazinul superior al Volgăi.
c) atracţia prezentată de Panonia, la sfârşitul secolului al IX-lea, unde exista o populatie multietnică (slavi, români, germani), puţin numeroasă şi fără sudură între etnii.
Cauzele menţionate la punctele a) şi b), din punct de vedere darwinist, pot fi rezumate cu un singur cuvânt - suprapopulare - la locul de origină, care este cauza naturală a tuturor migraţiilor fie individuale fie colective. În ceea ce priveşte Panonia, fostul regat al Avarilor, aşa cum am menţionat anterior, fusese distrus de Carol cel Mare, între anii 798 şi 814, şi trei sferturi de veac după aceasta, încă nu-şi putuse reveni, din catastrofa demografică menţionată. Desigur că dacă nu ar fi avut unde să emigreze, naţiunea Maghiară ar fi rămas pe loc şi ar fi luptat pentru supravieţuire. Maghiarii nu au emigrat în Panonia la întâmplare, ci au făcut-o după o alegere bine gândită. Presupun că adevăratul motiv, pentru care Maghiarii au emigrat în Panonia sfârşitului celui de al IX-lea veac, a fost însăşi Panonia, ca o ţară a făgăduinţelor.
Ştefan cel Sfânt, în istoria Maghiarilor, a jucat rolul pe care l-a jucat celălalt reformator de geniu în istoria Ruşilor, împăratul Petru cel Mare. Iată care au fost învăţăturile (testamentul) regelui Ştefan I cel Sfânt, din anul 1015, către fiul său:
"Imperiul Roman a dobândit o importanţă aşa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strângeau numeroşi nobili şi înţelepţi din diferite ţări, şi principii lui au devenit aşa de glorioşi şi aşa de puternici datorită aceluiaş fapt [...] Venind din diferite ţări şi provincii, coloniştii aduc cu ei diferite limbi şi obiceiuri, diferite lucruri şi arme folositoare, care împodobesc şi aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O ţară care are limba numai de un fel şi obiceiuri numai de un fel este slabă şi neputincioasă. De aceea, fiul meu, îţi poruncesc să te intâlneşti cu ei şi să te porţi cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăştia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte."( Paul Lendvai. Ungurii, traducere de Maria şi Ion Nastasia. Pag.8-9. Editura Humanitas. Bucureşti 2001)
Prin 'învăţăturile' citate în paragraful anterior, Ştefan cel Sfânt, nu face altceva decât să transmită fiului său linia politică, conştientă şi consecventă a dinastiei arpadiene de după anul 955, anul teribilei înfrângeri de la Lechfeld. Bătălia a fost câştigată de regele Otto I, viitorul împărat al Germaniei, şi s-a datorit, faptului că regele Otto I, i-a surprins în timp ce asaltau cetatea Augsburg, şi a putut realiza superioritatea militară în locul şi în momentul dorit. Însă lui Otto I, i-a lipsit determinarea, de a-i urmări şi distruge în mod definitiv, aşa cum făcuse Carol cel Mare, distrugând regatul Avarilor din Panonia. Dăinuirea regatului Maghiar în Panonia, şi mai târziu a măreţiei acestui regat se datoreşte instituţiei papalităţii. În perioada care a urmat, după înfrângerea de la Lechfeld, au sosit în ceea ce se va numi Ungaria, sub influienţa papalităţii, foarte numeroşi misionari catolici, în special germani, care au fost primiţi foarte bine de regii Maghiari. Primul Principe care s-a creştinat, a fost Gheza I, tatăl lui Ştefan cel Sfânt. După anul 1000, când oficial întreg regatul devenise catolic, cu ajutorul papalităţii, extrem de mulţi, fii de nobili din toate ţările Europei, din Suedia, Germania, Franţa, Italia, au sosit în Ungaria, unde li se acordau feude, devenind vasali ai regelui, sau ai nobililor Unguri. În felul acesta, Ungurii au căpătat o mulţime de expertiză, în diversele domenii militare. Simon de Keza, în Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica Ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, vol. IV, Bucuresti 1935, scrie următoarele:
"Deci, aflându-se despre această <creştinare> au sosit la ei din ţările creştine mulţi comiţi, ostaşi şi nobili. Unii dintre aceştia din dragoste pentru Dumnezeu, spre a ajuta pe duce în contra păgânilor care nu primiseră creştinismul, alţii fiindcă scăpaseră de păgâni şi de persecuţiile lor, căci poporul însuşi fiind păgân, pornise o goană în contra creştinilor"
Cu alte cuvinte, în Ungaria se pornise o cruciadă, cu un secol înainte ca prima cruciadă să se fi declarat în 1096. Nobilii care erau îndemnaţi să se deplaseze în Ungaria erau în general tineri, plin de zel catolic, dar fără proprietăţi feudale, întrucât proprietăţile nu se divizau între fraţi, pentru a nu se micşora, a-şi pierde din putere şi a deveni o pradă usoară pentru alţi baroni feudali. Aceşti tineri nobili, dacă rămâneau în ţările de origină, săraci fiind, erau destinaţi să îngroaşe numărul şerbilor. Dealtfel, papa Urban al II-lea, predica participarea la prima cruciată din 1096, promiţând feude, în Palestina, nobililor şomeri care rămânând în Europa reprezentau un potenţial pericol pentru ordinea socială existentă. Nu toţi Maghiarii nobili sau oameni de rând, erau dispuşi să îmbrăţişeze catolicismul la care îi împingeau regii lor. Ca atare, regii Maghiari, aveau nevoie de aceşti nobili din Europa, ca spărgători al unor eventuale revolte nobiliare sau populare. La moartea Marelui Principe Geza (997), fiului său, Vajk, viitorul rege Ştefan cel Sfânt - care se prevala de principiului catolic: moştenirea ereditară în linie directă - i se opune Principele Koppany, care în baza legii nescrise: obiceiul pământului, comun tuturor păstorilor, fiind os domnesc şi având senioritate de vârstă, era ales de majoritatea Ungurilor să preia moştenirea Marelui Principe Geza. În lupta de la Veszprem, eternizată ca bătălia dintre Teutoni şi Unguri : "În faţa cavalerilor împlătoşaţi ai lui Ştefan el a pierdut bătălia şi şi-a pierdut şi viaţa".
