ENDA - Lazăr Victor - Răsboiul pentru întregirea neamului românesc (1916

LAZĂR VICTOR - RĂSBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI ROMÂNESC (1916 - 1919)

Introducere.

Răsboiul cel mare, în care s'au prăpădit milioane de oameni din toate continentele pământului, rămânând zeci de milioane de orfani, prăpădindu-se şi averi de mii de miliarde, a produs o schimbare uriaşe şi în viaţa poporului român: liberarea lui de sub jugul nemilos al străinilor şi reîntregirea statului român între marginile Daciei, străvechea noastră patrie.

Acest răsboiu a produs însă şi schimbări spre rău în sufletul poporului nostru. Răii pământului au sămânat în sufletele turburate de grozăviile răsboiului sămânţa rea a necredinţei în D-zeu, a lipsei de cinstire a aşezămintelor bisericii şi statului, a lăcomiei, a lenei şi chiar a desfrâului. La această stricare sufletescă s'a mai adaos şi starea rea economică, scăderea valoarei banilor, nu numai la noi ci în toate ţările amestecate în răsboiu. Frământările acestea sufleteşti, apoi lipsuri materiale au făcut, de la noi foarte mulţi nu-şi dau seamă de binele mare la care au ajuns prin liberarea şi întregirea neamului şi văd numai relele mărunte, încetarea cărora atârnă tot de vrednicia noastră.

Muncă cu spor pentru vindecarea relelor putem însă face numai dacă, pe lângă altele, ne dăm seama de suferinţele din trecut şi de ce jertfă a fost nevoie pentru ca să ieşim din robie.

Suferinţele Românilor de sub stăpânire străină.

Suferinţele Românilor din Ardeal au fost mari şi necurmate de când au început Unguri şi Saşi, mai târziu şi Şvabi, să pătrundă cu încetul pe pământul nostru, începând dela râul Tisa spre Răsărit, unde se află Dacia noastră. În veacul al 13-1ea şi al 14-lea, prigonirile erau îndreptate mai ales contra religiei noastre răsăritene şi contra organizaţiei noastre administrative şi judecătoreşti. Atunci am pierdut partea cea mai mare dintre boierii şi fruntaşii noştri, cari au trecut la lege străină, apoi s'au prefăcut în Unguri, ca să nu-şi piardă moşia şi drepturile boiereşti. Deodată cu aceasta a început şi iobăgia grea pentru poporul dela sate. înăsprită tot mai mult în veacurile următoare. Iobăgia a devenit tot mai aspră începând din secolul al 15-lea pâna în al 19-lea, când în anul 1848 am scăpat de ea.

În veacul al 16-lea a mai dat şi altă pacoste peste noi. În unele ţări din Apusul Europei s'au iscodit legi religioase ereticeşti, pe cari le-au primit la not în Ardeal toţi Saşii şi partea cea mai mare dintre Unguri. Saşii s'au făcut luterani (evangelici), Ungurii calvini (reformaţi) şi unitari. Căpeteniile Ungurilor au ştiut să silească şi pe Români să se lapede de religia lor şi să se facă reformaţi sau calvini. Pe nobilii sau nemeşii, cari mai rămăseseră cu credinţă în legea românească, dar şi pe ceice se făcuseră catolici au reuşit să-i calvineze, căci altminteri aceştia şi-ar fi pierdut dreptupile boiereşti. N'au reuşit însă cu poporul dela sate căci numai în puţine locuri s'au calvinit ţărani români deveniţi apoi unguri.

Domnitorii unguri ai Ardealului (dela 1526 până pe la 1700) nu s'au lăsat însă de gândul de a calvini şi maghiarizŕ cu sâla pe Români. Mitropolitul Românilor a fost pus sub supravegherea episcopului calvin, care îşi zicea episcop ortodox. Ţinuturi întregi în Caraş-Severin, la Haţeg, Orăştie, Făgăraş, Maramurăş au fost scoase de sub conducerea mitropolitului românesc şi puse sub a celui calvin. Aceia dintre mitropoliţii români, cari se împotriviau, erau alungaţi din scaunul arhieresc şi întemnitaţi, cum a păţit Ilie Iorest şi Sava Brancovici. S'au înfiinţat câteva şcoale calvineşti anume pentru stricarea sufletească a Românilor, s'a tipărit şi un catehism calvin în limba românească plin de învăţături ereticeşti. Au oprit apoi pe preoţii româneşti să facă slujbele mângăitoare de suflet obişnuite în biserica noastră, cum e maslul şi sfeştania, au dat porunci să nu se mai boteze pruncii cu apă sfinţită, să nu mai fie sfânta Cruce în biserică, nici icoane sfinte. Legea românească a fost declarată numai tolerată, adecă numai suferită în Ardeal, iar legi cu drepturi erau socotite numai cea romano-catolică, reformată (calvină), luterană (evanghelică) şi unitară.

Văzând că poporul român nu se lapădă de legea adevărată, au iscodit asupriri de altfel. În Camera (dieta) Transilvaniei, unde se adunau numai nobilii (nemeşii) unguri şi cei maghiarizaţi, apoi reprezentanţii Saşilor şi ai Săcuilor, s'a votat legea, că pe Români îi rabdă în Ardeal numai cât timp le place celor ce stăpâniau ţara aceasta. O altă lege hotărŕ, că Românul nu e iertat să aibă altă avere decât braţele, cu cari să muncească pentru boieri. Din averea mişcătoare a iobagilor morţi, nobilul lua două din trei părţi, ca să nu se poată înstări urmaşii celor răposaţi. Nobilul îi putea lua chiar şi moşia. Fetele nu puteau moşteni fără învoirea nobilului (nemeşului, domnului de pământ) nimlc afară de haine. Unii nobili opriau fetele şi văduvele române dela măritat, numai ca să se pustiească neamul românesc, atâta frică aveau că odată şi odată tot vor ajunge Românii la dreptate şi libertate. Ţăranii erau legaţi de gliie, lipiţi pământului, adecă nu se puteau mutŕ de pe o moşie nemeşască pe alta. Ei, cu soţiile şi copiii lor, munciau moşia nobilului, lucrau în curtea lui, uneori săptămâna întreagă, aşa că nu-şi puteau vedeŕ şi de pământul şi vitele lor. Afară de munca aceasta trebuiau să facă nobilului daruri: vaci, caş, unt, grâu, fân, ouă, pui, găini, a zecea parte din porci, din miei, oi, din mierea dela albine. Tot ţăranii făceau serviciu militar, ei plătiau dările. Românii erau opriţi de-a aveŕ arme, de-a umblŕ călare, de-a purtŕ haine de postav şi cămăşi de pânză. În veacul al 17-lea, principele Ardealului, Apafy, a oprit pe Români să mai cumpere pământ, întocmai ca guvernul unguresc din anii 1917 şi 1918, în timpul răsboiului celui mare. În oraşe, înlăuntrul zidurilor de împrejmuire, Românilor nu le erŕ iertat să se aşeze. În Sibiu obişnuiau cei din Sfatul (consiliul) săsesc al oraşului să poruncească din când în când să se dea foc caselor Românilor aşezaţi în afară de ziduri, dacă li se părea că prea se înmulţesc. Carte rar de puteŕ învăţŕ Românul şi şi atunci numai dacă aveŕ să se facă preot. Într'o şedinţă a Camerei ardelene, puţin înainte de 1848, un nobil ungur a propus, ca Românilor să li se înlesnească cât mai mult beutura rachiului (vinarsului), care cu siguranţă îi va prăpădi cu timpul.

Chiar şi conducătorii Saşilor aşezaţi printre noi în număr mic au prigonit pe Români tot cu gândul de-a opri înmulţirea şi întărirea lor economică. Cea dintâiu legiuire din veacul al 13-lea, care cuprinde drepturile lor, spune apriat, că şi ei se pot folosi de munţi, de păduri, de păşuni şi de apele curgătoare împreună cu Românii. Cu timpul, mai ales după ce s'au întovărăşit mai strâns cu nobilii unguri şi cu reprezentanţii Săcuilor - tovărăşie numită Uniunea celor trei naţiuni, a nobililor, Săcuilor şi Saşilor - au început să răpească pe seama lor tot mai mult din Pământul regesc cum se numiŕ teritorul, pe care li s'a îngăduit să se aşeze. Apoi au oprit pe Români să mai voteze la alegerea juzilor regeşti, cari erau căpeteniile scaunelor (judeţelor), i-au silit să deie a zecea parte (dijmă) din bucate şi vin preoţilor săseşti. Românilor le erau oprite meseriile, ca să nu facă concurenţă meseriaşilor saşi. Răşinărenii erau siliţi să-şi vândă lâna postăvarilor din Cisnădie, ca să nu facă postavuri şi alte ţăsături de lână pentru vânzare. Românului nu-i era iertat să facă un car întreg, ci numai cârpituri la car. Când se înmulţeau Românii prea tare într'o comună, în care erau şi Saşi, veniŕ poruncă dela căpeteniile săseşti să dea foc caselor româneşti şi pe Români să-i alunge. În Săliştea Sibiului au încercat cu armata să-i silească pe bătrânii satului să iscălească un document, prin care Românii de acolo să se declare iobagi ai judeţelor din Sibiu. Românii s'au împotrivit şi atunci au fost împuşcaţi 18 inşi, dar tot nu s'au lăsat. Toate aceste fărădelegi se făceau împotriva legii vechi a Pământului regesc, locuitorii căruia, Români sau Saşi, aveau drepturi egale.

De veacuri întregi, străinii pripăşiţi pe pământul nostru românesc, aveau numai batjocuri la adresa Românului, cercând ca prin ele să-i nimicească mândria îndreptăţită de Român, ca doară-doară Românul va ajunge la convingerea, că el e născut să fie rob!

Suferinţele Românilor n'au încetat nici după încetarea iobăgiei în 1848, mai ales nu dela 1867 încoace, când Ardealul a ajuns sub cârmuirea guvernelor ungureşti din Budapesta. Acestea nu numai, că n'au înfiinţat şcoale de stat, în cari să se înveţe şi româneşte după cum cereŕ chiar legea votată de parlamentul unguresc, dar au închis sute şi sute de şcoale româneşti, în sate curat româneşti, înfiinţând în locul lor şcoale în cari se învăţŕ numai ungureşte. Pentru Ardeal, unde Românii erau şi sunt şi acum cei mai mulţi la sate, au făcut o lege electorală, care da drept de vot numai ţăranilor, cari plătiau o dare de nouă ori mai mare decum plătiau ţăranii din Ungaria. În felul acesta numărul alegătorilor români era mic şi în multe ţinuturi biruiau la alegeri străinii, cari aveau majoritatea la oraşe, unde toţi cârpacii şi scriitorii flămânzi aveau drept de vot.

Gazetele (foile) româneşti cari protestau contra asupririi Românilor erau prigonite fiind pedepsite de tribunalele ungureşti cu sume mari de bani, iar redactorii lor vârâţi în temniţele dela Cluj, Seghedin şi Vaţ. Ca să spargă faţa românească a Ardealului, au adus colonişti unguri de pe Pustă şi Ciangăi (unguri) din Bucovina, întemeind sate ungureşti printre Români. Pe ţăranii unguri îi ajutau cu sume mari de bani, cu vite de soiu bun, le făceau case frumoase, iar pe Români îi împiedicau dela orice înaintare economică şi culturală.

Toată munca stăpânitorilor unguri erŕ îndreptată spre nimicirea neamului românesc şi prefacerea Românilor în Unguri, adecă maghiarizarea lor.

Iată de ce chinuri au scăpat Românii din Ardeal prin răsboiul de desrobire din 1916 - 1919!

Mult au avut să sufere şi Românii din Bucovina, răpită de Austria dela Moldova în anul 1775. Guvernul austriac a dat drumul la un potop întreg de venetici, Jidovi, Germani, Ruteni sau Ucrainieni, ca să se aşeze pe acest pământ românesc, unde se odihnesc, la Putna, şi osemintele lui Ştefan cel Mare. Mare a fost îndeosebi năvala Rutenilor, cari veniră la început ca cerşitori, apoi în număr tot mai mare îmbiindu-se la proprietari mari români să-i primească clăcaşi (iobagi). Rutenii se lăpădară şi de religia catolică, făcându-se ortodocşi, numai să ajungă părtaşi, apoi singuri stăpâni pe averile mari ale bisericii de-acolo. Românii din Bucovina ajunseseră să fie ameninţaţi de rutenizare tot aşa de tare, ca Românii ardeleni de maghiarizare.

În Basarabia, Românii erau robi ca şi Ruşii, afară de aceea nici în Şcoală, nici în biserică nu-şi puteau întrebuinţa limba lor maternă.

Ajutorul fraţilor români din vechiul Regat.

Partea cea mai mare a Românilor din Dacia veche, astăzi România mare, a reuşit să înfiinţeze două principate româneşti, spre Miazăzi şi Răsărit dela Ardeal, anume Muntenia (Ţara Românească) şi Moldova. Înfiinţarea acestor principate s'a făcut şi cu ajutorul Românilor din Ardeal, de unde au trecut mulţi peste munţi, ca să scape de prigonirile străinilor năvăliţi în Ardeal. Aceste două principate româneşti au ajuns cu timpul să plătească tribut Turcilor, cari supuseseră şi Ungaria în veacul al 16-lea, prefăcând partea locuită numai de Unguri (Pusta şi capitala lor Buda) în ţară turcească, iar pe principele Ardealului silindu-l să plăteasă şi el tribut ca şi Muntenia şi Moldova.

Oricât de mult i-au apăsat pe fraţii noştri din Muntenia şi Moldoua tributul şi jafurile turceşti, ei nu şi-au uitat nici odată de fraţii lor din Ardeal. Unii principi (voevozi) români s'au gândit la o unire a Ardealului cu Moldova şi Muntenia. Aşa a fost Petru Rareş din Moldova, care n'a reuşit, apoi Mihai Viteazul, care a înfăptuit unitatea naţională, dar pentru timp prea scurt. Alţi principi români ajutau cu mână largă bisericile româneşti din Ardeal. cum a făcut mai ales Constantin Brâncoveanu. Căci idea, că suntem toţi Românii un popor de aceeaş limbă, de acelaş sânge, a fost totdeauna viie în sufletul nostru. Iar ideia, că trebuie să peară graniţele dintre noi, s'a rostit mai cu tărie în veacul al 19-lea. Încă din 1848 poetul V. Alexandri îndemna în poezia "Deşteptarea României":

Sculaţi frati de-acelaş nume! Iată timpul de frăţie!

Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi

Aruncaţi braţele voastre c'o puternică mândrie

Şi de-acum pe veşnicie

Cu toţi mânile vă daţi!

Să nu uităm, că atunci nu există încă o Românie ci numai cele două Principate române. În 30 iuniu 1859, Ioan Brătianu făcu lui Cavour, întemeietorul Unităţii naţionale a Italienilor, declaraţia următoare: "Eu nu cred în liberalitatea şi moderaţiunea domnilor maghiari. Ea este numai o mască, cu care vreau să înşele. În felul acesta nu ne-am putea niciodată înţelege asupra Ardealului, pe care nu-l putem lăsa în nici un caz Ungurilor. Românii de dincolo de Carpaţi vreau să se unească cu noi şi noi le-am promis că-i vom sprijini. Ar fi o trădare, dacă i-am lăsŕ Ungurilor".

