Pagina principală
 



ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Activități ENDA (2)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (83)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (34)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (20)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (12)
   Articole știinţifice (1)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (9)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (8)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (10)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (55)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (35)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (36)
   Podcast (1)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (430)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookCanal Youtube ENDAENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

IBRĂILEANU GARABET - SPIRITUL CRITIC ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ. UN JUNIMIST PATRUZECIOPTIST: VASILE ALECSANDRI

Am spus altădată, ţinându-mă de clasificaţia curentă, că Alecsandri a fost un patruzecioptist rătăcit la "Junimea". Nu este tocmai aşa. Vom vedea în cursul acestui capitol că Alecsandri n-a avut o concepţie unitară asupra vieţii. Studiind cu atenţie opera sa şi mai ales cea mai semnificativă pentru problema noastră, cea dramatică, în comparaţie cu viaţa sa publică şi cu unele afirmări directe ale sale, se vede clar că acest om n-a fost ceea ce se cheamă un "patruzecioptist" sau, încă şi mai bine, se vede că în el s-au luptat întotdeauna două tendinţe: tendinţa de înnoire, de reformare, şi tendinţa de conservare, care au rămas alăturea, antagonice. De aici o mulţime de contradicţii între deosebitele sale manifestări, mulţime de contradicţii în însăşi opera sa, o nesiguranţă şi o lipsă de persistenţă în atitudinea sa faţă cu diferitele întâmplări sociale la care a asistat ori a luat parte. De aici apoi, în parte, superficialitatea criticii sale sociale chiar acolo unde este justă. Şi tot de aici şi unele neajunsuri, din punct de vedere artistic, ale operei sale dramatice în care, cum declară singur (prefaţa Teatrului său), a căutat să biciuiască apucăturile rele, adică să critice manifestările vieţii sociale, morale şi intelectuale ale vremii, căci literatura română de la începutul veacului al XIX-lea a fost tezistă, a fost transformată, conştient, în armă de propagandă. Şi, s-o spunem în treacăt, bine au făcut scriitorii, deşi, din punctul de vedere al artei, aceasta a fost un rău. Dar inter arma muzele ori tac, ori iau parte la luptă.
Critica lui Alecsandri este mai mult practică, adică este consemnată mai mult în operele sale beletristice. În articole de teorie el a exprimat-o foarte rar, şi atunci tot ca artist, prin ridiculizare.
El îşi începe critica prin comedia Iorgu de la Sadagura (1844), despre care C. Negruzzi zice că a avut un mare succes, pentru că combătea xenomania. Aşadar, el îşi începe critica tocmai la începutul perioadei de tranziţie, tocmai la începutul procesului de asimilare a culturii străine. Iorgu Damian, nepotul lui Enache Damian, boier de vremea veche, a fost trimis la învăţătură în străinătate, la Sadagura, nu la Paris, ori Berlin, pentru că Alecsandri, când se pune pe caricaturizare, nu se-ncurcă. Am spus, vorbind de Muza de la Burdujăni, că scriitorii vechi au umorul facil şi procedeul copilăros. Iorgu se întoarce acasă şi scandalizează pe toţi invitaţii lui Enache prin manierele sale, prin dispreţul său şi prin franţuzismul său contractat la Sadagura. Găseşte o singură fiinţă care-l "pricepe", pe Gahiţa Rosmarinovici, o văduvă bătrână, pretenţioasă, franţuzită, o "précieuse ridicule", în genul Muzei de la Burdujăni. Tânărul Iorgu declară un amor ridicol de înfocat Gahiţei, care, fireşte, i-l primeşte la moment.
Dar să stăruim puţin asupra personajelor şi scenelor. Pitarul Enache Damian, "de 55 ani; poartă haine largi: antereu, brâu şi căciulă brumărie", trăieşte la moşia sa din Moldova. Pitarul Enache Damian e un produs nealterat, ori foarte puţin alterat al solului românesc. E un boiernaş de modă veche, care-şi îngrijeşte de moşie, e, la urma urmei, un ţăran, stăpân însă şi bogat, departe de influenţa fanariotă a capitalei. Viaţa lui, în adevăr, e patriarhală.
Toată plăcerea lui stă în ospeţele cu prietenii de primprejur şi, presupun, în vânat şi citirea psaltirii şi a Vieţii sfinţilor. El îşi bate joc din toată inima de "noutăţi", fără însă a lupta împotriva lor:
"... mă pot giura pe cei patruzeci de sfinţi părinţi de pricep ceva din toate cimiliturile câte le înşiraţi d-voastră, işti de vremea nouă, care vă ziceţi... cum, Doamne, iartă-mă ?... civirasalisiţi... Ha ! civirasalisiţi; d-voastră, ipochimene alese, cărora vă este ruşine a trăi şi a grăi ca părinţii voştri; d-voastră, oameni procopsiţi şi mai ales pricopsiţi, care vă faceţi momiţele altora, împrumutând de la străini numai cele rele, numaiputând trăi decât cu bonjur, cu blamange şi cu parle, marle cheschevu..." etc., sau, când Gahiţa îi vorbeşte de "invitaţie", ori îi spune că-i "ariéré":
" -- Ce sunt? ...rierel? Mări, ce vorbe sunt aestea?
Ha, ha, ha... Auzi înghitaţie, rierel, bonjur? Auzi parascovenii pocite?... Nu cumva, soro dragă, s-o mutat ţara Moldovii din loc?... Nu cumva suntem franţuji, nemţi, jidovi ?... şi noi, ca nişte proşti, ne credem tot moldoveni?... Ha, ha, ha, rierel, înghitaţie!"
Enache Damian îşi iubeşte ţara: " -- ...Ţara Moldovei îi binecuvântată de Dumnezeu!
Şi cine nu ştie s-o iubească şi s-o preţuiască nu-i vrednic să-i mănânce pâinea şi sarea", nu-i vorbă, Enache Damian, ca om al vremii, are un curios mod de a pricepe mâncarea "pâinii şi sării" Moldovei, căci atunci când visează la soarta nepotului său Iorgu, care are să se întoarcă de la Sadagura, doreşte, între altele, şi:
"Să deie Domnul, fătul meu, să mi te înalţi ca ciocârlia şi cu tine să-ţi înalţi şi neamul!... Să deie Domnul s-ajungi ispravnic, pentru ca să faci stare mare!..."
