 Acum (1901), când viaţa românească trece prin tot felul de crize, când curentele politice şi literare de ieri dispar sau iau o nouă direcţie, cred că nu e în afară de orice actualitate a se vorbi încă o dată de influenţa exercitată de Eminescu asupra literaturii noastre.
Curentul eminescian moare, şi acum suntem într-o mai bună poziţie pentru a-l defini şi explica din pricina suficientei perspective în timp. Poetul care a cântat "floarea albastră" e la apus, şi pe cerul literaturii româneşti răsare o altă poezie, pe care, cu acest prilej, ne vom încerca să o caracterizăm...
Într-o frumoasă conferinţă (Curentul Eminescu), dl Vlahuţă a explicat eminescianismul prin influenţa fascinantă a cuvintelor şi rimelor maestrului. Deci, prin influenţa formei lui Eminescu.
Explicaţia dlui Vlahuţă nu ni se pare satisfăcătoare. Noi credem că fenomenul în discuţie nu poate fi explicat prin influenţa formei, pentru că forma nu poate fi separată de fond.
Această separare este o abstracţie a minţii noastre. Cugetarea ar fi imposibilă fără abstracţii. Natura ne dă fapte individuale. Mintea, spre a nu fi înecată de noianul acestor fapte, caută să pună o ordine în ele şi le clasifică. O clasă însă este o abstracţie, e rezumatul însuşirilor comune posedate de cazurile individuale. Cuvântul "trandafir" denumeşte o clasă, nu un individ. El denumeşte suma însuşirilor comune tuturor trandafirilor. Dar există o abstracţie şi mai... abstractă: dacă considerăm o singură însuşire comună unor lucruri, de exemplu însuşirea de "roş" a trandafirilor, a sângelui, a jăraticului etc., ajungem la abstracţia "roşaţă", căreia nu-i corespunde absolut nimic în realitate. Nu există "roşaţă" în natură, există corpuri roşii.
Omul însă a fost întotdeauna mistificat de acest produs al propriei sale minţi. Întotdeauna a fost aplecat să creadă că în dosul cuvântului se găseşte o realitate de sine stătătoare. Aceasta e originea entităţilor, a celei mai mari piedici ce s-a pus în calea progresului ştiinţific şi filozofic.
Credinţa că într-o operă de artă forma şi fondul sunt două lucruri deosebite e de aceeaşi natură, este credinţa în entităţi, este credinţa în existenţa separată a "sângelui" şi a "roşeţei sângelui". Deosebirea dintre formă şi fond, adaptare a inteligenţei noastre spre a pune o ordine în judecarea problemelor relative la artă, a ajuns să fie luată drept reală, ca şi cum ar corespunde unei deosebiri chiar în natura lucrului. Şi fiindcă numai atunci putem vorbi fără primejdie de abstracţii când ştim că nu-s entităţi, va trebui să avem mereu în vedere că forma şi fondul sunt pure abstracţii ale gândirii noastre.
Câteva exemple vor fi de ajuns ca să ilustrăm acest adevăr.
Iată un ţăran inteligent, plin de bun-simţ, care, când vorbeşte o vorbă, "e vorbă", se exprimă "clar", "pur", "precis", cu toate calităţile stilului. Puneţi-l să scrie o scrisoare... S-au dus calităţile stilului, nici "claritate", nici "proprietate", nimic. Ce s-a întâmplat? Un lucru foarte simplu. Când omul nostru s-a pus să scrie scrisoarea şi-a pierdut fondul; atunci când a scris scrisoarea, fondul său era ca şi forma sa, pentru că, din momentul în care te pui să scrii, cugetarea este altfel decât cea obişnuită.
Mai întâi, cel ce scrie rar are impresia că face un lucru cu totul deosebit, el oficiază şi aceasta-i turbură ideile -fondul. Gândeşte -- şi deci scrie -- încâlcit şi pretenţios.
În al doilea rând, cel ce scrie, chiar fără să voiască, tinde să aibă stil. Stilul însă este o vorbire conştientă, el este faţă cu vorbirea ca mersul soldatului când defilează faţă cu mersul omului când se plimbă. Când te plimbi, păşeşti fără să calculezi mersul, inconştient. Şi după cum soldatul neexercitat bine va merge la defilare şi mai rău decât când s-ar plimba, căci se va încurca, tot aşa şi omul nedeprins să scrie, când va căuta să facă stil, se va exprima mai rău decât dacă ar fi vorbit cum "i-i vorba". Prin exerciţiu însă, prin deprinderea de a da o ordine conştientă gândirilor, omul poate ajunge să aibă stil, ca şi soldatul vechi care defilează perfect...
În al treilea rând, cel ce scrie trebuie să-şi înfrâneze cugetarea, s-o facă să meargă mai încet, s-o facă să defileze "cu paşi rari" în faţa conştiinţei, pentru ca s-o poată copia în scris, căci scrisul nu este o expresie naturală a stării sufleteşti ca vorba sau gestul. Şi omul nostru, nefiind exercitat în acest sens, nu va putea izbuti să încetinească cu ordine cugetarea, s-o facă să defileze treptat în faţa conştiinţei; silindu-se însă s-o încetinească -- căci trebuie s-o copieze! --, silindu-se s-o ţină mai pe loc, o va dezordona, ideile i se vor încâlci, el va copia această încâlcitură, şi forma sa va corespunde, şi în acest caz, cu fondul său...
Să ne închipuim un escadron de călăraşi făcând exerciţiu. Dacă escadronul e bine exercitat, din goana cea mai mare el poate trece la pasul liniştit, fără ca rândurile să se strice. Când escadronul nu e exercitat, atunci, la comanda şefului de a încetini mersul, escadronul în adevăr opreşte goana spre a merge la pas, dar rândurile s-au rupt, cei din rândul întâi trec în rândul al doilea sau şi mai în urmă, cei din rândul al doilea se pomenesc în rândul întâi etc. -- defilarea nu e reuşită. Aşa, în exemplul dat mai sus, se întâmplă şi cu escadronul de idei... Nefiind exercitate să-şi încetinească mersul, se amestecă, ordinea se turbură... defilarea e rea, copia acestei defilări -- forma -- e de asemenea rea.
Şi, în sfârşit, a scrie este a avea deprinderea de a grupa elementele psihice în jurul ideii sau tendinţei dominante (tema, subiectul), deprindere pe care n-o are necărturarul, care rar a fost pus în poziţie de a da o mişcare conştientă cugetării sale: se ştie ce digresii face omul incult în expunerile sale. Prin urmare, când este fond este şi formă şi cum e fondul aşa e şi forma.
Invers. Când este formă este şi fond, oricât s-ar părea aceasta de paradoxal, oricât am auzi vorbindu-se de oameni care "au formă, dar n-au fond!".
Voi lua iarăşi un exemplu: voi analiza pe scurt constatarea lui Faguet că Hugo e unul din scriitorii cei mai puţin originali ca fond, dar e superior de original ca formă. Hugo, zice acest critic, a tratat lucruri comune, dar maniera de a exprima a fost nouă. El a făcut ca şi un pictor care zugrăveşte pentru a suta oară pe Venus, care ia pentru a suta oară acest subiect (cuvântul e al lui Faguet). Dar aceasta nu e invenţie, zice Faguet. Mie mi se pare că criticul francez greşeşte, căzând în entităţile fond şi formă.
El zice că "Venus" nu e invenţie. El confundă subiectul ori tema cu invenţia. În adevăr, subiectul e vechi, banal, dar dacă pictorul are talent, invenţia va fi absolut originală, pentru că invenţia nu înseamnă tema, ci suma de idei şi sentimente relative la o temă. "Maniera de a exprima a pictorului" este însăşi invenţia, pentru că "maniera" aceea este concepţia, ideea, sentimentul, tendinţa etc. Faceţi abstracţie de "maniera" aceasta şi ce va mai rămânea? O bucată de pânză, un penel, nişte culori, o paletă şi subiectul, pe care poate să le aibă oricine si care nu sunt fondul -- fondul e ceea ce încă n-a făcut pictorul, adică exprimarea. Şi cine tratează a suta oară subiectul "Venus" e tot original dacă invenţia e a sa. Shakespeare a luat subiecte din nuvele italiene, dar... a fost Shakespeare. Şi când Hugo a luat ca subiect banalitatea că "fericirea fetelor stă în virtute" şi a făcut poezia Regard jeté dans une mansarde a făcut ca şi pictorul, care din banalul subiect "Venus" a făcut o invenţie originală, adică tabloul său.
Faguet aduce elogii mari lui Hugo pentru frumuseţea şi sinceritatea imaginilor. Dacă n-are idei noi, originale (am văzut că aceasta înseamnă subiecte), încaltea are imagini neînchipuit de frumoase, zice Faguet. A spune însă că exprimă idei banale prin imagini originale este a nu înţelege bine ce e o imagine şi apoi a nu da importanţa cuvenită deosebirii esenţiale dintre cugetarea cu abstracţii (cugetarea omului de ştiinţă) şi cea cu imagini (a artistului).
O imagine nu e formă, e fond şi formă, e bazată pe faptul psihic fundamental, pe stabilirea de asemănări şi deosebiri între lucrurile din lume. Câte imagini, atâtea stabiliri de asemănări şi deosebiri, atâtea afirmaţii şi negaţii despre lume, atâta fond. Şi când Faguet spune că Hugo exprimă locurile comune în imagini, spune în realitate că Hugo pune un fond original în tratarea unor subiecte banale. Titlul e acelaşi, conţinutul e nou; concluzia e aceeaşi, premisele sunt noi: e adevărat că "Venus" (subiectul) e vechi, dar e alt Venus; e adevărat că concluzia cum că "fericirea fetelor stă în virtute" e veche, dar consideraţiile care duc la această concluzie sunt nouă -- sunt o cugetare în imagini, un fond original.
Dar aceasta o spune, fără să vrea, însuşi Faguet, când observă că în Ode şi balade nu-i o imagine nouă, că în Orientale se vede o sforţare pentru a deştepta în sine facultatea de a vedea -- în această vreme Hugo ducându-se să studieze în împrejurimile Parisului efectele de lumină, apusul soarelui etc.
Aşadar, la început nu e original, apoi începe să vadă el lumea, să aibă cunoştinţe originale poetice despre lume.
Căci artiştii se deosebesc de ceilalţi oameni, cum zice Gautier, pentru că ei văd lumea. Şi-n adevăr, totul e a vedea original, cu ochii nepreveniţi, ceea ce au văzut şi au spus mii de oameni "veacuri laolaltă..." În prefaţa romanului Pierre et Jean, Maupassant expune opinia lui Flaubert asupra originalităţii: să vezi într-un lucru ceea ce încă n-a fost văzut de nimeni şi să cauţi să exprimi acest aspect nemaibăgat în seamă de alţii.
Dar să mergem mai departe. Poezia, zice J. Stuart Mill, este exprimarea solilocă a sentimentelor şi a ideilor trecute printr-un mediu "impasionat". Dar sentimentul n-are în sine nici un mijloc prin care să se manifeste, să se exteriorizeze, să se exprime: el se adresează cunoştinţei, care-i pune la îndemână, ca mijloace de expresie, elemen Monsieur Hugo va voir mourir Phébus le blond (Musset, Mardoche). tele de cunoştinţă şi îndeosebi imagini; ideile, de asemenea, când trec prin mediul "impasionat", se-mbracă în imagini, condiţionate de mediul acesta --, deci ultima instanţă e sentimentul. Dar sentimentul e lucrul cel mai personal şi mai individual: sentimentele lui Hugo erau ale sale, personale, individuale, originale etc.
Fără îndoială că Faguet greşeşte când face din imagine o simplă formă. Dar luaţi dintr-o cugetare în imagini imaginile, şi ce mai rămâne? Nimic, hârtia albă.
Aceste câteva consideraţii sunt îndestulătoare, cred, ca să pună la îndoială afirmarea dlui Vlahuţă că forma lui Eminescu e aceea care a produs curentul Eminescu. Am văzut că forma e inseparabilă de fond, şi când dl Vlahuţă explică eminescianismul prin influenţa fascinantă a cuvintelor, noi trebuie să căutăm ce influenţă fascinantă are poezia din acele cuvinte. Şi cred că voi aduce un argument hotărâtor împotriva teoriei influenţei formei frumoase în sine, dacă voi aminti că Coşbuc, care are şi el o "formă" admirabilă, frumoasă în sine, n-a făcut şcoală, cu toate că şcoala eminesciană a murit. Coşbuc n-a făcut şcoală, pentru că frumuseţea în sine, adică talentul, nu poate da naştere unui curent, când frumuseţea aceea nu e a unor sentimente care ne pot influenţa, se pot prinde de sufletul nostru.