Din 1859 încoace, când s'a făcut Unirea Principatelor române, Moldova şi Muntenia, sub domnia lui Alexandru I. Cuza, ajutoarele au fost tot mai mari. Se trimiteau, uneori pe ascuns, mii şi mii de cărţi româneşti. Bisericile şi şcoalele româneşti erau ajutate, tot pe ascuns, cu sute de mii de lei (aur). Vechiul partid naţional ardelean primiŕ de asemeni ajutoare mari în lupta contra asupririi guvernelor ungureşti din Budapesta. Zeci şi zeci de mii de Ardeleni refugiaţi în România veche, fie ca să scape de prigonire, fie că să-şi croească o soarte mai bună, erau îmbrăţişaţi cu căldură, sprijiniti, cinstiţi. În conferenţe, apoi în cărţile de şcoală se spuneŕ mereu de asupirile, pe cari le îndură Românii din Ardeal şi de datorinţa de-a-i scăpŕ când va sunŕ ceasul, chiar şi cu arma în mănă. Şi într'adevăr, când a sunat ceasul, Românii din România veche, crescuţi timp îndelungat cu ideia de-a desrobi pe fraţii lor din Austro-Ungaria, au pus cu înflăcărare mâna pe arme pentru liberarea Ardealului şi a Bucovinei, apoi şi a Basarabiei.

Răsboiul cel mare. (Începe în anul 1914.)

Cauzele mai adânci ale izbucnirii acestui răsboiu au fost deosebite. Germania voiŕ să ajungă la subjugarea economică a unei părţi cât mal mari din suprafaţa pământului şi fiindcă se temeŕ de împotrivirea altor state. Şi-a format cea mai puternică armată de pe pământ. Austro-Ungaria erŕ statul cel mal nefiresc de pe pământ. Căci în el nici unul din multele popoară, cari îl compuneau, nu avea majoritatea. În schimb Ungurii, cari nu făceau nici jumătate din locuitorii Ungariei, voiau să maghiarizeze pe toţi Românii, Germanii, Slovacii, Sârbii, şi Rutenii. Austro-Ungaria se mai temeŕ de Serbia şi România, căci aceste state nu puteau privi cu nepăsare la asuprirea conaţionalilor lor din Ungaria. Şi Rusia ameninţŕ Austro-Ungaria. Căci aceasta se împotriveŕ planului rusesc de-a cuceri Constantinopolul cu eşirea în Marea Mediterană. Franţa, ameninţată de pofta de întindere a Germaniei, care îi luase în anul 1871 un ţinut întreg (Alsacia-Lorena) se pregăteŕ de răsboiu şi cu gândul de-a cuceri înapoi Alsacia-Lorena. Anglia nu erŕ mulţumită cu concurenţa comercială, pe care i-o făceŕ Germania. Germania încheič alianţă cu Austro-Ungaria, iar Italia se alătură lor fiind supărată pe Franţa mai ales pentrucă aceasta ocupase partea cea mai mare din Nordul Africei, la care râvniŕ şi Italia. Astfel se formă Tripla-Alianţă (tovărăşia celor trei). Chiar şi România, de teama Rusiei, încheič un fel de alianţă cu Austro-Ungaria obligându-se a o ajutŕ în răsboiu, dacă va fi atacată de Rusia, tot aşa să ajute Austro-Ungaria pe România, dacă aceasta va fi atacată de Rusia.

Franţa ajunse la înţelegere cu Rusia contra Germaniei, iar la această înţelegere se alătură şi Anglia, formându-se Tripla-Înţelegere sau Tripla-Antantă.

Toate statele cele mari din Europa stăteau acum înarmate şi împărţite în două tabere mari, aşteptând prilejul de luptă. Acesta şi veni: nişte tineri sârbi, minori, omorâră la Saraievo în Bosnia pe Francisc Ferdinand, principele de coroană al Austro-Ungariei, iar ministrul de externe al acesteia declară răsboiu Serbiei, învinovăţind guvernul acestei ţări, că el ar fi pus la cale omorul. De fapt, Austro-Ungaria voiŕ să bată Serbia, ca aceasta să nu se mai gândească niciodată la unirea naţională a tuturor Sârbilor, Croaţilor, şi Slovenilor, cari sunt de un neam. Rusia a sărit în ajutorul Serbiei contra Austro-Ungariei, Germania în al Austro-Ungariei, Franţa în al Rusiei şi Anglia în al Franţei şi Belgiei, unde pătrunseseră armatele germane, cu toate că Germania iscălise un tratat, prin care se legŕ să nu atace nici odată Belgia. Turcia s'a alăturat Germaniei şi Austro-Ungariei contra Rusiei, Bulgaria contra Serbiei, mai târziu contra României. Răsboiul cel mare începuse.

Atât Italia cât şi România au declarat, că ele nu mai sunt obligate să ajute pe Austro- Ungaria şi aliatele ei, căci ea a început răsboiul, deşi nu a fost atacată de duşman. Afară de aceea, guvernele ungureşti crezându-se asigurate prin tratatul de alianţă cu România, asupriseră pe Românii din Ardeal tot mai mult.

Răsboiul acesta s'a terminat în 1918 cu înfrângerea Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei.

Răsboiul României.

Cu toate că guvernele României se alăturaseră, de teama Rusiei hrăpăreţe, la Tripla-Alianţă, sufletul poporului român din România erŕ protivnic aeestei alianţe. Din Transilvania şi Bucovina răsunau tot mai jalnic gemetele Românilor subjugaţi. În răsboiul din 1913 între Serbia şi Grecia deoparte, Bulgaria lacomă de cealaltă parte, România sări în ajutorul Sârbilor şi Grecilor, ocupând fără lupte însă, partea de Miazănoapte a Bulgariei. Sârbii şi Grecii au rămas învingători. Cârmuirea Austro-Ungariei, ajunsă în treburile de politică externă să împlinească totdeauna poftele guvernelor ungureşti, a sprijinit de data aceasta Bulgaria. Şi aceasta a îndemnat pe fraţii din România veche să o rupă cu Austro-Ungaria şi să se pregătească de răsboiul pentru întregirea neamului.

Pentru aceasta trebuiau însă pregătiri mari, de două feluri: încheierea unei convenţiuni (înţelegeri) cu Tripla-Antantă, duşmana îndeosebi a Germaniei şi Austro-Ungariei, apoi pregătirea armatei.

După tratative îndelungate, guvernul României de sub prezidenţia lui Ion I. C. Brătianu reuşi să încheie cu Tripla-Antantă o convenţie bună pentru noi, căci ni se recunoscu dreptul de stăpânire asupra Ardealului până binişor aproape de Tisa, asupra Banatului întreg şi asupra Bucovinei.

Mai grea era pregătirea armatei. Însufleţirea era mare la întreg poporul român, aşa că inimile erau toate întărite. Ne lipseau însă în mare măsură armele cele nouă, cari ni se puteau trimite de aliaţii noştri din Franta şi Anglia numai prin Marea Gheţoasă de Miazănoapte, apoi prin Rusia. Guvernul rusesc, în duşmănia lui ascunsă contra Românilor, nu s'a grăbit însă să lucreze pentru o transportare cât mai grabnică a armamentului şi a altui material de răsboiu, nici chiar după ce România a intrat în răsboiu.

Cu toate aceste neajunsuri, Ion Brătianu, şeful guvernului român încheie la 4/17 August 1916 convenţia, prin care se obligă faţă de Franţa, Anglia, Italia şi Rusia, ca până cel mai târziu la 15/28 August să intre în răsboiu.

La 14/27 August 1916, România declară răsboiu Austro-Ungariei şi în noaptea spre Sântă Măria Mare soldaţii români trecură graniţa nefirească în Ardealul doririlor neamului românesc liber.

Declaraţia de răsboiu a fost primită de poporul românesc din România veche cu o înflăcărare de nedescris. Zile întregi, străzile oraşelor româneşti erau străbătute de cete de ficiori şi bărbati chemaţi de goarna mobilizării, toţi cu flori în pălărie, mulţi în frunte cu ceteraşi, cari cântau cântece de vitejie.

Regele Ferdinand Desrobitorul

În ziua de Sântă-Mărie, România întreagă auzi cuvântul de îndemn la datorie, de însufleţire şi de nădejde al marelui nostru rege Ferdinand[1], care zicea:

ROMÂNI!

"Răsboiul, care de doi ani a strâns tot mai mult hotarăle noastre, a sdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a invederat, că pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor.

"Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui.

"După vremi îndelungate de nenorociri şi grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul român prin Unirea Principatelor, prin răsboiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională.

"Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceeace Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.

"De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi de pe plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci.

"În noi, în virtuţile, în vitejia noastră, stă putinţa de a le da dreptul, ca într'o Românie întregită şi liberă, dela Tisa până la Mare, să propăşească în pace, potrivit destinelor şi aspiraţiunilor gintei noastre.

ROMÂNI!

"Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărîţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen răsboiu, pornim în luptă cu avântul puternic al unui popor, care are credinţa neclintită în menirea lui.

"Ne vor răsplăti glorioasele roade ale izbândei.

"Cu Dumnezeu înainte!"

FERDINAND

Luptele din Transilvania.

Declaraţia de răsboiu a României îngrozise pe împăratul Wilhelm al Germaniei, care declară: "Totul e pierdut, aş face mai bine dacă aş părăsi numai decât tronul!" Nu erŕ însă pricină să se teamă atât de tare. Adevărat, că în Ardeal nu erau armate mari atunci, dar dela Dunăre spre Miazăzi era o puternică armată a generalului german Mackensen, cuceritorul Serbiei întregi, afară de aceea Germania, care ne declarase numai decât răsboiu (noi nu i-l-am declarat), făců o înţelegere cu Bulgaria şi cu Turcia, ca şi armatele aceatora să pornească contra României atacându-o dinspre Dobrogea şi trecând şi peste Dunăre.

Cu toate că Românii ştiau, că dinspre Miazăzi aveau să se reverse potop armatele germane, - ştiau, că în Ardeal vor veni, în ajutorul Austro-Ungariei, trupe germane - ei n'au pregetat să înceapă răsboiul de desrobire primejduind existenţa României mici, dar libere.

Cu ceteraşul înaintea companiei, aşa au plecat Românii la răsboiul de desrobire.

Pentru Francezi şi Englezi, intrarea României în răsboiu a fost o uşorare mare, căci Germanii, siliţi să ajute duşmanului nostru de veacuri, Austro-Ungariei, au trimis o armată formată din o parte a trupelor lor din faţa Verdun-ului, cea mai puternică cetate franceză dinspre Germania. Intrarea României în răsboiu a uşurat şi frontul franco-englez din Macedonia, căci duşmanul nostru a fost silit să pornească contra noastră şi de-acolo trupe, mai ales bulgăreşti şi turceşti.

Înaintarea fulgerătoare a armatei române s'a făcut prin 18 locuri din munţii Carpaţi. Aceştia încetaseră a mai fi graniţă. Autorităţile ungureşti se grăbiră să aresteze preoţi, învăţători şi alţi fruntaşi români şi să-i ducă departe în temniţe. Poporul, în frunte cu cei scăpaţi de închisoarea ungurească, întimpinŕ pretutindeni, cu toată căldura sufletului, pe ostaşii desrobitori. În curând partea de Miazăzi-Răsărit a Banatului, judeţul Hunedoarei la Miazăzi, judeţul Sibiului dela marginea oraşului Sibiu spre Răsărit, judeţele Târnavelor parte mare, apoi judeţele Făgăraş, Treiscaune, Braşov, Odorheiu şi Ciuc erau în stăpânirea Românilor.

Răsfirarea aceasta mare a trupelor române pe teritor şi muntos făců cu neputinţă o legătură strânsă între cele trei armate române şi între ele şi armata rusească din Bucovina.[2] Mai aveam şi primejdia mare dinspre Miazăzi (Bulgaria) şi Apus (Serbia cucerită de Germani), de unde trupele duşmane începuseră atacul.

Ion I. C. Brătianu, prim-ministrul României în timpul răsboiului de desrobire.

Armata întâia română, care aveŕ să atace pe duşman dela Olt până la Dunăre, era împărţită în trei grupe: cel dela Cerna (Dunăre), dela Jiu şi dela Olt. Grupul dela Cerna, având să lupte contra unor întărituri puternice, al căror centru era Alionul, le-a cucerit în lupte sângeroase, mai ales piept la piept, aşa că la 4 Septembre 1916, Orşova şi cele două maluri ale Cernei erau în mânile Românilor.

Grupul dela Jiu ocupă ţinutul Petroşenilor şi al Merişorului din judeţul Hunedoarei. Aici apărură şi trupele germane cu tunuri grele şi tunuri de munte, precum şi cu un număr de automobile blindate (îmbrăcate în oţel) şi de avioane (aieroplane) de bombardament. Linia română, prea întinsă, a fost ruptă şi trupele române se retraseră, după o luptă de 9 zile, pe frontiera veche. Înaintează iarăşi, cuprind de nou Petroşenii, dar îl pierd a doua oră, când trupele austroungare şi germane primiră ajutoare mari de soldaţi proaspeţi.

Grupul de pe Olt înaintă pe valea acestui râu şi prin munţii din dreapta şi din stânga lui. Două batalioane ajunseră până la marginea Sibiului, care se predă Românilor. Aceştia nu intrară în el, ci rămaseră în Şelimbăr, câmpul de glorie a lui Mihai Viteazul, căci aici bătuse el în toamna anului 1599 armata principelui unguresc al Ardealului, Andreiu Báthory. Cele două batalioane primiră însă ordin să se retragă la Veştem. În noaptea plecării şi dimineaţa, ţăranii saşi din Şelimbăr au atacat trupele române cu focuri de revolver trase pe ferestrele caselor. Au fost aspru pedepsiţi pentru aceasta. Luptă sângeroasă s'a dat la Olt, apoi la Caşolţ, unde trupe ungureşti au reuşit să răsbată noaptea prin linia românească înşelând sentinelele cu strigătul: "Nu trageţi fraţilor, suntem Români din Regat!" În ziua următoare, Românii au respins de nou pe duşman. Într'aceea veni vestea că la Mercuria Sibiului se adună trupe germane. Austro-Ungarilor le sosise ajutorul cel mare din Germania.

Armata a doua română plecată spre Braşov, respinse după lupte frumoase pe duşman şi în 29 August cuprinse Braşovul. Înaintarea continuă, dar la 9 Septembre ofensiva se opri, căci veniseră veşti triste de pe frontul din Dobrogea, unde trebuiră să plece în ajutor trupe din Ardeal.

Dar pentru aceea, tot se dădură lupte aspre pe Olt pentru a forma un front potrivit şi bine închegat cu armata a patra română, care răsbătuse dinspre Moldova şi cuprinsese judeţele Ciuc, Odorheiu şi o parte din ale Târnavelor. Trecând Oltul prin vadul dela Crihalma, coloana compusă din două regimente atacă cu baioneta pe duşman şi-l respinse până departe. Coloana de mijloc a trecut Oltul pela Hălmagiu condusă de vrednica fată română, Maria Manciulea din Părău. Şi aici duşmanul fu bătut, iar Maria Manciulea a fost decorată în fala trupelor cu ordinul "Virtutea Militară". Trupele diviziei a 22-a trec pe la Hoghiz şi bat pe Unguri. Dar şi acum Românii trebuie să înceteze ofensiva, pentrucă o altă divizie întreagă fu scoasă din luptă de pe frontul ardelean şi pornită spre frontul Dunării şi al Dobrogei. Armata fusese astfel slăbită mult, căci trei divizii româneşti fuseseră silite să părăsescă Ardealul.