Să-ţi înalţi neamul, făcându-te ispravnic, pentru a face stare mare!... se cunoaşte şi azi lucrul.
Alecsandri ridiculizează pe Iorgu, punându-i în gură vorbe ca:
" -- Ha... acum mă suvenarisesc..." " -- Mon cher oncle, cetirea necontenită a uvrajelor mi-au cam slăbit puterea razelor vizuale..."
" -- Pardon, mon cher oncle, n-am vreme acu, că prezentez omajurile mele sexului frumos..."
" -- Apoi, să-ţi spun, mon cher oncle? Când au trăit cineva într-un târg civilizat ca Sadagura şi când este silit în urmă a veni într-o ţară ticăloasă ca a noastră, contrastul..." etc.
Iată şi Gahiţa Rosmarinovici: "I o r g u . ...Ah ! nici o băutură nu poate vindeca patimile sufleteşti şi intelectuale.
G a h i ţ a (oftând): Te înţăleg! I o r g u (apropiindu-se de ea şi luând-o de mână): Mă înţelegi?... A! Slavă Domnului că am găsit, în sfârşit, un suflet botezat care să mă înţeleagă!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ga h i ţ a Ah! quel bonheur! mă iubeşte! (tare) Piudoarea sexului meu nu mă iartă ca să răspund îndată dorinţelor d-tale..."
Aşadar, pe de o parte, omul simpatic Enache Damian; pe de alta, Iorgu şi Gahiţa, tipurile ridicole.
Vom arăta că Alecsandri se ridiculizează şi se caricaturizează pe sine, generaţia sa, năzuinţele sale; că aci, în Iorgu de la Sadagura, junimistul Alecsandri persiflează pe patruzecioptistul Alecsandri.
Cum s-a văzut, Iorgu de la Sadagura vorbeşte cu amărăciune pentru că e condamnat, el, care a trăit întrun oraş civilizat ca Sadagura, să stea acum într-o ţară ticăloasă ca a noastră. Dar iată că şi Alecsandri zice acelaşi lucru în scrisoarea din 184... către un prieten, citată deja:
"Crescuţi amândoi în Franţa din copilăria noastră, neam despărţit de un an, lung cât un secol; tu ai mai rămas la Paris, o ! fericitul între fericiţi ! iar eu m-am întors la Iaşi", în acel Iaşi "semioriental", fără arhitectură, fără nici o splendoare, incult şi plin de glod, unde meritul bonjuriştilor nu e recunoscut (zice el în articolul Iaşii în 1844 -- tot în 1844, ca şi Iorgu de la Sadagura), în acel Iaşi unde, cum zice în alt loc, citat mai înainte:
"Noi ăbonjuriştiiî nu mai avem lege, suntem eretici, provocăm boierii la duel, mâncăm oameni, criticăm abuzurile..." şi ceva mai departe:
"Ce zici, amice, de elementul în care suntem chemaţi a trăi noi, elevii academiilor din Franţa şi Germania?... noi, care avem aspirări şi orizonturi necunoscute sub cerul ţării?"
Gahiţa Rosmarinovici, numai ea "înţelege" pe Iorgu, de aceea se înamorează de el. Cu câtă răutate îi ridiculizează Alecsandri! Dar, iată ce zice el însuşi (în articolul despre C. Negruzzi): "În adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos...", după care urmează cuvintele de laudă pentru femei, apoi arată că bărbaţii lor erau în stare "a răspunde la aspiraţiile lor sufleteşti" şi continuă:
"Dispărţeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulţeau şi au mers tot înmulţindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în ţară a tinerilor crescuţi în străinătate. Sub o aparenţă de imoralitate, societatea îşi lua nivelul său moral, căci inteligenţele dezvoltate prin o educaţie egală şi inimile deopotrivă simţitoare se apropi au şi pe ruinele căsătoriilor silite formau nouă, libere şi trainice legături".
Şi atunci e clar că "junimistul" Alecsandri, ridiculizând în Iorgu de la Sadagura pe "bonjurist", pe "duelgiu", ridiculizează pe patruzecioptistul Alecsandri, pe bonjuristul, pe duelgiul Alecsandri, iar în Gahiţa ridiculizează pe femeia de la 1840 accesibilă civilizaţiei.
Iar în accepţia "Sadagura" ridiculizează străinătatea, obiceiul de a trimite pe fii în străinătate. Dar, iată ce zice tot el:
"Negreşit ea ătinerimeaî ar fi rămas pierdută în hăugaşul trecutului, dacă unii din părinţii noştri nu ar fi avut ideea de a-şi trimite copiii la universităţile din Francia şi Germania", şi, în articolul despre Bălcescu:
"Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universităţile Germaniei şi Franciei, adusese cu dânsa în societate o comoară preţioasă de idei nouă şi de simţiri patriotice"... (Să se observe ceea ce am mai spus că: "străinismul" a creat patriotismul.)
Dar ceea ce e mai curios e că Alecsandri pune gura ridicolului Iorgu teorii de ale sale, teorii scumpe:
"I o r g u : Am cercat de toate fără a da de mulţămire!...
Mi-am zdruncinat şelile prin droşce pe paveaua noastră... cea vândută carâtaşilor!... făr a câştiga altă plăcere, decât o durere în şolduri [...] Am alergat ca un iepure pe câmpul Copoiului, făr a căpăta altăceva decât o ocă de colb în piept şi deplină încredinţare că locuitorii Iaşului au fost şi sunt oamenii cei mai colbăiţi din toată lumea... Am fost la balurile măscărite... vreu să zic măscuite... şi m-am întors acasă cu ideea că cei mai mulţi care-şi pun masca o fac pentru că li-i ruşine de obrazele lor !... În sfârşit, m-am dus la opera nemţească, la vodevilul francez şi la bietul Teatru Naţional !, sărmanul !... când moare, când învie... de-i mai mult răposat..."