Dar trebuie să facem mai întâi o deosebire necesară între eminescianii cu simţire poetică şi cei fără simţire. Aceştia din urmă se poate să fi împrumutat forma lui Eminescu şi -- eo ipso --, şi fondul; dar, totuşi, întrebarea apare din nou: pentru ce chiar insensibilii au fost fascinaţi de forma lui Eminescu, pe când Coşbuc n-a fascinat pe nimeni? Vasăzică, chiar la pseudo-poeţi, va trebui să vorbim de înrudire sufletească. Cu acei în versurile cărora se vede simţire originală şi sinceră (ca O. Carp) e şi mai imposibil să se fi întâmplat acel împrumut al formei fascinante şi... deci şi al fondului ca consecvenţă. Poezia e mai ales simţire, şi simţirea, încă o dată, e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputinţă de împrumutat. Şi să fie oare cu putinţă ca simţirile lui X şi Y, eminesciani de talent, să fie împrumutate de la Eminescu? Aceasta ar răsturna întreaga psihologie. Dar publicul eminescian, cititorii să fi împrumutat şi ei, în contra naturii lor, simţirile eminesciene, prin canalul formei fascinante?
Cine a fost acest Eminescu? Ce a simţit şi a cugetat el? Care a fost atitudinea sa faţă cu lumea? Iată mai multe întrebări, al căror răspuns formează conţinutul unui alt studiu, din care acum extrag, în rezumat, ceea ce e necesar pentru discuţia de faţă.
Eminescu a fost un om excesiv de sensibil, lipsit de voinţă. La această suprasensibilitate şi la această lipsă de voinţă au contribuit şi ereditatea, şi împrejurările vieţii lui. Excesiva sensibilitate îl făcea să sufere excesiv, şi lipsa de voinţă îl făcea să nu poată reacţiona normal faţă cu mizeriile vieţii. Aceste mizerii, la rândul lor, îi ascuţeau sensibilitatea, îi măreau capacitatea de a suferi şi, în acelaşi timp, îi micşorau şi mai mult voinţa, efectul devenind la rându-i cauză etc. Ajuns la imposibilitatea de a se împăca cu viaţa, era fatal ca, printr-o mişcare instinctivă de adaptare, să înceapă să urască viaţa şi să idealizeze nimicirea vieţii. Neputând trăi viaţa şi fiind îngrozitor a admite existenţa fericirii când tu nu o poţi gusta, ajungi fatal să negi posibilitatea fericirii şi deci valoarea vieţii. Şi mintea, avocatus diaboli, se pune pe justificat acest sentiment împotriva vieţii, clădind o filozofie care se cheamă pesimism. Şi atunci, lumea întreagă, sistemul solar, viaţa omenească trecută, prezentă şi viitoare, totul e privit din acest punct de vedere, prin acest sentiment.
E vorba de originea lumii? Pesimistul, pentru care lumea e "un episod trist care tulbură liniştea neantului", nu va admite teoria veşnicei mişcări a materiei, căci aceasta este veşnica viaţă, şi chiar numai imaginea vieţii neîncetate îl oboseşte; pentru odihnirea sufletului său chinuit de viaţă, el va îmbrăţişa cosmogonia unui popor chinuit de viaţă, o cosmogonie indiană, atât de frumos exprimată de Eminescu în Scrisoarea I. (Voi observa, în treacăt, că dl Gherea a greşit când a spus că Eminescu a ales ipoteza veşnicii linişti, şi nu pe aceea a veşnicii mişcări, pentru că cea dintâi e mai plastică. Nu pentru că e mai plastică, ci pentru că aceea rezultă din starea sa sufletească.)
E vorba de natură? Acest pesimist, acest mare neputincios în ale vieţii nu va admira decât natura blândă, aceea care se împacă cu tonul sufletului său. Natura vijelioasă, sălbatică, energică, aceea care luptă, nu putea să convină lui Eminescu, cum nu putea fi fascinat de ipoteza veşnicii mişcări cosmice.
E vorba de iluzia care serveşte activităţii omeneşti în lupta vieţii? Pesimistul va fi împotriva acestei iluzii, pentru că el n-o poate avea, căci iluzia aceasta, vălul acesta albastru pe care omul îl aruncă asupra lumii e produsul instinctului puternic de viaţă. Eminescu nu va idealiza, de pildă, gloria, nu va fi un ambiţios, pentru că această idealizare presupune energia în lupta vieţii. Energia îşi creează singură scop, căci are nevoie să fie cheltuită, calitatea, felul scopului rămânând pe seama inteligenţei. Eminescu, lipsit de energia cerută în lupta vieţii, a idealizat retragerea din luptă, mai cu seamă în Glossa, care e catehismul abuliei.
În poeziile de iubire, tonalitatea e melancolia, adică o stare depresivă. Iar la urmă, Eminescu ajunge până la smulgerea vălului albastru, până la distrugerea iluziei, ca atunci când defineşte amorul "un instinct atât de van"...
Eminescu a fost un admirator al trecutului. Dl Gherea a băgat de seamă că aceasta e o neconsecvenţă faţă cu filozofia pesimistă. Cu filozofia pesimistă, da, dar nu şi cu sentimentalitatea pesimistă a lui Eminescu, pentru că iubirea de viaţă nu poate părăsi complet pe om (ea e aceea care duce, indirect, chiar şi la idealizarea neexistenţei), şi omul fără de voinţă, incapabil a reacţiona azi şi plin de groază la gândul necesităţii de a reacţiona mâine ("silă de ziua de azi şi teamă de ziua de mâine", cum zice dl Vlahuţă), se va arunca cu toată puterea de idealizare asupra trecutului, căci în această idealizare este exclusă de la sine chiar imaginea unei reacţionări.
Dar pe lângă firea sa -- suprasensibilitate, lipsă de energie în a reacţiona --, mai este ceva, pe care îl socot determinant în psihologia lui Eminescu.
Până aici l-am privit într-o atitudine faţă cu lumea pe care, din punct de vedere etic, am putea-o numi egoistă. Dar omul acesta a fost o fiinţă socială, un instrument fin, în care durerile societăţii aveau un răsunet adânc. Durerile sociale, care l-au impresionat mai ales, ni le arată singur în Influenţa austriacă, în Politica externă, în articolele din ziarul Timpul: pieirea claselor mijlocii, distruse de importarea civilizaţiei europene, mizeria ţărănimii etc.
Încă de mult, de prin 1891, am arătat că pricina socială a pesimismului lui Eminescu şi a celorlalţi scriitori din generaţia trecută e pieirea claselor mijlocii. Am citat atunci bucăţi din Delavrancea (din Ziua, Odinioară), în care se vede suspinul după vremurile când acele clase trăiau mai omeneşte; am arătat cum acest regret aduce cu sine şi regretul după vechea clasă boierească, care a coexistat cu clasele mijlocii. Mai adaug acum că iubitele eroilor simpatici ai acestor scriitori fac parte din clasa boierească (Sărmanul Dionis, Dan, Iubita etc.).
Pentru Eminescu, adevăratul program politico-social a fost (sfârşitul Infl. austr.) domnia absolută, reînfiinţarea breslelor, boieria etc. Eminescu era, aşadar, reacţionar, din cauză că clasele de jos au fost sărăcite ori distruse de civilizaţia apuseană, de "xenocraţie". Iar Eminescu trebuia să simtă şi să cugete aşa. De fapt, clasele producătoare, majoritatea ţării, au avut să sufere de noua stare de lucruri. E fatal aceasta, e o stare de tranziţie, e o verigă în lanţul progresului -- aceasta-i altă vorbă. De fapt însă, aceasta a fost o tragedie grozavă, care a condiţionat, spre sfârşitul veacului trecut, două atitudini duşmănoase stării celei noi de lucruri, ambele utopice: utopia retrogradă a lui Eminescu: întoarcerea la trecut, şi utopia revoluţionară a socialiştilor: săritura la o organizare "viitoare" socialistă.
Aceeaşi stare de lucruri, aceeaşi nemulţumire a produs şi eminescianismul, şi socialismul. Şi ambele aceste curente au fost utopii, pentru că nici unul nu reprezintă interesele realizabile ale unor clase. Breslele nu se puteau înfiinţa, socialismul nu se putea realiza, pentru că morţii nu învie şi pentru că nu se poate face ceva din nimic. Şi ambele curente au dispărut odată, acum câţiva ani. Acum câţiva ani a dispărut şi romantismul trecutului şi cel al viitorului.
Cauzele lui "Eminescu" sunt, prin urmare: temperamentul înnăscut, împrejurările de tot felul ale vieţii sale materiale, morale, intelectuale etc. şi nefericirea claselor de mici producători agricoli şi de breslaşi...
O bună parte din generaţia tânără -- versificatoare şi neversificatoare --, de la 1880 până la 1895, avea gata simţirile pe care le-a avut şi Eminescu. Şi din aceleaşi cauze, pe care mai sus le-am numit egoiste, şi, mai ales, din aceeaşi cauză altruistă, de care am vorbit mai sus. Şi ceea ce e mai important, mai toţi urmaşii lui Eminescu, ba chiar mai tot publicul eminescian s-a recrutat din oameni care prin naştere făceau parte din clasele în distrugere, mai toţi au fost fii de ţărani, de negustori mici sau de negustori şi meseriaşi funcţionarizaţi, aşa încât în acest altruism (faţă cu clasele nefericite) se ascundea şi un egoism de clasă.
Eminescu a făcut şcoală, pentru că fondul sufletesc al acelei generaţii era, într-un sens sau altul, ca şi al lui Eminescu. Şi aceasta se aplică şi tinerimii socialiste. Am vorbit mai sus de strânsa înrudire dintre eminescianism şi socialism. Produse ale aceleiaşi nemulţumiri, reacţie utopică împotriva aceleiaşi nefericiri. Dar, ceva mai mult. Se ştie că socialiştii au dat mai mulţi poeţi; toţi au fost eminesciani, şi când au voit să cânte vreun "1 Mai", au cântat "din cap". Nici un socialist n-a devenit coşbucian, deşi Coşbuc e "poetul ţărănimii". Sau, încă, mai toţi eminescianii au fost mai mult sau mai puţin socialişti, să le zicem democraţi. E curioasă la prima vedere înfrăţirea aceasta între spiritul celui mai reacţionar om din ţara românească, a aceluia care suspină după domnia absolută, după boieri şi după bresle, şi între "socialismul" acelora care au fost eminesciani. Dar această "curiozitate" se explică prin faptul că socialismul era produs tot de nefericirea claselor vechi, şi nu de redeşteptarea la luptă a unei clase noi... Şi cu cât socialismul era mai senzitiv, cu atât cugetarea sa era mai puţin liberă de presiunea sentimentalităţii sale imediate şi sincere, cu atâta era mai puţin preocupat de societatea viitoare creată de raţiunea rece, cu atât socialismul lui era mai superficial, cu atâta era... mai "eminescian". Iar tinerii socialişti poeţi, fiind poeţi, erau mai robi ai acelei sentimentalităţi imediate.
Eminescu a fost cel dintâi care (de pe la 1870) a exprimat acest fond. Se vorbeşte adesea de Nicoleanu ca de un fel de predecesor al lui Eminescu. Apropierea mi se pare cu totul nejustificată. Nicoleanu a fost un patruzecioptist nemulţumit, un om, tocmai, foarte gelos de ideologia umanitaristă, un om care blestema nu ideologia patruzecioptistă, ca Eminescu, ci pe acei care sau erau împotriva ei, sau reprezentând-o, o compromiteau. Nicoleanu a fost un Gr. Alexandrescu, cu mai puţină filozofie, mai unilateral şi adesea de o sensibilitate isterică. În Nicoleanu n-a vorbit psihologia intelectualului modern nefericit, şi încă mai puţin jalea de distrugerea "claselor pozitive" ale ţării.