Ruşii kievani
În aceiaş perioadă când, regatul Unguresc, primea tot sprijinul posibil din partea instituţiei papale, Ţaratul Bulgar continua lupta, cu imperiul bizantin, începută în 681, când invadase imperiul bizantin. Între imperiul bizantin şi instituţia papalităţii, exista o mare diferenţă. Împăratul bizantin avea de apărat, un imperiu, o posesiune lumească, în care puteau locui şi trăi oameni cu diferite religii, dar în care toţi trebuiau să plăteasca impozit împăratului, şi ca atare ideia de independenţă sau libertate nu era compatibilă cu imperiul. În aceiaş perioadă istorică, Papa, se străduia să constituie entităţi statale independente sau libere, cu populaţii exclusiv catolice, în care populaţia să-i plăteasca prin intermediul parohiilor catolice, o zecime din toate veniturile existente în parohie. Din cauza acestor simple deosebiri culturale (convenţii între oameni), Românii din toate ţările locuite de Români, erau periodic fie supuşi, fie în stare de revoltă, faţă de Unguri.
Iată un episod, din multele, primul episod în care ruşii ajung în ţara noastră, şi pun stăpânire pe regiunea care i-a fascinat întotdeauna, Bărăganul, adică regiunea Dunării de jos. Prinţul Sviatoslav al Kievului, primul prinţ kievan cu nume complet rusesc, dar fiul lui Ingvar (Igor) şi al Helgăi (Olga),care descindeau din întemeietorul de origină normandă a principatului Kievan, a imaginat o schemă care era constituită, din a se aşeza la Dunăre şi de a lua în stăpânire această cale navigabilă, pentru că aşa cum declara el însuşi, acolo la Dunăre, putea concentra: argint şi cai din Boemia şi Ungaria, aur, vinuri, fructe si mătase din Grecia şi miere, ceară, blănuri şi sclavi din Rusia. Ocazia s-a prezentat în 969, atunci când împăratul Nicefor II al Bizanţului, l-a invitat să-şi unească forţele sale, cu cele ale Bizanţului în contra Bulgarilor.
Principatul Kievului era în perpetuu război cu Pecenegii, care stăpâneau cursul inferior al râului Nipru, principala cale comercială a Kievanilor pentru a ajunge la Constantinopol - piaţa de desfacere pentru mărfurile lor - aşa că în timpul campaniei din Bulgaria, a fost rechemat ca să apere interesele majore, comerciale ale Kievanilor, în contra Pecenegilor. După o victorie neconcludentă asupra Pecenegilor, recrutează o armată formată din 40.000 de Ruşi, de data aceasta în alianţă cu Maghiarii, cucereşte gurile Dunării, cucereşte Silistra, cucereşte Ţaratul Bulgar şi pătrunde în Grecia propriu zisă. În acest al doilea război, Ţaratul Bulgar era aliat cu Imperiul Bizantin, întrucât amantul nevestei împăratului Nicefor al II-lea, generalul de origină armeană şi mare feudal din Asia, Ioan Tzimiskes, îl omorâse pe împăratul Nicefor al II-lea, şi îi luase locul, aşa că Sviatoslav rămăsese fără aliat. Un alt mare feudal din Asia, general al lui Ioan Tzimiskes, învinge un detaşament rusesc de al lui Sviatoslav care trecuse munţii Balcani, aşa că acesta decide, ca împreună cu armata care-i mai rămăsese - 22.000 de Ruşi - să se închidă în cetatea Silistra, unde să aştepte întăriri din Kiev. În Silistra, reuşeşte să reziste, cu succes timp de două luni. Ioan Tzimiskes, închide accesul pe Dunăre din Marea Neagră, cu flota bizantină, aşa că Sviatoslav pierde speranţa sosirii unor întăriri cu care să poată relua lupta cu armata bizantină, dar pe de altă parte şi Ioan Tzimiskes pierde speranţa să-i poată învinge pe Ruşii din cetatea Silistra, printr-un atac frontal, aşa că, amândoi cad de acord să încheie o pace în care se prevede ca armata rusă să se poată retrage îndărăt la Kiev, aşa cum a venit, iar relaţiile comerciale să fie reluate,ca şi când nu ar fi fost niciodată un război. Curând după întoarcerea sa, Sviatoslav, moare într-o luptă cu Pecenegii. Pe bună dreptate, istoricii ruşi, spun că Sviatoslav nu aparţine istoriei ruseşti, ci că mai curând poate fi caracterizat drept un aventurier al Dunării de Jos, deci al Bărăganului.
Fiul lui Sviatoslav, Marele Duce Vladimir I, a păşit pe calea reformelor religioase, administrative şi sociale, profunde. O largă parte din populaţia Kievană avea contacte nemijlocite cu Constantinopolul, pentru că transportarea mărfurilor ruseşti la Constantinopol îmbracă forma unei expediţii negustoreşti-militare anuale, întrucât numai în felul acesta puteau străbate teritoriile, din partea de jos a cursului râului Nipru, care era controlat de Pecenegi. Din această cauză, la Constantinopol, Ruşii erau cazaţi într-un cartier, în afara zidurilor, pentru a se înlătura pericolul, unei eventuale lovituri militare bazată pe un complot cu cine ştie ce facţiune internă constantinopolitană, îşi lăsau armele în tabără, şi îşi aduceau mărfurile în oraş în locurile prevăzute pentru desfacerea mărfurilor ruseşti. Această armadă particulară de negustori kievani, era în mare parte o afacere de familii, întrucât aşa era mai ieftin decât angajarea de soldaţi profesionişti, şi era mai sigur, pentru că toţi erau puternic motivaţi şi uniţi în vederea reuşitei expediţiei.