Dar iată şi mai clar cum Alecsandri vorbeşte prin gura lui Iorgu, ori cum Alecsandri, fără să vrea, face din Iorgu nu o secătură şi o caricatură, ci un adevărat bonjurist:
"I o r g u : Dac-ar giudeca toţi ca d-ta, domnule, apoi teatrul naţional nu s-ar putea întemeia niciodată în ţară: dar slavă Domnului !, sunt persoane care ştiu să preţuiască greutăţile unei scene începătoare ca a noastră, care nu se ruşinează de a merge să vadă piese naţionale... Acele persoane sunt vrednice de toată lauda..." etc., vorbe pe care le spune Iorgu, tipul ridicol, pentru că Kiulafoglu a vorbit cu dispreţ despre teatrul românesc şi pentru că Alecsandri a găsit ocazia să facă o tiradă cu privire la o chestie de care îi ardea inima.
Aceste contraziceri, care slăbesc şi valoarea literară, se repetă adesea la Alecsandri. Aşa, după ce Iorgu se pocăieşte, zice, cu asentimentul lui Alecsandri, că trăieşte într-o "epocă... unde oamenii civilizaţi sunt socotiţi de nebuni". Dar între cei care-i socotesc aşa e şi Enache Damian, omul pe care, totuşi, Alecsandri îl idealizează. Şi ce e mai curios e că această frază citată mai sus Alecsandri o pune şi în gura lui Iorgu cel de la-nceput, stricat, ridicol, şi în gura Gahiţei, şi o pune acum şi în gura lui Iorgu cel cuminţit, pocăit şi serios.
Aceste contraziceri se datoresc celor două tendinţe ale lui Alecsandri. Şi aşa se face că, chiar atunci când el ridiculizează pe Iorgu, în unele momente se identifică cu Iorgu şi-i pune în gură, tot atunci, idei de ale sale proprii, ideile personalităţii sale "bonjuriste".
Să urmărim mai departe atitudinea lui Alecsandri.
Enache Damian, la 1842, râde, se miră, se cruceşte de bonjurism, dar nu-l combate. Ce ar fi simţit el oare după 1848, după 1859, după "revoluţie", după Unire? După triumful bonjurismului? O ştim. Alecsandri ni-l arată în 1862, numai cât sub alt nume: Sandu Napoilă, Ultra-retrogradul. Sandu Napoilă e Enache Damian, din Iorgu de la Sadagura, după triumful liberalismului. Şi dacă Enache Damian i-a fost simpatic lui Alecsandri în 1844, trebuia să-i fie simpatic şi acum, după 1859, căci nu e nimic mai firesc, mai logic decât ca Enache Damian de atunci să fie Sandu Napoilă de acum. Dar tendinţa patruzecioptistă din Alecsandri vrea să se manifeste persiflând pe Napoilă, pe "Ultra-retrogradul", vrea să ridiculizeze atitudinea exagerată, condamnabilă, rea şi nejustificată a lui Sandu, dar nu reuşeşte. Îl porecleşte "Napoilă", îl califică, peiorativ, "Ultra-retrogradul", dar la urma urmei ni-l înfăţişează, fără să vrea, ca pe un om serios, de bun-simţ. Mai mult: Alecsandri, după obiceiul său, vorbeşte el prin gura acestui "ultra-retrograd":
"Cică-s patrioţi, liberali, progresişti, naţionali, demagogi... dracu-i mai ştie!, că deodată au răsărit în ţară pozderie" etc.
Conştient, se pune să scrie o bucată contra reacţionarismului. Instinctiv, izbuteşte să facă o bucată antiliberală, o caricaturizare, nu a "ultra-retrogradismului", cum voia, ci a liberalismului.
Acum, când bonjuriştii şi duelgiii, în sfârşit, triumfă (să ne aducem aminte cum Alecsandri se indigna pe la 1840 că ei n-au trecere în Moldova), Alecsandri, nemulţumit, îi caricaturizează, le ridiculizează lupta şi triumful. Acum se vede clar că tendinţa, să-i zicem, "junimistă" (în înţelesul ce am dat cuvântului când am vorbit de C. Negruzzi), e mai puternică în el decât tendinţa cealaltă. Şi cu cât trece vremea, cu cât Alecsandri îmbătrâneşte şi cu cât dorinţele patruzecioptiştilor se îndeplinesc, creând o societate în care Alecsandri nu se mai simte ca-n pădure şi în care meritele-i sunt recunoscute (pe la 1840 se plângea, cum am văzut, că bonjuriştii sunt aruncaţi aci, în barbaria orientală şi că meritele lor nu sunt recunoscute), cu atât tendinţa junimistă din el creşte în dauna celeilalte: acum, societatea românească îi acordase lui şi clasei sale tot ce dorise; era vorba să se acorde şi mulţimii, şi atunci el începe să ridiculizeze pe partizanii drepturilor mulţimii: junimismul este, cum am mai spus, pentru ţinerea mulţimii departe de viaţa publică, împotriva participării ei la trebile statului.
Şi de aceea Alecsandri reuşeşte atât de bine să ridiculizeze, când scrie pe Clevetici, Ultra-demagogul (compus în aceeaşi vreme cu Sandu Napoilă, Ultra-retrogradul). Dacă voind să ridiculizeze pe Sandu, a reuşit să-l idealizeze, caricaturizând tot liberalismul, apoi, aci în Clevetici, scopul şi rezultatul sunt identice. Clevetici este un "liberal ultra, jurnalist constituţionalist", un "mare patriot", el vrea "consacrarea aptului de la 5 la 24 ghenar", "respectul convenţiunii cu condiţiune de a fi schimbată în totul" (am subliniat fraza aceasta, pentru că e strămoaşa celebrei fraze a lui Farfuride: "Să se revizuiască ăconştiinţaî, dar să nu se schimbe" etc.), "sufragiul universal", "libertatea absolută", "egalitatea perfectă", "împărţirea moşiilor proprietarilor", "libertatea cea mai nemărginită a presei", "republica democratică şi socială", în sfârşit zice Clevetici: "Vreu să imitez în ţara mea toate frazele Revoluţiunii Franceze [...] Sunt novator, am idei mari, idei revoluţionare, vreu să răstorn" etc., dar, dealtmintrelea, e fricos (ca şi Conu Leonida). El se sperie când, în mijlocul discursului său incendiar, aude afară tobe: "Aoleo! Ce să fie?... Am crezut că-s ei!"