Armata a patra română, numită de Nord (Miazănoapte), pătrunse din Moldova în Ardeal. Duşmanul i se împotrivi cu tărie la Mercuria Ciucului, unde muri moarte de viteaz şi căpitanul poet, N. Vulovici, lovit de un glonţ în frunte, după cum îşi dorise în una din poeziile sale vitejeşti:

De-a fi să mor, Tu Doamne dă-mi

O moarte vitejească.

Un glonte în floarea din chipiu

În lupte mă izbească!

Nu vroiu să mor pe căpătâiu

Cum mor toţi nevoiaşii!

Pe-oţele sau pe-un muşuroiu

Adorm de veci ostaşii!

Schilavu-mi trup înfăşurat

În pânză tricoloră

Mi-l plângă trâmbiţaşii mei,

Nu mamă, nu suroră...

Cu coif, cu armele gătit,

Un mire - ales de moarte -

Nu cioclii pe grumazul lor:

Soldaţii să mă poarte!

Părţi din aceasta armată au ocupat vârful Petrosului pentru a face legătură cu Rusul aliat, intrat în Bucovina. Ruşii fură însă bătuţi de armatele germane şi austro-ungare, aşa că legătura nu se putů face. O luptă victorioasă, mai dete aceasta armată la Odorheiu pentru a veni în ajutorul armatei a II-a, care luptŕ pe Olt.

Germanii în Transilvania. În timpul acestor lupte de o lună, în care trupele duşmane se retrăgeau mereu chiar şi când erau mai puternice decât ale noastre, trenurile ungureşti şi nemţeşti aduceau mereu trupe din Germania. Precum n'au putut ţineŕ piept armatele austro-ungare în răsboiul contra Sârbilor, aşa n'au putut nici acum contra Românilor, de aceea le veniră în ajutor cu trupe multe, Germanii. Aceştia se temeau, că Românii vor înainta spre Ungaria şi le vor urmŕ şi Ruşii. Apoi mai sperau, că respingând pe Români şi intrând în România, vor afla aici din belşug ceeace începuse să lipsească în Germania, chiar şi în Austria: alimente, îndeosebi pâne şi carne.

Falkenhayn, fost ministru de răsboiu al Germaniei şi şef al statului major german, erŕ adevăratul comandant al armatelor germane şi austro-ungare din Transilvania. El sperŕ să învingă uşor armata română din Ardeal, căci aceasta nu mai aveŕ rezerve, acestea fiind toate în Dobrogea şi pe frontul dela Dunăre. Afară de aceea, armata noastră nu se puteŕ strânge într'un mănunchiu mai mare fiind risipită pe un front prea lung. Peste tot, întinderea aceasta mare a frontului românesc, care trebuiŕ apărat dealungul întreg şirului de Carpaţi ai Transilvaniei de Miazăzi şi Răsărit, apoi dealungul Dunării întregi dela Orşova până la Silistra iar deacolo pe frontiera Dobrogei până la Marea-Neagră, a făcut, de mica România, cu aliatul ei rus, care nu voiŕ să lupte, a fost înfrântă în partea întâia a răsboiulul celui grozav.

Neajunsurile acestea au fost mărite şi prin lipsa unei artilerii, care să bată aşa departe cum băteau tunurile austriace şi germane. Unde erŕ vorba de luptă dreaptă, piept la piept, Românii nu se dădeau înapoi, dar când vedeau tunurile noastre, neputincioase să ajungă cu bătaia lor până la duşman, sufletul li-se întristŕ. (Ceteşte cele tipărite jos pe pagină la semnul[3]. La Sibiu mai erŕ o divizie întreagă compusă din rezervişti şi miliţieni, tunuri nu erau destule, iar tunurile grele şi de munte lipsiau cu totul!

După planul duşmanului, cel dintâiu atac trebuiŕ să se dea la Sibiu, pentruca de-acolo să poată pătrunde pe valea Oltlui în România veche.

Trei divizii de infanterie, două germane şi una austro-ungară, apoi două divizii de cavalerie atacară cele două divizii româneşti aşezate dela Gurarâului spre Săcădate lângă Olt. Românii atacă cu tărie pe duşmanul mult mai numeros şi după lupte îndârjite îl silesc să se retragă departe de frontul pe care îl ocupase. Falkenhayn erŕ furios. Hotărî, dupăce adaogase la trupele ce le aveŕ, şi corpul de armată numit alpin, adecă pe pentru lupta în Alpi, la noi în Carpaţi, să-l trimită pe acesta prin munţi şi să lovească pe Români dela spate, prin Turnul-Roşu. După câteva zile de marş, corpul german alpin coborî în Turnu-Roşu, ajungând astfel în spatele armatei române dela Sibiu. Pe păcurarii români, puţini câţi mai erau în munţi, îi arestară, unul, scăpat, a ajuns în vale, dar n'a fost crezut de ofiţerul român, căruia i-a spus, că vin Germanii. Cele două divizii române de infanterie şi una de cavalerie ar fi învins poate şi de astădată pe cele şase divizii germane şi austro-ungare, dacă nu le atăcŕ corpul german de armată din spate şi ar fi avut şi armament ca Germanii: mitraliere multe şi tunuri multe, de toate mărimile. Astfel nu e mirare, că într'o luptă de trei zile Românii au fost bătuţi, pricinuind însă pierderi mari duşmanului, îndeosebi Alpinilor, socotiţi cei mai buni soldaţi germani. Căci Alpinii, ajungând în valea Oltului, nu au putut-o cuceri niciunde, ci erau mereu siliţi să stea în apărare faţă de atacurile furioase ale Românilor noştri. Când au văzut aceştia, că nici ajutorul armatei a doua nu soseste la timp, sau retras, mai ales pe potecile munţilor, în România veche. Însuşi Falkenhayn mărturiseşte într'o carte scrisă după răsboiu, că soldatul român se bate cu vitejie, numai conducerea armatei erŕ din seamă afară şovăitoare şi nesigură. Recunoaşterea vitejiei soldatului român o găsim la mulţi dintre scriitorii militari germani, între cari unul, ajuns ministru de interne, apoi de externe scriŕ: "Bătălia dela Sibiu s'a dat împotriva unui duşman încăpăţinat. Cel care ar încerca să înjosească vitejia duşmanului (a Românului), ar săvârşi cea mai mare greşală contra propriilor noastre trupe (adecă a celor germane). Românul a dovedit astăzi, că este mai bine condus, decum erau anul trecut hordele sârbeşti".

Luptele din Transilvania nu erau terminate încă. Mai erŕ acolo armata a doua care pornise dela Braşov în ajutorul armatei dela Sibiu, mai erŕ şi a patra de Nord, adevărat că mici faţă de duşman, dar toate pline de dorul desrobirii fraţilor lor. Dar şi la armata a doua, mişcarea de înaintare a fost "şovăitoare", după cum spune Falkenhayn, aşa că nu a ajuns la timp la Sibiu. Ea ajunge până la Porumbac (jud. Făgăraşului), unde se întâlneşte cu armata germană. Românii atacă cu avânt, ofiţerii luptă cot la cot cu soldaţii, în fruntea acestora cad colonelul Iacobini şi maiorul Porumbaru. Duşmanul e învins, dar armata română dela Sibiu nu mai putuse fi scăpată de înfrângere. De pe frontul dinspre Bulgaria veniau veşti tot mai triste, altă divizie română fu retrasă de pe frontul din Ardeal, iară cele rămase primiră ordin să se ţină în defensivă, adecă să nu mai atace, ci să se apere numai. În retragerea armatei a doua româneşti, duşmanul e bătut de nou la Bărcut-Moha. Dar, executând ordinul, armata se retrage mai departe, spre marea uşurare a comandanţilor germani, cari sunt destul de cinstiţi să mărturisească, că nu puterea lor, ci retragerea poruncită i-a scăpat de peirea, care îi ameninţŕ în urma biruinţei româneşti.

Şi înaintarea armatei a patra, de Nord, a fost victorioasă. În luptele grele, cum a fost şi cea dela Praid-Sovata, unde Românii cucereau tranşee de tranşee cu baioneta, unit tăind reţelele de sârmă rând cu rând sub ploaia de granate şi mitralii, duşmanul e respins. Dar şi la armata aceasta soseşte ordinul să înceteze ofensiva şi să se retragă, tot din cauza stărilor triste din Dobrogea.

Armata întâiu fusese silită să se retragă în România veche. Falkenhayn porni acum cu toată puterea contra armatei a doua înspre Braşov, ca să o silească şi pe aceasta să părăsească Ardealul. Cea dintâiu luptă grea se dă la Şinca (jud. Făgăraşului). Românii, mai puţini ca număr şi cu artilerie mai puţină, se împotrivesc cu încăpăţânare şi pricinuiesc duşmanului pierderi mari. Dar în faţa artileriei duşmane şi încunjuraţi dinspre dreapta, sunt siliţi să se retragă de nou. Un ofiţer german mărturiseşte, că Românii, cu un avânt surprinzător, fără să le pese de pierderi, au atacat de trei ori dar toate tunurile germane, mari şi mici, şi-au grămădit focul lor asupra Românilor, aşa că aceştia au avut pierderi grozave. Tot în lupta dela Şinca, Germanii şi-au pătat cinstea ostăşească, omorând fără milă prisonieri români desarmaţi, după însăşi mărturisirea lui Falkenhayn, care spune, că "soldaţilor germani nu le place să facă mulţi prisonieri".

Comandantul armatei române a doua voiŕ să se retragă şi dela Braşov până pe culmile munţilor. Primě însă ordin nou să înceapă el ofensiva contra armatei germano-austro-ungare şi i-se trimiseră şi trupe de întărire.

Urmărind trupele române, duşmanul ajunse până la râul Bârsa. Asalturile lui contra Românilor sunt pretutindeni zadarnice. În ziua de 8 Octobre, lupta începe cu furie pe câmpia Bârsei, la Sân-Petru. Încep să sosească soldaţilor obosiţi din armata română a doua ajutoare dela trupele, cari luptaseră pe frontul Dobrogei. Acestea veniau pe rând, pe jos dela Predeal, unde sosiseră cu trenul. Cum sosiŕ un grup, obosit de nedormit şi de drum, intrŕ în învălmăşala luptei. Până la amiazi, duşmanul are mereu pierderi mari. În timpul acesta, comandantul german strânsese în dosul armatei sale un număr din seamă afară mare de tunuri, aşa că lupta dela Sân-Petru nu se mai da acum între infanteria germană şi cea română, ci între artileria germană şi infanteria română. Infanteria germană nu mai luptŕ, ci se odihniŕ, lăsând lupta în seama tunurilor. Românii nu se lasă, ci dau înainte cu toată ploaia de oţel revărsată de tunurile germane. Iată ce zice un German despre lupta aceasta: "Din rândurile tunurilor grele se varsă foc în rândurile române. Linia de atac se încurcă, se rupe, şovăe. Se retrag? Nu! Mitralierele împroaşcă de mii de ori moartea în şirurile lor, dar ei se adună, atacă de nou, îndrăzneţi, viteji. Bravo, Române! Germanul ştie să cinstească vitejia".

Mişcătoare şi înâlţătoare de suflet a fost apărarea unei tranşee, în care se aşezase o companie de 168 soldaţi, cu o mitralieră (regim. 24. Tecuciu). Era şanţul căii ferate de lângă gara Bartolomeiu la capătul Braşovlui. Germanii încercaseră două zile să intre pe aici în Braşov. N'a fost cu putinţă, într'aceea trupele române, care se aflau la stânga tranşeei, se retraseră. Cet 168 nu ştiau de aceasta, dar aflaseră Germanii. Tiptil se apropie dinspre stânga, în umbra nopţii, un grup de soldaţi cu mitraliere, din faţă veni altul cu granate. Românii nici nu mai avură timp să se apere, căci în curând toţi cel 168 fură omorîţi. O nouă mişelie a Germanilor, căci după legile răsboiului trebuiŕ să-i facă prisonieri. Dar am văzut, cum gândiŕ Falkenhayn despre aceasta. În tranşeea aceasta, numită "a morţii", e acum un cimitir de onoare, crucile căruia vestesc jertfa adusă pentru desrobirea şi întregirea neamului. Românul care trece pe acolo, îşi descopere capul şi zice: "Dzeu să-i odihnească!"...

Totul a fost înzadar. Maşina a biruit vitejia Românului. Asta s'o ţinem minte şi pentru viitor, căci vitejia înăscută Românului trebuie să aibă ajutor maşină bună, precum hărnicia singură a plugarulul român îl lasă tot în coada neamurilor străine, dacă nu e întovărăşită de învăţătură şi maşini bune.

Lupta erŕ zadarnică acum. Braşovul căzu în mâna duşmanului, armata a doua, apoi şi a patra, se retrag pe crestele munţilor. În Braşov şi în alte părţi începe arestarea, chiar spânzurarea Românilor denunţaţi de Saşi şi de Unguri.

Luptele din Dobrogea.

În Macedonia de Miazăzi, cu centrul în portul Salonic al Greciei, debarcaseră trupe franceze şi engleze pentru a veni de-acolo în ajutorul Serbiei. Ele n'au putut însă înaintŕ mult aşa că Serbia nu mai existŕ ca stat în 1915, iar armata ei sdrobită, în frunte cu regele sârbesc. se refugiase peste Albania la Marea Adriatică, de unde treců în străinătate. Acum primiră armatele bulgare şi turceşti ajutor însemnat şi dela Germania. Dincolo de Dunăre erau deci întreaga armată bulgară, o parte a armatei turceşti şi armată germană.

Cea mai mare ură contra Românilor clocoteŕ în sufletul Bulgarilor. Erŕ ura celorce s'au împărtăşit totdeauna numai de bine din partea României, iar acum, în loc de recunoştinţă, îi doriau peirea. Până în anul 1877 Bulgaria nici nu existase ca stat, ci era stăpânită de paşale turceşti. Toţi Bulgarii, cari fugeau de asuprirea turcească, în România îşi găsiau adăpost. În România şi-au strâns mulţi dintre ei averi, în România au învăţat carte toţi ceice au ajuns în fruntea Bulgariei după liberarea ei. Însăşi liberarea Bulgariei de jugul turcesc a fost cu putinţă numai cu ajutorul României, căci de nu alergŕ, în 1877 armata română în ajutorul Ruşilor bătuţi de Turci la Plevna, Ruşii ar fi fost aruncaţi în Dunăre.

Cu toate acestea, Bulgaria a declarat ca şi Turcia răsboiu României, aşa că noi aveam să luptăm nu numai contra Austro-Ungariei şi Germaniei, ci şi contra Turciei şi Bulgariei. Adevărat, că aueam pe Rusia, unul dintre aliaţii noştri, vecină care se obligase să ne ajute cu armatele ei. Ajutorul ei a fost însă mai mult o batjocură, căci guvernul rusesc mai bucuros ne-ar fi văzut perind.

În România erŕ oarecare speranţă că Bulgarii nu se vor arătŕ cu totul nerecunoscători. Deaceea numărul trupelor româneşti de-alungul Dunării şi pe graniţa dobrogeană până la Marea Neagră era neînsemnat pentru întinderea cea mare a frontului. Ruşi nu veniseră nici 42 de mii, dar pe rând şi dela început fără râvnă pentru a se răsboě.