Când Eminescu a început să devină "eminescian", pe la 1870, n-a fost înţeles. Patruzecioptiştii nu-l puteau înţelege, pentru că Eminescu spunea altăceva. "Frumosul" din Eminescu nu putea să fie priceput de dânşii, pentru că concepţia dominantă din Eminescu, aceea care a grupat elementele acelui "frumos", era deosebită de concepţia dominantă a patruzecioptiştilor. Şi când într-un patruzecioptist care citea o poezie a lui Eminescu se începea procesul de combinare a elementelor în jurul concepţiei, ieşea un produs hibrid: elementele grupate de concepţia lui Eminescu şi conform cu acea concepţie nu puteau găsi în capul patruzecioptiştilor concepţia în jurul căreia să se grupeze. De pildă: în Scrisori sunt versuri, imagini admirabile; e mult "frumos", dar totul e dominat de sentimentul de dezgust pentru prezent şi regret pentru trecut. Pentru un om cu sentimente contrare, cu tendinţa contrară, cu concepţia vieţii contrară, elementele acele "frumoase", combinate conform cu altă tendinţă, nu vor însemna nimic.
Dar cauzele eminescianismului existau pe acea vreme, dovadă poezia lui Eminescu. Atunci pentru ce n-a fost înţeles de generaţia sa? Pentru că faptele sociale care au dat naştere pesimismului romantic al generaţiei de la 1880 încoace abia începuseră a se accentua pe la 1870. Aşadar, puterea lor nu era încă suficientă ca să impresioneze pe cei de o sensibilitate mediocră sau puţin deasupra unei atare sensibilităţi; era însă suficientă ca să impresioneze pe un sensibil ca Eminescu -- "geniul e anticipaţie"...
Eminescu a fost un instrument atât de fin, încât a vibrat la cea dintâi adiere. Când adierea s-a schimbat în vânt, au început să vibreze şi instrumentele mai puţin fine, şi Eminescu a început să aibă public şi ucenici. Aceasta s-a întâmplat de pe la 1880, de atunci când mai tot programul generaţiei de la 1848 se realiza, şi totuşi fericirea nu veni, ci, dimpotrivă, clasele vechi producătoare ajunsese într-o stare şi mai rea, iar mizeria proletariatului intelectual începu să apară şi la noi.
Aşadar, înainte de 1880, Eminescu n-a fost o pură anticipaţie, a fost reprezentantul unor stări de suflet abia apărânde, care nu se recunoşteau în Eminescu, pentru că el sărise prea departe: el era sinteza unor părţi, care nu se recunoşteau încă în tot. Şi recunoaşterea s-a făcut treptat. Cele dintâi poezii care au fost gustate sunt Mortua est! şi Epigonii, care şi azi încă sunt pentru unii, pentru restul patruzecioptismului chintesenţa lui Eminescu. Nu e antologie unde aceste poezii să nu fie, şi sunt antologii unde sunt numai ele. Şi faptul e caracteristic: acestea fac parte din primele poezii ale lui Eminescu, sunt trecerea lui Eminescu însuşi de la patruzecioptism (poeziile din Familia) la eminescianism. Şi, s-o spunem în treacăt, una din aceste poezii, Mortua est!, e din cele mai slabe, e, aş hazarda, o poezie din cap, o compoziţie aproape nesinceră, aminteşte O fată tânără pe patul morţii, cu care seamănă în subiect, în măsură şi ritm... Nu e eminesciană, cu tot pesimismul ei, care mi se pare contrafăcut. Iar în Epigonii e vorba de patruzecioptism.
Intelectualii sensibili din generaţia de la 1880 încoace au găsit în Eminescu propriul lor fond, propriile lor simţiri, mai just: propriile lor dureri. Au găsit, deci, în poezia lui Eminescu expresia (forma!) propriului lor fond. Am putea zice că Eminescu -- din cauza întâietăţii în timp şi în talent -- a găsit formula fondului colectiv al generaţiei pesimiste, că oricine, deci, participa la acest fond îl îmbrăca fatal în forma acestui fond, formă găsită de cel mai talentat dintre dânşii. Dar nu e tocmai aşa. E adevărat că generaţia nouă a găsit în Eminescu propriul său fond, dar mai e ceva: înrudirea aceasta strânsă sufletească a permis un lucru curios: împrumutarea întrucâtva chiar a sentimentelor lui Eminescu. Am spus mai sus că sentimentele nu se pot împrumuta. Aşa este, dar când sentimentele sunt formate înrudite, atunci împrumutul este posibil. Dar fiindcă atingem o problemă mai specială de psihologie, îmi voi permite un exemplu ilustrător.
Fireşte că, cu cât un poet din generaţia nouă are mai puţin talent şi mai puţină sensibilitate, cu atât e mai servil eminescian. Dar între cei cu talent, aceia vor fi mai servili eminesciani care vor avea o simţire mai înrudită cu a lui Eminescu, aşa încât eminescianismul servil se poate împăca şi cu lipsa totală de simţire şi cu o mare putere de simţire. Şi iată un poet înzestrat cu o puternică simţire, Popovici-Bănăţeanu, pe care dl Maiorescu -- care e competent în materie -- îl pune, în cântarea dragostei, al doilea după Eminescu. Ei bine, dintre toţi poeţii tineri nu cred să existe vreunul care să se apropie de PopoviciBănăţeanu în pastişarea lui Eminescu. Şi totuşi, lucru curios, bucăţile lui Popovici-Bănăţeanu alcătuite din Eminescu sunt poezii în adevăratul înţeles al cuvântului, în care "se cântă iubirea cum nu s-a mai cântat de la Eminescu" (Maiorescu). Iată din puţinele-i poezii câteva exemple de robie eminesciană (aleg versurile cele mai puţin originale):
Iar din negura de veacuri blânde stelele răsar
Dinspre codri, sfiicioasă, iese luna-ngândurată...
(Popovici-Bănăţeanu -- Seară de toamnă)
Pân-ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna...
(Eminescu -- Scrisoarea III)
Eu mă simt atât de singur şi atât de părăsit.
(P.-B. -- Seară de toamnă)
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
(Eminescu -- Lasă-ţi lumea...)
Căci tu nu mai eşti aceeaşi
Cu privire de eres.
(P.-B. -- Cu aducerile-aminte)
O, şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu, cu ochii plini d-eres.
(Eminescu -- Călin)
Şi nici eu nu sunt ca-n vremuri
Când atâta ne iubirăm...
E de mult -- un veac, îmi pare
De când nu ne întâlnirăm.
(P.-B. -- Cu aducerile-aminte),
în care ideea, ritmul, tonul sunt versurile lui Eminescu
După ce atâta vreme...
Strâns cu el de subsuoară
Se pierd dornici în grădină.
(P.-B. -- Pe-al lui umăr)
Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară.
(Eminescu -- Scrisoarea IV )
Pare trupu-i că se frânge
Şi din mijloc se îndoaie.
(P.-B. -- Pe-al lui umăr)
Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din şele.
(Eminescu -- Făt-frumos din tei)
De văpaia răsuflării
Se deschide a ei gură,
Sărutatul el îi fură
În ispita-mbrăţişerii.
(P.-B. -- Pe-al lui umăr)
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură.
(Eminescu -- Povestea teiului) etc.
Şi în general, poezia Pe-al lui umăr e o variaţie pe tema poeziei lui Eminescu Povestea teiului. În aceste câteva exemple se văd luate chiar expresii, versuri din Eminescu -- şi aceste câteva exemple nu ne dau tot împrumutul de expresii şi de versuri. Dar citiţi poeziile lui Popovici-Bănăţeanu şi veţi vedea că limba, muzica, factura versului, procedeul de a imagina, sentimentul, totul e ca în Eminescu... şi uneori ca în Vlahuţă, alt reprezentant al curentului de care vorbim:
Nu-i vezi cum din întunerec se desprinde, cum s-arată.
(P.-B. -- Du-te)
. . . . . . . . . . . al tău iubit
Se rupea din întuneric...
(Vlahuţă -- Ce te uiţi cu ochii galeşi?)
Te rugai aşa fierbinte în genunchi lângă-al meu pat:
Când cu ochii seci de lacrimi, istovită de veghiat,
Doamne! Doamne! scapă-mi-l.
E nădejdea bătrâneţii, singura mea mângâiere
Căci e bun, e blând, cuminte, şi e toat-a mea avere,
Şi mi-e singurul copil! etc.
(P.-B. -- Matei), care e alcătuită din La icoană a lui Vlahuţă. Apoi factura, de pildă, a versului:
Căci s-a pus atâta vreme între el şi între tine, din aceeaşi poezie a lui Popovici, e factura versului:
Căci s-au pus atâtea gânduri stavilă-ntre el şi tine.
(Vlahuţă -- Iertare) etc.
Bineînţeles că nu întreaga operă poetică a lui Popovici-Bănăţeanu, atât de lăudată -- exagerat lăudată -- de Maiorescu, e în gradul acesta influenţată de Eminescu şi Vlahuţă.)
Robia aceasta la un om sensibil şi nu lipsit de talent se datoreşte faptului că Popovici-Bănăţeanu a avut fondul cel mai eminescian posibil. Înrudirea aceasta cu sufletul lui Eminescu şi, deci, şi cu al lui Vlahuţă l-a făcut -n-avea decât jumătate de pas de făcut --, l-a făcut, aşadar, să trăiască poeziile lui Eminescu, să-i pară lui rău după aceea "care-l lasă cu faţa spre perete prin străini", să nu-i pese lui că "astăzi ea le seamănă tuturor la umblet şi la port" etc., întocmai ca şi un adolescent aplecat spre aventuri care, citind romane în genul Rocambole, ajunge să trăiască viaţa din acele romane. Şi când Popovici-Bănăţeanu a ajuns să trăiască simţirile din Eminescu, natural că le-a exprimat cu sentiment, cu pasiune chiar, dar ele erau, grosso modo, simţirile lui Eminescu, şi deci a întrebuinţat expresii, "forme" ale lui Eminescu, şi pe cât numai simţirea sa era deosebită de a lui Eminescu, pe atâta a fost numai deosebită şi forma.
Dar să privim ceva mai adânc în acest proces psihic.
Dl.Gherea zice că Eminescu era mai înamorat de melancolia sa decât de femeia pricinuitoare a acestei melancolii. Faptul e neîndoielnic, şi dealtmintrelea, nu e o stare sufletească prea neobişnuită. Cum se explică această iubire a propriei melancolii, această idealizare a nesatisfacţiei? Am văzut mai sus că, din pricini deosebite, melancolia trebuia să fie starea normală a lui Eminescu. Omul, însă, din pricina tendinţei de adaptare, caută veşnic să ajungă la o împăcare cu sine şi cu împrejurările. Sensibilitatea exprimă natura intimă a omului şi ea nu numai că influenţează cugetarea, nu numai îi dă direcţie, ci chiar o produce, pentru că sentimentul cere justificare. Dacă sunt trist, trebuie să mă conving că am dreptate să fiu trist: aceasta e adaptarea fiinţei care sufere. Melancolia mea e justificată de cutare şi de cutare pricini, deci e adevărată şi justa atitudine sentimentală faţă cu lumea. Aşadar, lui Eminescu nu-i rămânea decât să se împace cu melancolia sa, s-o idealizeze, să se îndrăgostească de ea, după cum, de pildă, creştinii nefericiţi din veacul de mijloc au idealizat nefericirea, după cum un Dostoievski, neputând fi fericit, a ajuns la încheierea că "numai în durere e fericire". Şi când idealizarea aceasta a unui sentiment a avut la îndemână o strălucitoare inteligenţă şi un bogat material de cunoştinţe, a dat naştere acelei strălucitoare justificări, acelui minunat avocatus diaboli, care nu e mai puţin decât un sistem de gândire -- acela exprimat în Sărmanul Dionis, în Cezara, în Scrisoarea I etc., sistem budist şi schopenhauerian, dar care, cel puţin în esenţa lui, nu e împrumutat, căci asemenea lucruri nu se împrumută --, justificarea sentimentului vine de la sine, şi e foarte personală, ca şi sentimentul. Filozofia, care rezultă din contemplarea obiectivă a lumii externe, se poate împrumuta; aceea care justifică sentimentele, aceea... centrifugă, nu. Şi dacă budiştii, Schopenhauer şi Eminescu seamănă, aceasta înseamnă că aceleaşi sentimente s-au justificat în acelaşi chip. Împrumuturile de detaliu ori chiar de formule, de sistematizare a gândirii, nu importă.