Acest Clevetici, în 1862, e liberalul de pe vremea aceea.
În Clevetici, Alecsandri a voit să caricaturizeze pe liberalul de nuanţă C.A. Rosetti. "Republica socială" şi celelalte nu mai lasă nici o îndoială. Încă de la 1848, între oamenii noi există două curente, moderaţii, cu Eliade în frunte, şi revoluţionarii adevăraţi, între care cei mai înaintaţi sunt Rosetti şi Brătianu. După 1848, şi mai ales după 1859, deosebirea creşte, se face o prăpastie şi se diferenţiază cu încetul cele două curente: conservator, din care face parte şi Alecsandri (un fel de centru drept), şi liberal. Adevăratul liberalism e reprezentat de Brătianu şi Rosetti, pe care Alecsandri îi terfeleşte adesea, deşi aceştia au luptat mai ales pentru "reformele sociale", pentru "redeşteptarea simţului de demnitate", "între 1840 şi 1859", luptă de care Alecsandri vorbeşte cu admiraţie aiurea (deci altă neconsecvenţă!). I. Ghica deja merge spre dreapta şi, în
Scrisorile sale, vorbeşte adesea despre liberali ca de nişte palavragii, care se laudă că ei au făcut totul, cum se laudă Clevetici, când zice: "Vreu mai întâi consacrarea aptului de la 5 şi 24 ghenar, ca unul ce este făcut de mine, şi numai de mine".
Această invectivă la adresa liberalilor revine adesea, în I. Ghica, atunci când el merge spre dreapta. Nu mai vorbesc de Eliade Rădulescu, acest om care a predicat multă vreme "echilibrul între antiteze" şi care mai întotdeauna l-a pierdut. În al său Issachar sau Equilibru între antithezi, liberalii revoluţionari de la 1848 sunt trataţi întocmai cum Alecsandri tratează pe Clevetici "Ultrademagogul". Liberalii revoluţionari au fost pentru Alecsandri ceea ce au fost şi pentru Eliade. Deosebirea e că Eliade îi ataca pe faţă, pe când Alecsandri se face că atacă pe "ultra-demagogi"... Dar, mai întotdeauna când un scriitor îşi bate joc cu persistenţă de "demagogism", el vrea să atace democratismul. El utilizează demagogismul pentru a caricaturiza democratismul. El are speranţa intimă de a compromite prin ridiculizarea demagogismului însuşi democratismul. Caragiale n-a făcut altăceva în admirabilele sale comedii. Alecsandri a făcut acelaşi lucru în Clevetici, ca şi în Rusaliile.
În Rusaliile, democratismul e ridiculizat în două tipuri: Răzvrătescu şi Galuscus. Subprefectul Răzvrătescu (acţiunea, zice autorul, se petrece la 1860) propagă la ţară, în plasa sa, teoriile lui Clevetici. El spune ţăranilor adunaţi:
"Oameni buni! [...] Aţi fost lipsiţi de toate, şi de libertate, şi de egalitate, şi de fraternitate, şi de legalitate, şi de inviolabilitate [...], şi de drepturi cetăţeneşti, şi de drepturi comunale, şi de drepturi municipale, şi de drepturi civile, şi de drepturi politice, şi de sufragiul universal.
V e v e r i ţ ă (lui Gheorghe): Ce-i sufragiu cela, mă
Gheorghi?
C h e o r g h e : Sofragiu, cumătri, ca la boieri ăca şi Nae
Ipingescu în "O noapte furtunoasă"î.
R ă z v r ă t e s c u (cetind): Dar, în fine, a unsprezecea oră a sunat pentru voi! Cel proletar va scăpa de proletariat! Cel mic se va face mare şi viceversa, cel mare se va face mic! Cel slab va fi putinte şi cel putinte neputinte! [...] De-acum fiecare locuitor debue ăAlecsandri nu uită să pună nici în gura ultra-liberalului Răzvrătescu limba cea nouă a filologilorî a fi proprietar de patru fălci de pământ, căci acel pământ e a lui Dumnezeu [...] Să aveţi fiecare partea voastră, câte patru fălci, şi să nu mai faceţi boieresc?..."
Să se noteze că Răzvrătescu e subprefect şi el poate că reprezintă în mintea lui Alecsandri instituţiile noi introduse în Moldova după Convenţia de la Paris.
Oricât ar zice Alecsandri că nu "biciuieşte principiile, ci ridiculul", e clar că un democrat, care ar fi luptat în 1860 pentru apropiata împroprietărire, n-ar fi pus în gura unui tip ridicol propaganda pentru împroprietărirea ţărănească. Această persistenţă în a combate ridicolele unei atitudini dovedeşte o pornire chiar împotriva atitudinii, a "principiilor". E drept că Alecsandri, cum am văzut şi până aici, a tergiversat cu aceste principii, n-a fost conştient şi cu hotărâre împotriva lor, ceea ce îl face să nu fie un adevărat junimist, dar Alecsandri n-a iubit liberalismul; n-a priceput că liberalismul, introdus într-o ţară feudală -- şi nu se putea să nu fie introdus --, trebuia să apară forţamente ca o exageraţie şi să dea naştere şi la multe ridicole, inerente unei epoci de tranziţie, cum n-a priceput "Junimea" de mai târziu.
