CUM AM ÎNVĂŢAT ROMÂNEŞTE
 Pe când uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă, pe când ne lipsea şi cărţi şi tipografie; pe când toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; când, în sfârşit, literatura română era la darea sufletului, câţiva boieri, ruginiţi în românism, neputându-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc ş.c.l., toate în esc, create de diecii vistieriei, pentru că atunci între ei se plodea geniul, şedeau trişti şi jăleau pierderea limbii, uitându-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit, şi din când în când câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi, sau pâine şi crohmală de cartofe.
Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bătrâni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoală unde se învăţa încă româneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola.
Tatăl meu era unul din românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar care să nu-l aibă el întăi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să nu puie să i-o pescrie.
Într-o zi, viind de la şcoală, l-am găsit cu o mare carte in-folio dinainte.
- Ceteşte-mi, îmi zise, o viaţă d-a sfinţilor din cartea aceasta.
- Iartă-mă, părinte, eu nu pot ceti româneşte.
- Cum! apoi dar ce înveţi tu?
- Elineşte, am răspuns păunindu-mă. De vrei, să-ţi cetesc toată tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor a troienelor, pre care îl ştiu pe dinafară:
Aura, pontia aura,
Ate pontoprosous komizeis
Qoas akatous epoidma limnas
poi me tan melean porevseis;
- Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e ruşine să nu ştii limba ta! Mâine vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu dascalul, care e un om preînvăţat; şi nu mă îndoiesc că tu te vei sili a învăţa degrabă, pentru că ştii că asta îmi face mulţămire.
- O, negreşit! am răspuns cu bucurie.
Ne întârziesem a doua zi căci, când am ajuns, am găsit examenul pe la sfârşit. Se cercetase istoria, geografia ş.c.l. Sala era plină. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrâne, mume a băieţilor, care ascultau într-o religioasă tăcere.
Profesorul român avea un nas cu totul antiromân, căci las-că era grozav de mare, dar apoi era cârligat, încât semăna mai mult a proboscidă decât a nas.
- Pre-evghenicoşilor boieri şi cucoane, zicea el, am avut cinste a înfăţoşa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. Acum voi avea cinste a arăta că limba noastră, pre care toţi socot că o ştiu, dar nime nu o ştie cumsecade, nu este fără gramatică, fără sintaxis şi fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. Două pilde voi arăta.
Sfârşind, îşi puse ochilarii, tinse tabla neagră, şi chemând un băiat ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă.
Băiatul scrise:
Fată Sarră!
Eu ţi-am zis asară,
Să vezi oul cum se sară.
- Pre-evghenicoşilor, urmă profesorul, vedeţi că toate aste frasis se sfârşesc cu sară, dar, precum aţi văzut, au deosebire în scris. Asemene veţi videa şi cu a doua paradigmă.
Băiatul mai scrise:
Maică-ta de-i vηe
Bine ar fi să vηe
Pân-la noi la vie.
Dascalul tinse braţul spre cuvintele scrise, cu un gest maiestos. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. Bărbaţi, femei, copii, toţi săriră şi s-apropieră de tablă, strigând bravo de răsuna sala. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoşi poate, dar acum stânşi şi împregiuraţi de un cerc purpuriu; aste lacrimi, strecurându-se pe lângă zbârciturile nasului ca pe nişte uluce fireşti, ajungeau sub buza dedesubt, unde barba întoarsă în năuntru le oprea ca o stavilă. Bunele bătrâne nu se puteau dumeri cum de sunt atât de învăţaţi drăguţii lor şi, clătind din cap, priveau pe dascal ca pe o fiinţă surnaturală. Bărbaţii îl fericitau, îi mulţămeau, îi strigau aferim de se zguduiau păreţii; şi bătrânul socolean, doborât sub grindina laudelor şi a aferimilor, se lasase pe un scaun, unde-l împregiuraseră copiii, ameţit, răpit, cuprins, ca acel împărat roman ce striga la moartea sa: "Je sens que je deviens dieu!"
Ce făceam eu în vremea aceasta? Eu rămăsesem încremenit, cu ochii holbaţi, cu gura cascată, căci nu înţelegeam nimic, eu care mă ţineam că ştiu ceva! Dascalul acesta luă în ochii mei un chip măreţ, academic, piramidal, neînţeles ca şi sinonimele sale; mi se părea că văd un Platon, un Aristotel... Cât mă umilise de tare! cum îmi căzuse trufia! cât mă simţeam de mic în asemănare cu băiatul acel ce scria sară şi vie în trei osebite feluri!
Ne-am întors acasă. Tatăl meu, văzându-mă gânditor, mă întrebă ce am.
- Gândesc la adânca erudiţie a acestui dascal.
- Adevărat, e un om plin de ştiinţe, şi l-am poftit să vie ca să-ţi dea lecţii de trei ori pe săptămână. De mâine va începe.
O, cât am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste! Îndată am gătit caiete, condeie nouă, negreală bună, nimic n-am uitat; întocmai ca bravul soldat care îşi perie uniforma, freacă bumbii, curăţă armele în ajunul bătăliei. Aceste pregătiri m-au ocupat pănă seara, când m-am culcat gândind la noul dascal; iar piste noapte am visat că avem un nas cât a lui de mare.
A doua zi profesorul veni şi, după acea de datorie bună-dimineaţă, scoase din sân o broşură cartonată cu hârtie pestriţă, zicându-mi c-un zâmbet plin de încredere în sine:
- Nădejduiesc că ne vom înţelege amândoi. Această filadă nu sunt la îndoială că în puţine zile o vei învăţa.
"O! am gândit, acesta e negreşit vrun extract lesnicios a sistemului său de învăţătură." Am luat-o cu toată onoarea cuvenită operii unui literat şi, deschizând-o, am văzut că era un abecedar cu slove d-un palmac de mari!
Am rămas mut de oţerire şi de ruşine. Ce batjocură! să mă puie pe mine, care nu mai eram un copil, aveam treisprezece ani, să învăţ a b c ! pre mine, care înţelegeam pre Erodian din scoarţă în scoarţă! Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. Hotărâi să-mi răzbun şi ideea asta mă mai linişti.
În vremea aceasta, dascalul îşi aşezase ochilarii pe tronul lor (pare că privesc încă acei ochilari ţuguieţi pe nasul lui uriaş, ca un turc calare p-un harmasar roib), trase tabac, strănută, tuşi spre a-şi drege glasul şi începu rar şi cu dese pauze:
- Netăgăduit este că omul nenvăţat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. Drept aceea, învăţătorul este pentru un tânăr aceea ce este grădinarul pentru pom; sau ca plugarul bun care curăţă de mărăciuni ţarina sa pănă a nu semăna în ea sămânţa cea bună.
După aceste parabole, adaose:
- Pentru a-ţi paradosi limba românească după toată rânduiala, ca să o înveţi cumsecade, spre a o şti precum se cuvine, trebuie să începem de la început. Vei şti deci că limba românească are patruzeci şi una de slove, care se împart în trei soiuri: glasnice, neglasnice şi glasnico-neglasnice; şi anume, glasnice sunt: Az, Est, Ije, I, On, , Ier (?), tiu , Io (I-), ia, Ia, Ipsilon, mega. Neglasnice: Buche, Vede, Glagol, Dobru, Juvete, Zemle, Kaku, Liude, Mislete, Naş, Pocoi, Râţă, Slovă, Tferdu, Fârta, Heru, Csi, Psi, Ţi, Cervu, Şa, Ştea, ita, Gea. Glasnico-neglasnice: Zalu, Ieri, Ucu, n.
Făr-aceste slove nu se poate alcătui nici o frasis, nu se poate proforisi nici o silavi, căci ele sunt temelia limbii. Drept aceea, d-ta vei binevoi a le învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvânta curat şi pe înţăles, pentru că văd că dascalii d-tale, grecul şi franţuzul, pre care dracul să-i iaie! ţ-au stricat proforaua, nu poţi rosti pe î, ă, ş, ci, şi altele vro câteva. Am nădejde că poimâine mi le vei putea spune pe dinafară, şi atunci vom începe a doua maimă, Ba, Be,Bi,Bo, şi mai la vale. Cred că ne înţelegem?
- Ba nu ne înţelegem nicidecum, am strigat ieşind din ameţeala ce mă cuprinsese întru auzul barbarelor numiri a buchilor lui, nu ne înţelegem! D-ta vrei să mă batjocureşti, să mă pui la alfavita, pre mine care ştiu greceşte mai mult decât oricare tânăr de vrâsta mea, şi care scriu franţuzeşte sous la dictée, fără a face mai mult decât şepte-opt greşale pe faţă! Dă-mi o gramatică, arată-mi construcţia verburilor, ortografia. Spune-mi pentru ce scrii vie şi sară în trei feluri?
- Îţi voi spune-o la vreme.
- Pentru că ai o duzină de i, aşa e? Dar cum scrii masă (table) şi masă (pret. verbului mânere)? Cum scrii lege (loi) şi lege (imper. verbului legare)? Aşa e că tot un fel, pentru că n-ai doi a şi doi e? Apoi pentru ce încurci şi ameţeşti pe băieţi?
- Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zâmbet ce semăna a strâmbet; învaţă buchile pe de rost ca să le ştii poimâine.
- Ba nici gândesc, zisei azvârlind abecedarul sub masă.
- Ha, ha, ha! La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învăţăturii este amară, dulci sunt însă rodurile sale.
Sfârşind, strânse ochilarii, îşi luă şlicul şi ieşi. Simţii că mi se luă o greutate de pe inimă.
- A! pedant ignorant şi îngâmfat, strigai, vrei să învăţ buchile tale! Să mă necinstesc! A! chinezule, care ai o sută de litere, mai multe decât orice limbă! A! tu ai slove amfibii, nici glasnice, nici neglasnice! A! tu socoţi că limba mea deprinsă cu Omer se va putea suci ca să zică fârtă, tferdu, glagol ş.c.l.; numiri sălbatice cu care tu ai poreclit bietele litere! A! tu vrei să mă necinstesc, să învăţ buchile tale! Dar să crăpi macar, nu le voi învăţa! Las-că te-oi juca eu! N-am trebuinţă de tine ca să-mi învăţ limba mea!
Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare, purure deschisă, în coridor. Ajutat de o slugă, i-am făcut inventariul, şi pintre mulţimea calendarilor şi a cărţilor în limba grecească modernă, iaca ce am găsit:
TIPĂRITE:
Vieţile sfinţilor din toate lunile.
Moartea lui Avel (poem de Gesner).
Numa Pompilius (romanţ de Florian).
Patimile Domnului nostru, în versuri.
Istoria lui Arghir şi a pre-frumoasei Elene, idem.
Despre începutul românilor, de Petru Maior.
Floarea darurilor.
Întâmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Moscva.
Talmudul jidovesc.
MANUSCRISE:
Letopiseţul lui Nicolai Costin.
Cavalerii Lebedei (romanţ de M-me Genlis).
Încungiurarea cetăţii Roşela (romanţ, idem).
Lentor, tragedie în versuri.
Sapor, idem.
Matilda (romanţ de M-me Cottin).
Manon Lesco, romanţ.
Tarlo sau străinii în Elveţia, idem.
Zelmis şi Elvira, idem.
Cugetări de Oxenstern etc.,etc.
Sărmană bibliotecă! Uitată în secriul ei la bejenia anului 1821, toată a slujit de fultuială ianicerilor! Ce n-aş da acum ca să am una din acele cărţi de sute de ori cetite de tatăl meu.
M-am cercat să cetesc un romanţ din acele manuscrise, dar scrisoarea era atât de încâlcită, încât le-am lasat, făgăduindu-le de a le vizita cum voi putea deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifică ce se obicinuia atunci pe la noi; şi, luând Istoria românilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în puţine ceasuri am învăţat a ceti. Păn-în seară, eram capabil să spun pe carte cât oricare anagnost de răpide. Seara am cetit tatălui meu tot cântul întăi din Moartea lui Avel, singura carte care avea puterea a-l adormi. Bunul părinte se bucură, şi atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, porunci să cumpere cinci coţi postav vişiniu de un beniş, pre care îl trimise dascalului.
Eu însă nu puteam uita înfruntul ce-mi făcuse. Făcând un congres de băieţi - conşcolari ai mei de la dascalii franţez şi grec - după mai multe opinii, care de care mai stravagante, o idee satanică veni unuia în minte.
- Fraţilor, zise el, socotinţa mea este să închipuim nişte întrebări atât de grele, încât să nu le poată tălmăci, ca să-i dovedim că e numai un gogoman pedant...
- ! Bravo! ! Hura! ! Vivat! strigară toţi.
Întrebările s-au alcătuit, s-au aprobat de toată adunarea şi mi s-au încredinţat.
A treia zi dascalul veni, şi întrebându-mă de ştiu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. Profesorul rămase înlemnit.
Sfârşind, am urmat în tonul acel pedantic cu care îmi vorbise el:
- De vreme ce vezi, loghiotate, că am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale - care mi-ai spus că este temeiul limbii - nu sunt la îndoială că voi învăţa a scrie iarăşi fără ajutor dăscălesc. Însă fiindcă cunosc şi simt cu desăvârşire că dascalul, pentru un tânăr, este aceea ce este grădinarul pentru un pom, văd că eu am foarte multe lucruri de învăţat, căci sunt ca un copac neroditor. Drept aceea, am făcut aceste cinci întrebări, pre care d-ta vei binevoi a mi le tălmăci. Asta va fi singura mea lecţie. Pe toată ziua îmi vei deslega câte cinci de aste nedumeriri. Spune-mi dar:
Pentru ce uneori vara plouă cu broaşte, iar nu cu cristei fripţi, precum odinioară la judani?
De unde au luat Adam şi Eva ac şi aţă de au cusut frunzele de smochin, în vreme ce pe atunci nu era încă nici o fabrică?