Aceleaşi cauze produc, în aceleaşi împrejurări, aceleaşi efecte, şi toţi pesimiştii noştri se complac în melancolie. Melancolia e la dânşii, dacă mi se iartă expresia, á priori. Toate aspectele vieţii, toate întâmplările ei, noaptea înstelată, iubirea, primăvara (chiar primăvara, vezi Vlahuţă; şi mai ales primăvara, căci ea e viaţa faţă cu greutatea lor de a trăi şi cu dorinţa lor de... Nirvana), toate vor fi prilej de melancolie, vor fi -- vorbind în termeni psihologici -- expresia sentimentului lor de melancolie. De aceea, poetul îşi va iubi mai mult melancolia după iubita sa, decât pe iubita sa.
Această melancolie a fost exprimată genial în poeziile lui Eminescu. Urmaşii săi au găsit în fiecare poezie a maestrului un gest al propriei lor melancolii. Ei au priceput imediat "despre ce era vorba". Melancolia lor s-a contopit imediat cu a lui Eminescu, a mai crescut deci, s-a mai eminescianizat (în acest sens se poate vorbi, în adevăr, de o influenţă deprimantă a lui Eminescu), şi cu cât a crescut, cu atât s-a tot "eminescianizat", s-a manifestat tot mai mult prin expresia lui Eminescu, prin gesturile melancoliei lui Eminescu, adică prin forma lui Eminescu, prin versuri şi imagini ca ale lui Eminescu.
Urmaşii lui Eminescu au fost simbolişti. Pentru dânşii cuvintele nu corespundeau cu ceea ce suntem noi obişnuiţi să înţelegem prin ele, ci cu altăceva, cu o întreagă sentimentalitate. Şi nu numai cuvintele, ci şi imaginile şi chiar procedeul de a face imagini, ritmul etc. "Luceferi-teferi", "cetini", "genună", "dureros de dulce" şi orice combinaţie de două adjective cu de la mijloc, anumite sonorităţi ale ritmului iambic şi trohaic al versului de 8 silabe etc. -au ajuns simboluri. "Luceafăr-teafăr" nu mai era egal cu corpul de pe cer şi calitatea de a fi sănătos la trup ori la suflet, ci cuprindea o întreagă sentimentalitate, ca şi "genună", ca şi "dureros de dulce", ca şi cei patru trohei. Toate aceste au ajuns simbolurile melancoliei, şi în acest sens are dreptate Vlahuţă când pune influenţa lui Eminescu pe socoteala cuvintelor şi a rimelor, dar în acest sens, ca simboluri ale melancoliei. Şi atunci, aceste cuvinte nu mai sunt formă, ci fond plus formă, adică stări sufleteşti exprimate... Ele nu fascinau pe eminesciani pentru că erau frumoase, ci pentru ceea ce simbolizau. Bineînţeles că fără calitatea de a fi frumoase ele n-ar fi putut transmite stările de suflet. Şi când cel mai netalentat poetastru se punea la "masa lui de brad" şi "cerea inspiraţii de la călimară", el, în realitate, îşi scociorea sufletul să scoată o simţire, şi simţirea era melancolică, deşi el era numai de 20 de ani, căci o sorbea din toată atmosfera timpului. Şi atunci îi veneau imediat cuvintele magice "luceferi-teferi", care conţineau în ele nu luceafăr şi teafăr, ci o întreagă sentimentalitate. Şi chiar dacă un PopoviciBănăţeanu n-a "trecut" niciodată "pe lângă plopii fără soţ", el tot sincer a fost când i-a cântat, pentru că, în realitate, "plopii" au fost o expresie a melancoliei, melancolie pe care Popovici-Bănăţeanu o simţea, fără îndoială. Aceşti poeţi deja melancolici, altoiţi cu melancolia lui Eminescu, începând a trăi melancolia maestrului: expresia maestrului deveni expresia melancoliei lor, şi simplele cuvinte ale maestrului căpătară un prestigiu extraordinar, fiecare cuvânt, fiecare întorsătură stilistică ascunzând oarecum o doză din acea melancolie. Şi, dacă voiţi să înţelegeţi mai bine ce înseamnă a trăi sentimentele altuia şi ce înseamnă prestigiul dat cuvintelor, citiţi nuvela -- tot a lui Popovici-Bănăţeanu -- D-ale tinereţelor, în care un tânăr înamorat vorbeşte numai cu crâmpeie din Eminescu.
Din toate acestea rezultă că nu forma lui Eminescu a fost cauza influenţei lui, ba nici fondul, ci forma şi fondul. Şi, dealtmintrelea, nici nu putea fi altfel, pentru că, cum am mai spus, fond şi formă sunt abstracţii; în realitate, sunt unul şi acelaşi lucru, considerat din două puncte de vedere, şi în explicarea procedurii eminescianismului am văzut că nu le putem separa.
Dacă poeţi din generaţia nouă ar fi scris în necunoştinţă unul de altul şi toţi în necunoştinţă de Eminescu, natural că fiecare ar fi avut o formă deosebită, dar toate formele lor la un loc ar fi avut ceva comun -- ca şi fondurile, şi toate laolaltă, ceva comun cu forma lui Eminescu --, ca şi fondurile. Căci, şi aci iarăşi rezumez materia altui articol, toţi având, până la un punct, acelaşi mod de a simţi, ar fi perceput cam în acelaşi fel lumea, de pildă i-ar fi impresionat mai mult ceea ce e blând şi liniştit în natură şi deci din acest domeniu al naturii ar fi avut mai multe percepţii. Cu alte cuvinte, materialul lor psihic ar fi fost condiţionat de tonul lor psihic melancolic. Când ar fi creat, ei ar fi combinat, pe baza sentimentului de melancolie, acest material adunat pe baza aceluiaşi sentiment. Imaginile şi ritmul lor ar fi fost condiţionate, produse chiar de acest sentiment. Metaforele lor, de pildă, ar fi avut ceva comun, pentru că metafora e rezultatul unei asociaţiuni prin similaritate, pe baza unei impresii sau a unui sentiment: două imagini, care se asociază pe baza aceleiaşi stări sufleteşti, se redeşteaptă reciproc. Ritmul, apoi, nici el nu e "forma" şi nu e indiferent faţă de conţinut. El e produs de sentiment. Când tonul psihic ajunge la un diapazon înalt, capătă ritm. În declaraţiile înfocate de iubire ale unui înamorat, zice Guyau, am putea surprinde începuturi de versificare. Şi cum e sentimentul, aşa e şi mişcarea ritmică e expresiei. Eminescu a combinat, de pildă, în poezia Melancolie, elemente din natură care l-au impresionat mai mult, care au persistat mai mult în mintea sa şi care s-au grupat în jurul sentimentului de melancolie. Ceea ce era înrudit cu sentimentul acesta (luna, nourii, biserica în ruină, cariul etc.) l-a frapat mai mult şi deci a fost în stare să le reproducă mai uşor: iar când poetul a fost cuprins cândva de acest sentiment ori când l-a rechemat, în mintea lui a apărut ceea ce era înrudit cu acest sentiment, adică biserica în ruină etc. Şi toţi melancolicii (mai ales având sufletele înrudite din cauza clasei, epocii, culturii etc.) vor fi impresionaţi cam de aceleaşi lucruri şi la toţi melancolia va evoca în minte cam aceleaşi lucruri. De aceea am afirmat că poezia generaţiei noi ar fi semănat cu a lui Eminescu, chiar dacă poeţii noi nu l-ar fi citit. Bineînţeles că ar fi semănat cu mult mai puţin.
Dar contactul cu Eminescu are încă şi mai multă însemnătate prin faptul că el a dat o filozofie, adică o justificare, şi încă strălucitoare, acestei sentimentalităţi. Cei mici s-ar fi plâns mult şi bine, ar fi încercat desigur să dea justificări filozofice sentimentelor lor, dar nici unul n-ar fi ajuns unde a ajuns Eminescu. Ba chiar, cu toate că au găsit justificarea gata, nu s-au ridicat până la ea. Le-au lipsit înălţimea intelectuală şi bogăţia sufletească de a se ridica până la justificarea creată gata. Şi, în acest sens, iarăşi se poate vorbi de influenţa deprimantă a lui Eminescu.
Dacă cele de mai sus sunt adevărate, atunci se înţelege pentru ce Coşbuc n-a făcut şi nici nu poate face şcoală, cum şi de ce un curent Alecsandri, dorit de unele persoane, e imposibil. Nu-i vorbă, unii versificatori dornici... de originalitate au căutat să devină coşbuciani, dar au fost nesinceri, pentru că generaţia de azi nu poate avea starea sufletească exprimată de Coşbuc. Chiar acei care iubesc pe ţărani, care sunt convinşi că ţărănimea e nădejdea acestei ţări, nici ei n-au fost coşbuciani, ci cei mai încărnaţi eminesciani. Socialiştii au cântat şi ei regretul după ceva pierdut, şi, când au cântat pe ţăran, nu l-au cântat nici ei ca pe un om, ci ca ceva poetic, au cântat ţăranul-refugiu, cum au cântat natura-refugiu. Ţăranul a fost tratat ca o parte din natură, a fost o consolare de artificialitatea vieţii de oraş, n-a fost nici lumea normală a poetului, ca pentru Coşbuc, nici clasa care se ridică la luptă. Eminescianii de toate felurile au fost ţăranofili în acest sens. Toţi au poetizat ţăranul-refugiu, ca şi natura-refugiu. Şi cred că acestei poetizări i se datoreşte în bună parte socialismul generaţiei trecute.
Eminescianul a dispărut de câţiva ani. Se mai observă din când în când câte un întârziat, câte un demodat, dar aceştia nu sunt din cei mai talentaţi.
A apărut un nou curent, sau aşa ceva, un curent realist şi decadent, stiu eu cum să-i mai zic?, însă care desigur nu poate intra în genul literar numit poezie.
Am dat mai sus definiţia poeziei după J. St. Mill. Pentru problema tratată acolo, definiţia era suficientă. Acum trebuie să mai adăugăm ceva.
Cugetarea critică, cercetarea rece e târzie în istoria speciei omeneşti. E nenaturală omului. Cugetarea primitivă e spontană, naturală, este iluzionare, misticism... Poezia însă este, ca şi cugetarea normală şi de toate zilele a omului primitiv, iluzionare şi misticism; acesta e un adevăr banal. Cele mai umile mijloace ale poeziei, metafora şi personificarea, când sunt sincere, de adevărat poet, sunt misticism, sunt înşelare de sine, aruncare de văl albastru peste realitatea tristă şi rece. Iubita nu mai e o femeie ca celelalte, ea nu "le seamănă la umblet şi la port": iluzie; copacii au suflet, vântul e sperios etc.: iluzionare şi misticism...
Şi -- netrăinicia acestei opinii nu infirmă, dealtmintrelea, cu totul cele ce vor urma -- plăcerea pe care ne-o face poezia se datoreşte faptului că scăpăm pentru un moment de povara cugetării reci, pentru că ne întoarcem un moment la chipul de a cugeta natural omului, la cugetarea primitivă, spontană, iluzionară şi mistică, întocmai cum celor de la oraş ne place natura, pentru că găsim într-însa mediul nostru firesc, al animalului primitiv, pentru că ne întoarcem într-însa după o lungă absenţă... După o absenţă de multe generaţii, cât e vorba de rasă, şi de mulţi ani, cât e vorba de individ.
Poezia e refugiul în cugetarea naturală omului. Şi atunci, "poeţii" aceştia de azi, care parcă anume se pun să ridice vălul albastru de pe lucruri, să analizeze sentimentul, să scoată la iveală toate acele resorturi ale sufletului, din lucrarea ascunsă a cărora tocmai rezulta iluzia, să vadă în lacrimi o cutare combinaţie chimică -şi care simt cea mai mare plăcere să ne arate subt iluzia amorului trebuinţa bestiei şi în bătaia razelor de lună reflectarea razelor acelui corp incandescent numit soare -oamenii aceştia ştiinţifici, ucigaşii iluziei şi ai misticismului, în loc să ne întoarcă prin scrisul lor la acea cugetare care e poezia, ne silesc prin toate chipurile să cugetăm şi mai rece şi mai reflexiv la lucrurile naturii şi ale vieţii, ne îngreuiază şi mai mult povara cugetării analitice reflexive.
Generaţia tânără de până mai dăunăzi s-a iluzionat.