Rezultă că reformele lui Vladimir I, erau mai curând cerute decât impuse kievanilor, şi deci nu ar fi putut să ia decât o singură direcţie, modelul bizantin. Dar deoarece exista presiunea extraordinară a misionarilor catolici, şi a altor clienţi ai ruşilor, Khazarii iudaici şi lumea arabă islamizată, şi deoarece omenirea, genetic, are tendinţa de a construi mituri şi legende, care li se par că ar fi adevăratele motive ale acţiunilor lor, şi nu realitatea materială, care în fond i-a determinat în luarea deciziilor lor, Vladimir trimite delegaţi de boieri kievani, pentru a studia la faţa locului religiile monoteiste, existente în lumea apuseană ca apoi să poată face alegerea, considerată cea mai potrivită, pentru Ruşi.
Boierii întorşi din ţara Bulgarilor islamici, de pe Volga au raportat că nu există fericire în religia acestora, ci numai tristeţe şi miros greu, înţelegând prin aceasta lipsa de civilizaţie. Din cele relatate de boierii săi, Vladimir a mai tras concluzia, că nu poţi fi fericit în Rusia fără a avea dreptul să consumi o băutură alcoolică tare, aşa că islamismul a fost inlăturat. Evreii au fost intrebaţi, de ce sunt răspândiţi pe întreg pământul, în loc să se afle în ţara lor - răspunsul a fost: din cauza 'păcatelor' lor, ceea ce în ochii lui Vladimir şi a boerilor ruşi i-a descalificat, noţiunea de 'păcat' fiind prea abstractă, aşa că nici religia mozaică nu a fost acceptată. Boierii reîntorşi din Germania, au declarat că ei nu găsesc nicio frumuseţe în catedralele catolice, dar că în schimb, atunci când au ajuns în Constantinopole şi au asistat la pompa imperială bizantină şi la serviciul divin din Sfânta Sofia, nu mai ştiau unde se află: în cer sau pe pământ. Totdeodata li s-a propus încheierea căsătoriei lui Vladimir cu Ana, sora împăratului Bizanţului, Vasile al II-lea.
Adevărul istoric este puţin diferit, la începutul domniei sale,Vladimir I era un sălbatec şi zelos adorator al zeităţilor păgâne. El cucereşte colonia grecească din Cherson după un lung asediu, şi face cunoscut împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, că se va reţine în viitor de la alte atacuri, asupra împărăţiei bizantine, dacă-l ajută să convertească pe kievani, şi dacă i se acordă mâna sorei împăratului, Ana. În caz contrar: "va fi la fel cu oraşul vostru, cum a fost cu Chersonul." Termenii acordului au fost acceptaţi, şi înainte de căsătoria care a avut loc la Cherson, în 989, Vladimir a trecut la ortodoxism. Actul convertirii la creştinism deşi a fost un act de interes statal, totuşi, cel puţin în lungul "căilor comerciale pe râuri.", a fost înţeles ca o aliniere la standardele timpului şi primit în consecinţă fără prea multă opunere. Apoi s-a răspândit în interior prin noua clasă clericală.
Bernard Pares în lucrarea sa clasică, A History of Russia, (Dorset Press, New York 1991) la sfârşitul capitolului "Kievul şi Drumurile pe Apă", scrie:
"Legea Grecească, aşa cum a fost adaptată de clericii ruşi, s-a răspândit peste întreaga această arie şi dădu un înţeles nou, noţiunilor de legalitate şi ilegalitate, ceea ce va avea consecinţe, departe în viitor."
Perioada cunoscută în istoria rusească, sub denumirea de Kievul şi Drumurile pe Apă (882-1132), a generat clasa principilor, provenind cu toţii din familia întemeietorilor, de origină normandă a Kievului. Fraţi, jumătate de fraţi, veri până la gradul al IV-lea, unchi şi nepoţi, toţi, se luptau între ei pentru pretinse drepturi de senioritate, din care decurgea dreptul la posedarea principatului şi în acelaş timp toţi încercau să uzurpe drepturile pe care ceilalţi prinţi le aveau în baza naşterii. Toţi întreţineau, companii de luptători, numite 'drujine', compuse atât din Ruşi cât şi din alte naţionalităţi. Aceste drujine ascultau numai de ordinul prinţului care-i plătea, şi aveau ca misiune principală obţinerea recunoaşterii suzeranităţii prinţului, de către oraşe şi boieri. Prinţii întreţineau drujine care numărau până la 2.000 de oameni, şi dacă luăm în considerare că spre sfârşitul perioadei kievane, se ajunsese la 100 de prinţi care se luptau între ei, pentru acapararea a circa 20 de principate se poate înţelege dece Kievul şi regiunile înconjurătoare se goleau de oameni, care emigrau, departe de Kievul asaltat de neamurile nomade şi împilat de prinţii lacomi.
Cu toate acestea, principatele ruseşti, datorită unităţii de limbă, simţământului originii comune, şi mişcării populaţiei între principate în funcţie de siguranţa bunurilor şi a vieţii, creiau conştiinţa unităţii ruseşti pe spaţii întinse, şi fiecare prinţ, care ajungea să stăpânească într-unul din principate, dorea să reunifice lumea rusească, aşa cum era ea din timpul "drumurilor pe ape".
Boierii, clasă socială la ruşi, români şi bulgari.