În Ianus Galuscus, alt tip din Rusaliile, Alecsandri a ridiculizat pe democratul în alt ipostaz, în ipostazul de ardelean democrat şi latinist. Se pare că Alecsandri a avut intenţia să ridiculizeze în Galuscus numai mania latinistă. Când Răzvrătescu îşi expune programul citat mai sus, Galuscus exclamă: "Domnule, am ascultat toate aberăciunile câte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator!" etc., dar Galuscus, ca ardelean latinist, nu putea să nu fie şi el democrat "perturbator". Ardelenii latinişti trebuiau să fie democraţi. Mai întâi, în Ardeal n-a rămas o clasă boierească română; clasa de sus s-a maghiarizat. Tinerii cu învăţătură erau toţi fii ai poporului şi, ceea ce e mai însemnat, duşmani ai claselor de sus, care erau şi apăsătoare, şi de alt neam, şi de altă lege. La aceste motive de democratism, se adăugau şi altele, izvorâte din "latinism": poporul român, strănepot al celui roman, a rămas neatins la ţară, în ţărănime; mai departe: latiniştii visau republica romană şi, în capul lor, republica era forţamente democraţie. Să ne gândim la doctrina socială a lui Barnuţiu. Să adăugăm la aceasta ura latinistului împotriva fanariotismului, care era semnul distinctiv al claselor de sus şi încă pornirea omului care vrea inovaţii de a merge în toate sensurile pe calea inovaţiilor. Şi, ca dovadă că Galuscus e democrat şi că Alecsandri se înşală când îl face "apărător al ordinei" e că Galuscus citeşte proza lui Clevetici (a "Ultra-demagogului") şi e un admirator al acestuia:
"G a l u s c u s (Deschide jurnalul şi se adânceşte în cetire): Ce stil! Ce expresiuni energice! Ce logică invincibile! Admirabil ziar! Admirabil redaptor! Cine-i subsemnat? (caută la sfârşitul foaiei) Clevetici! îl gâcisem de la început. (Ceteşte din ziar, apoi:) [...] Sublim! Iaca accente patriotice!..."
Iată pe Galuscus democrat -- "Ultra-demagog" -- ca şi
Răzvrătescu. Galuscus, Răzvrătescu, Clevetici au aceeaşi atitudine din punct de vedere politic şi social. Şi atunci e curios ca Galuscus să zică despre Răzvrătescu că e "perturbator" şi "anarhist"... ori nu-i sincer Galuscus. Alecsandri se contrazice şi, fără să-şi dea seamă, e realist în dauna concepţiei piesei sale, căci ardeleanul latinist trebuia să fie şi democrat, "ultra-demagog". Dar Alecsandri combate şi mania latinistă, nu numai în vorbire, ci şi în concepţie. Iată ce zice Toader, vornicul satului, despre Galuscus (şi Alecsandri face mare haz):
"De când ăGaluscusî le vorbeşte sătenilor tot din carte şi le spune că-s strănepoţi de împăraţi, că se trag din Troian, ţăranii au luat-o de bună... Dacă-i îndemni la lucru, îţi răspund râzând că împăraţii nu lucrează"...
Această şarjă o face Alecsandri în 1860, uitând, se vede, că în 1848, în o cuvântare la Paris, el însuşi zice că, dacă întrebi pe ţăranul român ce este el, ţăranul răspunde: "Eu sunt român. Împăratul Traian a venit în vechime cu multă putere de a învins pe daci"... ceea ce, dealtmintrelea, nu zice ţăranul, dovadă că Alecsandri, în tinereţe, şi într-un moment de "patruzecioptism", când putea să se aprindă pentru ideile noi, putea să cadă şi el în exagerare, în fatala exagerare. Acum, în 1860, când tendinţa cealaltă din el a nimicit aproape pe cea patruzecioptistă, Alecsandri, desigur, n-ar mai fi căzut în "ridicol", ca la 1848.
Latinistul Galuscus, pe care l-am văzut admirând pe
Clevetici, face şi el "ultra-demagogism" cu ţăranii. Când Toader îi zice "cucoane", el îi răspunde:
"Iar cucoane? V-am mai spus la toţi aice [...] să nu-mi mai ziceţi cucoane, pentru că astăzi nu mai esist boierii, nu mai sunt boieri. Zi-mi frate Galuscus, fiindcă toţi românii sunt fraţi."
Până aici am analizat atitudinea lui Alecsandri faţă cu întâmplările sociale şi am văzut că atitudinea sa e nesigură. El nu e nici ca C. A. Rosetti, nici ca C. Negruzzi.
Trebuie să explicăm aceste două tendinţe contradictorii. Alecsandri, pe lângă un boierinaş -- interesul de clasă --, a fost şi un nemulţumit de soarta unui bonjurist sub domnia lui Mihai Sturdza, a avut o cauză personală pentru atitudinea liberală -- interesul personal. A fost afectat displăcut, cum s-a văzut, de orientalismul vieţii, în care el, parizianul fin, era silit să trăiască -- "parizianismul". Alecsandri apoi a trăit în vremea Regulamentului, când ţara era într-o stare de adâncă umilire -- naţionalismul. Şi Alecsandri a fost şi un om care a vibrat, măcar cât de puţin, de mizeriile mulţimii -- idealismul.
Aşadar, din interes de clasă şi personal, din "parizianism", din naţionalism şi din idealism rezultă tendinţa sa patruzecioptistă.
Dar acelaşi Alecsandri a fost o fire conservatoare, un patriarhalist -- am arătat suspinul său după vremea veche şi aş mai putea da dovezi --, a fost un boier epicureu, un dispreţuitor al ideilor născute din frământările, nevoile, năzuinţele populare şi îndrăzneţe. A fost un junimist. Aceasta este tendinţa cealaltă. Când, mai târziu, fiind şi apreciat, împăcându-se apoi şi cu "semiorientalismul", care nu mai era bătător la ochi, încetând şi umilirea ţării, şi temperându-i-se cu vârsta şi idealismul, când toate motivele "liberalismului" său dispar, atunci rămâne aproape numai tendinţa junimistă, care, necombătută de cealaltă, se accentuează din ce în ce. Rar acest om va mai scoate accentele de altădată: în Ginta latină, în Ostaşii noştri, unde zice: "Am văzut visul cu ochii", adică visul de patruzecioptist.

*


În celelalte privinţe -- limbă, literatură --, Alecsandri este critic ca toţi ceilalţi, dar tot practic, în opere beletristice.
În tipurile în care el a ridiculizat tendinţele sociale, a ridiculizat totodată şi pe stricătorii de limbă. Şi nici nu se putea altmintrelea, pentru că, încă o dată, felul vorbirii, admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sunt strâns legate cu mentalitatea omului, cu apucăturile sale, cu modul său de a se comporta cu împrejurările.
Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi voia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba. Franţuzitul trebuia să fie democrat şi democratul franţuzit. Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească vechea limbă a clasei boiereşti, iar femeile, primele primitoare de civilizaţie, o românească franţuzită. Am văzut pe Iorgu, pe Clevetici, pe Răzvrătescu, pe Galuscus, pe Gahiţa, pe Enache Damian. Şi cine nu ştie pe Cucoana Chiriţa?
Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de vorbiri artificiale. Chiar şi în Istoria unui galbân, din 1844, el nu uită să-i atace, şi anume pe Eliade, care începuse de curând să plănuiască o limbă nouă. Când galbânul vorbeşte de Eliade, îl numeşte, în râs, "marele amiratoare della prestidigitazione", la care paraoa răspunde:
"(boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste? G a l b â n u l : Aceste sunt câteva dintr-o limbă nouă românească ce se descopere acum la Bucureşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ga l b â n u l : Dar ian întreabă pe croitorii lor ăacelor cuvinteî dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi să vezi că ţi-ar răspunde: nu te capisc, sau: nu te cumprind".
Şi, în adevăr, când limbile româneşti nu se croiau peste munţi, se croiau în Bucureşti -- am văzut pentru ce; şi erau combătute în Moldova, unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea. Alecsandri a combătut franţuzismul, ridiculizându-l în diferite tipuri, ca Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa, Gahiţa Rozmarinovici etc. Desigur că franţuziţii nu vorbeau chiar aşa cum îi pune Alecsandri să vorbească, dar exagerarea este un drept al scriitorului satiric. Poate că Alecsandri a fost chiar prea pornit, nedrept sau puţin comprehensiv, căci, odată cu importarea lucrurilor şi ideilor nouă, era fatal să se importe şi cuvintele corespunzătoare şi era de asemenea fatal ca acele cuvinte să fie trântite în limbă fără a li se da, deocamdată, un contur mai românesc. Se ştie cu câtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost puse pe calupul limbii româneşti; aşa, pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc, publicuiesc, publicăluiesc, publiez, publicez, public... Şi desigur că, pe lângă mania de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti a celor care voiau să se arate învăţaţi, mai era şi o întrebuinţare exagerată, nevinovată: invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lângă cele trebuitoare, intrarea şi fără bilet de legitimaţie, graţie îmbulzelii. Oricum, Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti.
Dar antipatia lui este mai mare faţă de latinişti, pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. Acestui boier fin, care nu s-a putut niciodată disciplina, care, cum mărturiseşte însuşi, n-a putut studia nici o ramură a ştiinţei, i se părea, îmi închipuiesc, că are în faţă o fiinţă cu totul de altă specie când se uită la un latinist, a cărui îndeletnicire sistematică şi laborioasă era să cerceteze fiecare cuvânt românesc pentru a-l valida ori invalida, şi, apoi, cuvintelor validate să le dea o formă conform cu o sumedenie de legi fonetice. Alecsandri s-a răzbunat, cum am văzut, în Ianus Galuscus. Citiţi declaraţia de iubire a acestuia către o ţărancă, în jargonul lui Laurian, sau care vrea să fie al lui Laurian.
Antipatia lui pentru latinişti nu slăbeşte un moment.
În Scrisorile sale nu conteneşte cu sarcasmele împotriva lor, tratându-i aproape ca pe nişte duşmani personali. Rar a avut momente de comprehensiune, ca într-o scrisoare din 18722, în care recunoaşte că la 1848, şi mai înainte, latinismul a avut rost. Dar, ca şi dl Maiorescu, de pe la 1880 încetează cu invectivele împotriva latinismului, pentru că de atunci primejdia stricării limbii încetează.
În Iorgu de la Sadagura -- întâia manifestare critică a lui Alecsandri -- el a criticat aproape tot ce avea să critice în viaţa sa. A criticat şi restul de fanarioţi, în Comisul
Agamemnon Kiulafoglu, grec de 45 de ani, care, după regulă, ca meridional libidinos, e însurat cu o româncă de 22 ani. (De la Alecsandri şi până la dl Panait Macri, în "haiducii" săi, grecul e un satir ahtiat după femeile române tinerele şi frumuşele.) Kiulafoglu vorbeşte jumătate greceşte, jumătate româneşte stricat. E tipul "grecului" care caută cu orice preţ să parvină: "am trebuinţă acum de parale, pentru ca se me fac ispravnicos mai degrabă".
O paranteză: Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de
Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. Toţi câţi au utilizat acest tip, gândindu-se mai mult la efectul comic al vorbirii, l-au caricaturizat cu mijloace aşa de ieftine, încât nu l-au redat niciodată. Grecul din ţările române de la începutul veacului al XIX-lea, fanariotul lacom şi fără scrupule, inventiv când era vorba să triumfe, are o oarecare asemănare cu grecul pervers şi lacom din Roma imperială, care a fost zugrăvit de Sienckiewicz în Quo Vadis. Chilon Chilonides este desigur un intelectual, este un paria persecutat, şi nu aproape un stăpân, ca cei de la noi, dar lăcomia, şiretenia emigrantului, care are un singur scop: să trăiască bine cu orice preţ, îi apropie, le dă un caracter de familie. Dramaticul unei asemenea existenţe nu l-a simţit şi nu l-a redat nimene la noi. Închid paranteza.
Alecsandri n-a uitat, în Iorgu de la Sadagura, nici pe evrei (Iţic zaraful, care se laudă că are "perciuni sudiţi", supus străin), nici pe nemţi (baron von Klaine Swabe. La C. Negruzzi, e baron Flaimuc), care, la începutul civilizării ţării, au fost printre aceia care au importat această civilizaţie, ca medici, ingineri şi alte profesiuni mai modeste etc.