Cum...?
- Păgân! mă curmă dascalul astupându-şi urechile şi sărind de pe scaun, ca un om ce calcă pe un şerpe; hulă grozavă şi pângărită! Iaca frumoasele isprăvi a învăţăturii papistaşilor!
Zicând aceste, îşi luă şlicul şi o împunse de fugă pe uşă.
De atunci nu l-am mai văzut.
Astfel Petru Maior m-a învăţat româneşte.
ZOE
I
"Amour en latin faict amor;
Or donc provient d'Amor la mort:
Et paravant, soulcy qui mord,
Deuil, pleurs, pičges, forfaicts, remord."
BLASON DE L'AMOUR'
Aceasta au urmat la 1827.
De abia înserase, uliţile era însă pustii. Din când în când şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei caleşce, în care era vreun boier ce se ducea la o partidă de cărţi, sau un fiacru ce trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragiii care striga regulat raita; pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi, după ce înnopta. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşii, şi fanaragiii, masalagiii, potlogarii de care gemea oraşul, şăzând ascunşi pintre râsipuri, pândeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, şi adeseori, el pierdea împreună cu punga şi viaţa sau cel puţin sănătatea. În zadar îmblau streji de arnăuţi şi de simeni; nu puteau stârpi aceste înrăutăţiri, nici descoperi bandele vagabonzilor.
O calească trecu în fuga cailor pe uliţa mare, apucă uliţa Sf. Ilie, şi făcând în stânga, luă la deal pe lângă zidul Sf. Spiridon, şi tot suindu-se pănă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portiţa unei căsuţi, cu două ferestre cu perdele verzi. Din trăsură se coborî un tânăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii.
El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal roşu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stângă, iar capetile, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia căria, cu fir şi cu tertel, îi acoperea tot pieptul. În cap avea un şlic de o circoferenţă cel puţin de şapte palme.
Într-un cuvânt, orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa şi de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cât e de nostim!
Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din cea întăi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strâmtă, buzile groase şi sprincenile rădicate cu disproporţie dasupra ochilor; dar şi nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greşi, să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale.
În camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, şădea o fetişoară rezămată într-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastrudeschis, de sub care se zărea un picioruş gras şi mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi; poziţia ei cea lenoasă, în sfârşit lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat, dacă ar fi fost la Iaşi la 1827, în camera aceea.
Zău era frumoasă tânăra fată! când însă şi-a întors tânjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene şi scăldaţi într-o rouă de desfătare, când s-a repezit şi a apucat în braţe pe tânărul ce intrase, trebuia să aibă cineva toată nesimţirea lui, ca să nu cadă ameţit la picioarile ei.
- Ah! tu eşti, Iancule, tu eşti! Vezi că eu te aşteptam. Gândeam la tine, pentru că numai la tine gândesc. Pesemne tu nu ştii că te iubesc mai mult decât orice alt pe lumea asta şi tu iar mă iubeşti. Aşa e că mă iubeşti? Nu voi să mă iubească alţii. Zică ce-a vrea lumea, eu te iubesc - ş-apoi ce-mi pasă de lume. Tu eşti al meu! al meu! Te iubesc, te sărut, sufleţelul meu!
Şi gingaşa copilă îl acoperea de sărutări focoase.
- Ce te-ai făcut de o săptămână de când nu te-am văzut? Unde ai fost? Oh! ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi răspunzi. Când ai şti cât am plâns! Uită-te, ochii mei sunt roşii încă; aşa e că sunt roşii? Spune-mi, mă iubeşti?
- Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimţitul amorez. - Caraimane, dă-mi un ciubuc!
Un arnăut mustăcios intră şi întinse stăpânului său un lung ciubuc. Într-un minut, cămăruţa se umplu de un fum gros, pintre care Zoe se zărea ca o zeiţă prin nori. Această întrerumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată , care tăcu, lăsând să scape din sânul ei o oftare de acele ce sfâşie inimi.
- Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. Să vedem, ce este? spune, pentru că n-am când zăbovi, adăogă tânărul, scuturând ciubucul.
- Ah! zise Zoe, înturnându-şi lăcrâmaţii ochi spre el, odinioară îţi părea că zboară ceasurile ca minutile lângă mine; atunci mă iubeai, acum nu mă mai iubeşti ca atunci, măcar că eu tot aceea sunt şi tot aseminea te iubesc. Oh! Iancule, tu niciodată nu vei ajunge la acel grad a dragostei care eu îţi păstrez! Preaiubitul meu! spune-mi, când mă vei numi soţia ta? Când voi putea a nu mai tăinui de lume acest amor de care inima mea este plină? Vezi tu, acesta e singurul meu gând. Ştii poziţia mea. Ştii că de am greşit, pentru tine numai am fost o slabă fată. Ah! când ai şti cât sunt de fericită! am să-ţi spui o veste care a să te împle de bucurie. Eu o să fiu mumă! - Şi copila îşi ascunse rumena faţă în sânul coconaşului.
Întru auzul cuvântului acestuia, Iancu s-a posomorât, a băgat mâna în buzunar, şi scoţând nişte metanii de coral de vro doi coţi de lungi, începu a se juca cu ele, preîmblându-să în lung şi în larg prin mica cămăruţă.
Zoe îl privea neclintită.
- Ascultă, draga mea; cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. Vestea ce mi-ai dat m-a împlut de bucurie. Dar văd nişte mari piedici la însoţirea noastră. Unchiul meu a aflat legătura noastră şi e foarte mânios asupra mea. Îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fată săracă, orfană şi câte altele. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. Să vedem.
Mişelul! vorbile lui era loviri de cuţit pentru Zoe. Ea tremura.
- Vai mie, nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare mai adus! mă despreţuieşti după ce m-ai înşălat! nu ţi-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase. Găseşti pretexturi ca să mă părăseşti şi pe mine şi pe copilul tău. Nu te temi de păcat! nu socoteşti că voi muri dacă m-îi lăsa! oh! fie-ţi milă! fie-ţi milă!
Şi sărmana se târa la picioarile lui, vărsând şiroaie de lacrimi şi frângându-şi mâinile.
- Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreşit şi vei avea a da seamă lui Dumnezeu, pe care de atâte ori l-ai luat martur jurămintelor tale.
Suspinurile înăduşiră glasul fragedii copile, care acum întăi începuse a gâci inima amorezului său.
Sfărămată de durere, căzu leşinată la picioarile lui.
Iancu o râdică şi o puse în pat, după aceea, chemând pe bătrâna ei slujnică, a lăsat-o lângă ea. El a ieşit şi s-a suit în calească.
- La bal, la curte! a strigat arnăutul vizitiului, şi caleasca a purces ca vântul.
"Deşanţată pretenţie! zicea coconaşul răsucindu-şi musteţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca când astfel de jurăminte se mai ţin vreodată".
II
"Cinga il brando, ed abbia questa
L'asta in pugno, e l'elmo in testa
E con Pallade in bellezza
Giŕ potrebbe contrastar."
METASTASIO'
Zoe era fiica unui boierinaş, care prin slujbile sale se ridicase la o treaptă cinstită. Încă în faşe, pierduse pe maică-sa, iar la vrâsta de cincisprezece ani, moartea o lipsise şi de tatăl său. De atunci, sărmana fată, lăsând o moşioară, iubitul loc a copilăriei sale, care rămăsesă moştenire fraţilor ei, venise la Iaşi. Curând n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraş. Se văzu încungiurată de o droaie de curtezani, pe care îi trăgea deosebita ei frumuseţe. Focul juneţii şi simplitatea creşterii sale o făcură să plece urechea la măgulirile desfrânaţilor. Ea iubi, iubi, oh! cum iubi! Neştiind ce e amorul şi neprepuind urmările lui, se dete cu totul la această patimă dulce şi amară, plăcută şi groaznică. Se dete cu gând, cu inimă, cu suflet.
Iată o întâmplare ce va arăta ce fel iubea tânăra copilă.
Cel întăi ce găsi loc în inima ei fu un ofiţer al gvardiei curţii; tânăr galant, cinstit şi birbant, Iliescul era cu totul contra coconaşului, pe care l-am văzut figurând la începutul acestei foarte adevărate istorii. Frumos şi bine făcut, el n-a avut multă greutate a câştiga inima ei. El o iubea şi se mira că o iubeşte ca şi în ziua când culesese cea întăi dulce sărutare pe buzele ei. Şi deşi Zoe nu cunoştea adimenirile cochetăriei, tot însă ţinu în lanţul ei pe fluturatecul tânăr o lună de zile! O lună de zile pentru Iliescul era o vecinicie. Începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni şi fără rivali. Se aruncă iarăşi în vârtejul lumei.
Într-o zi, el dormea după prânz.
Un arnăut veni în curtea lui, merse drept la camera unde el dormea, deschise uşa, intră şi, scoţând un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. Glonţul trecu alăturea cu capul tânărului, bortili perina pe care se răzăma şi se înfipse într-o cărămidă din părete, a căria sfărămături să reîntoarseră şi căzu pe pieptul dormitorului. Iliescul sări şi se răpezi ca fulgerul la noul venit, care scosese al doilea pistol. Arma i se smânci din mână şi o îmbrâncătură aruncă pe ucigaş pe o canapea. Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi desfăşurat. Nişte coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii şi pieptarul lui înfirat. Aceasta era Zoe.
- Doamne sfinte! strigă tânărul cunoscându-o, tu eşti, Zoe, cine ar fi putut crede! tu eşti care vrei să mă omori! aceasta e răsplata dragostei mele? Vrei să mă omori! şi pentru ce?
- Pentru că eşti un nelegiuit, strigă fata cu un glas precurmat de suspinuri, pentru că mă vinzi, pentru că despreţuieşti amorul meu şi pentru că ai gândit că vei putea, după ce m-ai învăţat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceaţa vieţii, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ţi mai place! nesocotitule! pesemne nu ştii că pe noi, femeile, dacă un paing ne sparie, moartea nici cum nu ne îngrozeşte? Iată dovada vânzării tale, şi îi tinse un bilet scris pe o hârtie roză. - Ceteşte, ticălosule! sau mai bine las-să ţi-l cetesc eu. Ascultă: "Stăpâna mea! mă învinovăţeşti nedrept. Cum ai putut crede că o proastă fetişoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărăţeşte în inima mea? Nădăjduiesc să-ţi dovedesc în astă-seară că de am şi fost poate rătăcit, o secundă n-am încetat de a fi pentru de-a pururea, al dumitale credincios rob." A! ticălosule! nu e slova ta? Tăgăduieşti, zi că n-ai scris răvaşul acesta; o proastă fetişoară! oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima.
- Acest răvaş e pentru tine, zise Iliescul învălmăşit.
- Pentru mine! şi de când mi-ai schimbat numele de iubită pe acel de stăpână? Când mi-ai mai zis vrodată dumneata? A! nu căuta să mă amăgeşti, căci dacă mâna mi-a tremurat astăzi, să ştii că altă dată va fi mai sigură.
- Omoară-mă dar, adaose Iliescul cu un aer teatral, neştiind ce să mai zică; omoară-mă, dacă te supără amorul meu. Văd că cauţi pricinuiri şi iai de dovadă însuşi încredinţările dragostei mele. Omoară-mă! viaţa-mi e nesuferită fără amorul tău. Iată pistolul, şi ca să nu mă greşeşti, razămă ţeava de inima mea, îl ţiu eu, n-ai decât să tragi piedica.
Zicând, dezvăleşte pieptul şi se apropie de fetişoară. El era atât de frumos, întristarea răspândită pe faţa lui arăta atâta adevăr, încât gingaşa copilă se simţi pătrunsă şi înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie.
- Oh! eram să te omor, a strigat plângând, Dumnezeul meu! cum am putut avea un aşa gând! să te omor pe tine, pe care te iubesc cu sufletul! şi apoi ce aş fi făcut singură pe lume? Vezi tu, crudule, când am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mâna. Socoteam că te-am omorât şi voiam să mă omor şi pe mine. Dar tu nu eşti rănit? Tu mă iubeşti, aşa e? Răvaşul a fost pentru mine! oh! zvârle pistolul acela, că mi-e frică de el. Şi se aruncă în braţele lui.
După ce, peste un ceas, Zoe ieşi într-un fiacru şi se duse, Iliescul se îmbrăcă cu dulama lui stacojie cusută numai fir; se încinse pe deasupra şalului cu o curea lată, coperită cu ţinte aurite, în care băgă două pistoale suflate cu aur şi atârnă pe coapsa stângă o sabie încovoiată. La scară îl aştepta un frumos armăsar negru.
Ieşind, văzu arnăuţii săi, care sta roată împregiur.
- Ascultaţi, le zise; astăzi un talhar a intrat la mine când dormeam. A slobozit un pistol asupră-mi, dar nu m-a nimerit. Nu am putut pune mâna pe el şi a scăpat. Să nu mor creştin, ci spurcat ca voi, dacă va mai intra cineva la mine, fără să-mi daţi mai nainte de ştire, de nu, veţi lua fiecare câte o sută baltage cârjalieşti pe talpe. Ştiţi că-mi împlinesc juruinţile.
Arnăuţii strigară: maşalla! închinându-să pănă la pământ.
"Zoe a vrut să mă omoare, zicea în sine tânărul, încălecând; Domnul ştie ce-mi vor mai face celelalte trei, pe care nu le poci amăgi aşa lesne. Blăstemata de slugă! a greşit răvaşile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz; aşa va fi făcut şi cu celelalte.
M-am bătut făţiş cu Beilicciul şi cu Fedeleş fără să simt ce e frica, dar acum zău! mă tem". Vestiţi tâlhari la 1827.
III
"Oh! n'insultez jamais une femme qui tombe!
Qui sait sous quel fardeau la pauvre âme succombe!"