La 30 August, Bulgaria declară răsboiu României, armata ei năvăli în Dobrogea. Comandantul suprem al Bulgarilor, Turcilor şi Germanilor erŕ pe frontul acesta generalul german Mackensen. Acesta lăsă dealungul Dunării numai un corp de armată, ca să observe mişcările Românilor de pe malul stâng, iar cu grosul armatei se îndreptă spre Turtucaia, un orăşel pe malul drept al Dunării în Dobrogea românească.

Românii se întăriseră binişor la Turtucaia. Turtucaia erŕ apărată de o armată de 20 mii soldaţi, din cari 15 mii infanterie, compusă partea cea mai mare din reservişti. Frontul erŕ de vreo 30 chilometri, Armata duşmană aveŕ 28 batalioane, cea română numai 19. Afară de acea duşmanul mai avea şi o artilerie, care întrecea cu mult pe a noastră, cum a fost şi în Transilvania.

Atacurile din zilele dintâiu sunt respinse, din nenorocire însă comandantul român îşi pierde capul, vesteşte primejdie în toate părţile şi cere ajutor dela Bucureşti. De-aici se trimite, dar ajutorul soseşte iarăşi numai pe rând, aşa că în zilele de 5 şi 6 Septembre, după lupte grozave, Românii sunt bătuţi, Turtucaia cade în mânile Germanilor şi Bulgarilor. Mulţi Români s'au prăpădit în Dunăre, unde sperau să afle corăbii, bărci de scăpare. Mulţi soldaţi de-ai noştri au fost omorâţi noaptea de Bulgari civili; soldaţilor bulgari şi ofiţerilor lor le făcea o deosebită plăcere să omoare şi jefuească apoi pe Românii căzuţi prisonieri şi nearmaţi.

Nici când în răsboiul nostru nu s'a văzut atât de clar, ca la Turtucaia, că lipsa de pricepere şi de sânge rece a comandanţilor prăpădeşte o armată cât mai bună. Românii au dat semne de o vitejie rară şi la Turtucaia, ofiţeri şi soldaţi mai bucuros s'au sinucis, decât să cadă prisonieri în mânile Bulgarilor, cari meritau tot dispreţul, - totul a fost înzadar, căci toate acţiunile erau lipsite de legătura trebuincioasă din vina comandantului Turtucaiei şi a comandantului şef, care nici nu se mişcase din Bucureşti.

Înfrângerea dela Turtucaia a fost un mormânt de jale, dar şi de învăţătură pentru viitor.

*

Înainte însă de-a ne declarŕ răsboiu, Bulgarii începuseră să atace posturile Româneşti de pe graniţa Dobrogei, după declarare năvăliră în Dobrogea. Aici erau şi trupe ruseşti, o nenorocire pentru noi, căci comandanţii ruşi lucrau tot numai de capul lor, aşa că mereu lipsiŕ unitatea de acţiune. Ca şi în Transilvania, s'a întâmplat adeseori şi în Dobrogea, de trupele române, aproape învingătoare într'o luptă, primeau ordin de retragere. În felul acesta, bătându-se mereu, fără lupte hotărâtoare, trupele româno-ruse şi divizia de Sârbi şi Croaţi, foşti prisonieri în Rusia, cari s'au dovedit foarte viteji, se retrăgeau mereu.

Luptele din Dobrogea, cu rezultatul lor slab, au fost cauza, de multe părţi de armata română din Transilvania au trebuit să fie retrase pentru a veni în ajutorul trupelor primejduite din Dobrogea.

În retragere s'a dat o luptă înverşunată pe linia Rasova (lângă Dunăre) - Tuzla (lângă Marea Neagră), unde Bulgarii şi Germanii fură bătuţi rău la Cocargea. Dar şi aici au zădărnicit rodul învingerii Ruşii, cari nu voiau să lupte, aşŕ că însuşi generalul rus porunci să se îndrepteze tunurile contra propriilor săi soldaţi. Aceasta ticăloşie a Ruşilor s'a văzut încă înaintea luptei. Soldaţii ruşi cantonaţi în Cobadân lăsaseră, la plecare contra duşmanului, în casele coloniştilor germani de-acolo partea cea mai mare a muniţiunilor lor, declarând gazdelor că nu mai au poftă de răsboiu.

Duşmanul e bătut şi la Cobadân, aşa că Mackensen, vestitul biruitor al Ruşilor în Polonia, Galiţia, apoi al Sârbilor, îndură întâia înfrângere mare datorită Românilor. Generalul rus nu se învoě însă, ca duşmanul să fie urmărit.

Românii făcură şi o încercare de-a da o lovitură în spatele duşmanului din Dobrogea. După planul generalului Averescu veně o armată română la Dunăre, la Flămânda, aproape de Balta Greacă. O parte mare treců Dunărea în ziua de 1 Octobre, dar începură ploi mari, apele umflate ale Dunării prefăcură malul ei pe o întindere mare într'un lac uriaş. Erŕ ameninţat chiar şi podul. Armata română fu silită să se retragă pe malul românesc.

În ziua când ai noştri treceau la Flămânda pe teritorul bulgăresc, armata româno-rusă din Dobrogea începů şi ea ofensiva contra trupelor bulgare, germane şi turceşti din Dobrogea. luptele au fost zadarnice, căci în toiul lor fură comandate două divizii române să plece pentru apărarea Carpaţilor. În locul diviziilor plecate veně o divizie de Ruşi. Apărarea Dobrogei erŕ acum încredinţată mai mult Ruşilor, cari, ca şi până acum, se băteau rău sau nu se băteau deloc. Zadarnic a fost eroismul românesc, ca înainte de lupta dela Topraisar, unde soldaţii români au cerut să li se aducă steagul în tranşee, ca să joare de nou pe el, că vor muri pentru apărarea pământului românesc. Ei învingeau pe duşmanul uimit de-atâta putere de jertfă, dar alături de ei, Rusul mişel se predŕ Bulgarului sau fugiŕ înapoi. Nu e mirare deci, că duşmanul cuceri Constanţa, iar după ce se retraseră spre Carpaţi diviziile româneşti, unele având numai 3000 soldaţi, regimentele 600 soldati, Ruşti n'au mai arătat nici un interes, ci s'au retras mereu până la Dunăre pe braţul Sf. Gheorghe. Cum se luptau Ruşii ne arată şi ordinul generalului lor Zaharoff, care înlocuise pe cel beţiv de mai înainte. El ziceŕ la 30 Octobre:

"Poruncesc: Fuga ruşinoasă să înceteze numai decât. Am fost trimişi aici, dacă nu să învingem, dar cel puţin să luptăm, iar nu să ne întrecem la fugă. Am luat măsuri, ca mitralierele şi tunurile să tragă în fugari. Ofiţerii, cari nu-şi vor face datoria, vor fi trimişi înaintea curţii marţiale".
Astfel erau soldaţii trimtşi de Rusia cea mare, aliata noastră, ca să ne ajute contra Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei!

Năvălirea Bulgarilor în Dobrogea nu s'a deosebit cu nimic de năvălirile Tătarilor, nici de ale Bulgarilor şi Ungurilor, când au venit întâiu în Europa. Case arse, femei, fete şi băieţi necinstiţi, bătrâni şi tineri schingiuiţi şi omorâţi, muzee arse şi jefuite şi un jaf general, cum nu s'a mai pomenit. (Citeşte cele tipărite jos pe pagină la semnul [4]. Ţăranii români din Dobrogea, mulţi urmaşi de Ardeleni colonizaţi acolo, erau oameni înstăriţi, cu mobile în casă, cu rosturi, de cari nici nu visaseră Bulgarii în ţara lor. Totul au furat, iar ce n'au putut duce au spart, ars. Nu e mirare, că chiar între Germani, aliaţii lor, se găsiau mulţi, nesălbătăciţi de răsboiu, cari vorbind de Bulgari nu le ziceau pe nume, ci porci (Schweine).

În luptele din Dobrogea, mai ales tovărăşia Ruşilor a fost nenorocirea noastră.

Apărarea Carpaţilor. Retragerea pe frontul Moldovei.

Armatele române din Ardeal fuseseră silite să se retragă pe culmile Carpaţilor, graniţa între România veche liberă şi între România robită, după ce multe divizii, biruitoare în Ardeal, alergaseră să apere Dobrogea de invaziunea duşmanului. În munţi urmează acum atacurile tot mai înteţite ale armatelor germane şi austro-ungare, ca să răsbată peste Carpaţi în România veche, să o silească să depună armele şi apoi să jefuească ţara pentru a scăpŕ de foame o parte a poporaţiunii din Germania şi Austria.

Apărându-şi graniţa veche, Românii au dat o nouă dovadă de dragostea lor de patrie, şi dacă n'au reuşit, cu toate jertfele aduse vitejeşte, vina a fost a frontului din seamă afară de întins, a lipsei de căi ferate potrivite dealungul Carpaţilor şi a lipsei de artilerie la fel cu a duşmanului.

În contra armatei a IV-a române, aşezate în Carpaţii dintre Moldova şi Ardeal, s'au dat lupte grele în munţi şi trecători. Pe muntele Ţipcheş, Românii atacară în chiote furioase şi numai cu baioneta. Nu mai aveau timp de încărcat. Duşmanii, cari scapă, fug buimăciţi. Tot aşa e respinsă divizia austro-ungară care a încercat să răsbească pe valea Trotuşului. Pe valea Uzului, Românii fac atacul cântând "La arme" şi bat altă divizie austro-ungară. Tot aşa păţesc duşmanii la trecătoarea Oituzului, unde au sângerat mulţi Români, mai ales din regimente moldoveneşti.

Încercările de-a răsbate în România spre Răsărit n-au reuşit. Duşmanul şi-a strâns deci toate puterile pentru a răsbate prin Carpaţii din Sudul Ardealului.

Comandantul german hotărî să încerce cu mai multă putere răsbaterea prin munţii Branului, căci pe acolo erŕ cel mai scurt drum spre capitala Bucureşti. Cu apărarea acestei linii fu însărcinat generalul Averescu, care, pe lângă părţi din armata a II-a dela Braşov, mai comandŕ şi patru divizii luate de pe frontul dobrogean. Prin surprindere, trupele germane trecând pe la Bran ocupă Rucărul, unde ajunseră conduşi de Saşi şi Germani, cari trăiseră în România, înainte de răsboiu, ani de zile cutreerând vara munţii. În al doilea atac îndreptat în direcţia Câmpulungului, armata germană e însă bătută. Tot un German - deci duşman - laudă cu prilejul acestor lupte pe soldaţii români spunând despre ei: "Se apără cu disperare; pentru fiecare metru pătrat din preţioasele lor plaiuri luptă cu o îndărătnicie surprinzătoare. Sunt oameni iscusiţi şi ceeace le lipseşte ca educaţie militară, înlocuesc prin agerime de minte miraculoasă".

Odată cu luptele din trecătoarea Branului începură şi luptele la trecătoarea Predealului. Cu tot potopul nimicitor al artileriei germane şi austro-ungare, care sdrobě cu totul Predealul, acesta nu putů fi cuprins de duşman decât după zece zile de lupte, la 23 Octobre. O mână de oameni, cu o singură mitralieră, apără gara până la cel din urmă glonte de mitralieră, până la cea din urmă viaţă de om.

Nici încercările duşmanului de-a răsbate spre Bucureşti prin trecătoarea Bratocei şi a Buzăului nu au reuşit. Adevărat e că şi aici frontul românesc a fost împins, ca şi la Bran şi Predeal, cu ajutorul artileriei germane cu câţiva chilometri înapoi, dar aici s'a lovit de nou de stânca formată de piepturile soldaţilor români.

Urmă acum încercarea de-a sparge drum pe valea Oltului. Duşmanul fu însă bătut îndeosebi în luptele de pe valea Topologului. Cu prilejul acestor lupte fu rănit de moarte generalul Praporgescu, fost absolvent de şcoală normală. Înainte de-a închide ochii pentru totdeauna, zise cătră ofiţerii, cari îl încunjurau: "Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda". Cu toată biruinţa Românilor, frontul prea lung şi în zigzaguri silě pe comandantul român să se retragă spre Miazăzi, pe un front mai scurt.

Văzând, că pe drumurile mai scurte nu pot ajunge la Bucureşti, fiind opriţi pretutindeni, comandamentul german hotărî să încerce drumul cel lung pătrunzând pe valea Jiului.

La 23 Octobre, duşmanul începe atacul pe toată linia, cu trupe de Bavarezi, cei mai mulţi oameni oţeliţi dela munte, şi cu artileria bună, de care dispuneŕ. După cele dintâi lupte, ai noştri sunt siliţi să se retragă faţă de trupele îndoit de mari ale duşmanului. Generalul Drăgălină, Bănăţean de origină, e rănit şi moare din cauza rănilor neîngrijite la vreme în Bucureşti.

În ziua de 27 Octobre începe lupta cea mare dela Jiu. Duşmanii atacă cu furie, dar au pierderi mari atât spre Răsărit, cât şi spre Apus. O coloană de Bavarezi (ceteşte cele tipărite jos pe pagină la semnul[5] se strecoară până la podul de peste Jiu al oraşului Târgu-Jiu. Locuitorii îl simţesc şi toţi, orăşeni şi plugari, femei şi copii, aleargă la pod. Elevii cercetaşi ai liceului iau armele răniţilor din spital şi aleargă şi ei la locul cu primejdia. Aici, aşezaţi dealungul digului dela pod, trag cu toţii în duşman. Cercetaşii mai mici, urcaţi în copaci, vestesc mişcările duşmanului, femeile oltence aduc muniţiuni şi încurajează pe bărbaţi. Bauarezii sunt alungaţi dela pod. Trei zile a ţinut lupta, duşmanul e silit să se retragă, aşa că Românii câştigă a doua învingere mare contra trupelor comandate de Falkenhayn (cea dintâiu învingere mare a fost la Oituz).

La 10 Noemvrie, duşmanul făcu o nouă încercare de a răzbate pe la Oituz în Moldova, dar şi de data aceasta fu respins. Tot fără rezultat au rămas atacurile la trecătoarea Bratocei şi a Buzeului. Pe valea Prahovei, Românii fură siliţi să se retragă (la 28 Novembre) spre Târgovişte, dar numai după 45 de zile de lupte eroice şi după ce duşmanul răsbise pe Jiu şi pe Olt şi trecuse dinspre Miazăzi Dunărea (Citeşte cele tipărite jos pe pagină la semnul[6].

Pe Olt, după o rezistenţă de aproape două luni, trupele române au fost măcinate de atacurile unui duşman mult mai puternic din cauza numărului cu mult mai mare şi din cauza armamentului lui superior celui românesc. La finele lui Novembre rămăşiţele armatei române dela Olt se retraseră spre Răsărit pentru a se întâlně cu camarazii români din armata a doua. (Citeşte cele tipărite jos pe pagină la semnul[7].

