Traducere-adaptare de Constantin Stamati
Eroul Daciei, Decebal faimosul, avea o cetate,
Scaunul crăiei, Ce umbrea subt dânsa râu limpede foarte.
Împrejur, pe dâmburi,
Codrii s-îndesa,
Florile pe ţărmuri În luciul apei viu se revărsa.
Când gonea din munte Decebal, eroul, cu câini îndrăzneţi,
Pe urşi, vieri şi ciute, Pe domnii pădurii, pe cerbii măreţi,
De-al cornului ţipăt
Codrul răsuna,
De-al câinilor ţâhnet Liniştea pustiei din somn se scula.
Iar când în cetate Crai şi domni la benchet era-nvitaţi
Din ţări depărtate, El cu de cerb coarne de dânsul vânaţi
Şi arme-nvechite
A strămoşilor săi,
Ca un semn de cinste Pe pereţi de-a rândul punea prin odăi.
De-a lor bărbăţie Cu chef după masă Decebal rostea
Şi cu sumeţie Spre vechile arme ochii-ş ţintea;
Zale blehuite
Cu-adânci săpături,
Paloşe zimţite, Coifuri ciocârtite de multe lovituri.
Fiica lui, Minvana, Împodobea încă palatul domnesc...
Precum neguri toamna De zori aurite munţii învălesc;
Ale ei cosiţe
În răscol cădea,
Ca de aur viţe, Şi pe piept şi spate se învăluia.
Cu galeşă lene, Patimă ascunsă ochii ei rostea.
Printre negre gene, Ce ca două raze inimi răzbătea,
Sunet de izvoară
Se părea vorbind
Gura de foc pară, Iar bunul ei suflet toate covârşind.
Minvanei frumoase Ii mersese vestea şi prin alte ţări,
Şi prea mulţi cercase Tineri să o ceie, şi de neam boieri;
Dar mândrul ei tată
De dânşii râdea...
Când cu a lui fată Armin cântăreţul pe-ascuns se vedea;
Prea frumos la faţă, Chiar ca şi o roză, acel tânăr om
Cânta cu dulceaţă, Dar de soi nu mare, nici fecior de domn.
Minvana uitase
Al său neam înalt,
Căci s-înamorase, Ea, neprihănită, de prostul amat...
Deci pe-a nopţii frunte, Când discul de aur al lunii plutea
Ş-a lacului unde Dulcele ei raze tremurând clătea,
De pe deal cetatea,
Pe mal copaci deşi
Umbre culca noaptea, Pe luciul apei ca mari urieşi.
Un izvor din munte Curgea pe aproape de-un stejar tufos,
Ce era a multe Mistere ascunse martor credincios;
Căci subt el Minvana
Tristă se primbla,
Aşteptându-l sara; Iar de frică mare abia cât sufla!
Cu arfa strunită Venea la Minvana subt stejar Armin;
Firea adormită... A lor inimioară se bucură lin;
Aerul răcoare,
Stelele clipeau
Şi la ţărmuşoare Valurile apei încet plioscăiau.
Iar într-o sară Armin şi Minvana, mâhniţi amândoi,
De valuri se miară Ce lucea la lună, zicând mai apoi:
Minvana Ah! vezi cât d-în pripă
Pâraiele curg!
Armin
Aşa anii-n clipă Fericirea noastră o răpesc, o duc.
Minvana
De ce gânduri triste Pentru anii grabnici ce trec, se sfârşesc?
O, dragă iubite, Cu dragoste anii şi viaţa răpesc.
Armin
Minvană! Minvană!
Eu sunt cântăreţ,
Iar tu de soi doamnă, Strămoşii tăi falnici, tatăl măreţ...
Minvana
Ce-mi pasă de cinste! Dragostea ta numai, cântăreţ smerit,
Mult mie iubite Covârşeşte crăiia şi domnescul drit,
De ce cu mâhnire
Să mai tânguim
A noastră fericire! Las-anii să treacă, noi veseli să fim.
Armin
O, voi dulci minute Fericirii mele, voi treceţi curând,
Iar inima simte Soarta ce m-aşteaptă, zorile sosind;
Căci zi de s-arată,
Sunt nefericit,
Ea îi doamn-îndată, Iar eu, cântăreţul de soi, înjosit.
Minvana
Las' să se reverse Zorile plăcute de care vorbeşti;
Las' să lumineze Lumea întru care tu, Armin, trăieşti;
Cu domneşti odoare
Mâini de voi fi eu,
A mea inimioară Şi ochii la tine vor fi, scumpul meu...