V. HUGO'
Mai mult de un an acum trecuse de la întâmplarea aceasta. Iliescul aflase chip a se deslega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea inimei sale şi Zoe începuse a cunoaşte că a greşit, judecând pe oameni după inima sa. Amăgită în nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor.
Între toiul neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B... Îl vedea mai tăcut şi mai retirat. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, macar că era semnul nătărăiei. Pe altă parte, ca să scape de gura lumei, acestei pricinuitoare de atâte nenorociri, şi cunoscând că trebuie în sfârşit să-şi ia un loc oarecare în soţietate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soţie. Depărtă pe toţi ceilalţi ai săi slăvitori. Iubi pe Iancul; îl iubi sărmana fată, cum ştia ea să iubească şi curând el nu mai avu nimic să mai dorească. Nu mult după aceasta, simţi urmările nesocotinţei sale, şi îngrijindu-se, îşi mărturisi starea cea de critică amorezului său. Atunci Iancul lepădă masca, îşi dizvăli urâtul haracter şi, puţină vreme după întâlnirea ce am văzut că a avut cu ea la începutul acestii istorii, îi scrise răvaşul următor:
"Coconiţă! îmi pare deşanţ că dumneata ai luat un capriţ drept amor şi încă pretinzi să te iau de soţie! Las-că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un aşa pas, dar apoi nici inima mea nare plecare a se robi. Aşadar, te rog nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini şi binevoieşte a mă uita şi a nu-mi mai scri."
Gingaşa copilă ceti răvaşul fără să zică nimic, fără să verse macar o lacrimă. Inima îi era plină şi suspinele, grămădindu-se în sânul ei, o înăduşeau. După o îndelungată şi cumplită tăcere, căzu îngenuncheată dinaintea icoanei mântuitorului, zicând: "Dumnezeule, fie-ţi milă de mine şi nu mă aduce la desnădăjduire!"
Sanda, bătrână femeie care o slujea, care o hrănise cu sânul său în pruncie şi o crescuse în copilărie, stând într-o cameră alăturată, se apropie de o uşă cu geamuri, prin care se vedea în odaia stăpâne-sei, şi ridicând perdeaua, văzu această desnădăjduire, această durere atât de adâncă. Ea nu îndrăzni să intre, respectând cuceria stăpâne-sei; dar neauzind nimic şi văzându-o tot îngenuncheată cu faţa la pământ, intră în odaie ca să o scoaţă din nişte cugetări atât de triste. În zadar însă îi vorbi; deci apropiindu-se o găsi rece, îngheţată, o socoti moartă.
Luă în braţe pe această biată fată pe care o legănase şi cu care împărţise soarta sa. O numi cu acelaş nume de Zoiţă, precum odinioară, şi o dismierdă ca şi atunci. Silindu-se s-o deştepte din acea dureroasă letargie şi, neştiind de trebuie să dorească a o vedea înviind ca să-şi afle iarăşi durerea, sau mai bine să vază moartea pecetluind acest secret de nenorocire, "sărmana Zoiţă! zise, şi o lacrimă căzu din ochii bunei bătrâne, cât e de frumoasă! poate ar fi mult mai bine pentru dânsa să nu se mai trezească!" Această dorinţă, deşi barbară, se cunoştea că vine dintr-o inimă credincioasă către stăpână-sa.
O puse în pat şi, peste puţin, Zoe deschise ochii.
- Du-te, mamă, acasă la N... şi lasă răvaşul acesta la o slugă a lui, ca să-l dea, când se va întoarce din călătoria sa, sau să-l trimiţă cu poşta unde să va fi aflând. Spune să nu se piardă, căci în el este o cosiţă din părul meu.
Astfel vorbea Zoe cătră Sanda, dadaca şi singura sa prietenă, câteva zile după ce priimise scrisoarea sus-însemnată şi bătrâna a ieşit clătind din cap şi zicând: "Maica Domnului să-şi facă milă de fata mea!"
Îndată ce s-a depărtat bătrâna, Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru şi, ajutată de o copilă ce avea în casă, se îmbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. După ce se găti, se puse pe un jâlţ, unde şezu absorbită în gânduri. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori râdica frumoşii săi ochi spre cer şi, suspinând, îşi frângea mâinile cu desnădăjduire. Un gând fioros se părea că se luptă în ea. Deodată apoi se sculă şi cu o oftare: "oamenii aşa au vrut, zise; Dumnezeul lor va cere seamă. Oamenii aceşti minciunoşi şi vicleni nu ştiu câtă tărie este în inima unei tinere fete ce s-a dat pentru toată viaţa; afle dar acum!" Zicând aceste, a ieşit.
Mergând cu un pas răpede, curând a ajuns la portiţa unei case. Bătând, un arnăut veni şi deschise.
- Acasă e stăpânul tău, Caraimane? întrebă Zoe.
- Ba nu, coconiţă, dar cred că nu va zăbovi, căci mâine este alai şi trebuie să vie ca să se gătească.
- Apoi dar îl voi aştepta, zise fata; şi intră în odaia tânărului.
- Eu sunt silit să ies, adăogă Caraiman, apoi dumneta singură să rămâi?
- Du-te, du-te; eu îl voi aştepta pănă ce va veni.
Arnăutul se duse.
Zoe se primbla palidă şi perită la faţă prin odaia lui Iancu. "Iată a doua oară, îşi zise, ce sunt în camera aceasta, întăi când era bolnav şi am venit de l-am văzut; atunci am ieşit, dar acum... iată aşternutul său; perna cusută de mine încă tot o are... iată pistoalile lui, care i le-am cerut ca din partea frăţâne-meu, căci atunci încă nu-l iubeam... cu ele eram să omor pe Iliescul. Iliescul! încai acela nu m-a amăgit, eu am fost slabă!... oare-s încărcate?- Şi căută pistoalele. Unul e încă plin. Unul! şi ce trebuie amândouă?... o mişcare de degit şi s-a sfârşit! Oh! pistolul acesta!... să-l aştept oare să vie? şi pentru ce? El mi-a hotărât soarta şi a mea şi a copilului său!... Sărmanul prunc! îl simţ clătinându-se în sânul meu... sărmană ticăloasă fiinţă, blăstemată pănă a nu vedea lumina!... ah! el e ruşinea şi nenorocirea maicei sale. Mai bine să moară, să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă în picioare... Cine ştie, poate într-o zi va fi ca şi el de nelegiuit, sau ca şi maicăsa de nenorocită!"
Sufletul ei s-a lăsat la acest discuraj, care este groaznic când e cineva singur; pe urmă, nu ştiu ce înfricoşătoare presimţiri a unui trai viitor amărât şi chinuit au venit şi au sfâşiat biata sa inimă; pe urmă o frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase. Sărmana fată simţi sângele sleindu-se în vinele sale.
Se duse la masă, şi luând un condei, scrise c-o mână tremurândă:
"Eu mor!... Mă duc să aflu liniştea pe care mi-ai răpit-o. Îţi iert moartea mea, dar nu-ţi voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sânul meu... La ziua judecăţii, când iar ne vom întâlni, el te va trage la poalile scaunului celui vecinic, ca să dai seamă de două morţi."
Apoi, simţind o fierbinţeală mare, îşi lepădă şalul şi vălul, luă pistolul cel încărcat şi răzimă ţeava de inima sa. O detunare răsună!
Plumbul intrând sub ţâţa stângă, a frânt o coastă, şi petrecând inima, a ieşit prin spate. Zoe căzu moartă.
IV
"Hélas! que j'en ai vu mourir de jeunes filles!"
V. HUGO'
În ziua aceea era paradă domnească.
De dimineaţă pompierii stropiseră podul, şi la toate răspintinile câte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vâre, pănă după trecerea alaiului.
Parada se întindea ca un şărpe pe şovăita uliţă. Înainte mergeau suitarii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atârna câte o lungă coadă de vulpe, împingând pe norodul ce se înghisuia. Apoi urmau panţirii isprăvniciei, darabanii agiei, aprozii vorniciei, simenii hatmaniei, toţi aceştia triste rămăşiţi a acelor viteje oşti ce muiaseră ambiţia polonilor şi a ungurilor şi înfruntaseră trufia semilunei. Mai în urmă era armaşul încungiurat de lăutari ce juca din vioare aerul: mititico . Apoi veneau ofiţerii curţii...
Doi tineri mergeau alăturea la pas.
Unul, călare pe un armăsar negru, purta un costium arnăuţesc. Broderia de aur lăsa abia să se vadă catifeaua toporăşie a hainelor sale. Faţa lui tânără şi bărbătească însufla încredere, iar ochii lui albaştri ca azurul, plini de foc, dovedeau curaj şi nefrică. Celalalt, asemene călare şi nu mai puţin elegant, se deosebea prin mărimea şlicului şi largile mânici a benişului său.
- Închipuieşte-ţi, Iliescule, zicea acest din urmă, aseară când m-am dus acasă, ce să văd? Odaia şi patul meu pline de sânge şi pe dânsa moartă! oh! nu-ţi poţi face o idee cum m-am spăriat! o lună de zile de acum nu mai dorm acasă.
- Sărmana fată, atât de tânără şi de frumoasă! zău! când s-ar putea s-o învie, mi-aş da armele şi pe Haiduc, calul meu. Pre sufletul meu! să se fi întâmplat aceasta din pricina mea, pe loc aş zice: rămâi sănătoasă, lume! m-aş duce în vreo sehăstrie din Ceahlău, ca prin post şi rugăciuni să capăt iertarea acestui păcat de la Dumnezeu.
- Aşa să trăiesc! zise Iancul B... râzând, aş fi vrut să te văd sehastru; poate te-ai fi făcut şi prooroc.
- Şi mai poţi râde! N-ai mustrare de cuget? Nu-ţi pare rău?
- Rău îmi pare cum îţi pare şi ţie şi cum trebuie să le fi părând tuturor tinerilor ce au cunoscut-o; dar mustrare de cuget pentru ce să am? Dar, lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul de...
Iliescul nu-l asculta; trecuse înainte şi ochii lui era plini de lacrămi.
"Ticălosul, zicea el, nu plăteşte să strice cineva un glonţ întrînsul. Sărmana Zoe!"
Un car coperit cu o rogojină şi întovărăşit de doi oameni dete să iasă în uliţa mare. Un zapciu îl opri în răspinteni.
- Ce aveţi în car?
- Un mort.
- Îngăduiţi pănă va trece alaiul.
Şi mortul fu silit să aştepte, pănă va trece deşărtăciunea!
După ce a trecut parada, carul şi-a urmat drumul. Un tânăr ca de douăzeci ani, cu sprincene negre, îl urma de departe şi o întristare adâncă se vedea pe faţa lui cea smolită.
"Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă fiinţă a căzut sub sarcina ticăloşiei vieţii, pentru că n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coţi de pământ în locul unde or să se întoarcă şi ei. Ei fac pe Dumnezeu rău şi nemilostiv. Stăpânitorul ce varsă în războaie pârăie de sânge pentru ambiţie, ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe orfan adunându-şi o pomenire de blăstemuri, ucigaşul ce ţine drumurile merg cu paradă de să pun cu obrăznicie lângă însuşi locaşul Dumnezeului dreptăţii şi al îndurării; şi pe biata fată pământul nu o priimeşte! Iartă-le lor, Doamne! că nu ştiu ce fac!"
Carul, ajungând pe malul Bahluiului, se opri şi cioclii, coborând pe moartă, începură a săpa groapa.
- Ce s-a făcut baba cea care ţipa şi nu ne lăsa să luăm trupul?
- Ea nebunise; au dus-o la Golia.
- Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un pieptar mie şi femeiei o caţaveică.
- D-apoi eu?
-Tu nu eşti însurat. Ia mătăsăria cea albă, colţunii, colanul şi ce mai are.
- Să nu v-atingeţi de dânsa, strigă tânărul, care, stând pătruns de mâhniciune (pentru că şi el o iubise păn-a nu se duce într-o călătorie, de unde de cu seară sosind, priimise răvaşul şi cosiţa de păr ce i-o trimisese Zoe, dar nu apucase s-o afle în viaţă), auzise numai cele de pe urmă cuvinte a cioclului. Şi le aruncă o pungă de bani.
Pe urmă se apropie de moartă, şi desfăşurând vălul de blondă ce era lângă ea, o coperi cu el.
Cioclii au coborât secriul în groapă, au aruncat ţărâna, şi isprăvind, s-au dus la o crâşmă, unde s-au pus să bea preţul hainelor mortului.
Tânărul rămase singur lângă mormânt. El şăzu privind acea proaspătă moviliţă de pământ, pănă ce soarele începu a se coborî spre apus.
Multă vreme după aceea, prietenii lui se mirau văzându-l că era tot trist.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi de ce boală a murit Iancul B...? întreba, după trecere de opt luni, tânărul cu sprincene negre pe un doctor.
- De o straşnică inflamaţie de crieri. Am şăzut lângă el pănă şi-a dat duhul. Neîncetat i se părea că aude împuşcături şi că vede pe o femeie sângerată că-l îmbrăţoşează. Închipuire fantastică! precum vezi, efect a dezorganizaţiei crierilor! Această boală trebuia meditată. Am cerut să-i fac autopsie, dar n-au vrut rudele nicidecum. Aş fi putut face o frumoasă disertaţie asupra boalelor ce se încuibă în cap. 1829, apr.
O ALERGARE DE CAI (СКАЧКА)
I - O ALERGARE DE CAI
Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuorusiei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecându-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov.
Locul alergării este zece minute afară de oraş, unde este gătită o galerie de scânduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, şede împrăştiată pe câmp, sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijănită de jandarmii poliţiei!