La 11 Novembre, Germanii începură cu 4 divizii noul atac pe Jiu, după ce o parte din trupele noastre de-aici plecaseră în ajutorul armatei de pe Olt. De data aceasta ei rupseră frontul român pe un loc, unde apărarea o făceŕ o jumătate de divizie română, aşa că putură înaintŕ spre Târgu-Jiu. În ajutorul Românilor mai aveau să vină trei batalioane dela Cerna (de dincolo de Turnu Severin) şi un batalion şi trei escadroane de cavalerie dela Olt. Acestea n'au putut răzbate la Jiu, având în drum lupte grele cu duşmanul. O divizie întreagă, pornită tot în ajutor de dincolo de Olt, a întârziat deraind trenul, care o aduceŕ, între Piteşti şi Slatina. Luptele date de Români pe Jiu au fost crâncene ca şi ale strămoşilor noştri daci, când aceştia au luptat contra armatelor romane conduse de Traian. Fără teamă de moarte, câte o mână de soldaţi români se apărau şi atacau cu îndârjire. Un batolion din regimentul 15 Războeni (Moldova) se apără cu furie o zi întreagă şi noaptea următoare până cătră ziuă contra unui regiment de Bavarezi. Dintre Români n'a mai rămas nici unul în picioare. Pilde de acestea au fost multe, dar au fost zadarnice faţă de mulţimea duşmanilor. "Câmpurile, dealurile şi pădurile înzăpezite erau presărate de cadavrele eroicilor apărători şi de mulţimea răniţilor, cari au fost lăsaţi de duşmanul nemilos să moară după zile de chinuri şi de neîngrijire".

Oltenia, cuib de viteji, erŕ acum în mâna duşmanilor. Aceştia trecură, întimpinând mereu împotrivirea furioasă a Românului, şi Oltul. În dosul duşmanului mai rămăsese un grup românesc de armată, numit "grupul Cerna". Acesta încercă să răsbată printre duşmani spre Olt, pentruca trecându-l să se împreune cu celelalte trupe româneşti. După lupte grele, cea dintâiu la Turnu-Severin, grupul Cerna ajunse la Olt. Trecerea peste râu nu era cu putinţă, căci valurile erau umflate, iar podurile erau în mâna duşmanului. Unul singur, rupt la mijloc, nu erŕ păzit. Se hotăreşte repararea lui. Dar nici aceasta nu mai putea fi de folos, căci duşmanul, care într'aceea trecuse Dunărea dinspre Bulgaria; trimisese trupe şi înspre Olt. În satul Tia-mare, unde se strânseseră cele din urmă rămăşiţe ale grupului Cerna, ele se apărară cu îndârjire până ce văzură, că sunt încunjurate de toate părţile de trupe duşmane numeroase. Mai încercară odată să rupă brâul de foc al duşmanului, dar înzadar. Atunci luară steagul regimenlului (17 Mehedinţi), ofiţeri şi soldati îşi fac cruce şi-l sărută, apoi îl ard. Pe urmă ridică steagul alb. Prin satele vecine, în cari mai erau rămăşite din grupul Cerna, ofiţerii şi soldaţii şi-au rupt săbiile şi carabinele, au distrus cele câteva tunuri, au împuşcat caii, iar din fărămăturile armelor, ale carălor şi ale cadavrelor au făcut movile, cărora le-au dat foc. Vitejia Românului a fost recunoscută şi de astădată de Germani, căci unul scriŕ la 30 Dec.: "... Toate acestea nu ne pot împedeca să recunoaştem, deopotrivă cu cei mai buni militari ai noştri, că purtarea Românilor dela Orşova şi peste tot a întregei armate româneşti dela 1916 merită toată admiraţia, chiar în asămânare cu ceilalţi aliaţi al lor". (Citeşte cele tipărite jos pe pagină la semnul[8].

Într'aceea o armată duşmană compusă din Germani, Bulgari, Turci şi Austro-Ungari trecuse la 23 Novembre Dunărea pela Zimnicea. Paza Dunării de partea noastră erŕ slabă, fiind trupe puţine. Aripa bulgară treců spre Giurgiu, după ce-l bombardaseră în mod sălbatic timp de 2 zile de pe malul bulgăresc, apoi intrară în oraş, pustiiră casele, scoaseră fereştrile şi uşile şi trecură cu toată prada în Bulgaria. Apoi, ca să pună vârf sălbătăciei lor barbare, aşezară paie stropite cu petrol în casele golite şi le deteră foc.

Din toate părţile se strânseră acum trupe duşmane în câmpia cea mare străbătută de râurile Neajlov şi Argeş, ca să atace Bucureştii. La lupta aceasta, care a ţinut patru zile, au luat parte 16˝ divizii duşmane şi 13˝ divizii româneşti. Cele mai multe divizii româneşti aveau numai jumătate din oamenii lor (divizia a 18 a aveŕ numai patru batalioane şi două escadroane!), căci fuseseră mereu în lupte, cari le-au dijmuit. În ajutorul Românilor mai aveŕ să vină şi o divizie rusească.

Şi în lupta dela Argeş, trupele române au dat dovadă de eroism: o divizie germană a fost sfărâmată aproape întreagă. Dar duşmanul izbuteşte să prindă un automobil român în care erau doi ofiţeri români cu planurile secrete ale luptei; un general român (de origine germană) s'a retras din luptă cu trupele lui, înlesnind pe duşman să ne poata atacŕ şi în coastă, iar Ruşii sosiţi nu au vrut să lupte. De altminteri Ruşii şi în Dobrogea, unde ajunseseră să aibă patru corpuri de armată şi câteva divizii de cavalerie, precum şi artileria trebuincioasă, s'au retras în faţa Bulgarilor, trecând în Basarabia.

Lupta dela Argeş a fost pierdută pentru noi şi a urmat retragerea armatei spre Moldova, unde aveŕ să formeze pe râul Siret şi în Carpaţii Moldovei frontul de fer, de care s'au spart în anul 1917 toate atacurile vrăşmaşilor. Şi puţinele trupe rămase pe valea Prahovei, apoi a Buzăului, se retraseră spre Moldova; dupăce au stricat toate sondele şi celelalte instalaţiuni din ţinuturile, în cari se scoteŕ petrol. Deodată cu retragerea militară s'au refugiat în Moldova şi multe familii, din oraşe şi din sate, precum şi Românii refugiaţi din Ardeal.

Şi în cursul retragerii s'au dat lupte grele, dintre cari cea mai mare a fost la Râmnicul-Sărat (dela 22-27 Decembre), unde duşmanul aveŕ 17 divizii. Nici aici Ruşii nu şi-au făcut datoria, mai ales diviziile lor de cavalerie, cari se retrăgeau mereu fără veste şi fără rândueală. În timpul retragerii, Ruşii s'au purtat la noi ca în ţară duşmană jefuind fără milă satele româneşti.

În 6 Decembre, trupe germane intrară în Bucureşti, primite cu flori de străinii, cari până în ajun fuseseră arestaţi ca ostatici (zălog) de autorităţile române. Erau foarte multe femei, foste cântăreţe şi de cele de prin localuri de perzanie. Numai a doua zi au lăsat Germanii şi o companie bulgară să intre în oraş, deasemeni trupe austro-ungare.

România până la Siret căzu cu totul pradă năvălitorilor. Pe când Bulgarii au rămas sălbaticii, cari prădau, dar şi mai mult nimiciau tot pe ce puteau pune mâna, cari omorau pe mamele ce-şi apărau ficele, băieţii de murdărirea lor, cari necinstiau sfintele altare spurcându-se în ele, - Germanii, şi unde au fost lăsaţi şi Austro-Ungarii, au organizat jefuirea ţării şi cu chitanţe chiar. Au luat tot: haine, rufe, trăsuri etc., dar îndeosebi animale de casă, mari şi mici, poame, cereale - tot! Au cărat chiar şi vagoane cu pământ gras din câmpia României. Trenuri lungi plecau zilnic încărcate spre Germania cu toate bunătăţile pământului bogat al României.

Mari erau neînţelegerile pentru pradă între Germani şi Austriaci, aceştia (nu şi Ungurii) tot aşŕ de flămânzi.

În Germania ajunseseră, în 1917 şi 1918, mulţi să mânânce mămăliga (budincă îi ziceau ei) făcută din mălaiul românesc aproape ca şi noi şi nu arareori rugau soldaţi germani pe câte un Român să le spună, cum se face mămăliga bună, ca să scrie acasă. Românii la oraşe primiau de-ale mâncării numai în porţiuni mici, iar în 1918, vara, ajunseseră mulţi pe la sate de găteau pentru mâncare burueni şi pleavă măturată din coşurile golite de duşman. Boale grele: febra tifoidă (lingoarea), tifosul exantematic, apoi şi pelagra (jupueala) provenită din porumb stricat şi hrană neîndestulitoare secerau populaţia românească, dar cereau numeroase jertfe şi dintre năvălitori. Ofiţeri şi slujbaşi germani îşi aduceau familiile în teritorul ocupat, ca să scape de foame şi să se mai sature odată. Tineri de 16-17 ani, recrutaţi de formă înainte de vreme, erau aduşi în 1918, în teritorul ocupat, ca să-i scape de ofticarea produsă de foame.

Sute şi mii de cărturari români, mulţi în etate înaintată, au fost arestaţi şi internaţi în tabere, unii trimişi chiar în Bulgaria.

Dar precum a biruit soldatul român foamea şi gerul, goliciunea şi maşinile nimicitoare de viaţă fără să-şi peardă curajul în biruinţa dreptăţii, tot aşa a ştiut să îndure şi populaţia civilă greutăţile cele mari, sigură fiind, că ziua liberării are să vie.

Ocuparea Bucureştilor şi retragerea trupelor noastre pe frontul Moldovei puse capăt părţii întâiu a răsboiului pentru întregirea neamului.

Refacerea. Răsboiul din 1917.

Un milion şi jumătate de militari şi civili refugiaţi din teritoriul ocupat se adăpostiră în Moldova, în şase judeţe mai îndepărtate de linia frontului. La aceştia se adauseră mulţimea de aproape un milion de Ruşi, cari goliseră de mai înainte depozitele de alimente. Prin o muncă supraomenească, autorităţile româneşti reuşiră să facă rânduială în haosul acesta, ajutate şi de firea Românului, care se mulţumeşte, la nevoie, cu puţin. De n'ar fi fost Ruşii lacomi şi hrăpăreţi şi dacă n'ar fi lipsit medicamentele, starea refugiaţilor şi a populaţiei întregi nu ar fi fost atât de grea. Dar lipsa de medicamente, apoi înghesuiala cea mare, necurăţenia şi slăbirea trupească a celor nutriţi rău a făcut, de grozava boală a tifosului exantematic s'a întins cu furie ucizând mai mulţi oameni decât gloanţele duşmanului în zece bătălii. Au fost sate, în cari au perit toţi locuitorii; din regim. 5 Roşiori n'a rămas aproape nici un soldat, aşa că alte regimente primiră caii spre îngrijire. Nu e mirare, că o parte a populaţiei civile, mai ales refugiaţii, cuprinşi de disperare, voiŕ să se refugieze în Rusia. Şi Ruşii contribuiau la producerea acestei stări sufleteşti jalnice, cerând ca Familia Regală, Parlamentul român şi armata să treacă în Rusia. Dar nici mândrul nostru Rege, nici mândra noastră Regină Maria, nici guvernul în frunte cu Ion I. C. Brătianu, nici armata (ceteşte cele tipărite jos la semnul [9] nici civilii cei mulţi nu voiră să audă de părăsirea pământului românesc. Toţi erau hotărîţi, nu numai să apere până la ultima picătură de sânge frontul cel nou, ci crezând tare în biruinţa Românului să pornească pentru cucerirea de nou a teritorului spurcat de stăpânirea năvălitorilor barbari şi apoi iarăşi pentru liberarea Ardealului.

Mult ne-a ajutat la refacerea cea nouă sosirea armamentului celui nou, venit dela aliaţii noştri din Apusul Europei, şi misiunea franceză, compusă din 289 ofiţeri, 37 piloţi de avioane, 88 medici, farmacişti şi veterinari şi 1150 subofiţeri, toţi dintre cei mai aleşi ai armatei franceze, în frunte cu generalul Berthelot, "taica Bertălău", cum îi ziceau soldaţii noştri. Ofiţerii şi subofiţerii francezi fură împărţiţi pela regimentele româneşti, ca să înveţe pe ai noştri mănuirea armelor celor nouă. Şi soldaţii noştri căpătară acum căşti de oţel, câte opt mitraliere de companie şi multe granate, acestea devenind arma cea mai plăcută a Românului obişnuit de mic să arunce cu pietri. Se aduseră şi măşti contpa gazelor asfixiante (înecătoare). Ofiţerii francezi se mirau de puterea de răbdare a soldaţilor români şi de mintea lor sclipitoare, apoi de ascultarea lor. Mulţi Francezi ziceau, că de'ar aveŕ soldaţii Francezi şi răbdarea şi firea ascultătoare a soldatului român ar cuceri lumea cu ei. Toţi ofiţerii francezi şi-au luat ordonanţe româneşti, ca să înveţe cât mai curând româneşte.

Soldaţii noştri ardeau de nerăbdare să înceapă din nou lupta. La aceasta îi îndemnŕ nu numai înarmarea cea nouă, nu numai mândria de Român, nu numai dorul multora după cei iubiţi rămaşi în teritoriul ocupat, dar şi cuvântul Marelui nostru Rege Ferdinand, care le-a spus:

..."Vouă, fiilor de ţărani, cari aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v'aţi născut, unde aţi crescut, vă spun, Eu, Regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de-a stăpâně într'o măsură mai largă pământul, pe care v'aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu regele vostru, voiu fi întâiul a da pildă. (Ceteşte cele tipărite jos pe pagină la semnul [10]. Vi se va da şi o largă participare la trebile Statului..."
În vara anului 1917, pregătirile erau făcute şi se hotărî începerea ofensivei la Nămoloasa, în partea frontului dinspre Dunăre. Din 23-25 Iuniu, artileria noastră bombardă poziţiile duşmane având să urmeze atacul. Atunci veně ordinul să înceteze orice atac, căci Ruşii, ticăloşiţi cu totul de învăţăturile agenţilor bolşevici începuseră în Galiţia şi Polonia să-şi omoare ofiţerii şi să fugă din faţa trupelor germane şi austro-ungare. Înfrângerea duşmanului erŕ ca şi sigură la Nămoloasa, dar o zădărnicě aliatul nostru rus (Citeşte cele tipărite jos pe pagină la semnul *[11].

La 22 Iuliu, cu o zi înainte de începerea bombardamentului dela Nămoloasa, luară Românii şi o altă ofensivă, cu lupte grele îndelungate (dela 22 Iuliu la 1 August 1927), la Mărăşti, în judeţul Putna. Încă dela 7 Iuliu, generalul Averescu îndemnŕ pe soldaţi, acum pregătiţi şi bine înarmaţi să-şi încordeze toate puterile, căci e vorba de "izgonirea cotropitorului din căminurile noastre".

În după amiaza zilei de 22 Iuliu, artileria noastră începů să verse foc din tunuri, tot aşŕ în ziua de 23 şi în noaptea de 23 şi 24. La ciasul patru dimineaţa, soldaţii români aşteptau, tupilaţi nu departe de tranşeele duşmane, până la cari se strecuraseră neobservaţi, semnalul de atac. Se dă semnalul, ai noştri sar spre tranşeele germane, apoi în ele. Duşmanii cad trăzniţi de granate sau pironiţi în baionete; ceice scapă la asaltul întâiu ridică mânile şi strigă: pardon! Dealul Mărăştilor erŕ în mâna noastră. Tot aşŕ satul Mărăşti, întărit de Germani ca o cetate, apoi dealul Mănăstioara. Pretutindeni o pradă bogată de prizonieri. tunuri, muniţiuni. Frontul german erŕ spart, Germanii în retragere generală, dar nu în marş, ci fugind iepureşte. Românii după ei ocupând tranşee şi alte întărituri şi întinzându-şi frontul adânc în poziţiile germane. Dar şi acum vine ordinul, care stângeniŕ înaintarea victorioasă: Ştirea despre înfrângerea şi deatrăbălarea Ruşilor în Polonia şi înaintarea înspre Rusia a armatelor austro-ungare şi germane, cari ne-ar fi putut luŕ, la Miazănoapte, de pela spate, avů drept urmare oprirea înaintării noastre. Veni însă un nou ordin, că se poate încercŕ o nouă urmărire a duşmanului. Trupele române înaintează de nou în munţi, cuceresc culme după culme. Apoi iar se opriră. Căci şi în armata rusă, din nenorocire numeroasă pe pământul nostru, fără să ne fi fost de vr'un folos, se arătau tot mai mult semnele destrăbălării bolşevice. Armata română nu mai puteŕ luŕ ea ofensiva, căci trebuiŕ să se aştepte din moment în moment la nevoia de a-şi îndreptŕ arma şi contra Rusului trădător.