Unii idealizau trecutul (romantismul pur eminescian), alţii idealizau viitorul (romantismul viitorului, socialismul). De la o vreme, generaţia tânără (bineînţeless, în alte exemplare) se obosi de idealizat trecutul şi viitorul; curentul eminescian în literatură şi socialismul în politică dispărură în acelaşi timp. Aceste două curente romantice, tot atât de utopice, produse de aceeaşi cauză, s-au născut şi au murit, fireşte, în aceeaşi vreme. Când tinerimea s-a săturat de idealism şi utopie, s-a aruncat asupra prezentului "trist şi rece", "s-a dus la Canossa" şi a început şi aici un fel de idealizare: idealizarea lipsei de ideal, a lipsei de iluzie, idealizarea disecării sentimentelor. Obosiţi de utopie, reîntorşi la prezentul trist şi rece, care nu poate fi idealizat, s-au aruncat cu toată furia împotriva iluziei şi au început s-o disece cu scalpelele lor -- pe această duşmană. Şi atunci am văzut poeţi (căci aşa-şi zic ei) versificând, în limba în care au scris Eminescu şi Creangă, admirabila stratagemă de a se baricada în lupanare împotriva lui "Kamadeva".
| O PRELUCRARE A LUI EMINESCU |
Dacă nu ne înşelăm, dl Radu Sbiera e, după Petrino şi Bondărescu, al treilea bucovinean care dă publicului român un volum de versuri.
Un scriitor din Bucovina trebuie tratat cu indulgenţă.
O licărire de cultură naţională acolo trebuie preţuită. Totuşi, nu putem să arătăm aici un entuziasm faţă de volumul dlui Radu Sbiera.
Volumul acesta este, mai înainte de toate, o neîndemânatică prelucrare a lui Eminescu. Dar el este rezultatul unui proces intelectual foarte curios şi interesant, care ar merita să fie cercetat într-un lung studiu de psihologie şi de stilistică.
Noi ne vom mărgini să indicăm pe scurt şi cu un exemplu, două, procedeele mai caracteristice prin care dl Radu Sbiera transpune pe Eminescu în ceea ce numeşte d-sa "poezii". Presupunem, în cele ce urmează, că cititorul cunoaşte bine pe Eminescu.
Primul procedeu: Dl R. Sbiera ia poezii întregi ale lui Eminescu, pe care le reface. Satira III a d-sale (Bucureşti, 13 martie 1906, stil vechi) nu e decât Scrisoarea III a lui Eminescu, bineînţeles coborâtă la ultimul nivel:
Voi, eroi, voinici de modă, înţelepţi şi semizei.
Ce sunteţi decât o gloată de nebuni şi de mişei?
A sunat şi ceasul vostru, banul nu vi se mai trece,
Prea ne-aţi îmbătat întruna cu minciuni şi apă rece!
Fanfaroni, pungaşi de ţară, calpuzani de vechi palavre,
Ce din ţară faceţi bursă, din biserici faceţi havre!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi-apoi petecile ţării le cârpiţi cu cifre calpe
Şi din pielea ei, sărmana, faceţi voi mănuşi şi talpe,
Şi-n joben şi luci de stradă, în orgii de cafenele
Şi-n saloane îngropaţi voi a poporului grea jele...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi aveţi neruşinarea să vă ziceţi patrioţi,
Când prădaţi averea ţării pe furiş ca nişte hoţi?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi sunteţi stăpânii ţării, descendenţi de vechi romani?
Scamatori ce-nşală ţară şi popor, vechi şarlatani.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, strămoşi cu obiceiuri româneşti şi voievozi,
Aţi ajuns să fiţi o mască pentru-aceşti mişei, nerozi,
Cari vă mestecă în gură toată ziua, noaptea toată,
Şi cu voi ei îşi acopăr tot deşertu-n care-noată!
O, Mihai, ce stai călare pe un roib, şi-ţi zic viteaz,
Şi-ai privit cu ochii-n lacrimi la nebunii cei de azi,
Cum de pala-ţi nu s-ascute, calul tău nu prinde vânt
Şi în glas de tunuri multe nu le sapi un greu mormânt?
Voi, ce nu mai sunteţi vrednici să vă zicem noi români.
Stârpituri de fală veche, pocituri de vechi stăpâni...
Al doilea procedeu: Dl R. Sbiera combină bucăţi din diferite poezii ale lui Eminescu prelucrându-le: în a d-sale Luna, luna mă omoară!..., versurile:
De la strunga cea din vale urcă tânguiri de clopot
Şi tăcerea din văzduhuri se cutremură de-un ropot
sunt prelucrate după Călin al lui Eminescu, iar cele ale d-sale, care urmează imediat:
Iar talanga-n glas de-aramă mii de simţuri ea învie
Şi din noaptea nefiinţei scoate-n viaţă iar o mie,
după Scrisoarea I a lui Eminescu; apoi:
E atâta poezie...
a d-sale e din Scrisoarea IV a lui Eminescu ("atâta vară-n aer"), şi tot de aici:
Ea [luna] din ceruri o cărare până în pământ durează,
imagine falsă, căci la Eminescu "cărarea" pe care o face luna e pe lac, ceea ce are un înţeles.
În Satira I, dl R. Sbiera se întreabă: De ce nu scriu?... ca şi Eminescu în Scrisoarea II. Ideea e aceeaşi, dar d-sa ia şi din alte bucăţi. Aşa versurile
Când omul pentru el e tot, şi totul pentru el nimic,
Şi crede, ştie, jură toate că sunt în degetul său mic,
Când el, un punct din univers, chiar universul, lumea-ntreagă
În cap el spune că cuprinde, că el o leagă şi-o dezleagă etc.
sunt prelucrarea unor versuri din Scrisoarea I a lui Eminescu. Tot din Scrisoarea I a lui Eminescu sunt şi versurile dlui R. Sbiera:
Dar când a morţii coasă rece sălaş îi dă puţine scânduri etc.
Aşadar: De ce nu scriu? -- e problema din Scrisoarea II a lui Eminescu; răspunsul îl dă dl Sbiera arătând micimea omului (a savantului), după Scrisoarea I a lui Eminescu... Şi sunt aici şi bucăţi din Scrisoarea III a lui Eminescu, ca, de pildă, versurile:
Şi cine-s ce din înălţimea monoclului de sumeţie
Privesc horţiş . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Eroi născuţi în zodia virginelor de cafenele
Cu idealu-nchis în pungă şi-n foşnet surd de scumpe rochii.
În Potopul dl R. Sbiera vorbeşte de:
Dumnezeu-cerescul tată, care toate le-a făcut,
Dară el nici ani nu are, nici sfârşit, nici început,
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
El, bătrânul fără vârstă, tatăl lumii fără tată etc., versuri prelucrate după Scrisoarea I a lui Eminescu. Apoi, mai departe, în aceeaşi poezie a dlui R. Sbiera, găsim şi "neamul Cain" (din Scrisoarea IV a lui Eminescu) etc.
Al treilea procedeu: Dl R. Sbiera ia factura, tonul lui Eminescu. Procesul intelectual aici e foarte curios. Iată, de pildă, poezia Măi ciobane, în care împrumutul este mărturisit prin moto ("Las'arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În sama părinţilor!" Eminescu). În acest Măi ciobane, dl Sbiera scrie o, cum să-i zic?... o transpunere a Doinei lui Eminescu:
Măi ciobane de la stână,
. . . . . . . . .
Lasă-n sama vântului
Toată grija cântului,
În sama copoilor
Toată grija oilor...
transpunere jignitoare, căci "copoilor" a dlui Sbiera e în locul "sfinţilor" din Eminescu!...
Dar iată un caz mai curios. E vorba de grozăvia poporului. Citez puţin, din economie de spaţiu:
...Ce, cu ceasul care trece, se apropie şi vine,
Şi tot creşte şi se înflă, golu-n lume de îl împle
Şi fiori de rele şoapte se lovesc de-urechi şi tâmple.
Şi din patru părţi a lumii se porneşte o furtună,
Vâjâlie (?) cu vântoase urlă, şuieră şi tună,
Şi la mijloc se încinge un vârtej de uragane,
Ce se-ncaieră la trântă, luptă de oştiri duşmane;
Vifor, viscole şi vânturi vâjâie, vuiesc în vaier etc.,
în care visul lui Baiazid, puţin, dar mai ales lupta de la Rovine din Scrisoarea III a lui Eminescu au servit dlui Radu Sbiera ca inspirare...
Nu mai stăruim asupra faptului (care ar fi "al patrulea procedeu") că dl Radu Sbiera utilizează pretutindeni idei, cuvinte, imagini din Eminescu... E vorba de Scumpa Bucovină!...? Desigur, vom găsi că peste Bucovina:
...prisos de-omidă se aşterne,
care e o parafrazare a cunoscutelor versuri din Doina lui Eminescu: "Din Boian la Vatra Dornii? Au umplut omida cornii".
Două bucăţi are dl Sbiera mai puţin rele: această Scumpă Bucovină! şi Sus pe bolta albastră.... Încolo -Prozaism:
Şi privirea ce-mi zbura
Încolo şi încoace,
A-ngheţat, şi-urechea mea
Aude numai toace.
Toace de dureri şi chin
Şi alta nu simţeşte... etc.
(Dar pentru capitolul "prozaism" pot servi, dealtmintrelea, toate citaţiile de mai sus.)
Lipsă de gust:
Şi-un bilet mă pun să-ţi scriu
Cu a ochilor cerneală,
Genele-s condeiul viu...
Buzele mi-s sugătoare,
Şi coperta al meu piept.
Marcă, gândul ca să zboare
L-al tău sân scrisoarea drept...
Spirit ca acesta:
După ele-mbla întruna
Cât era voinic holtei:
Dar de când i-au pus cununa,
Nu-i plac chipuri de femei!
Verbiaj: Imposibil de citat. Citaţiile ar ocupa pagini întregi. (Dealtfel, tot ce s-a citat până aici poate servi ca exemplu.) Să consulte cititorul, de pildă: paginile 58 şi 59 din Satira I; p. 92, 93, 94 din Potopul.
Nu voi da decât un vers, spre a se vedea acest verbiaj:
Jale, geamăt, strigăt, urlet, vaiet, ţipăt, bocet, plâns...
În Potopul, din cauza verbiajului neînfrânat, dl Sbiera ne vorbeşte, în vremea potopului, de:
Prin bordeie şi palate, prin saloanele feerici!!! etc. etc.
Acelaşi verbiaj şi aceeaşi lipsă de talent îl fac pe dl Sbiera să înjure ca în gazetele de provincie, când satirizează: "nebuni", "mişei", "minciuni", "fanfaroni", "pungaşi", "calpuzani", "bezmetici", "hoţi", imitând şi aici pe Eminescu -- vehemenţa acestuia, dar scoborând-o la nivelul cel mai de jos. Apoi, o "critică socială" de un... pesimism care vrea să fie ca al lui Eminescu.
Exemple pentru acest pesimism: -- Familia?
Faţă-n faţă cu altarul stă un mire şi-o mireasă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dară ei, când el [preotul] înşiră rugăciuni de cununie,
Gândul şi-l trimit'nainte la divorţul ce-o să vie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe subt gene la cucoane el se uită mişeleşte,
Ei îi place de pe-acuma altul, şi abia aşteaptă
Ca să treacă ziua nunţii şi să fie mai deşteaptă
În alegeri rafinate şi-n a dragostelor râuri...
Dar a murit bărbatul:
Când prohodul lângă raclă-i cântă preotul şi psaltul,
Tânăra vădană, biata, dintr-un leşin cade-n altul!...
Urmează câteva ironii la adresa durerii prefăcute a vădanelor, apoi:
Nici un an nu trece bine -- şi vădana desperată
Veselă iar se mărită, cu speranţă încărcată...
-- Prietenia?
Dragostea de-amic şi frate este dragoste de şarpe.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La colegi de funcţiune cauţi tu sinceritate?
Şi mai departe... Explicaţia e simplă: voind să faci satiră vehementă ca Eminescu şi neavând nici superbul şi profundul lui sentiment de indignare ori dispreţ, nici talentul lui -- dar voind totuşi să ai şi una, şi alta --, te dedai la exageraţii de limbaj, că doar-doar îţi vei da ţie şi altora impresia că simţi. Şi aceasta, o acordăm, se face aproape inconştient.
Dacă un Popovici-Bănăţeanu, fire melancolică şi suflet de artist, a găsit în Eminescu expresia melancoliei sale, pastişându-l cu talent -- dl Radu Sbiera, fire mai aprinsă, dar fără sufletul artist, a găsit în acelaşi Eminescu expresia sentimentelor sale vehemente şi l-a pastişat fără talent.
Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, după moartea lor, există pretutindeni. E, fără îndoială, ceva nedelicat în această exhibare a intimităţilor bieţilor morţi, şi, desigur, nu e unul care, dacă ar învia, n-ar fi adânc jignit că i-a dat în vileag bucăţile pe care le-a crezut nevrednice de el însuşi, ori brulioanele, din care putem vedea chinul de a crea, din care putem cunoaşte ce idei, banale adesea, şi ce formă, stângace de cele mai multe ori, au izvorât întâi de subt pana scriitorului. Dar această nedelicateţe este scuzată prin interesul pe care îl prezintă manuscrisele poeţilor pentru cercetătorii literari. Aşa că, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este îndreptăţită şi este folositoare. Publicarea lor, însă, în colecţia "autorilor clasici", ca "poezii de Eminescu" nu poate fi justificată. Dacă pentru oamenii din generaţia trecută adevăratul Eminescu este şi rămâne acela din ediţia Maiorescu, apoi pentru generaţia tânără, care a avut de la început în mână două volume de Eminescu, "Eminescu" este altul. Am văzut mulţi tineri citind pe Eminescu, indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou, de "postume". Evident că în mintea acestora există un alt Eminescu decât în mintea oamenilor de la sfârşitul veacului trecut.
Şi e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decât cel ce a voit să fie el însuşi. Tot ce n-a voit să fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul să rostim vreo părere asupra talentului lui judecând după vreo "postumă"? Am putea judeca, de pildă, pe Eminescu ca traducător după sonetul Veneţiei din "postume", în care ne e redată sugestiv "moartea" Veneţiei, când în varianta definitivă e redată atât de fericit? Am putea să spunem că poetul Eminescu a fost uneori trivial (cum e în unele postume), când acel Eminescu, ce a voit însuşi să fie, n-a fost niciodată trivial? Am putea spune că Eminescu a fost, ca poet, un patriot-optimist (ca în unele "postume"), când, în ceea ce a voit să fie, în acela cum singur s-a dat lumii, n-a fost patriot-optimist? Am putea spune că Eminescu a scris şi poezii ocazionale (căci are în "postume"), când n-a voit să fie un poet ocazional? Etc.
Şi atunci, nu-i aşa că postumele nu sunt de "Eminescu"? Unele "postume", cele dinainte de 1870, ne dau în adevăr talentul întreg al lui Eminescu dinainte de 1870. Acele poezii, o ştim din compararea cu cele publicate de el în acelaşi timp, sunt aşa cum le putea scrie Eminescu pe acea vreme. În ele, Eminescu a pus tot ce putea face mai bine atunci. E întreg Eminescu adolescent.
Dar "postumele" de după 1870, din perioada sa de strălucire, şi care-s aşa de inferioare poeziilor publicate de el în aceeaşi vreme, sunt, evident, aruncări pe hârtie, impresii şi note, dacă voiţi, bucăţi la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el n-a pus toată arta de care era capabil. Există unele, ca Demonism, care nu sunt măcar versificate.
Aceste bucăţi pot fi considerate ca material poetic. Şiaşa le-a considerat şi Eminescu, căci tot ce e mai frumos în el a utilizat în alte bucăţi, în cele definitive.
Aşa, de pildă, în poezia definitivă Te duci... Eminescu a utilizat imagini şi versuri din cinci "postume" din acest volum; în Despărţire, din trei postume; în Lasă-ţi lumea..., din două postume; în Scrisoarea I, din şase postume; în Scrisoarea III, din două postume; în Scrisoarea IV, din patru postume; în Rugăciunea unui dac, din trei postume; în Din valurile vremii..., din trei postume; în S-a dus amorul..., din două postume; în Pe lângă plopii fără soţ..., din două postume; într-un Sonet, din o postumă: în Glossa, din o postumă; în Povestea teiului, din trei postume; în Dorinţa, din o postumă; în Călin, din trei postume; în Freamăt de codru, din o postumă; în Se bate miezul nopţii..., din două postume; în Împărat şi proletar, Luceafărul, Adio, Strigoii, din câte o postumă...
Nici una din aceste "postume", utilizate de Eminescu, nu e variantă a poeziei definitive (variantele nu le-am socotit aici). Sunt poezii cu alte subiecte, la care Eminescu a renunţat, utilizând din ele ce i s-a părut mai frumos, salvând, am putea zice, ce i s-a părut mai preţios. Din unele a utilizat (înfrumuseţând) o imagine, din altele un vers, din altele mai multe versuri, din altele strofe întregi.
Şi invers: din una şi aceeaşi postumă, Eminescu a utilizat versuri în mai multe din poeziile sale definitive. Exemple: din postuma Ah, cerut-am de la zodii, Eminescu a utilizat versuri în Călin şi în Dorinţa; din postuma Luna codrii îi pătrunde, a utilizat versuri în Freamăt de codru şi în Lasă-ţi lumea...; din postuma Prin a ramurilor mreajă, a utilizat în Povestea teiului şi în Lasă-ţi lumea...; din postuma Renunţarea, a utilizat idei şi imagini în Te duci..., în Rugăciunea unui dac şi în Din valurile vremii...; din postuma Mureşanu, a utilizat în Se bate miezul nopţii... şi în Împărat şi proletar; din postuma Gemenii, a utilizat în multe poezii şi în special în Scrisoarea IV, în Scrisoarea I, în Se bate miezul nopţii... şi în Rugăciunea unui dac; din postuma Diamant din nord, a utilizat în Scrisoarea IV şi Scrisoarea I; etc.
E clar, deci, că Eminescu, după ce a utilizat ce i s-a părut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizată. A aruncat-o la coş, cum s-ar zice.
Şi încă o dată, publicarea celor aruncate la coş e interesantă numai pentru cercetători. Dar această publicare trebuie făcută cu socoteală: să se dea bucăţile ca ceea ce sunt, ca brulioane, nu ca "postume" ale lui Eminescu.
În alte literaturi, "postumele" sunt postume (postumele lui Vigny, de pildă, sunt partea cea mai frumoasă a operei sale), iar încercările părăsite sunt brulioane.
Dintre cele vreo 120 de "postume" din acest volum, câteva sunt variante ale poeziilor sale; vreo 45 sunt bucăţi pe care Eminescu le-a utilizat în poeziile definitive; vreo 20 sunt anterioare anului 1870, din vremea când poetul nu se formase; rămân vreo 50, a căror dată n-o ştim, dar a căror epocă o putem determina.
Multe din aceste 50 de "postume" au un caracter ocazional -- gen în care Eminescu n-a publicat.
Dar şi acestea i-au servit poetului ca material, căci şi acestea (ca şi cele din care a utilizat fragmentele), dar mai ales acestea, sunt notări de impresii momentane -- o întâlnire, o vorbă, o amintire --, consemnarea fără pretenţie a unor evenimente mărunte ale vieţii sale, ori ale sentimentalităţii sale. Acest material i-a servit pentru acele poezii definitive în care îşi exprimă sentimentele sub specie aeternitatis, în care cel mai liric poet al nostru, şi deci cel mai individualist, ne dă, totuşi, sufletul omenesc în general, ceea ce e etern şi universal în sentimentele omeneşti. În Rugăciunea unui dac, de pildă, Eminescu pune în gura dacului (şi deci a oricărui suflet mândru, căzut în "adversitate") versuri din două "postume", în care, spre deosebire de poeziile definitive pesimiste, Eminescu îşi cântă durerea propriei sale vieţi.
Pentru priceperea lui Eminescu "postumele" acestea (ca şi celelalte brulioane nepublicate) sunt interesante.
Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e aşa de mare faţă de predecesorii săi, încât nu mai poate fi vorba de o "evoluţie" a literaturii, ci de o săritură. Căci de la Alecsandri, Bolintineanu şi chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Şi nu vorbesc de conţinutul, de tendinţa operei lui Eminescu. Sărituri, în privinţa aceasta, s-au întâmplat în toate literaturile. Vorbesc numai de artă. Predecesorii săi sunt atât de puţin artişti, şi Eminescu e un atât de mare artist! El a moştenit atât de puţin şi a creat atât de enorm de mult! Şi această săritură părea şi mai mare pe vremea când nu se cunoştea decât opera sa, care începe cu Venere şi Madonă (ediţia Maiorescu). De când însă cunoaştem bucăţile anterioare Venerei şi Madonă (din ediţia Şaraga, şi acum, din aceste "postume"), putem asista la evoluţia ce a făcut-o Eminescu, care este în acelaşi timp evoluţia literaturii române însăşi, de la Alecsandri-Bolintineanu până la Eminescu, evoluţie întâmplată însă în activitatea unui singur om, care e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de până la Venere şi Madonă, este scriitorul care face evoluţia literaturii române de la Alecsandri până la ceea ce înţelegem prin "Eminescu".
Adolescentul Eminescu începe cu exerciţii în versuri, în care îl vedem influenţat de Eliade, de Alecsandri şi mai ales de Bolintineanu -- şi uneori chiar de Conachi. Sentimentele sale sunt vagi, fără vlagă şi chiar afectate, ideile banale, subiectele ocazionale, imaginile nelămurite şi exagerate. Nimene n-ar fi putut prevedea după începuturile acestea pe autorul de mai pe urmă al lui Călin, al Luceafărului, al Scrisorilor. Dar, de la o vreme, Eminescu se emancipează de modelele sale.
În Mureşanu, de pildă, care ni se spune că e din 1869, apare deja "Eminescu". Desigur, această bucată n-are încă acea înălţime neasemănată de concepţie şi acea fermitate de expresie, caracteristice operei genialului poet, dar un cunoscător bun ar fi putut prevedea pe autorul Scrisorilor.
Dealtmintrelea, chiar în perioada de strălucire, care începe cu Venere şi Madonă, încă observăm mai multe faze: faza de tranziţie (de la Venere şi Madonă până la Egipetul), perioada de maturizare (de la Egipetul până la Rugăciunea unui dac) şi, în sfârşit, perioada de plenitudine a tuturor însuşirilor sale.
De la poezia închinată lui Aron Pumnul şi până la Luceafărul este evoluţia pe care o face poezia română de la versificaţia fără artă (a acelora cântaţi în Epigonii) până la arta pură.
După această evoluţie, adică după Eminescu, va fi ridicol cine va mai scrie ca Alecsandri sau ca Bolintineanu. Dar aproape nimeni nu va mai îndrăzni să scrie aşa.
Evoluţia lui Eminescu până la 1870, pe lângă o evoluţie literară, în sensul în care am vorbit, ne mai arată şi evoluţia concepţiei lui Eminescu asupra vieţii, care corespunde, dar anticipativ, evoluţiei spiritului unei întregi categorii sociale, a "intelectualilor": trecerea de la optimismul generaţiei de la 1840 la pesimismul generaţiei de la 1880.
Concepţia asupra vieţii Eminescu şi-a expus-o cu strălucire în Împărat şi proletar, în Scrisoarea I şi în alte câteva poezii -- dintre care nu face parte Mortua est!, în care eu nu cred, pentru că o socot "compoziţie" şi-mi aminteşte O fată tânără pe patul morţii, al cărei ritm dealtfel îl şi are -- şi care mi se pare un ultim ecou al influenţei lui Bolintineanu asupra lui Eminescu. În Scrisoarea I şi în Împărat şi proletar, Eminescu, plecând de la consideraţii metafizice, dar mai cu seamă de la concepţia egoismului total şi ireductibil al sufletului omenesc, decretează pentru totdeauna mizeria iremediabilă a omului. În Mureşanu, din care a extras mult în Împărat şi proletar, deşi nu e încântat de alcătuirea (să se bage bine de seamă) a omenirii, alcătuire care dă naştere nu numai suferinţei, ci şi răutăţii tuturor oamenilor de pe orice treaptă socială, Eminescu rămâne totuşi nestrămutat în credinţa progresului omenesc. În această lungă bucată a scris Eminescu strigătul de revoltă al proletarului, pe care l-a pus apoi în Împărat şi proletar. Dar în Mureşanu acest strigăt nu e urmat de trista constatare că:
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, ci de mărturisirea posibilităţii "mai bine" -lui. E interesantă o notiţă scrisă de Eminescu ulterior, sub titlul acestei poeme: "Am scris-o într-un timp când sufletul meu era pătruns de curăţenia idealelor, când nu eram rănit de îndoială".