Piaţa se întinde ovală pe un neted şes, într-o cercoferinţă de trei verste, însemnată cu stâlpuşori de lemn de 3-4 stânjini departe unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sunt datori a face giurul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste (ca jumătate poştă); şi doi, care întrec pe ceilalţi, ajungând mai nainte ţinta, priimesc, cel întăi un vas de argint preţuit 1500 ruble asignaţii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi dă vistieria împărătească.
Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor şi e foarte nemerit, pentru că acum toată călărimea se îndestulează din ţară, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armasari şi iepe sunt priimiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decât de loc.
Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi îmmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrâstei de mijloc, cu această deosebire că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimei lor, şi aceştia aleargă ca să câştige 1500 de ruble.
Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecând cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strâmbându-se şi strângând din umeri.
Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc cu barba lungă, îi mâna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adecă era mai elegant şi covârşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stânjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mâna un frumos băiet ca de 16 ani, strigând neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru.
În acel echipagiu, dinapoi era o tânără damă blondă, a căria figură avea acea blândeţă ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael şi un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin. Dinainte era un om balan, ce putea să aibă 35 ani. Chipul său era frumos şi interesant, dar o întristare desnădejduită se vedea pe faţa sa palidă. El purta ochilari verzi şi ţinea mâinile tinerei dame strânse întru ale sale, cu o familiaritate neiertată altui decât unui barbat.
Cât pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lângă o frumuseţă şi nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că acea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimţitor; pentru că dama (precum am mai spus) era atât de frumoasă, încât văzându-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puţin să o privească ca pe un cap d-operă a naturei.
Tânărul om smolit eram eu; ceilalţi, d. Ipolit P. şi soţia sa, d-na S., vara mea.
Sosind la galerie, ne-am dat jos. Vara mea luă braţul barbatului său, iar eu, făcându-mi loc pintre dame cam călăreşte (cavalicrement), călcând pe bătăturile moşnegilor carii mă da la toţi dracii, cotind uniforme în dreapta şi în stânga cu zicerea pardon, talisman care închide gura ghiontiţilor şi călcaţilor, am alergat la celalalt capăt a galeriei, unde zărisem o capelă roză împănăşată ca o pasere de paradis. Stăpâna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea...
Nu voi întreprinde a descrie frumuseţele doamnei B., pentru că simţ că acum, după trecere de cinci ani, oricât aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie şi aş călca hotărârea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. Nu voi vorbi deci nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă...
Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrâne în amintirea trecutei lor frumuseţi; dar cu toată plecăciunea rog pe damele care nu vor avea o talie frumoasă, să mă ierte dacă le prefer pe cele nalte şi subţiri. Asta este o greşală de care e vinovat gustul meu.
Doamna B. mă priimi cu un zâmbet încântător, şi văzând negura de gelozie ce se răspândise pe faţa mea întru viderea unui tânăr ofiţer de lănceri ce vorbea cu dânsa:
- Îţi recomand pe d. Arsenie Timofeevici J., îmi zise.
- O! noi ne cunoaştem, am răspuns zâmbind cu silă cătră rus.- Bonjur, mon cher; te ştiam la Hotin.
- Ieri numai am venit, şi mâine mă duc.
- Cum! aşa digrabă ne laşi? am adaos încreţând fruntea şi rădicând sprincenele, ca să-mi dau un aer mâhnit.
- Slujba o cere. Slujba militărească are mai multe neplăceri decât mulţămiri.
- Şi mai vârtos în vreme de război. Pururea în buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniţi poate a muri departe de ai voştri, fără altă petrecere decât ceaiul şi stosul...
- A! războiul e cea mai mare plăcere a vitejilor, urmă el cu un aer fanfaronic, dar pacea, pacea e nesuferită. A şedea fără treabă într-o cetate, în tovărăşia unui bătrân comandant plin de reumatismuri şi de decoraţii...
- V-aţi afundat în strategie, domnilor, zisă doamna B., şi nu luaţi seama că alergătorii au să plece.
Ofiţerul ne lăsă.
- De mult venise lăncerul acesta? am întrebat.
- N-aibi nici o grijă, îmi răspunse doamna B., râzând; îmi vorbea de fortificaţiile cetăţii Hotinului. Nu ştii însă cât m-a mulţămit întâlnirea voastră. Făceam o comparaţie între voi când vorbeaţi; tu atât de negru, el atât de alb; era un contrast de minune.
- Văd că comparaţia nu-mi era în favor.
- Oh! eşti nesuferit. Taci. Iată domnul R., unul din judecătorii câmpului (juges de camp).
Domnul R. ne spuse că se va da semnalul alergării, îndată ce se vor cântări concurenţii.
- Cum? am întrebat.
- Toţi se cântăresc cu acel ce se socoate a fi mai greu şi celor mai uşori li se pune plumb pe şea, pănă ce sunt toţi deopotrivă grei.
- Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă îngreuie cât un grosoman, ce trage poate opt sute de litre?
- Aşa e regula.
- Care socoţi că va lua premiul? întrebă doamna B. pe judecătorul de câmp.
- Precum gândesc, Meleli va câştiga, căci e bun călăreţ.
- Care e Meleli? am zis.
- Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, încât pare că e de împrumut.
- Slabă nădejde, am urmat, căci n-are nicicum aer călăresc.
- Să-l vedeţi pe cal, veţi judeca altfel; dar aud chemândumă. Mă iertaţi, mă rog.
Judecătorul alergă şi, găsind toate formalităţile împlinite, dete semnalul strigând: allez!
Alergătorii plecară ca săgeata.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
- Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B., şi simţesc o nespusă compătimire pentru soarta ei; atât de tânără şi atât de nenorocită! Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite, cu întăiul ei barbat, colonelul D., tânăr, frumos, viteaz, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei.
Acum, acest al doile...
- O! ea îl iubeşte.
- Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi câtă jale în inima soţiei sale, care seamănă Antigonei sprijinind pe Edip.
- Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrân şi d. Ipolit este încă în floarea juneţei.
- Vai de el! cu atâta e mai de tânguit, pentru că în vrâsta înfocată a tinerelor simţiri, viaţa i s-a făcut o povară dureroasă.
- În adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta poate fi o boală trecătoare.
- Nicidecum. E desăvârşit orb. În zadar s-au silit cei mai iscusiţi doctori ai Petersburgului şi ai Odesei, nu l-au putut folosi, ci mai vârtos, pe lângă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi într-atât încât pare că e un bătrân trecut!
O, Dumnezeule!
Blăstemul Olghii se împlini!...
Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doisprezece concurenţi purceseseră şi numai cinci se înturnau. Curând şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armasar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atât de delicate, încât păreau că numaidecât or să se frângă. Pe dânsul era Meleli. El sta înfipt pe şea şi atât de neclintit, încât omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frâiele de oblâncul şelei şi se ţinea de coama cursierului.
Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decât armasarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugariţă. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergând alăturea cu dânsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul.
Amândoi era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, când Meleli înfipse ambi pinteni în coastele armasarului. Un sânge purpuriu văpsi pielea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rânchezând de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zburli unduioasa coamă şi, aruncându-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc!
Îndată îl urmă şi iapa.
- Hura! strigă gloata, bătând în palme.
Meleli priimi vasul de argint pe care era săpate armăturile Besarabiei.
Armăturile aceste sunt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse.
Întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunând marş, Meleli intră în oraş.
Astă intrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş.c.l.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
- Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.
- Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zise doamna B., suindu-se în trăsură.
Rădicând storile, îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat careta pănă ce au pierdut-o din vedere.
Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptându-mă.
Iată ce îmi spusă: P.S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămânea mulţămitor.
II - OLGA
"Sunt acum câţiva ani de când trăia în oraşul nostru o tânără damă. Nime nu o ştia de unde este şi cine este. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon ce pierise la Ostrolenko; alţii adevereau că bărbatul său, pe care însă nu-l cunoşteau, are proţesuri ce îl ţin în Petersburg; alţii că e o vânturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei; în sfârşit, acei mai rezonabili judecau că ea trebuie să fie vro nenorocită păcătoasă, care venise să se spăsească în urâtul monotoniei Chişinăului. În scurt, aceea ce se aflase mai sigur pentru dânsa era că se numea Olga şi era poloneză.
Olga vieţuia foarte retirată; rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetind sub umbra unui tei. Mi s-a întâmplat s-o văd odată, şi n-o poci uita nici acum.
Închipuieşte-ţi una din acele femei ce slujesc de îndreptare naturei pentru toate slutele ce a făcut din greşală . Figură nobilă şi melancolică; nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atâta delicateţă încoronau ochii ei negri ca mura, cu căutătură tânjitoare; albeaţa feţei şi a grumazilor ei, pe care fluturau lungi repantiri, picioarele ei ce părea că se joacă în nişte mici pantofi; talia sa care avea acea disinvoltura cu care natura înzestrează pe femeile de miazăzi. Într-un cuvânt, oricare din aceste frumuseţi în parte ar fi fost de ajuns ca să deştepte un simtiment de mirare sau un fior de amor. Ea să părea a nu avea mai mult de douăzeci ani; dar câte suferiri au trebuit să aibă acei fatali ani, de vreme ce şterseseră roza de pe crin şi înneguraseră o aşa îngerească frunte! Văzându-ne mergând spre ea, trecu în altă alee şi se făcu nevăzută.
- În adevăr, am zis d. Ipolit care îmi da braţul, dama necunoscută nu se pare a-ţi fi compatriotă; brunetă şi poloneză!
- Pintre garofele albe, de multe ori creşte câte una de alt color, îmi răspunse.
- Răspunsul este poetic; dar astă sărmană garofă se vede foarte suferindă, şi, zău! eu de aş fi în locul d-tale, aş căuta s-o mângăi macar pentru dragostea naţiei.
- D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton! D-ta n-ai iubit, nici ai să iubeşti vrodată, pentru că te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. Cât pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi, pentru că cunosc urmările acestei grozave patimi!
- Ah! mă sparii, am strigat. Şi de vreme ce este aşa, iată făgăduiesc a nu iubi niciodată." Expresie luată de doamna B. de la Balzac.
- Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărâre? am curmat eu.
- Oh! să dai samă dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzându-mi mâna...
Eram fericit!
După puţin, doamna B. urmă:
"Ajungând în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. D. Ipolit găsi nişte tăbliţi căzute lângă un copac; negreşit că Olga le pierduse.
- A! am zis, iată acea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame.
Luăi tăbliţile, le deschisei şi pintre multele versuri şi note leşeşti şi ruseşti, iată ce găsii:
"On s'égare un seul instant de la vie... aussitôt une pente inévitable nous entraîne et nous perd; on tombe enfin dans le gouffre, et l'on se réveille épouvanté de se trouver couvert de crimes avec un coeur né pour la vetru..."
Pe altă faţă: "Occhi, piangete; accompagnate il core Che di vostro fallir morte sostiene".
Mai înainte:
"Vergessen sie nicht, dass zwischen ihrem Brautkuss das Gespenst einer Selbstmörderin stürzen wird".
- Rousseau, Pétrarque, Schiller, ce mozaic de poeţi! am zis. Precum văd, doamna Olga e o poliglotă; şi nu sfătuiesc pe cine n-a fi cetit pe aceşti autori să-i facă curte. Dacă astă gingaşă Luiză caută vrun Ferdinand, negreşit că nu-l va găsi în Chişinău.
Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliţi. Amândoi păzeam tăcere gândind, el la Olga, eu... la toaleta pentru balul de la club.
- Oare va veni la bal? am întrebat după puţin.
- Nu ştiu.
- D-ta însă vei fi.
- Poate.
- O! Tăbliţile aste ţi-au luat minţile.
Uitasem şi Olgă şi tăbliţi, când, după vro două luni, am întâlnit pe Ipolit la primblare. Trebuie însă să ştii că, sau îndemnul meu, de care mă voi căi toată viaţa, sau acele fatale tăbliţi au fost născut un prieteşug între Olga şi Ipolit, prieteşug ce se schimbase în cel mai înflăcărat amor. Toată lumea zicea că el o iubeşte şi că este hotărât a o lua, mai ales că acum şi locuiau împreună; însă ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume.
- Îţi cer o mie de iertări, îmi zise el, apropiindu-se; este o mulţime de vreme de când n-am venit la d-ta. Pricina...
- Pricina e frumoasa poloneză, am curmat râzând, şi vreu s-o iert căci mi-a răpit un prietin, de vreme ce a izbutit a domoli o inimă sălbatică.
- Adevărat, îmi răspunse; nu tăgăduiesc că Olga mă iubeşte cu toată frenezia amorului; asemenea o iubeam şi eu la început, dar acum îţi mărturisesc că nu mai simt acel foc, acea beţie. Amorul meu se prefăcu în compătimire. Olga e minunată, e un înger, dar pururea tristă, pururea plânsă, mă teme, mă chinuieşte, îmi scoate sufletul cu atâta dragoste. Eu o iubesc acum mai mult de milă...
- A, eşti o fiară, domnule!
- Tânguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osândi. Simt, cunosc, văd că sunt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferinţile ce am tras de la sexul d-voastre mi-au stricat inima, au depărtat-o din cararea acea înflorită pe care o visează o inimă de douăzeci ani. Eu am acum treizeci şi doi ani şi am cercat prea multe chinuri. Pururea vândut de femeile care îmi jurau un tânăr şi vecinic amor şi apoi mă părăseau lepădându-mă ca pe o modă veche, fără macar a cugeta că prin aceasta omoară o fiinţă omenească, am sfârşit prin a le cunoaşte şi a le preţui pentru aceea ce sunt: nişte draci frumoşi lăsaţi pentru a ne chinui.
- Mulţămesc de compliment, am zis.
- Iartă-mă, doamna mea, şi îţi rezic, jăleşte-mă şi nu mă osândi.
- Dar dacă ai o inimă aşa stricată, am adaos, dacă nu eşti în stare s-o iubeşti pre cât te iubeşte, pentru ce nu te destăinuieşti ei? pentru ce o îmbrânceşti, jucându-te, în râpa pierirei?