Duşmanul, neurmărit de noi, se reculese. Comandantul armatei germane strânse cetele fugare şi aduse trupe nouă, numeroase, ca să încerce el acum să spargă frontul românesc şi să pătrundă în Moldova, ştiind bine, că de Ruşii de pe frontul românesc nu are a se mai teme. Atacul l-a dat în direcţia Mărăşeşti, Oituz şi Munţii Vrancei.

Duşmanul atacă în ziua de 6 August 1917 frontul Mărăşeşti în partea unde erau aşezati Ruşii. Aceştia pierd, rând pe rând, liniile lor de apărare, fără împotrivire mai serioasă. Spre seară, învingerea Germanilor păreŕ deplină. Vin Românii în ajutorul Ruşilor. Numai cu greu răsbat prin hoardele de fugari ruşi. Puhoiul german e oprit, soldaţii români din regimentul 32 Mircea lapădă bluzele, aruncă de pe cap căştile de metal şi se reped la lupta cu baioneta, băgând groaza în duşman, cu toatecă Ruşii fug mereu. Germanii şi aliaţii lor atăcau mereu părţile de front date Ruşilor spre apărare, sperând să pătrundă cu uşurinţă prin golurile făcute şi să ajungă în spatele Românilor. Dar golurile le umplu Românii şi cu toate că numărul lor e prea mic faţă de al năvălitorilor, duşmanul e ţinut pe loc, armata română porneşte ea la ofensivă.

Grănicerul Muşat.

După ce un şrapnel îi retezase mâna stângă din sus de cot, a stat în spital de s'a vindecat, apoi a alergat iară pe front ca să arunce cu granate în duşman.Când credeau Germanii mai cu tărie, că au răzbit şi pot lua pe Români de pe la spate, se pomeniau în locurile părăsite de Ruşi cu zidul format din piepturile Românilor. Atacurile acestora sunt conduse pe alocuri de ofiţeri francezi, dupăce ofiţerii români căzuseră străpunşi de gloanţe. Luptele au fost atât de crâncene, încât unele regimente de-ale noastre rămân numai cu câte 200 de oameni teafări! Iar când în luptele grele dela Panciu (10-12 August) un general rus voiŕ să se retragă din faţa duşmanului, generalul român Eremia Grigorescu, un adevărat erou din poveşti, nu se învoě şi urmând hotărârii lui din toate luptele "pe aici nu se trece!" contra-atacă el pe duşman şi-l respinge. Dar cu ce jertfe! Căpitanul Grigore Ignat primise ordinul să oprească, cu compania lui de mitraliere, într'un loc anumit înaintarea duşmanilor. Valuri vin aceştia, rânduri întregi dintre ei cad la pământ, dar şi dintre ai noştri cad mereu. Mai rămăseseră numai câţiva, între ei şi căpitanul. El însuşi trage cu mitraliera până când cade străpuns de zeci de baionete, dar îmbrăţişându-şi în momentul morţii mitraliera.

Luptele dela Mărăşeşti ţinură 14 zile şi duşmanul fu oprit pe loc. Generalul german Morgen scrie într'o carte a lui: "Împotrivirea Românilor a fost neobişnuit de dârză şi s'a arătat prin 61 de contra-atacuri (numai pe frontul corpului I. de armată). Ele au fost făcute mai ales cu baioneta, ceeace a pricinuit Germanilor pierderi mari".

Lupte grele s'au dat, dela 8 la 22 August 1917 şi în partea Oituzului, deodată cu cele dela Mărăşeşti. Şi aici greutăţile sunt uriaşe, dar şi aici duşmanul e ţinut pe loc, iar dacă frontul român a fost retras cu câţiva chilometri, aceasta s'a făcut pentru scurtarea lui. Căci la aripa dreaptă a frontului românesc erau Ruşii şi aceştia în curând n'au vrut să mai lupte.

În Munţii Vrancei, luptele au continuat până la 11 Septembre. Într'una din luptele dela Muncele a căzut, rănită mortal, Ecaterina Todoroiu, fata dela Jiu. (Citeşte cele tipărite jos pe pagină la semnul *.)[12]

În tot timpul luptelor de pe frontul Moldovei, Regele nostru erŕ mereu printre soldaţii lui, iar Regina Maria mângăiŕ răniţii şi bolnavii din spitaluri, dar cercetŕ pe soldaţi şi în tranşee.

A mai urmat un răsboiu contra hoardelor formate de soldaţii ruşi, cari se retrăgeau arzând, jefuind, omorând spre Prut. Ţara a scăpat în sfârşit de ei.

Luptele din vara anului 1917 i-au dovedit comandantului armatelor germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti năvălite în România, că într'adevăr pe aici nu se mai trece! Iar dacă străvechea vitejie moştenită dela strămoşii noştri, dela Daci, plămădită cu a celorlalţi strămoşi, Romanii, şi rămasă pentru totdeauna în sufletul Românului, nu a reuşit să alunge pe duşman atunci de pe pământul sfânt al României, cauza a fost trădarea Ruşilor.

Regina noastră Maria cercetează pe soldaţi în tranşee

Basarabia. Pacea dela Bucureşti.

Rusia a fost totdeauna stăpânită de tirani. Pe ceice se împotriviau şi cereau drepturi, fie şi mai puţine, îi aruncau în temniţe, îi trimiteau în exil în Siberia, pe mulţi îi spânzurau. În 1917, aţâţătorii au pătruns printre soldaţii ruşi îndemnându-i să nu mai lupte, ci să vină înapoi acasă, să alunge domniile, apoi să iee averile celorce au şi să trăească lume albă. Ruşii cari sunt partea cea mai mare oameni lipsiţi de carte, beţivi şi sălbatici când li-se răscolesc patimile, au ascultat şi în Rusia s'a produs o revoluţie mare numită a bolşevicilor şi condusă mai ales de Jidovi.

Ameţeala bolşevică a trecut şi în Basarabia, ţară românească răpită mişeleşte de Ruşi în anul 1812 din Moldova. Cu toate că stăpânirtle ruseşti au îngrămădit acolo, dela 1812 încoace, fel şi fel de venetici: Ruşi, Ruteni sau Ucrainieni, Germani, Bulgari şi din seamă afară mulţi Jidovi, majoritatea locuitorilor a rămas românească.

Românii au dovedit şi în Basarabia, că cu toate că au fost opriţi în timpul stăpânirii ruseşti să se cultive, vechea cultură sufletească a Românului le-a rămas. Căci nu s'au dedat la jafuri şi la omoruri, ca cei din Rusia. Poporul şi-a ales un Sfat al ţării şi a declarat Basarabia republică moldovenească independentă de Rusia. O mulţime de soldaţi ruşi fugiţi de pe frontul românesc, apoi haimanale venite de dincolo de Nistru şi întovărăşite cu tot ce erŕ mai ticălos în Basarabia începură să jefuească pretutindeni. Partidul moldovenesc din Sfatul ţării a cerut ajutorul armatei române. Aceasta a trecut Prutul pe vechiul pământ românesc primită fiind cu toată dragostea de ţăranii români moldoveni, cari se vedeau astfel scăpaţi de jafurile bolşevicilor. Trupele române cuprinseră Basarabia întreagă şi alungară bandele de bolşevici. Acum putů încetŕ şi Republica moldovenească independentă. De aceea Sfatul ţării hotărî la 9 Aprilie 1918, că "Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... De azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România". Mare a fost bucuria în toate sufletele româneşti, că cel puţin în parte România a putut fi reîntregită.

Mult a contribuit la întărirea sentimentului naţional al Românilor din Basarabia şi propaganda culturală a cărturarilor ardeleni şi bucovineni, refugiaţi acolo. Aici au scos o gazetă numită întâiu Ardealul, apoi România Nouă. Au ţinut şi conferenţe multe şi au lucrat cu deosebită râvnă pentru întărirea învăţământului naţional în şcoalele din Basarabia.

*

Într'aceea guvernul românesc a fost silit să înceapă tratative de pace cu duşmanul nebiruitor, ale cărui armate intraseră şi în Ucraina, dincolo de Nistrul românesc, se aflau şi la Nordul şi la Sudul Moldovei, Eram deci încunjuraţi de toate părţile. Numai hotărârea de-a face să Piară tot neamul românesc între Siret şi Nistru ar fi putut împedecŕ pe Regele Ferdinand dela încheierea păcii celei grele. Aceasta nu se putea însă mai ales că de pe frontul dela Apus, unde veniseră şi trupe americane, în cari erau şi multi Români ardeleni emigraţi la America, se vedea apropierea înfrângerii germane. Pe de altă parte, încheierea păcii cu România li-se păreŕ mai importantă decât cea cu Rusia. Între aliaţi erau şi neînţelegeri mari în privinţa condiţiunilor de pus României: Austro-Ungaria voiŕ să iee în stăpânire toţi munţii Carpaţi, până jos pe laturea dinspre România veche, pentruca să se asigure contra unui atac viitor al României; Germanii voiau o pace, care să silească România să-i furnizeze timp îndelungat mai ales cereale, vite, petrol, lemne şi alte producte ale ţării, iar România să-şi procure produsele industriale din Germania; Bulgarii cereau Dobrogea întreagă, cu toate că Bulgarii de-acolo sunt venetici aşezaţi numai în veacul al 19-lea printre Românii şi Turcii vechi dobrogeni.

După multe discuţiuni s'a încheiat la 7 Maiu 1918 pacea dela Bucureşti, rămânând România fără coastele munţilor dinspre Miazăzi şi Răsărit şi fără Dobrogea. Aceasta nu o lăsară Bulgariei întreagă, ci numai până la o linie dela Constanţa spre Miazăzi, partea de Meazănoapte având să rămână stăpânită de Austro-Ungaria şi Germania. Abia la 25 Septembre 1918 se învoiră Germania şi Austro-Ungaria să lase Bulgariei Dobrogea întreagă; erŕ însă prea târziu, căci armata bulgară erŕ atunci bătută dejŕ de Francezi şi aceştia înaintau spre Dunăre.

Românii din Ardeal (şi Bucovina) şi răsboiul.

Şi Românii din Ardeal au adus jertfe mari în răsboiul popoarelor isbucnit în 1914. Partea covârşitoare a lor, în număr de 449 mii 800, a servit în armata austro-ungară activă, pe front, iar 34578 au fost la serviciile ajutătoare ale armatei. În felul acesta, dând ascultare legilor patriei lor, stăpânitorii căreia lucrau de veacuri pentru nimicirea Românilor, şi-au făcut datoria, iar vitejia înăscută Românului şi-au dovedit-o pe toate fronturile. O dovadă despre aceasta a fost şi decorarea a peste 44 mii de soldaţi români din armata austro-ungară. Şi desigur, că cei din fruntea armatei nu se grăbiau cu decorarea vitejiei româneşti. Pe fronturile Austro-Ungarlei au căzut morţi 41.739 soldaţi, Români ardeleni, prin spitaluri şi acasă au murit de răni sau de boale 11.275, cu totul 53 mii 71. Valoarea alimentelor, rufăriei ş. a., cu cari au contribuit pentru armată, a fost de 19 milioane 884.169 Lei. Dispăruţi până'n ziua de azi sunt aproape 30 mii, dintre cari cei mai mulţi vor fi perit de sigur tot pe câmpurile de luptă, fără să se ştie unde, sau prin Rusia şi Siberia.

Mare, de mai multe zeci de mii, a fost numărul Românilor ardeleni în Armata română. Erau Ardeleni aşezaţi de mult în vechea Românie primitoare, erau însă şi Ardeleni, aproape 4000, refugiaţi la începerea răsboiului în România, unde au fost apoi mobilizaţi isbucnind răsboiul de întregire a neamului.

Tristă a fost soartea Românilor ardeleni dupăce a intrat România în răsboiu. Aproape 2000 din fruntaşii lor, între cari mulţi preoţi, au fost arestaţi şi internaţi, unii departe în Ţara Ungurească, cu toate că nu li s'a putut dovedě nici o vină. Sute dintre ei au fost chinuiţi în temniţele Clujului, unii au murit în urma acestor chinuri. Când treceau pe stradele oraşelor mai mari, ca Sibiul şi Clujul, erau huiduiţi şi scuipaţi de veneticii pripăşiţi pe pământul românesc, ceeace păţiau şi soldaţii prizonieri români, plimbaţi, aceiaşi, de mai multeori pe strade. La împărţirea făinei şi a altor alimente la oraşe, femeile române ai căror bărbaţi sau ficiori luptau pe frontul italian, rusesc sau macedonean, unii chiar pe cel francez, sau căzuseră chiar morţi pe-acolo, erau batjocorite şi împinse înapoi. La rechiziţii Românilor li se luau cele mai multe vite şi cereale, la munci de şosele sau pentru marii proprietari unguri tot mai numai ei trebuiau să muncească. După ce a fost respinsă armata românească, străinii le spuneau Românilor, că deacum înainte nu vor mai prinde boi în jug, ci Români. Guvernul unguresc din Budapesta oprě cu străşnicie să mai poată cumpărŕ vr'un Român pământ, fie la sate, fie la oreşe, fie tot dela Român, fie dela străin. În satele delungul graniţei vechi fură maghiarizate toate şcoalele româneşti. Se făceau şi pregătiri mari pentru a colonizŕ printre Români şi mai mulţi străini, cari să-i copleşească cu timpul.

Iacă ce i-ar fi aşteptat pe Românii din Ardeal, dacă nu se făceŕ unirea tuturor Românilor!

Prin aceleaşi chinuri au trecut şi Românii din Bucovina, unde, într'altele, mulţi au fost spânzuraţi, fără vină dovedită, de Fischer, comandantul jandarmeriei. Pentru serviciile lui de hoher, guvernul din Viena l-a avansat la rangul de general.

*

Printre multele sute de mii de soldaţi austro-ungari căzuţi prisonieri la Ruşi erau şi mulţi Români ardeleni şi bucovineni. Aceştia au cerut încă din 1916 dela autorităţile ruseşti voie să se formeze în legiuni de voluntari români şi să lupte în armata română contra duşmanilor României. La sfârşitul lunii Decembre 1916 s'a construit la Darniţa, lângă marele oraş rus Chieff, o tabără mare, în care au fost aduşi 250 ofiţeri şi 1200 gradaţi. Aici scoteau o gazetă numită "România-mare", care făceŕ propagandă naţională reuşită printre prisonierii români din Rusia.