Separat de clasa prinţilor, în această perioadă a apărut la Ruşi, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruşi, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsite în Bulgaria.din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moşii din dominium eminens. Prinţii se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia "dominium eminens", şi ca atare şi pentru dreptul de a acorda moşii, membrilor drujinelor proprii. Acordarea de moşii boierilor, de către prinţi, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor faţă de prinţ, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moşia, putea fi retrasă oricând, în caz de 'hăinire' (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moştenită, moştenindu-se în acelaş timp şi obligaţiile militare care se aflau la baza acordării donaţiei. Dacă prinţul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenţi, boierul trebuia să se hotărască, dacă rămânea loial prinţului care pierduse lupta şi deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoţindu-l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prinţul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să-l recunoască) pe noul prinţ şi să fie întărit de acesta, în posesiunile sale. De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:
"...boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ."
Personal consider că această definiţie, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcţie a boierilor, era de ordin militar. Boierii primeau moşii din 'dominium eminens', de la un prinţ, cu scopul ca aceştia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populaţiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată şi boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democraţii militare, făurită pe câmpul de luptă şi în condiţiile nomadismului.
Se poate afirma, fără a greşi, că clasa boierească s-a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mişcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot misca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă păşune şi în consecinţă devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecinţă directă, şi în acelaş timp soluţia pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulţirea nomazilor.
Prinţii apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităţilor lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă şi mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moşiei) era funcţie de contribuţia boerului la armata prinţului. Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într-o armată de soldaţi profesionişti mercenari, cu o compoziţie etnică variată şi care se mărea sau se micşora în funcţie de necesităţile momentului Mărimea cetelor boiereşti erau apreciate de prinţi, până la un punct, şi anume până la punctul în care, mărimea şi valoarea lor, nu altera balanţa de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de vieţuire nomadă la forma de vieţuire sedentară, relaţia socială, dintre boier şi ceata sa, se transforma dintr-o democraţie pastorală, într-o relaţie de boier/şerb. Ca atare, starea de egalitate si camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligaţi să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, şi înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunităţii s-a slăbit, relaţia principală din cadrul comunităţii, care înlocuieşte acum, democraţia militară iniţială, devenind şi derivând din stăpânirea pământului.
"La boiarie"
Dintre toate ţările, starea şi denumirea de boier, se întâlneşte numai în Rusia, România şi Bulgaria. În lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques,(La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l'Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulaţie, Nicolae Iorga, eminentul istoric român, la pagina 63, emite părerea că titlul de boier s-a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică: "La boiarie, qui fut ajoutée a la 'droujina' scandinave, a été un article d'importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l'étranger pour lui donner l'impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d'autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n'est pas un chercheur hatif de chemins dangereux."
Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruşi, şi Românii au împrumutat - probabil - instituţia 'La boiarie', şi implicit 'rumânia' tot de la Bulgari. Spun implicit 'rumânia', pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complimentare, aceste două instituţii sociale: 'boieria' şi 'rumânia',fiind cele două feţe ale aceleaşi monede. În această problemă, diferenţa dintre Ruşi şi Români, a fost că Ruşii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, 'pe ape', la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral 'transhumanţă', abia cinci secole mai târziu în secolul XIV. Îmi pare rău, că în cursul evoluţiei poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalităţii româneşti, şi că multe îmbunătăţiri în situaţia ţărilor româneşti, au trebuit să fie adoptate şi împământenite, din afara hotarelor ţărilor locuite de români. Întrebarea pe care orice popor ar trebui să şi-o pună - desigur că ar trebui să fie - dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, şi mândria naţională să fie o rezultantă a acestei constatări. Dar ceea ce este şi mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluţionist, atunci când consideră că preluarea instituţiei sociale boier/mujic, de către Ruşi, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, şi că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluţionar rusesc.
Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituţia boieri/rumâni la Vlachii munteni şi boieri/vicini la Moldoveni, s-a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominaţia alternativă a imperiul bizantin şi a ţaratului bulgăresc. Bulgarii, a căror invazie s-a produs in anul 681, erau cantonaţi la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, şi apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară - boier/rumân, vicin, iobag - care fusese concepută de împărăţia bizantină tocmai pentru a-i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.
Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o convieţuire cu Vlahiile şi Slaviniile Transilvănene, Muntene şi Moldovene. Activitatea economică a acestor populaţii clientelare, nu era concurenţială, ci complimentară cu economia călăreţilor din stepă Bulgari. Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanţi); Slavi agricultori şi pescari, semi-nomazi ei însăşi, Bulgarii puţin numeroşi, călăreţi stăpânind herghelii de cai şi cirezi de taurine, pe care le păşunau în regiunea de câmpie şi care recurgeau şi la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care-l controlau. Este posibil ca relaţia de bază, dintre aceste seminţii omeneşti să fi fost: Bulgarii ofereau protecţie în contra altor călăreţi nomazi şi ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerţ sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunităţile de Români şi Slavi. Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreţi din stepă, era comerţul, jaful fiind complimentar şi în funcţie de factori nu întotdeauna controlaţi de nomazii călăreţi din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populaţie, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii şi Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurenţă pentru aceleaşi resurse naturale, coabitarea este regula.
Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediţie ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:
"Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit dealungul fluviului numeroase fortăreţe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranţelor omeneşti, el se gândi ca dacă duşmanii reuşeau să treacă acest obstacol, ar găsi populaţii absolut fără apărare şi ar putea uşor să le ia în sclavie şi să le jefuiască proprietăţile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortăreţele de pe fluviu, ci înmulţi fortificaţiile în toate regiunile de câmpie, în aşa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într-o cetăţuie sau vecină cu un post fortificat."
Organizarea de mai sus, demonstrează că în faţa pericolului micilor bande năvălitoare, deşi răspunsul nu putea fi, ca şi în Europa de Vest, decât localităţi fortificate, care să se apere singure, totuşi, imperiul bizantin stăruie şi în ideia apărării centralizate. Chiar şi în cazul marilor năvăliri, aşa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, şi năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuşi jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcţiile. Dar, cum bine se ştie că orice împrejmuire şi orice încuietoare, pentru a fi în siguranţă, trebuieşte a fi păzită, şi aceste localităţi fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostaşi care să le asigure apărarea.
Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, şi a cheltuielilor exagerate cu întreţinerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă 'stratioti kai keteseis'. Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:
a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme şi dacă era călăreţ, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să-şi trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moştenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obţinerea de împrumuturi;
f) şi nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.
Soldaţii recrutaţi în acest mod pot fi consideraţi antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, şi ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desfiinţată de Turci.
Fenomenul creşterii marii proprietăţii agrare, prin achizitionarea micii proprietăţi, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Aşa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost "marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin". Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăţi, erau: cumpărarea la preţuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forţă, sau achiziţia în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată. Cea mai gravă situaţie a fost înregistrată în secolul al X-lea, şi de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 şi 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 şi în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să-l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i-a trimes în ajutor o forţă expeditionară în număr de 6.000 de Ruşi şi datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reuşit să înăbuşe revolta.
Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achiziţiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, şi retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietăţile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziţionase. În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul ţăranului-moşier Filokales. Acest ţăran a început prin a munci cu braţele, dar datorită inteligenţei sale, reuşise să ajungă la mari demnităţi în stat şi să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate şi împărţite la ţărani, iar construcţiile ridicate de acesta să fie demolate.
Contradicţia principală pe care novelele împărăteşti, doreau s-o combată prin forţa legilor, era ideia, că situaţia creată prin împroprietăriri, putea fi îngheţată în timp: toţi împroprietăriţii, fiind în acelaş timp pricepuţi agricultori şi soldaţi gata să-şi sacrifice viaţa în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care-l putea obţine numai dacă se spetea muncind. Din cauza marii variabilităţi a situaţiei în care se aflau împroprietăriţii, unii având mulţi copii mici de hrănit, alţii nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, şi alţii, înfine, deşi erau în stare să lupte sub comandă, totuşi nu erau în stare să-şi conducă mica întreprindere agricolă, aşa că mulţi dintre ei recurgeau la arendaşi Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetosi, sau prea ploiosi, sau alte accidente climatice, împroprietăriţii, erau de multe ori fericiţi dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, şi care le oferea o arendă. Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, şi atunci soţia care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaş.
Soluţia găsită de administraţia imperială, de a avea soldaţi, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari - acesta fiind motivul pentru care se străduia să menţină sistemul împroprietăririlor. Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care îşi dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care-l avea, şi care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârleţului, şi care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani şi viceversa, nu astepta decât să scape sănătos şi să se întoarcă cât mai repede acasă. Această soluţie a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătăţită prin acordarea proprietăţii depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieşit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluţia soldatului profesionist, din două motive principale: primul, uşor de sesizat de oricine - armamentul trebuieşte mânuit de un profesionist - şi nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populaţiei, în locul unei folosinţe full-time, a forţei de muncă disponibile.
Aceleaşi cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societăţii, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare şi sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile şi acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile. Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluţie, aşa cum este împroprietărirea, care pretinde că găseşte oameni care să fie buni soldaţi - acesta fiind scopul principal - care să se mulţumească cu o rasplată modică - reprezentată de un lot militar - din care să-şi scoată răsplata, sacrificiului vieţii pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.
Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forţă, ţinuse în loc procesul evoluţionar, sistemul loturilor militare individuale, s-a extins, la concesionarea de moşii şi silişti, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acordau în special ofiţerilor din armata bizantină, nu soldaţilor. Este de fapt acelaş sistem care se aplică în cele circa 20 de principate ruseşti, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia şi Moldova, şi de fapt exact acelaş sistem care se practică în Ungaria.
Atât în principatele ruseşti, cât şi în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofiţerii din 'drujine' în Rusia, şi membrii 'naţiunii' Maghiare în Ungaria. Atât în Rusia cât şi în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, şi deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât şi din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222). Ca atare sistemul feudal răsăritean: relaţia boier/şerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria şi Imperiul Bizantin.
Tentativă de a stabili origina cuvântului boier
Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă "pronoia", pronunţată în limba greacă "pronia"; în slavonă scrisă "pronija" şi pronunţată "pronia"; în limba română scrisă şi vorbită "pronia", ca în "pronia cerească". În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea "pronijar"., căpătând sensul de proprietar rural. Este posibil ca "pronijar", pe căi care ţin de geniul limbilor omeneşti,să stea la origina cuvântului "boier". Sensul primordial al cuvantului "pronoia", din ziua de astăzi, conform cu dicţionarul, sens preluat şi de limba română este "providenţă". Intr-adevăr, concesionarea unei moşii, pentru boier (pronijar), era o providenţă ... pământească. Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag.105 ,tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:
"... concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de 'pronoia', a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să-i revină."
Prin această nouă formulă politică, se concesionează din 'dominium eminens', o 'pronija'(moşie), pe care se află întotdeauna un sat, deobicei unui ofiţer al armatei bizantine. 'Siliştile'( moşii fără sate), se concesionau unui şef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreţii nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovaţie a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moşii şi silişti cu titlu ereditar. Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreţi din stepă (Bulgari, Pecenegi şi Cumani) şi Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiţii de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizaţi, la fel ca în Rusia şi Ungaria.