- Am cercat, doamna mea, dar, ce pot face, când singura idee e în stare să o omoare. Amorul ei e exaltat, nobil, plin de foc, dar necăjicios. Nădejdea mi-e la vremea care vindecă toate.
Sfârşind, mă lasă ca să alerge înaintea unei tinere dame ce venea spre noi."
- Vara mea, colonela D.? am zis eu.
- Ea însăşi, îmi răspunse doamna B. Ipolit acum o iubea pe dânsa şi uitase pe Olga... Ah! oameni, oameni înrăutăţiţi! Vedeţi o biată femeie nevinovată, tânără, cu inima simplă şi liniştită. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri necurate de ea, pănă ce prin ademenirile voastre o faceţi de-şi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea ca să s-arunce în braţele voastre şi apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvârliţi cu despreţ, zicând: atâta e tot!... cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi!...
Toată această frumoasă chirielă de epitete se adresa la mine.
Am vrut să mă apăr.
- În adevăr, am zis râzând, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi?
- Râzi, domnule, dar eu nu râd... Oh! ai un aer nestatornic care mă îngrozeşte!
- Ah! am strigat, luând un aer cât am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca acest fel? Socoteşte că eu n-am încă treizeci ani şi prin urmare sunt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsek...
Balzac era autorul favorit al doamnei B. care, mulţămindu-se de acest bun martur, îmi zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin urmă:
"Ipolit iubea pe colonela D. şi uitase de Olga... Olga nu mai era acum pentru dânsul decât o supărare de care căuta vrun mijloc a scăpa! Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit şi nobil; din împotrivă, ştiind câtă delicateţă are în suflet, nu-l osândeam, ci îl jăleam şi plângeam pe acea nenorocită femeie care abia o cunoşteam şi care, jertfă unei crude fatalităţi, era silită a bea un nou pahar de durere!
Toată lumea vorbea că Ipolit a să ia pe colonela D. Pe mine însă inima nu mă lăsa a crede la atâta necredinţă. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atât de nedrept, încât să voiască a-şi strica el însul lucrările lui.
Într-o zi, aflându-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. Astă vizită îmi pricinui mirare, căci, precum am zis, noi abia ne cunoşteam. Deşi eram negata, am luat un şal şi am priimit-o.
Pare c-o văd! nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni în urmă o văzusăm atât de frumoasă, deşi palidă, la grădină; faţa ei era atât de slabă... atât de schimbată. Peliţa ei sămăna cu batista subţire, fără pic de viaţă; o moarte să vestea în ochii ei scânteitori. Ar fi zis cineva o statuie de marmură, ieşită din mâinile lui Canova.
Am alergat înainte-i, am luat-o de mână - mâna ei ardea - şi am pus-o lângă mine.
- Ah, doamna mea! îmi zise, şi glasul ei era înecat de suspine, iartă cutezarea mea; oh! sunt foarte nenorocită!
Lacrimile îi împlură ochii.
- Linişteşte-te, doamnă, i-am răspuns. Oh! înţăleg! în adevăr, eşti foarte nenorocită!
- Aşa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriat, sculându-se; aşa e că mă lasă? O, Dumnezeul meu, îndură-te!
- De d.Ipolit vorbeşti, doamnă? Zic c-a să se însoare, dar nu cred că poate fi într-atâta de crud. Şi în sfârşit, fiind aceasta, pentru ce să te mâhneşti? Să vede că e nevrednic de amorul d-tale. Un nestatornic se despreţuieşte şi se uită...
- Să-l uit! eu să uit pe Ipolit? Pesemne d-ta nu ştii, doamnă, că el mi-a făgăduit un amor fără sfârşit? Pesemne d-ta n-ai iubit, doamnă? Nu ştii ce venin este acesta? Oh! te fericesc dacă eşti nesimţitoare! Vai mie! eu am cunoscut amorul; încă o dată am iubit şi acel întăi amor m-a nenorocit, acesta mă omoară. Voi muri negreşit... El era bucuria mea, sufletul meu, şi să mă lase? Căci în adevăr voieşte a mă lăsa... Oh! îl voi omorî şi pe el şi pe soţia lui!...
Înfurierea ei m-a îngrozit. Era de o frumuseţă fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona când hotărî a se îngropa subt ruinele Cartagei. M-am sculat.
- Te spariu, doamna mea, îmi zise după puţină tăcere, - iartămă! Când ai şti cât foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge!... Ştiu că d-ta îi eşti prietenă, pentru aceea, după Dumnezeu, la d-ta mi-e nădejdea. Ajută-mă, doamnă! Scapă un suflet de la osândă! Zi, fă, mijloceşte să nu mă lase!
- Şi ce pot sfaturile mele, când lacrimile d-tale nu folosesc? am zis.
- Ah! când gândesc că ieri, nu mai departe, luă crucea şi se jură pe sănătatea lui, pe viaţa lui, pe ochii lui, că mă iubeşte şi că va fi al meu!... Oare Dumnezeu va suferi să se calce ast fel jurămintele făcute în numele său? Oare trăsnitele ceriului s-au stins?... Pentru că şi s-a jurat, doamnă, în mii de rânduri. Eu însă mă temeam de amorul lui! De câte ori îmi spunea că mă iubeşte, vorba asta mă împlea de fiori. O presimţire amară îmi zicea că omul acesta, care-l vedeam jurându-se pe ochii lui dinaintea icoanei şi luând martură dumnezeirea cu atâta uşurătate, este un trădător. Lacrimile ce vărsa la genunchii mei mă spăriau; inima îmi spunea că sunt minciunoase. Şi însă, fiinţă ticăloasă ce sunt! adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui; visam fericirea în braţele ce erau să mă vândă!...Ah! căci nu mi-a curmat moartea zilele în ceasurile acele! Aş fi murit norocită şi n-aş fi silită acum a-l blăstema şi a plânge!
Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Un tânăr om, de ar fi văzut-o atunci, negreşit că nu s-ar fi stânjinit cât de puţin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea aceasta. Cât pentru mine, neştiind cum s-o mângăi, am început şi eu a plânge.
Ea urmă:
- Hotărâsem să mă duc la rivala mea, să-i spun nelegiuirea omului cărui va să-şi încredinţeze soarta. Nu o cunosc, dar aud că e o femeie tânără, bună, simţitoare; poate că s-ar fi îndurat de nenorocirea mea. Oh! i-aş fi spălat picioarele cu lacrimi şi ar fi trebuit să calce peste trupul meu ca să se ducă a se cununa cu el; dar în minuta când voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. Neştiind ce să mai fac, am hotărât să viu la d-ta. Ştiu că el te stimă, ştiu că ţi-e prieten; d-tale ţi-e milă de mine, d-ta eşti bună, plângi... Fie-ţi milă de o nenorocită! Scapă-mă, doamna mea, mântuieşte-mă!...
Şi biata femeie îngenunchease dinaintea mea şi îmi săruta mâinile fără să poată articula un singur cuvânt de greutatea suspinelor. Eu plângeam ca şi ea şi cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită, Olga sau eu.
M-am pus la scriitoriul meu şi am scris lui Ipolit ca îndată să vie la mine. Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mână.
- Du acest răvaş la d.Ipolit P., i-am zis; să-l găseşti numaidecât.
- D. Ipolit e la doamna colonelă D., îmi răspunse. O slugă de acolo a adus acest bilet.
- Adă, am zis; dar Olga îl luase mai înainte. O văzui tremurând când cetea. Deodată, ţipând straşnic, scăpă biletul şi ieşi răpede.
În bilet scria:
"Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la 5 ceasuri diseară la biserica catedrală spre a asista la cununia d. Ipolit P. cu d-na colonela D."
Ceasornicul arăta patru. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. Toată nobilimea era la biserică când am intrat. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. Gălbineala firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară şi sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunoştea că se lupta în sine mustrarea cugetului şi presimţirea. Din împotrivă, câtă senineţă pe faţa tinerei lui soţii, câtă bucurie, câte nădejdi de fericire!
Ceremonia se sfârşise. Toţi fericitau pe tinerii soţi, gătinduse a-i întovărăşi acasă. În momentul acela, văzui pe poliţmaistru că veni de afară cu grabă şi vorbi cu doctorul S., care şedea lângă mine.
- Ce este? l-am întrebat.
- Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. Şi ieşi îndată cu doctorul.
Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăbliţele Olgăi îmi veniră în minte.
"Nu uitaţi că între sărutul însoţirei voastre se va pune fantomul acelei ce s-a ucis din pricina voastră."
O greutate îmi apăsa inima; un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învârteşte cu mine şi nişte luciri scânteioase îmblau împregiurul meu. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii şi m-am ţinut de strană ca să nu cad. Nu ştiu cât ţinu astă fantasmagorie, căci, când m-am deşteptat, eram singură în biserică. Tremurând şi cuprinsă de spaimă, am ieşit.
Sosind acasă, slugile îmi spuseră că poliţmaistrul şi cu doctorul S. mă căutaseră şi că ei veneau de la Olga pe care, când ajunsăseră, au fost găsit-o moartă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Abia trecuseră patru luni de la însurarea lui Ipolit şi de la moartea Olgăi şi el se bolnăvi de ochi. Curând i-au lipsit viderile şi blăstemul Olgăi se împlini. Acum e de tot orb. Simţirea nenorocirei lui, mustrarea cugetului, pomenirea păcatului său i-au atacat sănătatea şi, în vârsta de treizeci şi cinci ani, aşteaptă şi doreşte moartea ca o fericire.
Iată isprăvile d-voastre, domnule. Ah! ferice cine nu iubeşte şi nu simte!"
Doamna B. oftă; eu nu mai râdeam.
III - TRISTEŢĂ
Viind la birtul unde găzduiam, am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iaşi. Toate îmi vesteau câte o supărare. Una un proţes, alta niscaiva veşti politice mâhnicioase. În sfârşit, una mai mică îmi spunea că mă aşteaptă, că mă iubeşte, că mă doreşte. Asta era o frumoasă fată care credea c-o iubesc.
Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ţi-am şi spus-o, am minţit, am vrut poate să te înşăl ca un ticălos. Nu, nu sunt eu vrednic de amorul tău! De te-aş fi iubit, n-aş şădea ferecat în lanţele doamnei B., femeia astă neînţeleasă, care-mi spune că mă iubeşte ca şi cum m-ar întreba ce mai fac; vesălă, zburdatecă, judecând amorul o trecere de vreme, făgăduindu-mi o vecinică dragoste şi întrebându-mă când mă întorc la Iaşi. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plânşi, cu faţa mâhnită, care să mă teamă, să mă iubească şi să moară cum a murit Olga.
Şi însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tânăr, tot delirul juneţei cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete...
În adevăr, numai un amor poate avea cineva şi acela numai nu se uită. Aceasta este o loterie a inimei. Dacă un tânăr întâlneşte o inimă simplă şi nevinovată, el este ferice; inima lui fragedă şi curată ia o opinie încântătoare pentru amor; iar de se face partea unui suflet faţarnic şi trădător, atunci pierde toată iluzia şi, în locul fericirei, capătă pizmă şi împietrire.
Oh! când ar voi femeile să ştie ce înaltă solie au priimit de la cer; când ar voi să ştie că sunt lăsate ca să ne păzească de rău, să ne îndure inima, să facă fericirea vieţii noastre, fără-ndoială că iubirea lor n-ar ţinea numai pănă ce se usucă sărutul nostru de pe buzile lor!
Eu totdauna am gândit că îngerul păzitor pe care provedinţa l-a dat fiecărui om nu este decât femeia căria el a jărtfit amorul său; şi însă, pentru ce lasă ele a intra într-o inimă plină de iubire îndoiala şi ura?... O! nu sunt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc precum meriţi; dea seamă grozavele fiinţi ce mi-au stricat inima... Voieşti a fi iubită? găseşte vrun înger, precum eşti tu!
Sluga mea intră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prânz pe a doua zi de la d. Ipolit. Răvaşul era scris de soţia lui. Dedesubt scria: Vom fi numai noi.
Mă invita la masă! Şi ce figură eram să fac eu privindu-i starea, după cele ce-mi spusese doamna B.? Să văd un om lipsit de simţul cel mai scump; care este într-o vecinică noapte; pentru care soarele n-are raze, nici câmpul flori. Un om care iubeşte cu tinereţă pe gingaşa lui soţie şi însă nu o poate vedea. Şi ea, oborâtă sub apăsarea soartei, privind pe acest bărbat fără să poată afla un cuvânt cu care să-l poată mângăia şi gândind la cel mai întăi pre care moartea i l-a luat; văduvă de doi barbaţi (Ipolit se putea socoti ca mort) la 21 ani, în cea mai înflorită frumuseţă! - Am răspuns cerându-mi iertare şi pretextând o pricină însămnătoare.
Mă simţeam foarte trist. Voiam să plâng şi nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el, lăsând în urma lor o ceaţă cenuşie; luna se ascunsese; câteva stele pribage se iveau unde şi unde pintre nori. Vedeam oraşul adormit desfăşurându-se sub mine ca o mare umbră. Liniştea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată. Curând, un vis deştept îmi înfăţoşă toate întâmplările vieţii mele, de la 17 ani când am pierdut pre tatăl meu, când am rămas singur în lume şi pănă la 28. Gândeam la maică-mea pe care abia o cunoscusem, gândeam la valurile ce mă cuprinseseră în lume, gândeam la toate acele fiinţi pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întăi, pănă la copila care-mi scria, pănă la doamna B., pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate trecând pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plânse, râzânde...