Urmŕ acum să fie vestiţi prisonierii români din tot cuprinsul Rusiei. La strângerea unui număr mai mare de voluntari ardeleni se împotriviŕ însă şi guvernul rusesc, dar se împotriviau şi marii proprietari ruşi şi cei cu fabrici, la cari lucrau prizonierii. Cu toate acestea, în Novembre 1927, corpul voluntarilor ardeleni se compuneŕ din 374 ofiţeri şi 8261 soldaţi, iar 22 ofiţeri şi 1460 soldaţi rămaseră în Rusia spre a face serviciul de pază la depozitele militare ale armatei române. Alţi 2000, fiind prea departe de România, s'au strecurat, încetul cu încetul, spre Chişinău şi Iaşi.

Batalioanele voluntarilor ardeleni şi bucovineni au fost primite cu căldură mare în Chişinău, capitala Basarabiei, unde înflăcăratul Român basarabean Murafa le-a dat un steag naţional cu inscripţia "Libertate sau moarte" şi i-a îndemnat să-l înfigă pe turnul cetăţii dela Alba-Iulia.

Regele Ferdinand stă de vorbă cu voluntari ardeleni în Iaşi.

Tot aşa de călduroasă a fost primirea în Iaşi, unde se afla Regele, care primind jurământul de credinţă al voluntarilor i-a salutat ca pe cei dintâi soli al unirii neamului şi le-a zis:

"Pe voi, Regele, căruia i-aţi jurat Credinţă, vă priveşte cu dragoste şi cu încredere, căci în sosirea voastră salută chesăşia cea mai puternică, că visul atâtor veacuri se va înfăptuě, că dorul unui neam, însfârşit, se va împlině!"

Corpul voluntarilor ardeleni a luat apoi parte la luptele pentru desarmarea şi alungarea Ruşilor bolşevici din România veche şi la ocuparea Basarabiei.

Strângerea altor voluntari ardeleni a încetat în Rusia Europeană, căci guvernul bolşevic nu mai îngăduiŕ aşa ceva.

Un alt corp de voluntari români ardeleni s'a format în Siberia, unde au avut şi ajutorul aliaţilor noştri cehoslovaci. Şi voluntarii din Siberia au scos o gazetă, Neamul Românesc, - şi ei doriau să ajungă pe frontul românesc, dar n'a mai fost cu putinţă să pătrundă peste Siberia şi Rusia până la graniţa de Răsărit a României. Au luptat însă vitejeşte contra hoardelor bolşevice, dupăce porniseră spre Răsărit, ca să ajungă în portul Vladivostoc. Abia în primăvara anului 1920 au putut ajunge la portul dorit, unde jurând din nou credinţă Regelui României, acum întregite, au plecat pe vapoară spre patria dorită.

O legiune de Români ardeleni s'a format şi în Italia.

Împlinirea întregirii neamului.

Duşmanii înfrânţi pe frontul de Miazăzi şi Apus.

La 15 Septembre 1918, armata franceză sparge frontul din Macedonia ţinut mai ales de Bulgari, dar şi de trupe Austro-Ungare şi turceşti, Bulgarii se retrag fugind, aşa că armata franceză înaintează cu mare repezeală spre Dunăre. Din Albania şi Serbia fuge şi armata austro-ungară, aşa că Francezii sunt curând aproape de Dunăre. Bulgarii se grăbesc să încheie armistiţiu cu Francezii, regele Bulgariei şi câţiva miniştri bulgari fug în Germania, pe care o slujiseră. Şi Turcia se declară învinsă.

La 5 Octobre 1918, Austro-Ungaria şi Germania cer dela Wilson, preşedintele Statelor Unite din America, încheierea unui armistiţiu pe toate fronturile, ca să se poată începe tratativele de pace. Sosise sfârşitul pentru ceice voiau să stăpânească şi să robească mai departe popoară.

România intră din nou în răsboiu. Bucovina.

Vestea despre aproprierea Francezilor de Dunăre, apoi despre înfrângerea duşmanului pe frontul francez şi revoltarea trupelor austro-ungare pe frontul italian, umplů sufletele Românilor de speranţe nouă, îndreptăţite. În teritoriul ocupat al României se mai aflŕ încă o armată germană de 170 mii de soldaţi, iar trupele, pe cari le mai putů ţineŕ mobilizate România, după pacea dela Bucureşti, nu mai erau nici de 40 mii. Dar Mackensen, comandantul armatei germane, ştiŕ, că retragerea trupelor germane prin Austro-Ungaria, care încetase a mai luptŕ şi erŕ în plină revoluţie, are să fie anevoioasă. Deaceea încearcă la început să sperie România, că va fi atacată şi de trupele germane şi austro-ungare din Rusia. La aceasta nu se învoě însă cel din urmă împărat al Austro-Ungariei, căci tocmai el ceruse ajutorul lui Wilson pentru încheierea păcii. Mackensen o luă apoi cu buna. El îmbič România cu Dobrogea, pe care n'o mai lasă Bulgarilor, căci aceştia s'au lăsat de răsboiu. Regele nostru a dat ordin să i-se răspundă, că Dobrogea răpită îşi vor luŕ-o românii înapoi. La 10 Nov. 1918 mobilisă armata adresând soldaţilor români următorul apel:

OSTAŞI!

"Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi îndeosebi de voi, vitejii mei ostaşi, a sunat însfârşit după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne împune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână, ca să isgonim, împreună cu ele, pe vrăşmaşul cotropitor de tară şi să aducem linişte populaţiei asuprite.

"Regele vostru vă chieamă din nou la luptă, ca să înfăptuiţi visul vostru de-atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru cari în anii 1916 şi 1917 aţi luptat cu atâta vitejie.

"Sufletele celor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvintează pentru aceasta ultimă sforţare... Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă chiamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru, să le aduceţi eliberarea de jugul străin.

"Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigurŕ întregului neam românesc viată paşnică şi fericită.

"Înainte deci cu vitejia strămoşească!

"Dumnezeu este cu noi".

FERDINAND.

În Bucureşti, un general român provoacă în aceeaş zi pe Mackensen să părăsească, împreună cu armata germană, teritoriul României. N'avů încătrău şi în aceeaş zi începu retragerea armatei germane. Tot atunci, întâiele trupe franceze treceau Dunărea pe pământul nostru. Comandantul francez anunţă pe Români, că ciasul dreptăţii a sunat, iar generalul Berthelot, marele prietin al Românilor, adresează soldaţilor următorul apel:

"La arme! E strigătul patriei române, pentru care aţi suferit. E chemarea Regelui vostru, care a jerfit totul penfru mărirea României. E strigarea strămoşilor voştri, a sufletelor lui Mircea cel Bătrân, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul. E strigătul fiilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătaie dela Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti... Mâne veţi vedeŕ steagul englezesc şi tricolorul Franţei plutind în bătaia isbânzii şi a neatârnării, alături de steagul vostru tricolor!"
La 1 Dec., Regele şi Familia Regală intrară de nou în Bucureşti. Cu mândrie putů Regele să declare: "Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor Naţiunii, că voiu fi bun Român. Cred că m'am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele; dar strălucită e răsplata, şi astăzi pot spune cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu am conştiinta curată".

În Bucovina ruptă de Austria la anul 1775 din trupul Moldovei, avură îndrăsneală să intre, la începutul revoluţiei din Austro-Ungaria, Ucrainieni veniţi din Galiţia, ca să o ocupe. Dar la 11 Nov., trupele române intră în Cernăuţi, capitala Bucovinei, Ucrainienii fug. La 28 Novembre 1918, Congresul general al Bucovinei hotărî Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotară cu regatul României. Şi delegatul coloniştilor germani din Bucovina declară în numele lor, că e pentru unirea Bucovinei cu România.

La 10 Decembre Sfatul ţării din Chişinău decretă, în cea din urmă şedinţă a sa, de nou Unirea de veci a Basarabiei cu România fără nici o condiţiune.

Revoluţia din Transilvania. Unirea.

În sfârşit suna clopotul de înmormântare şi pentru Austro-Ungaria, statul-temniţă pentru cele mai multe din popoarăle cari îl compuneau. Căci afară de Unguri şi Germani (cei din Austria şi Saşii din Ardeal), apoi Croaţii cu guvernul lor, încâtva şi Cehii şi Polonii, cari nu erau sub guvernul unguresc, toate celelalte popoară, cu toate că formau majoritatea faţă de Unguri şi Germani, erau buni numai pentru a plătě biruri şi a-şi vărsŕ sângele, decâteori lăcomia Austro-Ungariei o vârŕ într'un răsboiu. Pe frontul italian isbucně revoluţia între soldaţii de diferite neamuri. De acolo ajunse în ţările Austro-Ungariei, unde cei veniţi din Italia se întâlniră cu un alt fel de revoluţionari, o seamă de descreeraţi şi leneşi, cari se îmbuibaseră mai ales ca prisonieri în Rusia cu ideile scrântite ale bolşevicilor ruşi.

Şi în Ardeal a isbucnit revoluţia, în care la început s'au săvârşit şi fapte ruşinoase, jafuri, tăciunării. Făptuitorii acestor rele, dacă au fost români, n'au ajuns însă şi la omoruri, ceeace nu se poate spune despre cei de neam străin. În Ardeal cei cu frica lui Dzeu şi iubitori de rândueală, adecă marea majoritate a Românilor, au ajuns în curând să stăpânească lucrurile, iar conducătorii să facă rândueală. Rândueala aceasta e a se mulţumě înainte de toate Comitetului Partidului naţional şi gărzilor naţionale româneşti, cu toată împotrivirea, pe care i-o făceau mai ales reprezentanţii Ungurilor, cari vedeau că s'a sfârşit cu putinţa de-a mai stăpâně, stoarce şi batjocori pe Români.

La 12 Octobre 1918, Comitetul executiv al partidului naţional român s'a întrunit la Oradea şi acolo a adus hotărârea, în care spunea între altele:

Comitetul naţional reprezintă singur naţiunea română din Ardeal şi Ungaria;

Comitetul constată, că urmările răsboiului îndreptăţesc cererile de veacuri ale naţiunei române la deplină libertate naţională, drept recunoscut şi de guvernul din Budapesta; naţiunea română din Ardeal şi Ungaria vrea să se folosească acum şi ea de acest drept, de aceea cere şi pentru ea dreptul de-a hotărî singură, fără amestecul cuiva, cum să se aşeze printre naţiunile libere;

Comitetul executiv al Partidului naţional român nu recunoaşte Parlamentului (Camerei şi Senatului) din Budapesta dreptul de-a hotărî ceva în privinţa naţiunii române din Transilvania şi Ungaria; numai Comitetul executiv al Partidului naţional român poate tratŕ şi hotărî în treburi, cari privesc naţiunea română.

Cu hotărârea aceasta, s'a prezentat d-l deputat Alexandru Vaida-Voevod în Camera din Budapesta. Acolo a cetit-o ţinând şi cea din urmă vorbire a unui deputat român în Budapesta.

De mai înainte încă, Statele Unite ale Americei de Nord nu mai recunoşteau guvernele din Viena şi din Budapesta îndreptăţite a reprezenta popoarăle Austro-Ungariei, de aceea vorbirea deputatului român în Camera ungurească a fost binevenită, ca să arete şi ea, că Românii nu vreau să ştie de Austro-Ungaria. Aceasta a spus-o, mai înainte, în Camera din Viena d-l Grigorovici, deputat socialist din Bucovina, zicând într'o vorbire: "Unirea tuturor Românilor este un ideal şi o ţintă, la care Românii vor cercŕ totdeauna să ajungă".

Guvernul din Budapesta a încercat cu fel şi fel de făgădueli, chiar şi cu ameninţări mai ascunse, să înduplece pe conducătorii români din Ardeal să nu se desfacă de stăpânirea ungurească. Totul a fost înzadar, răspunsul a fost tot numai unul şi acelaş: desfacere totală şi pentru totdeauna de Ungaria. Şi fiindcă conducătorii Ungurilor din Ardeal, urmând obiceiului lor de veacuri, începură să omoare Români, ca să bage groaza în ei, Comitetul naţional a trimis în câteva rânduri delegaţi la Regele în Iaşi să ceară intrarea cât mai grabnică a armatei române în Ardeal.

La 21 Novembre 1918, Comitetul Naţional a publicat chemarea cătră poporul român să viie pe ziua de 1 Decembre (18 Novembre) 1918 la Alba-Iulia pentru a ţineŕ Adunarea Naţională. Punctul întâiu din hotărârile acestei adunări, la care au luat parte Români din Ardeal şi ţinuturile vecine locuite de Români într'un număr cum numai la Blaj s'a mai văzut la 3/15 Maiu 1848, a fost următorul:

Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 1 Decembre (18 Novembre) 1918 hotăreşte unirea acestor Români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Murăş, Tisa şi Dunăre.

*

Mai înainte încă de Adunarea Naţională, conducătorii Ungurilor începuseră măcelărirea Românilor. La Beliş (jud. Cluj), unde o ceată de Români a ars magaziile şi a devastat castelul lui Urmánczy, asupritorul lor, acesta a trimis 60 de soldaţi unguri, întru cari 14 ofiţeri, şi jandarmi, cari au împuşcat 17 bărbaţi şi 3 femei, fără să cerceteze dacă au fost vinovaţi, şi i-au ars pe rug. În judeţul Arad, trupe ungureşti compuse din jefuitori şi ucigaşi au omorît peste 300 de Români, numai ca să bage groază în ei. În Şiria au ucis pe soţia şi fiul advocatului român Iacob Hotăran, în alte comune au omorît preoţi. În judeţul Bihor, bandele ungureşti au săvârşit cele mai mari cruzimi, mai ales dupăce armata română ajunsese până la graniţa acestui judeţ, unde a fost silită să se oprească în urma ordinului dat din Paris de reprezentanţii statelor învingătoare. La Sighiştel, bandiţii unguri au dat foc, au ars de vii opt Români şi au împuşcat alţi nouă. La 4 Aprile 1919 au fost schingiuiţi tăindu-li-se nasurile şi străpungându-i cu baionetele advocaţii români Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, apoi îngropaţi înainte de-a fi morţi. Jefuierile şi tăciunăriile au fost nenumerate, multe alte omoruri săvârşite în alte judeţe, unde nu ajunsese încă armata română.

Răsboiul cu Ungaria.

La 10 Novembre 1918, Regele nostru ordonase o nouă mobilizare a armatei. Era armata, care aveŕ să cuprindă pentru totdeauna Ardelul şi ţinuturile vecine locuite de Români. În 16 Novembre, cele dintâi trupe româneşti erau în Borsec. Unele trec înainte spre Apus, altele apucă spre Braşov, unde fac prisonieri 4000 soldaţi germani cu un general şi le iau prăzile, cu cari plecaseră încărcaţi din România. Gardiştii români ardeleni aleargă să se înroleze sub drapelul naţional. Dinspre Răsărit şi dinspre Miazăzi înaintează armata română asupra Clujului, în care întră la 24 Decembre. Coducătorii Ungurilor fug spre Ungaria, Clujul cuibul cel mai mărşav al tuturor fărădelegilor săvârşite contra Românilor, e acum românesc.

Aliaţii noştri strânşi la sfat în Paris nu au îngăduit ca armata română să treacă spre Apus peste linia munţilor şi la Nord şi Nordvest dincolo de ţinutul Sighet - Baia-mare - Zălau, rămânând Sătmarul, Bihorul, Aradul sub stăpânirea bandelor ungureşti de jefuitori şi ucigaşi, între cari mulţi Săcui, iar o parte mare a Bănatului sub Sârbi.