'Pronoia' bizantină este sorgintea instituţiei boieriei din Ţările Româneşti şi Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se 'hăineau' (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau şi împroprietăriţii individuali de pe loturile militare. Obligaţia concesionarului "pronijei" era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldaţi şi să se pună sub comanda ofiţerilor bizantini, denumiti 'conţi' sau 'tribuni', care comandau "bandas" sau "poteresiai". Aceşti ofiţeri, se subordonau altor ofiţeri superiori lor, care se numeau "turmarc" şi care comandau formaţiunile denumite "turme". Turmarcii erau subordonaţi "strategului", comandantul "themei". Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituţiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în poziţiile de comandă, pe creştini cu turci. Boierii, creştini ortodoxi şi ereditari au fost înlocuiţi cu spahii, islamici şi neereditari. Excepţia au constituit-o Muntenia şi Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali şi nu de paşalâc, aşa că nu au fost înlocuiţi. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creştini ortodoxi şi ereditari, cu nobili unguri, sau imigranţi din Europa şi nobili români maghiarizaţi, catolicizaţi şi ereditari.
Regimul themelor, reformă iniţiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfinţise descentralizarea militară a imperiului, şi creiase de sus în jos, adică prin ordonanţă imperială, vice-regi, - strategii - comandanţii themelor. Ei erau în toate privinţele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăţia romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară şi civilă, de pe cuprinsul themei. Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcţionar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era "unsul lui Dumnezeu" şi puterile sale erau ereditare. Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieţii rurale, pe bază de, moşii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituţii politice de tip feudal, întrucât esenţa feudalismului era moştenirea ereditară.
În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii aşezaţi acolo, divizaţi prin trei religii: catolică, ortodoxă şi islamică, şi supuşi la patru influienţe culturale: bizantină, ungurească, germană şi veneţiană, au urmat şi ei tendinţa generală de sedentarizare şi concomitent feudalizare, însă sub influienţa atât a bizanţului cât şi a apusului. Aceste influenţe nu diferă atât de mult în conţinut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan). Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju...pan, care maghiarizat a devenit "fiş...pan"(castelan), după ce a trecut prin "iş...-pan" şi "foiş-pan". La slavi, jupanul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare şi civile, din jupanat, cu excepţia, finanţelor unde funcţionari specializaţi denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.
În timpurile vechi, knezi se numeau toţi cei care aveau o funcţie, de la primar la miniştri. Kneaz a derivat din "comes", care în latineşte înseamnă tovarăş sau companion, şi este echivalentul drujinei ruseşti (Scandinave), adică tovarăş sau companion al prinţului, cei care călăresc împreună cu prinţul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte şi unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca şi în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea - la sârbi s-au numit "voinici", iar comandanţii militari se numeau "voevozi". Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioţilor greceşti. Nobilimea a luat forma definitivă la sfârşitul secolului XII, şi ca şi în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit "baştină", corespondentul domeniului ereditar "pronoia", din Bulgaria.
Ţaratul Româno-Bulgar
Voi reda sumar evenimentele de la sfârşitul secolului al XII-lea, şi începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti 1999. Iată un pasaj de la pag. 81:
"Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi şi de vite, aceştia fiind, de obicei românii. Nemulţumiţi, ei trimit la Constantinopol pe fraţii Petru şi Asan ca să-i ceară împăratului reducerea sau desfiinţarea acestor impozite, dar misiunea lor eşuează.[...] Întorşi acasă, Asăneştii îi cheamă la răscoală pe Români şi pe Bulgari în anul 1186".
Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria şi Civilizaţia Europei, care face pentru prima dată menţiune despre puterea 'boierilor' Români:
"În anul 1186, a izbucnit o revoluţie în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanţului." [...] "În ceea ce priveşte origina lui Petru şi Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români [...] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privinţele, în primul rând, bulgăresc."
Petru se proclamă ţar şi reuşeşte să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere şi domneşte până în 1196, când este asasasinat de o facţiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar şi el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge ţar cel de al treilea frate Ioniţă, în timpul căruia, Ţaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii. Cumanii, cu un secol mai înainte, se aşezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei şi sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice şi a Mării Negre. Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iaşi 1999, cu titlul Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.
Autorul arată că Cumanii, la sfârşitul secolului al XI-lea, s-ar fi "alăturat poporului creştin", Românii, care locuia în preajma graniţei imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani şi al doilea Ţarat Bulgar al Asăneştilor şi deşi, cronicele timpului scoteau în evidenţă valoarea militară a Cumanilor totuşi în mod constant, Asăneştii au fost partenerul senior al alianţei. În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât şi în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia. Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităţilor, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga ţară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri şi munţi, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparţin României. Un secol şi un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s-au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.
În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbeşte şi-l închide într-o temniţă, în Constantinopol. Se declară mai mulţi pretendenţi la tronul lui Isaac Anghelos. Printre aceşti pretendenţi declaraţi, la tronul imperial, era şi Ioniţă, Ţarul Bulgarilor şi al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondenţă cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoaşterii legitimităţii pretenţiei sale, în care susţine că era de origină nobilă romană. S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaşte origina nobiliară romană a lui Ioniţă, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniţă era 'schismatic', adică creştin de rit greco-ortodox.
În 1202, Papa încredinţează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obţine de la Dogele Veneţiei Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război. Pentru că cruciaţii nu reuşesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneţiei se lasă înduplecat să-i transporte, cu condiţia ca să jefuiască oraşul Zara. Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată şi reuşeşte să-i convingă pe şefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să-l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos. În iulie 1203, cruciaţii ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, şi-i ucide pe amândoi, tatăl şi fiul Anghelos, şi se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciaţii după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, şi-l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.
În 1205, cruciaţii îl atacă pe Regele Ioniţă Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânţi de alianţa bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier şi moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine ştie ce ar mai fi realizat Ioniţă, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n-ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, aşa cum raportează un cronicar. Ţaratul Bulgar dureaza până în 1393, când ultimul Ţar, Ion Şişman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceştia la moartea lui Şişman transformă Ţaratul Bulgar în paşalâc. Toată cheia succesului celui de al doilea ţarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societăţii bulgaro-romane. Feudalizarea societăţii bulgaro-române, face parte dintr-un proces care a cuprins întreg răsăritul şi sud-estul European.