Tunetul vuia în depărtare; cerul acum se învălea cu o haină posomorâtă; stelele piereau pe rând. De aş fi fost poet, aş fi privit cu plăcere această scenă măreaţă a naturei, dar timperatura avu pururea o deosebită influenţă asupra fizicului meu. Un soare frumos, o noapte senină mă înveseleşte; din împotrivă, o vreme urâtă mă întristează; în adevăr, gândeam, dacă englezii au tot asemenea vreme, au dreptate să se sinucidă. Ce vifor se găteşte! Stelele strălucesc de o mai vie lumină! Spun că de câte ori moare un om, sufletul lui merge de-şi ia loc între stele; oare care va fi steaua Olgăi? poate că acea care e acolo în capăt. Mă uitam la Ursa mică.
- Domnule, îmi zise sluga, trăgându-mă de haină, gazda întreabă de nu vrei a cina.
- Nu vreu, am răspuns.
- Domnule, să închid fereastra; vremea e turbure, curând a să tune.
- Ş-apoi?
- Ştiu că d-tale nu-ţi place tunetul.
- Aşa este, când e aproape şi când trăsneşte; dar când vuieşte în depărtare îmi place.
- O, cum fulgeră de straşnic, adăogă blăstematul, groaznice tunete o să avem! trebui să trăsnească undeva.
Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. Înturnându-mă, văzui pe gazdă cu şervetul pe mână.
- Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit un holod- noi minunat, blinee cu icre fierte în unt şi... Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul.
Gazda mea era un moşneag ca la 65 ani, scurt şi gros. În junia sa se vede că fusese balan, căci ochii lui avea încă o uşure văpsea de alb-albastru. Faţa lui roşie ca morcovul şi fruntea fără nici o zbârcitură arăta că pentru el viaţa n-avusese zile negre.
- De mult eşti însurat, moşule? l-am întrebat.
- De patruzeci de ani.
- Ai copii?
- Trei băieţi şi o fată.
- Şi unde sunt?
- Doi slujesc în oaste; cel mai mic e pisar şi fata mea trăieşte la Tulcin. O! Saşa mea...
- Saşa? ce va să zică Saşa?
Ivan, sluga mea, îmi spuse că e diminutivul din Alexandra.
- Saşa mea, urmă moşneagul, e damă mare; am măritat-o după un cinovnic de la Tulcin. Barbatul său este guberskii-secretar. Să o vezi, domnule, aceea e femeie; mai naltă cu două palme decât mine. Seamănă bunului său care a fost grenadir, şi groasă cât mine. Ş-apoi, frumoasă, roşie ca un bujor; numai când era mică a căzut din scrinciob şi de atunci e cam şchioapă; vărsatul a stricat-o puţin şi i s-a scurs un ochi. - Şi învăţată, domnule, ca un diac. Scrie, ceteşte groznic. Când a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi foarte frumoase; păcat că nu ştiu a ceti.
- Trimiti-mi-le să le văd, am zis.
Acesta era Florian tradus ruseşte.
- Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan.
El începu:
"După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio şi la Galatea, câinele începe a alerga prin măgură; şi se ia după un ied sălbatec. Iedul fuge şi trece lângă păstoriţe..."
- Deschide în alt loc.
"Estela se roşi uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să priimească prezentul şi păstoriţa stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului..."
- E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi.
Văzând că pastoralele d. Florian nu-mi pot împrăştia melancolia, m-am culcat, însă de abia apucasem a adormi, şi un vis fantastic veni şi-şi puse asupră-mi negrele sale aripi.
Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau două mari policandele cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o privea stând la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonând aria din vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreţă . Prin salon se primblau oi cu cordele verzi la gât şi Saşa sărea, schiopătând şi strâmbându-mă. Nu ştiu cât ţinu acest popuri de vedenii, căci, când am deschis ochii, era ziua mare.
IV - CÂTEVA RĂVAŞE
Era câteva luni de când mă înturnasem la Iaşi. Vârtejul soţietăţii, proţesuri, intrigile politice mă cuprinseseră într-atât, încât, neaflând minută de răgaz, am fugit la ţară: însă acolo singurătatea, aerul curat, privirea naturei deşteptară în inima mea suvenirea doamnei B. În zadar căutam a scăpa de prigonirea acestui amor atât de înflorit. El se ţinea de mine şi mă făcea a cerca toate chinurile despărţirei. De mă duceam la vânat, mi se părea că răsunetul puşcii mele trece Prutul şi merge de moare la uşa doamnei B. De voiam să cetesc, doi ochi frumoşi se puneau dinaintea literelor şi în orice fras găseam o espresie a doamnei B. Nemaiputându-mă lupta, am scris să-mi vie pasportul. Am lepădat toate romanţele şi m-am apucat de cetit pre Tucidid şi pre Xenofon. Dumnezeu să mă ierte şi pre mine şi pre aceşti vestiţi şi limbuţi autori! Neideat în strategie, n-am putut preţui nici frumoasa retiradă a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. Aruncam cărţile şi mă duceam de priveam Prutul cum curge şi fericeam pe cazacul cu barba lungă de la pichetul din cea parte. Îmi era drag cazacul. Au nu era şi el de acolo de unde era doamna B.? Aflam multă poezie în nasul lui turtit şi ochii mici şi multă armonie în strigătul lui monoton: kto idiot?
Xenofon şi Tucidid se duseseră pe urma lui Balzac şi a lui Walter Scott. Îmi mărginisem cetirea numai în amoroasele răvaşe a doamnei B.
Fără îndoială, ziceam, acesta e limbajul adevăratului amor! Laconic şi înfocat. Doamna de Sévigné şi Ninon de Lenclos niciodată n-au putut scrie astfel. Ah, cât m-a iubit de straşnic! Şi eu care socoteam că e o cochetă şi...
Ivan îmi curmă monologul. El îmi aducea pasportul şi două scrisori cu timbrul Chişinăului. Cunoscui pe adresa unuia slova doamnei B. Tremurînd de fericire, am deschis-o. Iată ce-mi scria:
"Prietenul meu! Sunt foarte nenorocită! Aud că te găteşti să vii iară în Basarabia şi nu ştii cât m-a supărat vestea aceasta..."
Începutul era original.
"Te-ai fost dus; gândeam că mă vei fi uitat. Ah! când ai şti cât te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. Iartă sinceritatea mea, dar când ai şti cât sunt de nenorocită! De când te-ai dus, toate nefericirile m-au împresurat; am pierdut pre Bibi! Închipuieşteţi că se vede că-i dasă supa fierbinte sau cine ştie ce! Pe la miezul nopţii aud un grozav hârcâit pe canapeluţa unde el dormea. Sar din aşternut. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. Oh! nu-ţi poţi face o idee de ce am cercat! Oh! să-l fi văzut cum mă privea cu ochi lăcrimători! Cum se vârcolea în braţele mele! Am sculat toată casa; am trimis după doctor; dar saracul era în cele de pe urmă minute. Nemaiştiind ce să fac, i-am turnat pe gât câteva linguriţi de apă de Colonia. Sărmanul! Sărmanul! trebuia să-l vezi cum urla, cum se zbuciuma! Oh, grozave minute pe care în veci nu le voi uita! Când a venit doctorul, îl găsi mort şi pre mine leşinată... Lacrimile mă opresc de a-ţi mai scrie, dar te rog încă o dată, de vei veni în Basarabia, să te faci că nici nu mă cunoşti. Când ai şti cât sunt de nenorocită!
P.S.
Rupe scrisoarea aceasta."
Am scăpat scrisoarea din mână şi am deschis pre ceealaltă.
"Prietenul meu! Tu mă întrebi atâte lucruri deodată încât nu ştiu la care să răspund mai întăi. Văd însă că începi cu doamna B. şi sfârşeşti cu doamna B. Aşadar de dânsa îţi voi vorbi, căci pentru celelalte interese nu-ţi prea baţi capul şi ai dreptate, pentru că ştii că m-ai lăsat în locul tău şi nu te îndoieşti de sârguinţa mea, de vreme ce mulţămirea mea o cunoşti că e să mă tăvălesc prin presudstvii (tribunaluri); şi cu venirea ta (care cred că va fi în curând) te vei încredinţa că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decât tine, pentru că pre dânsul amorul nu-l târâie de nas după doamna B.
Tu îmi scrii să te înştiinţez ce face? cum sufere depărtarea ta şi dacă durerea-i s-a mai alinat. Sărmane prietene! mi-e jale de tine, căci tu eşti făcut a fi cât vei trăi înşelat de femei. Mângăie-te, simţitoriule Verter, Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici şi-a făcut seamă, nici s-a bolnăvit (decât numai când i-a murit căţeluşul), ci din împotrivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tânăr ofiţer de lănceri..."
- Fecior! dă-mi şipul cu o de Colon.
- N-avem aici la ţară o de Colon.
- Dă-mi ceva! dă-mi un pahar de apă cu gheaţă...
"... s-a aruncat în braţele unui tânăr ofiţer de lănceri. Tu îl cunoşti; leitenantul Arsenie Timofeevici J. Îţi aduci aminte cum râdeam de dânsul că şede ca o fată mare cu ochii plecaţi, şi când vorbeşte cu femeile, tremură. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amândoi; capul tău e de poet şi al lui de oştean şi el te numea ucionaia golova; tu de când eşti nu te-ai îngrijit de toaletă, în vreme ce Arsenie Timofeevici, balan mai mult decât toţi balanii, e frumos în feliul lui şi e în stare a se bolnăvi dacă ar videa că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decât celalalt. Aceea însă în care te întrece, prietenul meu, şi cu care te-a gătit, este danţul. Închipuieşte-ţi că el este cel întăi mazurist din toată noua Rusie şi tu cunoşti slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. Tu, sărmane filosof, nu poţi face o singură antreşa; stângăcia ta e nespusă. Ascultă dar cum s-a legat acest amor. Ştii că ne găteam să dăm un bal bunului nostru guvernator. Balul a fost a doua zi după purcederea ta. Deşi n-am mulţămire în adunările zgomotoase unde domneşte eticheta, aveam curiozitatea să văd pre doamna B. şi să studiez soarta ta în ochii ei, pre care tu îi asemănai cu viorele înrourate şi - cu câte alte acele. Nu tăgăduiesc că în seara aceea, ea era de minune; avea un aer aşa de dulce, aşa de încântător, aşa non so che; un aer care zicea: iubiţi-mă, nu mă lăsaţi să mă prăpădesc. Damele îşi şopteau şi se ghionteau; tinerii o priveau cu amor şi înfocare, zicându-şi între ei: cât e de frumoasă! Se începu mazurca. Doamna B. începea cu lăncerul. Ce să-ţi mai spun? Era în elementul ei şi, fiindcă ştiu că-ţi place stilul poetic, o voi asemăna cu Atalanta alergând pe luciul valurilor. Însul guvernatorul se sculă de la cărţi şi veni s-o privească. Ruşii striga: prevoshodno ! Moldovenii: minunat! Pe lângă ea, toate celelalte femei era slute. Asta nu e puţin când o zice o gură indiferentă, mai ales când - ştii - că la noi sunt multe frumuşele. Toată seara n-a vorbit decât cu Arsenie Timofeevici, n-a văzut decât pre Arsenie Timofeevici, n-a danţat decât cu Arsenie Timofeevici, numai eu unul am făcut un tur de valţ cu dânsa, eu care n-am danţat de patru ani. În învârtirea valţului, am pomenit numele tău. Gâceşte ce mi-a răspuns? "Nu-l văd la bal. A! Uitasem că s-a dus!..." Cum îţi pare, prietene, răspunsul e de minune. În scurt, ce să-ţi mai prelungesc? Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. Lăncerul şede toată ziua la ea; dar băiatul nu e aşa de prost cât seamănă. Mi-a arătat ieri un răvaş de la dânsa; iată ce-i scria:"Mă învinovăţeşti nedrept. Nu, nu l-am iubit pre el (acel el eşti tu), gândul meu era tot la tine de când te-am văzut la alergarea de cai... Oh! te iubesc, duşinca! Mă jur pre ochii aceşti care zici că îţi plac"ş.c.l., ş.c.l"
- Ticăloasa! se jura pre ochi, nu gândea la Ipolit!
"Rusul însă n-o iubeşte şi cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cât s-a făcut de bisericoasă; şede toată ziua închisă, merge numai la biserică şi la paradă. Adio, ş.c.l."
Trebuie să aibă cineva 26 ani şi să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simţit! În scrisoare mai era un postscriptum:
"După o îndelungată suferire, în sfârşit, Ipolit a murit..."
Hârtia îmi căzu din mâini şi ochii mi se împlură de lacrimi, aducându-mi aminte de nenorocita mea rudă. Apoi, în ciuda şi necazul ce aveam asupra doamnei B., mi-am adus aminte că babele la noi gonesc pre necuratul afumând pene prin casă. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărămele scrisoarea şi răvăşelele viclenei şi le-am pus pe jăratecul din căţuie. Privind fumul ce se ridica şi apoi pierea cum pierise amorul ei, am zis slugii mele să se ducă şi s-afume odaia cu hârtiile aceste. El mă privea cu ochii holbaţi.
- Ai auzit?
- Bine; apoi?
- Apoi să zici să-mi înşale îndată calul şi să te găteşti să mergi cu mine.
- Unde?
- La călugărie.
Ivan se depărtă clătinând din cap. Negreşit că mă socotea nebun.
Aşteptând calul, m-am dus la malul Prutului. Cazacul, cunoscându-mă, mă salută. O! cât mi-a părut el de slut! Eu m-am pus pe ţărm şi sfâşiind pasportul, aruncam bucăţelele în apă, zicând: ce viclenie! să mă uite pentru că nu mai sunt faţă, pentru că nu ştiu mazurca, pentru că nu port epolete, pentru că nu-s balan. Să-mi zică fără pic de mustrare a cugetului că nu mă mai iubeşte, pre mine care o iubeam ca sufletul! Să-mi spuie că pre Bibi nu-l va uita în toată viaţa! Vasăzică, că mai mult iubea pre căţel? Bine zice prietenul meu că sunt oameni meniţi a fi cât vor trăi înşălaţi de femei.