În Ungaria ajunseră într'aceea la putere bolşevicii unguri, în frunte cu Jidovul Béla Kun (Kohn). Jafurile şi uciderile în ţinuturile româneşti nedesrobite se înmulţiră şi mai tare, Consiliul aliaţilor dela Paris ţineŕ într'aceea la sfătuiri ce să facă cu Ungaria. Regele nostru hotărî atunci să înainteze şi fără voia celor din Paris, spre Apus pentru a scăpŕ de pierire sigură pe Românii de-acolo. În 16 Aprile 1919 au început luptele în Munţii Apuseni, laturea dinspre Bihor şi Arad. Pretudindeni trupele ungureşti sunt bătute şi fug fără zăbavă spre Tisa. În ziua de Paşti, trupele române ocupă Oradea, primite cu strigăte de bucurie nu numai de Români, ci şi de Unguri şi Jidovi, veseli că au scăpat de bolşevicii unguri. Pe străzi, soldaţii români spuneau veseli: "Mergem la Budapesta!"

În ziua de 1 Maiu, malul Tisei erŕ în mânile Romântlor, dupăce aceştia făcuseră prisonieri şi o întreagă divizie de Săcui, cari se purtaseră ca fiarăle cu Românii din Bihor. În timp de două săptămâni, duşmanul ungur fusese curăţit de pe faţa pământului românesc.

*

Puţină dovadă de prietinie cu Românii, faţă de duşmanul comun, Ungurii, au dat Sârbii, cari s'au grăbit, venind în urma Francezilor să ocupe Banatul şi Aradul. În Banat şi până în judeţul Aradului se refugiaseră în timpul luptelor cu Turcii Sârbi, mulţi şi dela 1718 încoace, ca să scape de jugul turcesc. Ei s'au aşezat pintre Români, mai ales că pământ erŕ destul. Ocupând acum Banatul, care prin tratatul de alianţă încheiat de România cu Rusia, Franţa şi Anglia ne era recunoscut nouă, Sârbii voiau să facă cu neputinţă împlinirea acestui tratat. S'a văzut apoi la încheerea păcii, că au reuşit încâtva rupând din Banatul românesc aproape întreg judeţul Torontal şi o parte mai mică din Timiş cu oraşele Vârşet şi Biserica Albă.

*

În timpul înaintării Românilor spre Tisa, alte trupe româneşti luptau greu pe Nistru contra bandelor de bolşevici ruşi, cari încercau să năvălească în Basarabia. Atacurile bolşevice au fost respinse.

*

Bela Kun, mai marele Ungariei bolşevice, voiŕ să arete Ungurilor, că el vrea să câştige înapoi ţinuturile româneşti. De aceea mobiliză din nou armata ungurească şi în timp de două luni o pregătě cât mai bine. Lucrul i-a fost uşurat mult de ura tuturor Ungurilor contra Românilor, aşa că şi Ungurii nebolşevici alergară bucuros în rândurile armatei bolşevice. În Iuliu reuşesc să treacă Tisa pe trei locuri, mai adânc în faţa oraşului Solnoc. Dar până în 25 ale lunei, duşmanul e aruncat pretutindeni peste Tisa, pe care o trec acum soldaţii români. În luptele de pe Pusta cea mare a Ungariei, trupele române bat pretutindeni pe Ungurii fugari, mulţi din aceştia nici nu mai fug, ci se predau Românilor: 1235 ofiţeri şi 40 de mii de soldaţi unguri sunt prisonierii noştri, 350 tunuri, 332 mitraliere, 52 mii de puşti, 87 de aieroplane şi o cantitate uriaşe de muniţiuni cad pradă în mânile învingătorului.

Trupele noastre înaintează până la Dunăre, pe care unele o trecură. Toate se îndreaptă spre fudula capitală, Budapesta. Cel dintâiu, care a întrat în capitala Ungariei, încă la 3 August, a fost generalul de cavalerie Rusescu, ajuns numai cu 400 de roşiori la marginea oraşului. În oraş erau mii de soldaţi unguri, zeci de mii de lucrători bolşevici înarmaţi. Lui Rusescu nu-i pasă. El ameninţă cu bombardarea, cu toatecă nu aveŕ nici un tun, Budapestanii se sperie şi declară supunere Românilor. Generalul Rusescu intră cu cei 400 de Roşiori în Budapesta şi trage peste noapte la cazarma de honvenzi numită "Arhiducele Iosif".

În ziua de 4 August, Românii au mai avut o mulţumire mare: Budapesta, de unde porniseră dela 1848 încoace toate relele, toate ?edreptăţile, toate încercările de nimicire ale naţiunii române, a fost silită să privească defilarea vitejilor soldaţi români. Infanteria noastră erŕ încălţată o parte cu opinci, ca să dovedească şi asfel biruinţa opincei batjocorite asupra cismei împintenate.

Poporaţia necăjită a Budapestei, care ajunsese aproape peritoare de foame sub domnia bolşevică, a primit cu bucurie în suflet pe Românii biruitori. Aceştia şi-au şi arătat bunătatea sufletească, de multe ori prea mare şi păgubitoare pentru ei, căci cât timp a stat Budapesta sub ocupaţie românească sărăcimea ungurească a găsit hrană îndestulitoare la bucătăriile poporale înfiinţate de comandamentul armatei române.

La 16 Novembre, autorităţile române militare de ocupaţie au predat Budapesta comisiunii înteraliate, iar trupele române au plecat pe-acasă. Pănă la 28 Marte 1920, întreg teritorul unguresc a fost evacuat şi trupele noastre au fost retrase pe noua linie de frontieră trasă de Conferenţa păcii dela Paris.

Pacea dela Versailles (lângă Paris).

În cursul anilor 1919 şi 1920 se strânseseră la Paris delegaţii tuturor statelor, cari luaseră parte la răsboiu. Erŕ o ferbere nespusă acolo, cei bătuţi sperând să scape mai uşor, învingătorii să câştige cât mai mult.

România n'a reuşit să câştige ceeace i-s'a asigurat prin tratatul de pace din 1916. Frontiera dinspre Apus a fost ştirbită, căci din Banatul român s'a dat Serbiei partea, de care am pomenit mai înainte, iar înspre Tisa nu ni-s'a lăsat ţinutul Bichiş-Ciabei, locuit mai ales de Slovaci, cari cereau alipirea lor la România şi în 1919 aleseseră deputaţi şi senatori în Parlamentul român. Nici dela Oradea spre Apus nu ni s'a dat întinderea hotărâtă în 1916. De dragul păcii, România a semnat, la 4 Iuniu 1920, în castelul Trianon, în Versailles (lângă Paris) tratatul de pace cum îl hotărâseră aliaţii cei mari în privinţa Ungariei.

La 10 August 1920 s'a semnat, în Sévres (lângă Paris), tratatul cu Austria, cu privire la Bucovina. Tratatul de pace cu Bulgaria se semnase încă dela 27 Novembre 1919 în Neuilly. Tratatul pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România s'a semnat la 28 Octobre 1920.

Cuvânt de încheiere.

Încordarea aproape peste puterile ei a României vechi de-a-şi libera de sub jug străin pe fraţii robiţi a fost încununată de isbândă. Dar şi jertfele ei au fost uriaşe. În lupte şi în spitale au murit din 1916-1919 217 mii soldaţi şi 2330 ofiţeri. Numărul văduvelor de răsboiu e de 55 mii 906, iar al orfanilor, socotind numai pe cei îngrijiţi de stat, e de aproape 50 de mii. Mare a fost şt numărul persoanelor civile ucise de bombele din avioane sau împuşcate şi omorîte altfel de duşman. În număr rotund, vechiul Regat a jertfit pentru idealul întregirii neamului 300 mii de oameni.

Mari au fost şi jertfele materiale. Păduri pustiite, sate şi oraşe distruse, şosele şi căi ferate stricate, averi de miliarde (cereale, vite, petrol, haine, mobile etc.) furate, multe miliarde de lei pentru schimbarea banilor din ţinuturile desrobite (numai pentru coroane s'au dat 4˝ miliarde lei), alte miliarde pentru despăgubirea cel puţin în parte a celorce au suferit în răsboiu, apoi datoriile de sute de miliarde de lei, în valoare de aur, făcute în străinătate la aliaţi în timpul răsboiului şi după răsboiu, au îngreuiat din seamă afară bugetul Statului şi al cetăţenilor de acum, cari trebuie să iee asupra lor o parte din povara, care le-a adus libertatea naţională chezeşuitoare pentru viitor şi a înaintării culturale şi materiale.

Pentru jertfa adusă de cei 300 de mii, noi cei rămŕşi ca să ne bucurăm de rodul jertfei lor ne vom arătŕ recunoştinţa fiind totdeauna cu credinţă în Dzeu, muncind fără preget pentru noi, pentru neam şi pentru ţară şi fiind totdeauna gata a lucra astfel ca hoardele barbare, cari ar mai încercŕ să năvălească dinspre Tisa, de peste Dunăre, din stepele Rusiei să se lovească de aceleaşi pepturi oţelite, de aceeaş unitate a sufletelor, ca şi la înaintaşii noştri. Duşmanii să simtă totdeauna, la toate graniţele noastre, că

Pe-aici nu se trece!

Note

1. Unchiul său, regele Carol răposase încă dela 1914, Septembre 28.

2. Cetitorul va face bine să aibă înaintea lui şi harta României, fie şi numai cea din cartea de geografie pentru şcoala primară. Atunci va vedea mai bine, ce front uriaş aveau armatele române.

3. Un soldat, Ţigan de neam, dezertase de pe frontul dela Predeal. Prins însă, a fost adus înaintea consiliului de răsboiu din Bucureşti. Întrebat, cum de-a cutezat să dezerteze din faţa duşmanului, a zis:

"Nu mi-e teamă, mâncŕ-v'aş, nici de boanghine (Unguri), nici de Nemţi, dar dacă n'avem scule!"

4. O statistică necompletă făcută în jud. Tulcea arată următoarele: 365 cazuri de sâluiri, 300 de schingiuiri şi omoruri, 300 împuşcaţi, 205 torturaţi spre a fi jefuiţi, 112 morţi în bătaie, 1484 Români din Tulcea duşi în Bulgaria, unde au murit peste 500. Mare e numărul celor periţi, "bărbaţi, bătrâni, femei şi copii, fiind duşi în convoiuri dela un capăt la celalalt al judeţului, prin viscol, nemâncaţi, ca să fie puşi la lucru de tranşee, fără nici o trebuinţă decât aceea de a-i face să moară".

5. Românilor le plăceŕ să lupte cu Bavarezii, despre cari ziceau, că "au ambiţ la baionetă", adecă şi Bavarezul preţueşte, ca şi Românul, lupta dreaptă, piept la piept.

6. Vrednic de amintit e eroismul maiorului Ion Munteanu, pe înălţimile Clăbucetului şi văii Prahovei. Ca să dea timp soldaţilor să se retragă în bună rândueală, maiorul Munteanu împinge cu câţiva soldaţi o baterie pe creasta dealului şi începe să tragă în duşman, pe care îl opreşte pe loc. Tunuri duşmane se îndreptează asupra bateriei române, un glonte de tun sdrobeşte amândouă picioarele maiorului, dar el nu se învoeşte să fie scos din luptă şi rămâne pe loc să supravegheze luarea înălţătoarelor dela tunuri şi retragerea celor câţiva soldaţi. Rămâne singur în baterie, dar pentru veşnicie, căci un alt glonte de tun îi retează capul.

7. În luptele de pe Olt a căzut rănit de moarte şi colonelul Nicolae Piperescu. Mai are însă puterea să îmbărbăteze pe soldaţii săi îndureraţi şi să ceară să i-se aducă şi să sărute steagul regimentului 69, pe care l-a condus cu cinste dela Dorohoiu până în inima Ardealului şi în luptele dela Oituz. Apoi închide ochii pentru totdeauna.

8. În timpul retragerii dela Jiu, învăţătorul Victor Popescu, sublocotenent rezervist, s'a rătăcit şi a rămas în teritorul ocupat. Reîntors în satul său Fărcăşeşti a împuşcat trei honvezi (soldaţi unguri), cari îşi bătuseră joc de sora sa. Apoi a vestit pretutindeni, că soldaţii români rămaşi în judeţele Mehedinţi şi Gorj să nu predeŕ duşmanului armele, ci luând calea codrului să vină la el. Mulţi l-au ascultat şi cu ceata de haiduci a băgat groază şi moarte în mulţi duşmani. Oricât au încercat să pună mâna pe el mai ales Ungurii, n'au izbutit. Mai târziu a reuşit să treacă cu câţiva gradaţi peste tot teritorul ocupat şi să ajungă în Moldova, la armata română. Ca să se răzbune, duşmanii au omorît, în 14 sate din judeţele Mehedinţi şi Gorj, o mulţime de Români învinovăţiţi, că au ţinut cu viteazul căpitan de haiduci, Victor Popescu.

9. Ce năpăsători erau soldaţii noştri faţă de năcazuri şi de moarte, se vede şi deacolo, că unii din ei au plecat în ajunul Anului Nou (1917) cu pluguşorul prin tranşee. Urările lor au produs larmă prin tranşee, duşmanul a început să tragă din tunuri. Dar unul din urători nu-şi pierde sărita şi le urează şi Nemţior, zicându-le într'altele:

Lasă Neamţule spurcat,

Că-s Român adevărat,

Îs Român cu patru mâni,

Dau eu ochi cu tine mâni!

Mânaţi măi, hăi, hăi!

10. Aşa a şi fost. Regele Ferdinand a fost întâiul mare proprietar, care a împărţit moşiile Coroanei la ţărani.

11. * Încă din luna Maiu a acestui an se pregătiŕ - pe hârtie! - o împărţire a României vechi între Austro-Ungaria şi Rusia. Ministerul de externe austro-ungar, Czernin propusese guvernului rus pace şi pentru pecetluirea ei să împartă România: Austro-Ungaria să iee Muntenia şi Moldova până la Siret, iar Rusia Moldova dela Siret spre Răsărit. În Revoluţia bolşevică din Rusia s'a înmormântat acest nou plan austro-ungar de nimicire a României.

12. În 1916, când Germanii năvăliseră spre Târgu-Jiu, Ecaterina Todoroiu erŕ cercetaşe şi legŕ ranele soldaţilor noştri într'un spital din acest oraş. La lupta dela podul Jiului şi ea a luat parte cărând cartuşe. Văzând Oltenia primejduită de ocupaţia duşmanului, s'a îmbrăcat bărbăteşte şi fără să ştie ofiţerii şi alţi soldaţi, că e vorba de o fată, s'a înrolat în armată. La Filiaşi fusese rănită la amândouă picioarele, dar nici în spital n'a vrut să lase puşca de lângă ea. Luptând, a ajuns şi ea pe frontul din Moldova, unde, cu toate că s'a aflat că e fată, a fost avansată la gradul de sublocotenent onorific. Ştia să-şi înflăcăreze soldaţii din plutonul ei astfel, încât aceştia îi jurară, că o vor urmŕ şi dincolo de moarte! În seara de 3 Septembre, observând că câţiva soldaţi de-ai noştri sunt în primejdie a eşit din tranşeea ei îndemnându-şi soldaţii să vină după ea. Glasul ascuţit de fată atrage atenţia duşmanului, un ropot de gloanţe se îndreptă înspre ea şi trei îi răzbat corpul, culcând-o pentru veci la pământ.

BIBLIOGRAFIE:

Sursa: http://ro.wikisource.org