Armin
Te las sănătoasă, Amată Minvană! căci la răsărit
Ziua se revarsă Şi a dimineţii vântişor eu simt.
Minvana
O, nu, ţi se pare,
Pîn'mâini este mult,
Nu-i de ziuă zare, Şi nici simt că trage cât de puţin vânt.
Armin
Parcă se treziră În cetate oameni - aud că şoptesc.
Minvana
O, nu, se clătiră Pe crengi păsărele, de se cigălesc.
Armin Iată de zi zare.
Minvana Oh, sufletul meu!...
Armin
De ce simte oare Inima tristeţe şi-mi vesteşte rău?
 Deci apoi îşi leagă Arfa de o creangă cântăreţul trist.
(Către arfă)
Fii pentru a mea dragă Amanetul nopţii ce m-au fericit!
A ta răsunare
Sună mângâios
De-a mea tristă stare, Şi adă-i aminte de-al ei credincios.
(Către Minvana)
O, Minvană dulce, La sunetul arfei îndată să soseşti,
Ca măcar atuncea Cu-a lui Armin umbră să te-nsoţeşti,
Căci de nime frică
Eu atunci ne-având,
Nici trupesc nimică Intrând cu viaţa toate-n mormânt...
Toate... dar nici moartea Amorul tău numai nu mi-l va răpi,
Ş-al meu suflet poate Şi în ceea lume de a te iubi;
Pe stejar las martor
Ce-acum ne umbreşte
Ş-a vântului abur Ce duios prin strune viind ne boceşte.
Tăcând îşi ţintiră Ochii săi pe gânduri cătr-a sa amată,
Şi parcă-i vestiră Glas că ea de dânsul va fi depărtată.
Deci pe ea fierbinte
În braţe strângând,
Apoi cu pas iute Armin ca o umbră s-au dus lăcrimând.
Luna se iveşte Sub arbori Minvanei, Armin au fugit,
Vai! şi ea simţeşte Că-n veci fericirea lor au pierit,
Aflând a ei tată
Că s-au întâlnit,
Pe Armin îndată Peste mări departe l-au şi urgisit.
Sara, dimineaţa, Sub stejar Minvana lăcrimând gândea...
Şi ei cu dulceaţă Numai izvoraşul din deal răspundea.
Dar în zadar plânge
Al său sorţ amar;
Cântăreţul dulce Nu va aştepta-o de-acum sub stejar.
Toamna pe răcoare Un vântişor sara stejarul clătea,
Şi a sa suflare Se juca prin coarde, iar arfa tăcea,
Primăvara dulce
În fine sosind
Viaţă aduce Înfrunzind pădurea, câmpul înflorind;
Iată şi apusul Cu-a soarelui raze munţii poleia,
Luna după dânsul Negură şi rouă lin împrăştia,
Iată, pe cer vânăt
Stelele clipesc,
Al apelor sunet, Frunzele şi vântul dorm, se liniştesc.
Minvana, mâhnită, Sub stejar cu gândul în loc depărtat;
Firea adormită, Deodată, obrazul plâns... şi-nfocat;
Oarece simţire
Şi făr-a fi vânt
Frunza se clătiră Şi pe lângă arfă o umbră zburând...
Şi iată tăcere, Trist se răsunară de-un zgomot duios,
Precum adierea Zefirului sara suflă mângâios;
Ea se spăimântară
Văzând umbra lui,
"Au murit! strigară, De-acum sunt pierdută, căci dragul meu nu-i..."
Şi de chinuri grele Căzu ca o moartă pe udul pământ,
Şi suspin cu jale În coardele arfei răsună în vânt;
Iar când se treziră
Din leşinul greu
Ziua se iviră Şi tăcură toate împrejurul său.
De-atuncea mâhnită Ea numai cât noaptea sub stejar şedea,
Lângă arfa tristă, Şi la ceea lume ne-ncetat gândea
Ca-n etern să poată
Cu Armin trăi...
Atuncea deodată Şi arfa răspunse că aşa va fi.
"O, dragilor strune! Sunaţi... iată, ceasul cel de-apoi sosi,
Căci amărăciune Floarea vieţii mele de tot veşteji;
Şi mâine crudul tată
Va plânge amar
Găsindu-mă moartă, Dar ale lui lacrimi vor fi în zadar..."
Au murit Minvana!!! Deci când pe văi, ape, negura cădea
Şi ca prin fum toamna Luna făr' de raze roşie plutea,
Atunci gemănate
Două umbre vin,
Saltă-nturlocate, Stejarul se mişcă, arfa sună lin.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org |