Feudalizarea a constituit pentru societăţile omeneşti, un progres, faţă de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forţa muşchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeştri; navele fluviale sau maritime erau puse în mişcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi. Invenţia, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă şi scăriţe pe care călăreţul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei muşchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiţia de energie, din dotarea călăreţului, în comparaţie cu posibilităţile ostaşilor pedeştri. Invenţia a fost introdusă în Europa de călăreţii Huni, şi după aceştia în continuare de toţi călăreţii turci sau mongoli care au invadat Europa. Răspunsul, a constat în construirea de cetăţi, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreţilor, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieşi din cetăţi şi a elibera câmpiile din mâna călăreţilor stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanterişti, în armate de călăreţi.
Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societăţii, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreţilor din stepă, care nu posedau sclavi. Relaţia dominant/dominat, din cadrul comunităţilor omeneşti nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilităţii permanente a călăreţilor din stepă în căutare de păşuni pentru animalele lor. Dar nu numai împiedicarea mobilităţii, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci şi faptul că un călăreţ, care trăieşte numai din proteine, grăsimi animale, lactate şi produse lactate - hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentaţie - şi care deci trebuie să planifice toate mişcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe. În consecinţă acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu-se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber. Pe aceşti călăreţi, oameni liberi, îi unea o democraţie pastorală-militară liber consimţită, fără de care simţeau că vor pieri.
Răspunsul Europei, la atacul călăreţilor din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esenţă, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală şi animală, pentru toată comunitatea. Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să-şi aibă grijă de el însuşi, de scutierul său, de caii lor, şi ca atare lupta în baza unui contract. Transformarea cea mai completă a suferit-o, lucrătorul din agricultură, şerbul - versiunea sedentară a nomadului călăreţ din stepă pentru că devenea ca şi acesta un mic întreprinzător - primea o suprafaţă de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat şi zeciuiala bisericii catolice, şi primea în schimb protecţie de la cealalaltă parte a comunităţii, cavaleria feudală. Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreţilor din stepă - început de Hunii conduşi de Atila în secolul IV-V - asupra imperiului roman, i s-a opus o nouă diviziune a muncii, o investiţie de energie superioară, şi o tehnologie superioară.
O copiere, stil oglindă, a societăţii călăreţilor din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentaţie şi de treaptă de civilizaţie, deoarece - europenii - nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, aşa cum trăiau călăreţii nomazi din stepă; nu puteau hrăni populaţia lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate şi oraşe, înzestrate cu universităţi, teatre, biserici, facilităţi la care nomazii nici nu visau. Conform cu ştiinta darwinista, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democraţia pastoral-militară a călăreţilor nomazi, datorită organizării sale superioare. Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, "Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor." Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).
"Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acţionează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alţii, îşi transmit boli unii altora, şi la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câştigă bătălia". Charles Darwin, aprilie 1839.
În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităţilor omeneşti, în comparaţie cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparaţie cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv şi decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a şerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii. Europenii spre deosebire de călăreţii din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreţii din stepă, dar care era în stare să poarte călăreţii raselor omeneşti europene, mai înalţi şi mai grei, şi care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgeţile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre şi călări, mai uşor echipate. Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călăreţul raselor omeneşti europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal şi călăreţ, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s-a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinşi şi au dispărut din istorie. Dar motivul real, care a condus la dispariţia nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluţionist: dispariţia păşunilor disponibile pentru păşunatul hergheliilor lor, şi imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradiţional dispărea. Singurii dintre nomazi care au înţeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, şi pentru acest motiv au supravieţuit, au fost Ungurii.
Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea ), şi s-a desăvârşit, în apusul Europei, datorită faptului că împăraţii romani, atacaţi în permanenţă de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei şi s-au refugiat în partea răsăriteană a împărăţiei. Imperiul roman de răsărit, a fost mai puţin atacat în prima parte a existenţei sale, şi pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul 'themelor', aşa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, faţă de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca şi în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească şi principatele ruseşti kievane. == Marea invazie tătărască 1236 - 1242 ==
Regiunile menţionate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreţilor mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) - a pus Muntenia si Moldova pe hartă - deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, ţările locuite de românii, din arcul - extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (ţara de dincolo de munţi), apartinând la acelaş mod de gândire, prin care părţi din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca şi când nu ar fi fost, locuite. Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească - dat tatălui său de către marele Gingis-Han - trebuia mai întâi cucerit. În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenţie a mongolilor), unde se hotărăşte ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să-şi croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredinţată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni şi a pornit spre vest în 1236.
Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecţie de popoare, de origini etnice mongole şi turcice, unite între ele de un sistem de viaţă, a cărei primă coordonată era găsirea de noi păşuni pentru numeroasele lor turme, aşa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere. În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece aceşti cai dintr-o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieţii lor, nici-un fel de grăunţe şi ca atare fiind hraniţi numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit. Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza naşterilor dese, şi care prin creştere formau alţi luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, şi aşa mai departe, până când sistemul de viaţă al călăreţilor din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viaţă care dispărea, pentru că păşunile se împuţinau, au trebuit să dispară şi ei. În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum(Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:
| Fig.12. Hanatul Hoardei de Aur şi Bărăganul |
"În acord cu cea mai liberală! gândire filozofică credem că nici-o piatră nu poate să cadă şi nici-o plantă nu poate să crească fără imediata intervenţie divină. Dar noi ştim din experienţă că aceste operaţiuni pe care noi le numim natură s-au produs aproape invariabil după legi fixe: şi de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaştem". - "Aş aplica-o" <n.n. scrie Darwin> "nu numai la populare şi depopulare, ci şi chiar şi la exterminarea şi producerea de noi forme...".
Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, şi ca atare Subotai le despărţi în mai multe corpuri de armată. Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos şi apoi pe Kipchaki, o confederaţie de triburi turceşti pe care Ungurii îi numeau Cumani, şi Ruşii îi numeau Polovţiani. Tribul de Kipchaki, denumiţi Cumani, numărând 40 000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest şi nu s-au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s-a acordat azil, un act politic, care le-a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credinţa că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.
Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepţia Republicii Novgorod; Kievul a fost distrus de aşa manieră încât nu s-a mai refăcut decât în timpurile moderne. Cei câţiva fugari care au reuşit să scape şi să ajungă în Ungaria şi Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate. O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:
"Am auzit că ai primit pe Cumani supuşii nostrii, sub protectia ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost şi să eviţi de a le face favoruri, ca să nu-ţi faci un duşman din mine. Va fi mult mai uşor pentru ei, care nu au case şi locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiţi în case şi sunteţi aşezaţi în orase. Cum vei putea fugi de mine?"
Toţi locuitorii Ungariei şi Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenţei Cumanilor, l-au ucis pe regele Cumanilor Kuthen, pe care îi invinovăţeau că i-au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic.La timpul lor, Hunii, Avarii, şi chiar insuşi Ungurii, se aşezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, şi ca atare se puteau organiza expediţii în toate direcţiile, la alegere, obtinându-se efectul de maximă surpriză. Din cauza avantajului strategic menţionat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătăţii întreţinerii bazelor militare în comparaţie cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri şi alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară. Pentru armatele călăreţilor din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungureşti, fiind că era un teren ideal pentru păşunarea marilor lor herghelii de cai şi turme de bovine.
Pentru a anihila posibilitatea unirii forţelor poloneze cu cele ungureşti, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, şi pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobeşte cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei şi a Polonezilor reunite, şi deşi nu reuşeşte să cucerească Leignitzul şi Breslaul, totuşi satisfăcuţi de rezultat se repliază n Ungaria. Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcţii: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, şi din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat şi apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aştepta, lângă mlaştinile Mohi - lângă Tokai - şi forţele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forţele ungureşti la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei. Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfăşura bătălia, capturase tabăra armatei ungureşti, şi atacă armata ungurească din flanc şi spate. O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, şi Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i-a propus veteranului Subotai să se retragă. Subotai i-ar fi răspuns: "Prinţe tu te vei putea retrage dacă aşa doreşti, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea." Magnaţii unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen şi alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiţi cu braţele deschise de Asăneşti, şi unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior 'pronoia'. Cucerirea taberei armatei ungureşti, de către forţele mongole de sub comanda lui Subotai s-a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puţini au reuşit, şi cei care au reuşit, au fost urmăriţi şi omorâţi, fiind măcelăriţi circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi şi toţi nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă. Acest masacru dovedeşte că Mongolii, n-au intenţionat să ia prizonieri în vederea răscumpărării ci intenţionau să se aşeze în mod definitiv în Ungaria.
Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice. Magnaţii Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223. Cumanii fiind ameninţaţi de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinţilor Ruşi, pentru a la cere ajutor. Şase prinţi Ruşi, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu-i ajută, aceştia vor îngroşa numărul Hoardei Mongole. Prinţii Ruşi au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicaţi de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda ruşilor într-o mare dezordine. Prinţii Ruşi au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.Au pierit toţi şase prinţii, şaptezeci dintre boierii de frontieră, şi zeci de mii de soldaţi ruşi. Cumanii nu s-au oprit din fugă până în Panonia.
După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria şi au fost colonizaţi de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populaţie, prin boli şi înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor Maghiari, înainte de invazia Mongolă. Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, aşa că au reuşit, fără a întâmpina opoziţie din partea Ungurilor, să repopuleze unele ţinuturi din Transilvania care le aparţinuseră anterior. În Muntenia şi Moldova, casta militară - boierii - au reuşit să câştige încrederea a mai multora dintre români, care trăiau răzleţiţi, şi în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu paşi repezi spre o formă de stat Valahă şi Moldovenească, alternativ independente, dar şi uneori vasale regatului Ungariei.
Autorul tratatului Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noştri, atunci când la pag. 311 şi 312, afirmă următoarele:
"Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, şi Brodnici>, s-au sedentarizat şi s-au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală şi modernă conţine mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc. Pornindu-se de la rezonanţa turcică a numelui Basarab<ă> şi de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Ţaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susţinut că şi întemeietorul statului independent al Ţării Româneşti ar fi de aceiaş obârşie. Desigur că această aserţiune nu este cu totul exclusă[...] Utilizarea de către reprezentanţi ai boierimii din Ţara Românească şi Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, şi din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse. Nu este mai puţin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc şi la membrii păturilor de jos ale societăţii."
Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanaţie a poporului românesc, fiind constituită din aceleaşi elemente etnice din care a fost constituită naţiunea română.
Concluzia generală a acestui capitol ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reuşit să întemeieze ţările româneşti: Muntenia şi Moldova, să lupte pentru a le face independente, şi chiar dacă uneori nu au reuşit decât să le menţină autonomia, în cadrul unor vasalităţi schimbătoare, totuşi niciodată aceste două Ţări Româneşti, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărăţii învecinate, aşa cum s-a întâmplat cu toţi vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croaţi, Sârbi, şi Bulgari. Mai mult de cât atât, chiar şi Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât şi împărăţiei austriece. În special în cazul Bulgariei, Serbiei şi Transilvaniei, datorită faptului că în aceste ţări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându-le în naţiuni de ţărani, eliberarea lor, în naţiuni independente, în cazul Bulgariei şi al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecinţă a luptei României pentru propria ei independenţă. Dobrogea, Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, şi Bucovina au fost încorporate României prin cucerire, în 1878 şi 1919, ca urmare a luptei armate - alături de aliaţii noştri: Ruşi (1878), şi Francezi, Englezi, Italieni şi Americani (1919) - în contra Turciei, Ungariei, Austriei şi Germaniei. "Până şi Basarabia", a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