Această credinţă în bine se arată şi în alt chip: prin frecvenţa notei patriotice din bucăţile din acea vreme. Chiar în Mureşanu, poetul cântă "mărirea" viitoare a patriei.
Mai târziu, în epoca maturităţii, Eminescu rămâne acelaşi adânc patriot, dar patriotismul, în această epocă, va fi pentru el o cauză de tristeţe, de pesimism. Nemaiavând încredere în viitor, el nu va mai crede în "mărirea" patriei, ci va plânge durerile -- şi poate pieirea -- ei viitoare. Atunci, el va evoca trecutul glorios, dar mai ales cinstit, pentru a-l pune în faţa prezentului trist, pentru a stigmatiza, prin contrast, acest prezent, care e o decădere.
Evocarea trecutului la Eminescu este de o natură cu totul deosebită decât la un Alecsandri ori Bolintineanu. Aceştia evocau gloria trecutului pentru a îmbărbăta pe contemporani. Şi poate, şi mai ales Alecsandri, şi din mândrie naţională. Eminescu evocă mai puţin gloria, şi mai ales cinstea, curăţia vieţii trecute, pentru a scoate în relief mizeria iremediabilă a prezentului. Pe de altă parte, un Bolintineanu şi mai ales un Alecsandri aveau puţin din ceea ce se numeşte sentimentul trecutului. Nu iubeau vremurile vechi pentru poezia lor, ci, cum am spus, pentru gloria lor. Eminescu iubea vechimea pentru vechime. (În poezia sa Basarabii şi Muşatinii nu sunt numai mărimea trecutului faţă cu micimea prezentului, ci şi albastrul perspectivei unui trecut îndepărtat.) Aceasta e aşa de adevărat, încât, fără a mai vorbi de "regii asiri" pe carei evocă de mai multe ori Eminescu, ori de Egipetul, vom aminti ceea ce am putea numi dacismul său. Eminescu e preocupat de daci, îi admiră, îi poetizează. Se cunoaşte, îndeobşte, Rugăciunea unui dac. Dar de la el a mai rămas un fragment dintr-o poemă admirabilă, Decebal, o poemă Gemenii (publicată în "postume") etc... Iar într-o "postumă" (În metru antic), găsim o expresie caracteristică:
Cum pe dulcea-i liră Horaţ cântat-au,
Astfel eu cercai să te cânt pe tine,
Încordând un vers tânguios în graiul Traco-romanic.
Acest dacism este o notă caracteristică poeziei lui Eminescu. Şi nu-l mai găsim, pe cât ştiu, ca însuşire esenţială, decât în unele bucăţi, mai ales în Piatra Teiului, ale lui Alecu Russo (alt moldovan). Dacă am voi să facem antropologie şi, întemeindu-ne pe cercetările dlui Onciul, care spune că dacii au rămas în munţii nordici ai Moldovei, am găsi, poate, în acest dacism al moldovenilor, glasul sângelui. Dar nu aceasta e cauza. Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime, puternică la Eminescu, ca şi la Alecu Russo -- şi ce poate fi mai poetic, în poezia trecutului românesc, decât amintirea străvechilor daci, care au trăit cândva prin munţii şi văile noastre. Iar lipsa acestui dacism la ceilalţi poeţi, care au evocat trecutul, se explică nu numai prin lipsa de sentiment poetic al trecutului, ci şi prin concepţia lor naţională: persistenţa dacilor a fost negată cu îndărătnicie de naţionalismul de acum 40--50 de ani, căci admiterea acestei persistenţe însemna recunoaşterea amestecului sângelui dac în cel roman al coloniştilor, şi naţionaliştii din acea vreme aveau oroare de acest lucru. Şi dacă acest dacism îl găsim la scriitorii moldoveni, aceasta se datoreşte faptului că în Moldova latinismul a fost mai slab, aproape nul. Vă închipuiţi pe un purist ardelean, ori pe un discipol al lui, muntean, poetizând pe daci, "strămoşii" românilor?
Un caracter deosebit al "postumelor" este umorul de nuanţă veselă. Câteva trăsături vesel-umoristice se găsesc şi-n poeziile definitive ale lui Eminescu: în Pajul Cupidon, în Luceafărul, în Scrisoarea IV1. Dar în "postume" acest element e mult mai frecvent. O "postumă", din care Eminescu a scos partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, se isprăveşte glumeţ, este un fel de mistificare (vezi mai jos). Din acest punct de vedere, citirea "postumelor" chiar surprinde. Cunoaştem un Eminescu adânc sentimental, grav, chiar posomorât, amar-umorist când e umorist -- şi acum descoperim un Eminescu glumeţ până la mistificare. Dar cei care l-au cunoscut ne-au spus cu toţii că Eminescu avea un temperament neegal. Caragiale ne-a spus că era "vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru" etc.; şi aiurea, că era: "melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare..." -- că era, deci (citez pe Schopenhauer), un dyscolos, un om la care "preponderenţa abnormă a sensibilităţii produce inegalitatea dispoziţiei, periodic o veselie exagerată, iar de regulă predominarea melancoliei". Şi cum caracterul fundamental al sensibilităţii lui Eminescu era melancolia -- veselia, ea, desigur, era întâmplătoare, dacă nu cumva era, şi ea, uneori, un strigăt de disperare, căci nu puţini oameni cheltuiesc, în accese de veselie, cea mai strălucită şi mai exuberantă vervă în momentele cele mai triste ale vieţii lor. Versurile din Sărmanul Dionis sunt un exemplu desăvârşit de vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adâncimea tristeţii.
Şi în multe din "postume" -- din aceste notări de impresii ocazionale --, găsim umor, căci "postumele" oglindesc, în justă proporţie, momentele de tristeţe şi de veselie ale vieţii lui Eminescu, o tristă veselie uneori.
În poeziile sale definitive, cum am spus, nu mai găsim decât foarte rar această notă umoristică. În poeziile sale definitive, Eminescu n-a pus decât ceea ce era fundamental, am putea spune adevărat, în personalitatea sa. Din notarea impresiilor ocazionale, Eminescu a extras ceea ce a fost esenţial acestei adevărate personalităţi. Din "postuma" amintită, pe care a utilizat-o în partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, el a extras poezia romantică medievală, de care era îndrăgostit, şi a lăsat umorul, care era întâmplător, pus acolo poate într-un moment de ironie, datorită cine ştie cărei decepţii de iubire, decepţie care l-a făcut atunci, în acel moment, să ia în bătaie de joc efuziunile iubirii. Eminescu, s-ar putea zice, era dintre acei oameni în care apare intimitatea profundă şi devin cu adevărat ei atunci când iau ipostazul de autori.
Acest umor, pe care-l găsim în "postumele" sale, este, oricum, dovada unei forţe vitale care rezistă pesimismului.
În această ordine de idei, "postumele" ne servesc să lămurim un lucru.
Poeziile lui Eminescu, din punctul de vedere al atitudinii faţă cu viaţa, sunt de două feluri. Poeziile sale filozofice, am putea spune teoretice, sunt ale unui mizantrop: Scrisorile I şi IV, Împărat şi proletar, Glossa etc. Poeziile de iubire, dimpotrivă, sunt ale unui idealist. În pesimismul lui Eminescu este, cum s-ar zice, o lacună. Dacă Eminescu nu e un pesimist consecvent, aceasta se datoreşte tonului poeziilor sale de iubire (mai ales celor dinainte de 1880). Şi acest lucru se vede şi mai bine în "postume". Ba încă Eminescu ni-l spune singur într-una:
Am blestemat viaţa în însuşi al ei miez,
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvântez.
E drept însă că în Scrisoarea IV, când
Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun,
Eminescu face teoria schopenhaueriană a iubirii...
O importanţă deosebită au "postumele" pentru luminile ce aruncă asupra compoziţiei lui Eminescu. Ele ne fac să asistăm la chinurile creaţiunii marelui nostru poet -indiscreţie, desigur, dar foarte utilă pentru cunoaşterea mai adâncă a lui Eminescu.
Şi ce departe suntem, după ce comparăm aceste "postume" cu poziţiile lui definitive, de naiva concepţie că un poet compune, ca un halucinat, într-un moment de supremă inspiraţie. "Postumele", şi încă mai bine cele nepublicate, ne arată un om veşnic în căutarea formei tot mai perfecte; veşnic în căutarea expresiei proprii, unice; veşnic sacrificând expresii îndoielnice, versuri imperfecte, strofe în care simţirea i se pare diluată, bucăţi întregi chiar, din care nu salvează decât câteva expresii fericite; zgârcit, în acelaşi timp, cu imaginile fericite, pe care le utilizează uneori după mulţi ani. Iar din fericita alegere pe care o face între imaginile din "postume", din fericita perfecţionare a imaginilor alese, se vădeşte minunat puternicul simţ de autocritică şi fineţea gustului său.
Iar toate acestea, la un loc, ne arată înalta conştiinţă artistică a lui Eminescu, ne arată cum prin acest om literatura românească a făcut o evoluţie enormă. De acum înainte, literatura devine artistică, nu ca în perioada precedentă Alecsandri--Bolintineanu, când forma este neîngrijită, când scriitorii, cu gândul mai mult să "îmbogăţească" literatura şi să cânte anumite idealuri, sunt indulgenţi cu sine înşişi, scriind mereu, când mai bine, când mai rău, cum dă Dumnezeu...
De la Eminescu, această "artă poetică" este compromisă. De acum înainte, toţi scriitorii, şi cei de talent şi cei fără talent, au forma bună, şi în opera lor nu mai găsim, alăturea de bucăţi corecte, bucăţi ridicole, ruşinoase, ca în opera predecesorilor lui Eminescu.
Şi nu vom exagera, credem, dacă vom spune că Eminescu este părintele literaturii artistice române.
Ni se pare interesant să arătăm geneza cel puţin a unei poezii a lui Eminescu, cu ajutorul "postumelor", rămânând ca cineva să facă un studiu complet asupra poeziilor lui, din acest punct de vedere.
Aleg Scrisoarea IV. Presupunem că cititorii o cunosc bine. Iată versurile din "postume" utilizate de Eminescu în această Scrisoare (sunt cele subliniate):
. . . . . . . . . . . . . .
Şi dealuri departe pe-o linie clară
Însamn-a lor umeri pe cerul de sară,
Cu stâncile negre-ruine strivite,
Cu muchile-n lună frumos zugrăvite.
Şi par urieşi ce-ntr-un cuib de balaur
Păzesc o măreaţă comoară de aur,
Căci luna ce-n dosul lor roşă răsare
Comoară arzândă în noapte se pare.
Uimit Cavalerul priveşte la lună,
Dumbrava şopteşte, izvoarele sună,
Aruncă toiage de raze de neauă
Şi albă-n ferestre e orice perdeauă.
Încet cavalerul s-apropie-n zvonul
A undelor palizi... zăreşte balconul,
Cu frunze-ncărcatu-i, prin grile în glastre
Cu roze de Şiras, liane albastre.
Iar papura sună de-al undelor treier
Şi-n iarba înaltă suspină un greier...
Şi vânăta-i umbra, şi rumănă-i sara,
Şi-n dulcea tăcere răsună ghitara.
"Văzut-am în visul junie-mi bogată
Un înger -- o taină în alb îmbrăcată
Şi fruntea-i înconjur-o boltă de stele
Şi ochii ei limpezi ca moi viorele.
Apari cu-a ta haină de scumpă mătasă
Ce pare-ncărcată de brumă-argintoasă.
Să văd a ta umbră de lună-nmuietă
În păru-i de aur înalt-mlădietă".
S-aude-n balconu-i foşnirea uscată
A hainelor lungi de mătasă bogată.
Ş-apare prin flori aplecată pe grile
Frumoas-arătate a dulcei copile, Etc.
(Diamant din nord)
De-odată luna-ncepe din ape să răsaie,
Şi pân'la mal durează o cale de văpaie,
Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne,
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cât lumina-i dulce pe lume se măreşte.
Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte.
Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri,
O insulă departe s-a fost ivind din valuri.
Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,
Sub blândul disc al lunii stăpânitor de mare.
(Răsărit de lună)
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos.
Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.
(Gemenii)
Nu am chip în toată voia
În privirea-ţi să mă pierd,
Cum îmi vine, cum îmi place,
Drag copil să te dezmierd.