În vremea aceasta, calul era gata. Îndată purcesei ca un duh de spaimă îmboldit de fierbinţeala frigurilor, şi când mă deşteptai din ameţeala mea, văzui calul numai spumă şi coastele lui sângerate de pinteni.
- Ivane, unde suntem?
- Intrăm în Iaşi. Iată se întorc de la Copou.
Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume şi mă trezii în Iaşi.
Însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele ca să nu scap reprezentaţia de la teatru.
Se da: Est-ce un reve? 1836, august
N.B. Trecuseră 22 ani, de când nu fusesem în Besarabia, când în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcină cu o misie la Chişinău. În sfârşit, eram să văd locuri dorite, rude, prieteni ce nu-i revăzusem de 22 ani! o viaţă de om! În călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea, şi mi se părea să privesc pe Meleli calare şi pe doamna B. vălsând cu ofiţerul de lănceri.
Era dimineaţă când am intrat în oraş. M-am dus la vechea mea gazdă, unde mă aştepta cea întăi decepţie.
În locul moşneagului de la 1835, atât de roş şi de vesel, mă întâmpină un neamţ sarbăd şi flegmatic, care cârmuia birtul.
Luăi un fiacru şi vizităi oraşul pre care îl găsii sporit în mărime, de nu şi în frumuseţă.
La urmă, mă hotărâi să mă duc la doamna B. Nu ştiu pentru ce, cum pusei acest gând, inima începu a mi se bate, şi simţii o nelinişte oarecare. Era aceasta oare o aducere aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atâta timp, se petrecuseră atâte întâmplări, încât nu putea fi altă decât acea impresie a tinereţei, care rămâne pururea în sufletul omului.
O slugă mă anunţă. Intrăi îndestul de uimit într-un salon unde mă aştepta o nouă decepţie. Găsii o băbuţă zbârcită, încungiurată de căţei şi de motani, care, după ce cu politeţă mă invită lângă dânsa, îmi prezentă o priză de tabac! Niciodată n-aş fi gâcit că bătrâna asta ce purta ochilari şi priza tabac era frumoasa doamna B., odinioară fala Chişinăului!
- Cum, doamna mea, porţi ochilari?
- Ce? ai pleşuvit?
- Tragi tabac?
- Ţi-au căzut dinţii? ş.c.l., ş.c.l.
După o convorbire atât de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfârşit prin a râde noi însuşi de noi, şi a ne mângăia de poznaşele isprăvi a timpului.
Am petrecut două săptămâni vesele în capitala Besarabiei, unde am găsit cea mai bună priimire şi cea mai cordială ospeţie. 1857, mai
AU MAI PĂŢIT-O ŞI ALŢII
Nimic nu e mai urât decât oraşul Iaşi pentru un călător străin, mai ales dacă nu are un nume cu de la început şi e încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoştinţa locuitorilor semicivilizaţi, din care se alcătuieşte populaţia acestei capitale. Iar dacă voiagiază ca un poet, ca un artist; daci a avut norocire a fi colaboratorul vrunui vodevil monstruos ce s-a jucat la teatru Iaşilor; dacă numele i-a fost tipărit la coada vrunor versurele dintr-un keepsake, sau în foiletonul jurnalului de Débats, ferice de el! Pretutindeni e bine priimit, sărbătorit, primblat şi ospătat. Găseşte plăcere în aste adunări semieuropeneşti, să deprinde a bea cafea turcească şi a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma şlicului şi a hainelor lungi, numind vandalism lepădarea lor. în sfârşit, de este şi tânăr şi nu prea slut, apoi nu poate tăgădui că ulâţile oraşilor europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie şi obosesc vederea, în vreme ce ale Iaşilor, înfăţoşind la toţi zece paşi un nou punt de privire, arată o varietate drăgălaşă; şi e pre mulţumit; dacă, după ce merge pe jos prin pulbere păn-în glezne, în primejdie a fi călcat de carete şi drosce, scapă în fundul a unei mahalale, ajunge la o căsuţă cunoscută unde era aşteptat, îşi lasă galoşii la scară, întră obosit şi trudit şi vede că îi aduc dulceţi.
- O, ce bun obicei!
Trei groaznice focuri a cercat acest oraş. S-ar fi putut face pe un plan mai nou, dar nimeni nu-şi bate capul şi după ideea noastră au cuvânt. Ce! să-şi facă casa în linia uliţii ca să nu poată dormi după prânz de duruitul trăsurilor? Iaşenii iubesc liniştea şi acel drag far' niente din care se alcătuieşte cea mai mare parte din viaţa lor. Osteneala i-ar omorâ.
- Pentru ce să îmblu pe jos, dacă am trăsură?
- Ce răspuns să dai la un aşa bun cuvânt?
Cu toate acestea, bunul oraş începu a-şi schimba toaleta şi, zău! ne pare rău, căci e slut astfel îmbrăcat jumătate cu frac şi jumătate cu şalvari roşi, întocmai ca un unter-ofiţer pe care l-am văzut la informarea miliţiei, încins cu sabie piste gibeaua blănită cu cacom(blana albă a unui animal ca un dihor), purtând pinteni şi şapcă cu roşu.
Acum vede cineva, în locul barăcilor şi a colibelor care făcea să răsară grandiosul unui palat maur, nişte căsuţi de moda bourgeoise - de ne este iertat a împrumuta aceasta zicere de la francezi, de vreme ce la noi încă nu e botezată. Cinci cămăruţi în care abia te poţi învârti şi din care una mai mărişoară poartă pomposul nume de salon; trei stănjăni cvadraţi de grădină englezească cu vro şase salcâmi slabi şi subţiratici ce nu sunt buni nici de foc, nici de umbră; atâta tot. Iată cum s-a dezgradat bietul oraş! abia unde şi unde să mai vede câte un palat vechi cu beciuri boltite, cu ferestre cu gratii, cu cerdace mari, însă şi acestea începură a se sulimini şi a se preface, şi seamănă cu unter-ofiţerul de care am vorbit mai sus.
Într-un palat de acestea - care era într-o mahala ticnită a caria nume îl vom tăcea de frica poliţiei - locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici, căruia la vrâstă de patruzeci ani îi abătuse să se-nsoare.
Coconul Andronache era unul dintr-acei oameni din norocire rari, adevăraţi cameleoni a societăţii, care-şi prifac sufletul şi portul după vreme şi împregiurări. Aşadar, pană acum de cinci ori îşi schimbă hainile. întăi, la 1812 şi-a ras barba şi s-a îmbrăcat europeneşte. Pe urmă, în vremea d. Calimah, luă iar costiumul lung. La 1821 bejănărind, îmbrăcă iarăşi fracul şi îşi rase şi musteţile. înturnându-se, iar luă şlicul. Apoi, la 1828, apucă din nou fracul, îşi lăsă favoriţi mari şi barbetă şi puse şi ochilari. Zice că nu se va mai schimba, dar putem să-l credem?
Poate că cetitorii noştri vor să ştie - pentru că se găsesc oameni curiozi ce vor să le ştie toate - ce făcu el patruzeci ani şi se trezi aşa târziu ca să se însoare? Precum întru toate, postelnicul Zimbolici era şi întru aceasta nehotărât. Oare să se însoare, ori să nu se însoare? Acest gând l-a cumpănit douăzeci de ani. în sfârşit, într-una din zile, supărat pe femei că nu-i mai priimesc curtea, repeta dictonul lui favorit "Oare să mă însor, ori să nu mă însor?", când îi veni în minte că demoazela Agapiţa, de curând ieşită din pension, are zestre de o mie galbeni venit pe an. "şi eu am încă pe atâta, gândi postelnicul; ce bună treabă!" Se îmbrăcă iute şi alergă la muma junei copile, care nici ştia că sunt postelnici pe lume şi că gândesc la dânsa, sau mai bine zicând la zestrea ei.
Buna mumă, iubind pe fetiţa sa cu tot focul dragostei părinteşti, lucru ieşit din modă în zilele noastre, rămase încântată văzând că se înfăţoşează o asfel de partidă, văzând că cere pe fiică-sa un postelnic, pe dânsa fată de serdar! "Agapiţa mea a să fie cocoană mare", zicea ea cu ochii muiaţi în lacrimi de bucurie: dar greşea în ideea sa buna femeie, căci coconul Andronache era din soiul acel amfibiu (numeros în Moldavia) care se ţine mai presus de starea a doile(boieri mici) şi pe care aristocraţia nu-l socoate nici îl priimeşte între ea, adică din soiul acela căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: nici câne, nici ogar. Postelnicul Zimbolici cunoştea proverbul din ispită, dar fiind om de duh, despreţuia aste prejudiţii fumuroase şi ridicule; el ştia că în acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare, frumos şi învăţat. Aşadar, curând se şi însură. îndată strămoşescul său palat luă o nouă formă! gratiile se scoaseră de la ferestre; odăile se zugrăviră şi se mobilară cu gust. Apartamentele nevestei lui, despărţite într-un capăt ce da asupra grădinei, şi aşternură pe jos cu covoare. La toate unghiurile să puseră clopoţele şi din ietacul postelnicesei se deschise o galerie, unde ea iubea a cultiva florile cele mai rari şi mai frumoase.
Tânăra Agapiţa, găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile, fără pretenţii, care îi împlinea cele mai mici capriţuri de copilă, un om în sfârşit ce trecuse prin foc şi prin apă, se deprinse uşor cu căsătoria, ea, care plânsese o zi întreagă când auzise c-or să o mărite şi care din romanţul Ameliei luase cea mai mare antipatie asupra lui Mansfeld şi prin urmare asupra bărbaţilor.
Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat şi pe dânsa ca pe o minune de soţie; şi lumea nu greşa, deşi ea rareori nu greşeşte, căci el însuşi se mira de fericirea sa. Se vedea curtenit, salutat, stimat mai mult decât întăi; pentru că moldavii au şi acest obicei, rămas de la daci încă, a crede că un om însurat are drepturi în societate, la care un neânsurat, fie oricât de cinstit, nu poate nicicum pretinde.
Şase luni trecuseră de când gusta postelnicul această ticnită fericire căsătorească. Sosi toamna şi, nu ştiu cum, cu dânsa veni şi saţiul în casa lui. Serile i se păreau pre lungi, mai ales acele petrecute la teatru, unde cele mai adese vedea bărbaţi înşelaţi. Pellier(actor comic la teatru francez de la Iaşi) îi părea măscărici când glumele sale făcea pe femeia lui să râză. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi: ,,Pesemne, gândea, sunt foarte nătărăi bărbaţii în Franţa şi femeile desfrânate. Norocire că noi mai avem încă mult pană să ajungem la acest grad de civilizaţie".
Într-o seară, juca vist cu câţiva tineri de curând însuraţi ca şi el. După opt robere în vremea cărora se păzise o adâncă tăcere:
- Zău, zisă unul azvârlind cărţile, de când m-am însurat joc numai vist şi nu mai scump de un leu fisa; însă, adevărul vă mărturisesc, nu mă pot opri de a blăstema pe englezi şi petrecerea lor. Ce joc monoton! nu-ţi face cel mai mic tic-tac. Să trăiască bancul farao!
- Taci, zise altul, nu e de cuviinţa unui om căsătorit a lăuda astă dezbrăcătoare şi ruşinoasă patimă. Eu am uitat şi paroli şi setleva. Zi, mai bine. să trăiască căsătoria!
- Hura! strigară toţi. Adusesă ceai şi ciubuce.
- Ce socotiţi? zise gazda. Păi eu sunt de idee să facem ponci precum odinioară, ştiţi când...
- Nu mai pomeni, curmă al patrule; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. Să trăiască căsătoria! şi nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mârşav unde îşi riscă cineva punga, cinstea şi viaţa... Dar propunerea pentru ponci se priimeşte în con-glăsuire. Samuvarul clocotea. Ceaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amestecându-se cu rumul de Giamaica. Toţi sorbeau astă iscusită băutură - care face nu mai puţină cinste aflătorului ei decât aflătorului tipografiei şi a corăbieriei cu abur - lăudând plăcerile însurăciunei cu entuziasm, dar fără foc şi pentru ca să dea o aţâţare mai vie acestor laude silite, defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei, a cărora însă aducere-aminte le aprindea feţele şi îi făcea să râză cu hohot.
- Cât jălesc vremea perdută, zicea cel mai vechi însurat dintre ei, îmi pare că trăiesc numai de când m-am căsătorit. Numai de atunci mă pot socoti fericit. Zilele mele trec ca nişte vise încântătoare. în toată dimineaţa, copiliţa noastră vine de ne deşteaptă. Privindu-o ne simţim renviind în ea. Când sunt sâlit să ies de acasă, nu ştiu cum să mă întorc mai degrabă. E de prisos a vă descrie ce înger este Zefiriţa. ştiţi cât e de frumoasă; ştiţi ce plăteşte într-o adunare; ştiţi de se mai poate afla alta să facă solo mai bine la un contradanţ.
- Natalia mea, zise altul, este muzicantă din cap pană în picioare. Sonatele lui Beethoven, fantaziile lui Haydn, capriţurile lui Paganini pentru ea sunt o jucărie. Când se pune la piano, pare că geniul muzicei o insuflă. Fiori te cuprind, tremuri, plângi, ţipi ascultându-o şi te socoţi transportat într-un rai sau într-o sferă locuită de sirene. Dacă cândva vrun nor mâhnicios mă posomorăşte. un allegro vivace mă înveseleşte. Dacă idei politiceşti mă turbură, un andante grazioso mă linişteşte, dacă vrun cuget de gelozie mă necăjaşte, un adagio sostenuto mă face să-mi cunosc amăgirea şi să vărs lacrimi de căinţă, într-un cuvânt, femeia asta este o fiinţă lăsată înadins de bunul Dumnezeu pentru fericirea mea. Pentru hatârul ei învăţ flautul; pentru hatârul ei învăţ a cânta, căci am uitat să vă spun că cântă ca o Malibran. Acum putem cânta împreună frumosul duet a lui Mozart între Giovanni şi Dona Anna.