Un singur lucru n-a criticat Alecsandri în Iorgu de la
Sadagura: pretenţia scriitorului fără talent, care a format mai ales obiectul criticii"Junimii" şi în special a dlui Maiorescu. Dar Alecsandri n-a trecut fără să bage de seamă şi acest "ridicol". El a râs şi a biciuit adesea pretenţia fără talent. Aşa, de pildă, în Doi morţi vii (1851), el introduce, fără nici un rost altul decăt ca să-şi bată joc de literaţii netalentaţi, pe "tânărul poet" Acrostihescu (Alecsandri, după obiceiul lui şi al vremii sale, cum am mai văzut, numeşte personajele după îndeletnicirea lor sau după ridicolul pe care vrea el să-l arunce asupra lor). Acest Acrostihescu, căruia prietenii îi mai zic -- desigur cu învoirea lui Alecsandri -- şi Odobaşa, este un personaj care are gata la dânsul felurite ode pentru toate prilejurile:
"A c r o s t i h e s c u ... (scoate din buzunar un volum manuscris şi caută filele): Aurora... La mormântul ei!... odă la împăratul... odă la şahul... odă la craiul!"
Şi dacă el îşi pune poezia şi în slujba şahului, asta nu-l împiedică să o înalţe sus de tot -- în teorie:
A c r o s t i h e s c u : "Poezia este o artă sfântă... o fiică cerească."
F l u t u r : Apoi, dacă-i o fiică cerească, n-o face să umble cu colinda la sărbătorile unora şi altora... m-ai înţeles?
A c r o s t i h e s c u (în parte): Bestie incapace!" Acrostihescu, ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea, vorbeşte în limba croită de filologi. De aici "bestie incapace" sau "ţi s-o înflăcărat imaginăciunea" sau "emociuni" şi alte expresii, pe care Alecsandri le pune, incidental, în gura lui Acrostihescu, care dealtmintrelea vorbeşte ca toată lumea. Faptul că Acrostihescu nu este consecvent cu sine însuşi în sistemul său de a vorbi, întrebuinţând rar de tot câteva forme artificiale, pus alăturea cu faptul că şi la alte tipuri ale lui Alecsandri, ca şi la Muza de la Burdujăni a lui Negruzzi, se observă aceeaşi neconsecvenţă, sau una şi mai bătătoare la ochi: întrebuinţarea, de către aceeaşi persoană, şi a procedării latiniştilor şi a celei a analogiştilor -- dovedeşte că scriitorii beletrişti nu prea aveau o idee clară de diferitele sisteme lingvistice, ci le confundau pe toate în o singură şi mare babilonie ridicolă, pe care o azvârleau în spinarea acelora care trebuiau să zugrăvească tagma stricătorilor de limbă şi a croitorilor de limbi noi româneşti. Pe lângă multele cauze, pentru care tipurile lui Alecsandri nu sunt vii, o cauză, când e vorba de stricătorii de limbă, e şi această neconsecvenţă, cel puţin pentru cei care cunosc "sistemele" lingvistice.
Alecsandri -- urmăm mai departe --, ca şi "Junimea", n-a preţuit o operă literară numai fiindcă este românească. Nici pentru el producerea unei opere româneşti nu era un merit, dacă opera nu i se părea bună. Aşa, de pildă, să se citească articolul de critică, publicat de Alecsandri în Propăşirea, în anul 1844, îndreptat împotriva "stanţelor epice" (Prinţul român) ale lui Aristia. Citez numai începutul:
"Bateţi din palme, românilor, şi strigaţi ura! căci în sfârşit, după o lungă-largă aşteptare de vreo câteva mii de ani, v-aţi învrednicit a dobândi un poem epic! ăCum ar fi salutat un V. A. Ureche, în 1844, primul poem epic!î Veacul vostru de glorie au sosit sub figura unui tom în 8o plin de versuri sucite şi de idei încă şi mai sucite. Bucuraţivă, patrioţilor" etc..., după care urmează o bătaie de joc, căreia îi lipseşte ironia şi conciziunea, iar nu tendinţa şi punctul de plecare, ca să fie maioresciană. În 1867, la apariţia Convorbirilor, Alecsandri le felicitează, pentru că pe steagul lor e scrisă şi lupta împotriva prostuluigust.

*


Vasile Alecsandri are un loc special între criticii din Moldova. El stă în mijloc între A. Russo şi M. Kogălniceanu, de pe o parte, şi C. Negruzzi şi dl Maiorescu, pe de alta. De A. Russo îl deosebeşte "junimismul", de C. Negruzzi îl deosebeşte "patruzecioptismul".
Patruzecioptismul lui Alecsandri are, cum am văzut, mai mulţi factori, dar factorul principal al patruzecioptismului său e naţionalismul.
În Românii şi poezia lor Alecsandri laudă pe ţăran şi-l idealizează tocmai din acest punct de vedere. El nu vorbeşte ca democrat, ci ca naţionalist. Şi când s-a dus în popor "să-i culeagă" poeziile, el n-a făcut-o decât foarte puţin ca democrat (ori ca romantic), el a făcut-o mai ales ca naţionalist.
Pentru dânsul, ţărănimea română n-a fost, mai deloc, clasa producătoare şi obijduită, ca pentru un Bălcescu şi alţii, a cărei soartă trebuia îmbunătăţită, ci păstrătoarea şi reprezentanta românismului. În Iaşii în 1844, după ce citează părerile unui personaj că "românul e ca ceara" şi că se face turc, francez etc. după împrejurări, răspunde că aceasta e adevărat pentru o mică parte, pătura subţire de sus, dar că ţăranul nu-şi părăseşte niciodată "obiceiurile, limba, portul". Aiurea, în Românii şi poezia lor, deşi - sceptic şi critic! -- bănuieşte că este "poate cam părtinitoare nobila sa exaltare" de a-şi închipui neamul românesc ca "unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufleteşti", totuşi, în paginile următoare, nu şovăieşte de a vorbi despre poporul român -- ţărănimea -- ca de un popor "menit a se urca la treaptă cât de înaltă", nu şovăieşte de a face declaraţii de iubire acestui popor, care e "curat, înţelept, vesel şi poetic în graiul său" şi a cărui adâncă cuminţenie, imaginaţie, spirit satiric, inimă bună se vădesc în proverbele, poeziile, obiceiurile sale.