După gât să-ţi pun eu braţul,
Cu sărutări să m-adap
Şi tăcând... cu ochii numai
Să te-ntreb clătind din cap.
Să te-ntreb în toată ticna,
Gură-n gură, piept la piept:
"Tu pricepi ce-ntreb acuma?
Îţi sunt dragă? Spune drept!"
Dar abia mă-ntind cu botul,
Iaca sare clampa-n broască -
De mătuşi şi de rudenii
Dumnezeu să te păzească!
Întorc capu-n altă parte
Şi mă uit în jos smerit:
Doamne, nu-i în lumea asta
Vrun ungher pentru iubit?
Haide, tată, haide, mamă,
Dur la deal şi dur la vale,
Ba că "vremea e frumoasă",
Ba că "ploaia e pe cale".
Iară tu suceşti ţigară,
Smulgi la fire din musteţi
Şi-n vorbirea-nteresantă
Torni câte-un cuvânt isteţ.
Şi ca mumii egiptene
Stau cu toţii-n scaun ţepeni,
Tu, cu mâinile-ncleştate,
Tot cu degetele depeni.
Iară eu să-mi ascund râsul,
Duc batista mea la nas
Căci dezvolţi atâta spirit
Ca viţelul de pripas.
Şi la ceas mecaniceşte
Înţelept te uiţi şi rece:
"Câte ceasuri?", toţi întreabă,
"Ceasuri? Şapte fără zece."
Şi cu mâinile în poale
Ei pe scaune-au înlemnit
Şi vorbesc de slugi şi cloşte.
Doamne, tare mi-i urît!
Şi nu pot în toată voia
În privirea-ţi să mă pierd,
Cum îmi vine, cum îmi place,
Drag copil, să te dezmierd.
(Iubita vorbeşte)
La versurile nesubliniate Eminescu a renunţat găsindule, cu drept cuvânt, că merită să intre în opera sa definitivă (iar pe celelalte le-a înfrumuseţat). Aşa, de pildă, din ultima bucată, Eminescu a renunţat la strofa care începe cu "Haide, tată, haide, mamă", căci, după evocarea "mătuşilor" şi a "rudeniilor" dintr-o strofă anterioară, această strofă nu e necesară, şi apoi nu este nici de bun-gust, şi este şi în contrazicere cu economia generală a bucăţii. Căci dacă inoportunitatea "mătuşilor" şi a "rudeniilor" evocă o împrejurare vulgară, să-i zicem de mahala, din viaţa îngustă a micii burghezii, viaţă improprie poeziei romantice a iubirii -- inoportunitatea "mamei" şi a "tatei", de care se plânge fata în strofa omisă de Eminescu, dă pe faţă un sentiment suburbian, pe când, pentru economia bucăţii, e necesar să existe un contrast între poezia din sufletul amanţilor şi prozaismul împrejurărilor.
Versurile de la: "Iară eu să-mi ascund râsul" încolo sunt amplificate, în orice caz o îngrămădire inutilă de note, care mai sunt şi prea frivole: în loc să zugrăvească cu amărăciune împrejurările de azi ale iubirii -- prin umorul lor şi mai ales prin tonul acestui umor --, ele banalizează sentimentul de revoltă. Aşadar, Eminescu a transformat psihologia şi a înfrumuseţat estetic întreg materialul consemnat altădată.
Tot aşa, din bucata întâia, Eminescu a lăsat la o parte strofa care începea cu: "Văzut-am în visul junie-mi bogată", pentru că nici viziunea nu e clară (poate nici sinceră) şi, deci, nici forma expresivă.
Acum, să comparăm câteva versuri din cele pe care le-a utilizat Eminescu cu versurile definitive din Scrisoarea IV, spre a vedea cum se corecta el din punctul de vedere al expresiei. Aceasta ne va arăta simţul lui de autocritică, gustul lui estetic şi marea exigenţă faţă cu sine însuşi a poetului nostru -- setea sa de perfecţiune.
În "postuma" sa, Eminescu zice:
Şi dealuri departe pe-o linie clară
Însamn-a lor umeri pe cerul de sară,
Cu stâncile negre -- ruine strivite.
Cu muchile-n lună frumos zugrăvite.
Şi par urieşi ce-ntr-un cuib de balaur
Păzesc o măreaţă comoară de aur,
Căci luna ce-n dosul lor roşă răsare
Comoară arzândă în noapte se pare.
Aceste versuri au devenit în Scrisoarea IV:
Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,
Muchi de stâncă, vârf de arbor ea pe ceruri zugrăveşte,
Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.
Eminescu a lăsat versurile de la început, unde e vorba de "dealuri", căci acele versuri sunt cuprinse în cele trei cuvinte: "Muchi de stâncă". A lăsat şi cele două versuri justificative (prozaice chiar şi prin acest caracter): "Căci luna ce-n dosul" etc., concentrându-le în unicul vers lapidar: "Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte". Prin aceasta nu numai că a scăpat de versul justificativ, care începe cu logicul "căci", dar descripţia a căpătat culoare. În loc de stânci, care par urieşi ce păzesc comoara de aur (şrăsăritul lunii), punând stejarii, imaginea devine mult mai frumoasă; iar stejarii păzesc, de-a dreptul, "răsăritul lunii", pe care Eminescu îl compară cu o comoară (şi nu "comoara de aur"), concepţie mai fericită, căci expresia directă are mai multă forţă; metafora, aici, era o preţiozitate. Epitetul, apoi, de "tainic", înlocuind pe "de aur", este mai sugestiv, căci ne evocă, în adevăr, tăcerea nopţii, păşirea înceată a lunii deasupra codrului, misterul naturii într-o noapte de vară.
Am comparat aici primele versuri din prima bucată, ca să încep cu începutul. Cititorul să compare şi celelalte versuri din bucata întâia şi din celelalte bucăţi, şi va găsi exemple şi mai bune de felul cum se corecta Eminescu. Să compare, mai ales, "postuma" a doua de mai sus (Răsărit de lună) cu pasajul corespunzător din Scrisoarea IV, şi va vedea ce a scos Eminescu din această "postumă", eliminând, corectând, căutând expresia unică, imaginea clară şi frapantă.
Iar dacă ţinem socoteală şi de variante, atunci ne vom da seama complet de munca creatoare a lui Eminescu. În Povestea teiului, de pildă, Eminescu a utilizat trei "postume", adică trei alte poezii. Dar Povestea teiului are şi o variantă, care este o primă redactare, mai puţin reuşită. Poezia definitivă Povestea teiului este, deci, corectarea altei bucăţi, care bucată, la rândul ei, conţine material corectat din trei "postume".
Dar din compararea acestor "postume", transcrise mai sus, cu Scrisoarea IV, se pot vedea şi unele particularităţi, de care am vorbit în partea dintâi a articolului.
Se ştie că Scrisoarea IV are două părţi: în prima se cântă amorul romantic medieval; în a doua se zugrăveşte prozaicul amor de azi şi se face teoria -- schopenhaueriană -- a iubirii, după care urmează versurile în care Eminescu spune că e "sătul de aşa viaţă". "Postumele", din care a extras Eminescu o mare parte din materialul Scrisorii IV, au ca subiect: prima (Diamant din nord, o poveste umoristică): un cavaler, căruia o fată îi spune să-i aducă diamantul din nord dacă vrea să-l iubească, se duce peste nouă mări şi nouă ţări, prin locuri pline de primejdii, de balauri şi şerpi, ca-n poveşti, nu se lasă ademenit de o altă fată frumoasă, găseşte în fundul mării diamantul -se trezeşte deodată sub balconul iubitei sale, căci visase c-a fost după diamant, strănută, căci răcise prin somn, fata râde de "amoru-i prostatec". A doua (Răsărit de lună) este un pastel, în care se zugrăveşte acest moment al nopţii. A treia (Gemenii) este o poemă în care e vorba de un rege dac. A patra (Iubita vorbeşte) este tânguirea hazlie a unei fete că nu o lasă rudele singură cu iubitul ei şi zugrăvirea cu umor, de către fată, a ţinutei stângace a iubitului în faţa rudelor.
Aşadar, din bucăţi care au cu totul alt subiect -- şi pe care, storcându-le de tot ce-au avut bun, le-a condamnat --, poetul a extras o altă poezie. Cel mult dacă ultima conţine o parte din subiectul Scrisoarei IV, dar şi această ultimă "postumă" se deosebeşte mult, şi caracteristic, de fragmentul corespunzător din Scrisoarea IV: aici vorbeşte o fată, în Scrisoarea IV, un bărbat. Aici poezia e intimă şi ocazională, în Scrisoarea IV e generală, căci nu e vorba de iubirea sa, şi nici a altcuiva, ci de felul şi împrejurările iubirii de azi. Aici e umor vesel, în Scrisoarea IV umorul e amar şi numai atât cât e necesar spre a satiriza împrejurările iubirii de azi.
Aşadar, mărginindu-ne numai la Scrisoarea IV -- pe care am ales-o pentru alt scop --, găsim, în dosul operei perfecte, general omeneşti şi sumbre a lui Eminescu, o altă operă, pregătitoare, cu caracter mai intim, mai ocazional, mai optimist şi mai vesel, din "postume".
Sunt "postume" la care Eminescu a renunţat, păstrând însă din ele câteva versuri, care i-au servit ca punct de plecare pentru o poezie definitivă întreagă. Aşa, de pildă, din postuma În metru antic, Eminescu a luat strofa penultimă şi, în ritmul ei, a scris o altă bucată, poezia definitivă Odă (În metru antic).
Încă vreo câteva observaţii înainte de a isprăvi aceste puţine note şi impresii asupra "postumelor" lui Eminescu.
Cine a citit articolele politico-sociale ale lui Eminescu a observat că acela care, în poezii, are cea mai curată şi mai estetică limbă românească, în acele articole are o limbă care lasă, adesea, mult de dorit: neologisme curioase, ardelenisme, germanisme în construcţii etc. Nici în "postume" limba lui Eminescu nu e bună. Nu e nici curată şi nu e nici estetică. Cititorul probabil a observat acest lucru chiar şi numai din citaţiile de mai sus, care nu conţin probe din cele mai caracteristice pentru ceea ce voim să arătăm aici.
Se vede că Eminescu s-a luptat mult cu limba. În bucăţile de dinainte de 1870, s-ar putea zice că limba lui e detestabilă. În "postumele" de după 1870 (din perioada de strălucire), limba e mult mai bună, dar cu mult mai prejos decât în poeziile publicate din acelaşi timp. Se vede că Eminescu, şi în privinţa limbii, se corecta, făcea selecţie în propria sa limbă, cum am văzut că proceda şi în privinţa ideilor şi imaginilor. Şi acelaşi gust estetic, aceeaşi autocritică, aceeaşi exigenţă faţă de sine l-au făcut să pună în poeziile-i definitive cea mai frumoasă limbă românească -- limba care a devenit tipul limbii literare artistice, limba în care scriu scriitorii de azi.
Toată această penibilă sforţare, în atâtea direcţii, a marelui poet se explică şi prin temperamentul său, şi prin faptul că n-a avut predecesori. El a trebuit să-şi formeze şi limba literară, şi limbajul poetic -- lucruri pe care poeţii din ţările culte le găsesc gata. Unul din meritele lui Victor Hugo e şi acela că a îmbogăţit limbajul poetic, dând valoare poetică unor expresii până atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei româneşti, având să fixeze prealabil şi limba literară. Şi cu cât mai mare poet ar fi fost el dacă nu şi-ar fi cheltuit, poate, jumătate din energia sa intelectuală cu crearea acestor lucruri, pe care poeţii din ţările cu veche cultură le găsesc de-a gata! Şi -- fiindcă am apucat pe calea părerilor de rău după cele ce ar fi putut să fie altfel --, cu cât mai mare poet, iarăşi, ar fi fost Eminescu dacă minunatul instrument cu care a cântat "floarea albastră" nu s-ar fi sfărâmat în al treizeci şi treilea an al vârstei sale... Sau, cel puţin, dacă, până la această catastrofă, el n-ar fi fost silit să se îndeletnicească cu atâtea lucruri străine de poezie.
Progresul necontenit în adâncirea vieţii si în frumuseţea formei, ce se observă de la Venere şi Madonă până la Luceafărul, progres care nu avem nici un motiv să credem că ar fi încetat, ne face să presupunem cu tristeţe culmile la care ar fi ajuns acest mare şi nefericit scriitor al nostru.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