"Eu, zice el splendid, de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche" Gândiţivă la impresia produsă de doină asupra lui O. Carp sau Coşbuc. Pentru aceştia, doina e cântecul unei clase sociale, a plugarului -- pentru Alecsandri, ea este cântecul patriei, căci pentru el, încă o dată, ţărănimea nu e o clasă socială, şi încă nedreptăţită, ci reprezentanta şi păstrătoarea tradiţiei, a românismului:
"Într-o epohă ca aceasta, unde ţările au a se lupta cu duşmani puternici, care cearcă a întuneca nu numai drepturile politice, dar şi chiar naţionalitatea românilor, poezia populară ne va fi de mare agiutor spre apărarea aceştia; oricât de măiestre să fie manifesturile cabinetului de Petersburg, românii tot români vor rămânea şi vor dovedi că sunt români prin limba lor, prin tradiţiile lor, prin obiceiurile lor, prin cânticele lor şi chiar prin giocurile lor".
E clar că patruzecioptismul lui Alecsandri e mai mult naţionalist, decât democratic.
El primeşte cu fericire colecţia de proverbe a lui A.Pann. E plin de orgoliu când poate dovedi lui Mérimée că "energia sălbatică" cuprinsă în vorbele "arde-mă pe cărbuni; eu voi muri fără a spune numele iubitului meu" nu e a lui Puşkin, cum credea scriitorul francez, ci dintr-un cântec popular românesc.
Acest boier franţuzit a iubit mult produsele spiritului şi imaginaţiei populare. Ţăranul, în scrierile sale, formează orizontul albastru, pe care se profilează tipurile groteşti ale clasei de sus. Nu e vorbă, şi albastrul orizontului, şi grotescul tipurilor sunt exagerate, şi de cele mai multe ori fără artă, ori, mai bine, fără destulă artă.
E interesant cum zugrăveşte Alecsandri coliziunea dintre "civilizaţia" claselor de sus, provenită din amestecul de civilizaţii şi culturi, şi viaţa şi spiritul poporului de la ţară. Ţăranul român nu pricepea mai nimic din ceea ce făceau şi desfăceau cei de sus, în vechiul regim.
Acum nu pricepe chiar deloc. Confuziunea ce rezultă ne-o zugrăveşte Alecsandri în piesele sale, şi el, care a luptat atât de mult împotriva stricătorilor de limbă, atribuie această confuziune aproape tot atâta reformelor lingvistice, cât şi celor politice şi sociale -- de aceea am spus, de la început, că critica lui socială, chiar când e justă, e superficială.
Dacă pentru explicarea confuziei în viaţa de la ţară
Alecsandri n-ar fi dat o atât de mare importanţă stricătorilor de limbă; dacă ar fi accentuat suficient adevărata cauză: reformele politice si sociale, el ne-ar fi dat pagini şi mai interesante de critică socială, căci atingerea forme lor noi, introduse de curând, cu formele vechi de viaţă este, la noi, obiectul principal al oricărei critici sociale.
Câteva exemple din Rusaliile:
S u z a n a : Pare c-o mai vinit o hârtie şi azi dimineaţă?
T o a d e r bărbatul său, vornicul satuluiî: O vinit, da. Ci-că să ne-apucăm de durat o casă comunală. D-nu Găluşcă ăGaluscusî ne-o vorbit un ceas întreg de costituţi... una, de convenţi... una, fac două; de patrie, de amoare...
S u z a n a : Ce moare bărbate?
T o a d e r : Poate că moare de curechiu, fiindcă s-apropie postu.
S u z a n a : Bine, dar ce are a face?
T o a d e r : El o fi ştiind, că ne-o mai spus să fim de azi înainte cetăţeni.
S u z a n a : Cum cetăţeni? Să vă-nchidă la cetate?
T o a d e r : Dracu să-i discurce (scapă jos condicile ce ţine subţioară).
S u z a n a : Da aceste ce sânt, Toadire?
T o a d e r : Condici de însemnat toţi trecătorii prin sat; tabloane de gâşte, raţe, pui de găină, ouă, toate! Cică-s potrocoale de receseminţă".
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Comic ieftin, nenatural, dar din care se vede ciocnirea dintre "civilizaţie" şi viaţa românească de sat şi din care se vede şi greşeala de concepţie, de a pune această ciocnire nu atât pe seama faptului, cât mai ales pe seama limbii.
Când Veveriţă, fruntaş, răspunde lui Răzvrătescu, subprefectul, care spune ţăranilor să clădească un arest comunal: "-- Temniţă la noi?... dar nu suntem scăpaţi din Ocnă!", Alecsandri face critică socială, bazându-se pe o neînţelegere de fapte, dar când lui Veveriţă, care nu se dumereşte ce e "comuna" de care vorbeşte Răzvrătescu, îi răspunde Gheorghe: "-- Adică cum una, cum alta! tot ca una, fata mea", atunci Alecsandri face iarăşi critică socială, bazându-se pe neînţelegerea limbii.
Şi mai departe, când Gheorghe zice: "-- Vasile, măi frate, d-apoi cică-i pentru binele nostru"... iar Veveriţă răspunde: "-- Se poate, cumătri; însă vina noastră-i dacă nu-i pricepem? Ei ne grăiesc într-o limbă străină, parcă noi am fi pricopsiţi ca dânşii..." --, e clar că Alecsandri pune mai ales pe socoteala limbii ceea ce ar fi trebuit să pună pe socoteala ciocnirii formelor noi cu obiceiurile vii ale pământului.

*


Dar toate direcţiile în care s-a manifestat, şi toate contradicţiile chiar, pe care le-am relevat, patruzecioptismul, ca şi junimismul său, ţărănismul său patriarhalist, cântarea trecutului, ca şi reformismul său, critica sistemelor lingvistice şi a literaturii, ca şi activitatea sa politică -- toate se reduc, la urma urmei, şi se conciliază în tendinţa lui permanentă şi dominantă: naţionalismul, şi naţionalismul aşa cum poate să apără într-un suflet conservator şi artist, mai mult impresionabil decât cugetător şi logic.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org