- Cât pentru mine, reluă al treile, mărturisesc că n-am gândit niciodată că sfânta poezie va veni să se sălăşuiască în casa mea. Soţia mea e păgână ca Lord Byron şi poetă ca George Sand. Autorul ei favorit este Victor Hugo; o cheamă Adalgiţa. Cum vă pare! A? poate-se mai frumos nume? Poeziile ei, când vor ieşi la lumină - căci am gând să le tipăresc - credeţi-mă, au să facă o mare revoluţie în republica literaturei româneşti. Ascultaţi versurile ce a făcut ieri ŕ la maničre de Victor Hugo:
Cuprinsă de un trist necaz
Az,
Priveam amurgu-ntunecat.
Cat.
Şi văd că dintr-un nour des
Es,
Mulţime de draci fioroşi,
Roşi.
Toţi se pun împregiurul meu!
Eu,
Ce-o să ştiu face de acum?
Cum,
De-aici să pot al meu să scap
Cap
Ş.c.l.
Vad că vă minunaţi, dar să vedeţi încă altele. Când o ascult, mă simt aşa de prost pe lângă dânsa, încât mă mir cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat. Serile adormim întru cetirea vreunui romanţ nou care face să ţi să suie părul în vârful capului, sau a vreunei poveşti a lui Hoffmann ce te împle de fiori la lumina cea sarbădă a lampei. Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strâns unul de altul şi...
- Celelalte, strigă gazda ieşind din răbdare întru auzul atâtor laude. Nevasta mea, prieteni, n-are pretenţie a se numi nici Staël, nici Sontag, nici Taglioni. Ea este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia; nevinovată ca un pui de turturea. ştie numai să mă iubească; atâta ştie, atâta vrea să ştie. Atât de puţină idee are de ademenirile lumei, încât mă tem să nu mă-ntrebe într-o zi
Si les enfants qu'on fait se faisaient par l'oreille.
Râdeţi, domnilor, pentru că nu aveţi cercarea mea. Treizeci şi doi ani am - tăgăduia opt - şi mi se pare că am avut vreme să cunosc o mare parte din diplomaţia cochetăriei. Talentele sunt bune, dar eu sunt de e idee - care însă poate fi greşită - că o femeie măritată n-ar trebui să fie prea artistă. A mea iubeşte frumuseţele naturei nu ale meşteşugului. Romanţuri nu ceteşte. I-am făcut o mică bibliotecă de cărţi moraliceşti. Toată dragostea ei sunt eu; toată mulţămirea, florile, în toată dimineaţa, după ce caută trebile gospodăriei, iasă în galeria de lângă ietacul său, unde privindu-şi florile, ceteşte pe Emile a lui Rousseau. Dumneavoastră aţi făcut nişte frumoase portreturi despre soţiile dv., dar - să nu bănuiţi - îmi par cam măgulite. Eu nu spui, eu arăt şi voi să vă încredinţez prin însăşi vederea. Veniţi după mine; Agapiţa nu ştie că sunt acasă. Veniţi!
Toţi bărbaţii s-au grăbit a urma pe postelnicul Zimbolici, nerăbdători de a vedea şi a judeca fericirea lui.
În vârful degetelor, cătinel, ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi, toate întunecate, pană ce au ajuns ia o uşă cu geamuri, preste care era o subţire perdea. Gazda zâmbind o rădică, dându-se cu politeţă în laturi ca să lasă pe oaspeţi să privească, încât toţi au putut vedea pe tânăra nevasta, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tânăr ce o ţinea strâns îmbrăţoşată... Buzele lor se atingeau.
Gingaşa postelniceasă! sărmana femeie! ea se afla în-tr-unul din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieţi, când te simţi învins de plăcere, înimicit de desfătare, când visezi treaz, când fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre, Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tânărului amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbaţi ce o priveau. ţipetul ei îngrozi amorul. Tânărul se sculă, sări în grădină şi se făcu nevăzut.
Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care păn-atunci sta încremenită mâna lui. Se uită la oaspeţii săi şi oaspeţii săi la dânsul: vru să le zâmbească, dar simţi că se strâmbă. îi petrecu până la scară, unde se despărţiră fără să-şi zică un cuvânt făr-a se mai uita unul la altul. Toţi alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gândind la scena ce văzuseră şi temându-se să nu găsească asemene privelişti pe acasă-le.
Spun că coconul Andronache s-a închis în cabinetul său, unde după ce mult trăsni, plesni, blăstemând gândul ce-l lovise să se însoare ca să-şi pearză liniştea, în desperarea sa apucă un pistol, îl încarcă şi apoi se puse pe gânduri, privind unealta ucigaşă; în sfârşit slobozi - un bohot de râs azvârlind arma şi zicând:
- Au mai păţit-o şi alţii !
Post-scriptum Dacă cineva are curiozitate să afle ce s-a mai urmat după cele arătate mai sus, ii vom spune că Agapiţa, după mai multe mustrări ce priimi de la soţul său şi mai multe făgăduinţi ce îi dete, nu ştiu cum se întâmplă de căzu iar în ispită. După a treia şi a patra recidivă, onorabila dicasterie(tribunal bisericesc) îi despărţi, şi coconul Andronache se duse în voiaj ca să-şi uite tribulaţiile conjugale, trimiţând fostei sale soţii, în ajunul plecării, o frumoasă ediţie a întâmplărilor lui Telemah; însă noua Calipso se mângăi lesne de purcederea lui Zimbolici. Ea găsi că păcatul este plăcut, şi că are vreme să se pocăiască; de aceea nici voi a înlocui pre postelnicul, deşi mulţi aspiranţi la zestrea sa îi făgăduiau că ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi.
Curier de ambe sexe, nr. 11, 1837
TODERICĂ
"Eu nu sunt de când povestele; sunt de
când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocă fer la un picior şi tot îi părea că-i uşor" ş.c.l.
Prologul povestelor
Pe când trăia Statu-Palmă, Barbă-Cot şi în Academia din Podul Iloaei da lecţii vestiţii dascali Pâcală şi Pepele, era în Iaşi un tânăr boierinaş cu numele Toderică, frumos şi bun la inimă, dar desfrânat cât se poate, pentru că-i era dragi cărţile, vinul şi femeile. Nu se spoveduise de când era şi se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumuşele. Iată dar s-a întâmplat că Toderică, după ce sărăci în cărţi pe doisprezece coconaşi, carii de desperaţie se făcură voinici de codru şi muriră cu cinste în iarmaroc, prăpădi şi el, cât ai bate în palme, tot ce câştigase şi moştenirea de la tată-său pe deasupra, afară de o mică răzeşie în ţinutul Herţii, unde se duse să-şi ascundă păcatele şi ticăloşia. Trei ani erau acum de când trăia în singurătate, ziua îmblând la vânat şi seara jucând stos cu vatavul lui şi făcând pasians, când într-una din zile, de abia intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea, iată că Domnul nostru împreună cu sfinţii apostoli au venit şi, bătând la uşă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeţi. Toderică, care, precum am spus, era bun la inimă, se bucură că-i veniră musafiri tocmai când avea cu ce să-i ospăteze; şi aşa îndată-i pofti în casă şi porunci de masă, rugându-se de iertare, dacă nu-i va putea ospăta cum se cuvine unor persoane ca dumnealor, fiindu-i fără veste vizita dumilorsale.
Domnul nostru, râzând de minciuna lui Toderică:
- Ne vom mulţămi cu ceea ce ai, i-au zis, numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mânca, au adaos arătând pe Sf. Petru.
Toderică îndată puse să gătească demâncatul şi, vrând să cinstească pre oaspeţii săi cu ceva mai mult decât cu vânat, văzându-i mai vârtos că-s cam mulţi, zise vatavului să taie un ied ce-i mai rămăsese şi să-l facă friptură.
Gătindu-se bucatele, compania s-au pus la masă. Toderică se mâhnea că n-are vin mai bun ca să cinstească pre oaspeţii săi:
- Domnilor, zise, îmi pare rău că nu mi-au venit încă buţele cu vin de la viile din jos.
Domnul nostru se zâmbi pe sub musteţi de minciuna ce cârpise Toderică şi, gustând vinul:
- Nu-mi spui că vrei să ne amăgeşti? i-au zis, vinul dumitale este foarte bun. Întreabă şi pe dumnealui care cunoaşte, adăogi arătând pe Sf. Petru.
Apostolul, sugând un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse aşa vin minunat şi pofti pe gazdă să-l cerce. Toderică, care toate aceste le lua de complimente, îşi împlu paharul, dar rămase cu gura căscată, când se încredinţă că cu adevărat asemine vin nu băuse de când era. Cunoscând deci din minunea aceasta şi din vorba apostolului înfăţişarea mântuitorului, se sculă îndată de la masă ca un nevrednic de a mânca în asemine companie sfântă, dar Domnul îi porunci să şadă la masă şi trebui să asculte.
După ce au mântuit de mâncat friptura, Domnul nostru s-au dus cu apostolii în odaia ce li se gătise; iar Toderică, rămâind singur a jucat stos după obicei cu vatavul, bând ce mai rămăsese din vinul cel blagoslovit, a făcut pasians şi apoi s-a culcat.
A doua zi, sfinţii călători adunându-se în tindă împreună cu gazda, Domnul nostru au zis lui Toderică:
- Suntem pre-mulţămiţi de priimirea ce ne-ai făcut şi vrem să-ţi răsplătim. Drept aceea, cere-ne trei lucruri oricare vrei şi ţi le vom da, căci toată puterea avem în cer, pe pământ şi în iad.
Atunci Toderică, scoţând din buzunar cărţile ce le purta totdeauna cu el:
- Doamne, zise, fă să câştig de câte ori voi juca cu cărţile aceste.
- Bine, răspunde mântuitorul.
Sf. Petru, care era lângă Toderică, i-au zis încet:
- Nebunit-ai, păcătosule? Cere viaţa de veci şi iertarea fărdelegelor tale!
- Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică.
- Mai ai încă două lucruri de cerut, zise Domnul nostru.
- Doamne, urmă gazda, fiindcă eşti aşa de bunişor, fă, mă rog, ca cine se va sui în părul acest care umbreşte uşa mea, să nu se poată coborî de n-oi vrea eu.
- Fie aşa! a zis Domnul.
Auzindu-l sf. apostol Petru nu-l mai putu răbda, deci ghiontindu-l cât ce putu cu cotul:
- Păcătos nătâng şi îndărăpnic, i-a zis, au nu te temi de iadul ce este gătit pentru nelegiuirile tale? Cere, zicu-ţi, la stăpânul un loc în sfântul său rai; mai ai încă un lucru...
- Te poftesc, dă-mi pace şi-ţi caută de treaba d-tale, îi răspunse Toderică fugând de lângă apostol; şi Domnul nostru, întrebându-l care este a treia a lui cerere:
- Aş vrea, zise, ca cine se va pune pe scăuieşul ist de lângă gura cuptorului să nu se poată scula pănă n-oi vrea eu.
- Amin! zise mântuitorul şi, lăsându-i ziua bună, se duse cu apostolii.
N-apucase încă bine cel de pre urmă apostol să păşească pragul şi Toderică, vrând să cerce puterea cărţilor, chemă pre vatavul şi se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărţile de-a rândul. Deci, nemairămâindu-i îndoială, se sui într-o căruţă de poştă şi, ajungând la Iaşi, trase la cel mai bun birt, unde năimi cele mai frumoase odăi. Îndată ce vestea sosirei lui s-a împrăştiat, toţi tovarăşii birbantariilor lui au alergat să-l vadă.
- Gândeam că te-ai prăpădit, i-a zis Andronache Zimbolici; auzisem că te-ai făcut sihastru.
- Aşa este, răspunse Toderică.
- Ce dracu ai făcut de trei ani de când nu te vezi?
- Am petrecut cu postul şi cu rugăciunea, fraţilor! Şi iată molitfele mele, adaose, scoţând din buzunar cărţile.
Toţi au buhnit de râs de răspunsul acesta şi toţi au rămas cu ideea că Toderică şi-a îndreptat starea în ţări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători mai proşti decât acei carii veniseră să-l vadă şi carii se uscau de dor să-l pungească ca mai nainte. Unii acum se şi aşezau la o masă de joc, dar Toderică îi pofti întăi să guste ceva şi aşa trecură în sală, unde din porunca lui se gătise un ospăţ minunat.
Masa aceasta au fost mai veselă decât cina apostolilor, macar că vin străin avea numai Tokai şi de Rin, care se jura Regensburg pe sufletul răposatei sale soţii , că vinea chiar din viile prinţului Metternich, iar de loc era nişte Odobesc vechi de zile şi nişte Cotnar uitat de vro duzină de ani, într-un poloboc din pivniţă.
Pănă a nu sosi oaspeţii săi, Toderică se îngrijise de a mai avea un joc de cărţi asemine cu cele blagoslovite, pentru ca să le poată lua în locul celorlalte când va cere trebuinţa şi, dând două-trei cărţi după ce va bate opt-nouă, să depărteze tot prepusul de la pontatorii săi. Pusese unele în dreapta şi altele în stânga.
După ce au mâncat toţi, s-au pus împregiurul unei mese şi Toderică scoase întăi cărţile cele proaste; dar, văzând că hojma pierde, porunci s-aducă vutcă şi, în vreme ce ceilalţi bea în sănătatea Elencilor şi a Catincilor, Toderică ascunse cărţile cele proaste şi puse în loc pre cele blagoslovite. Nemaicăutând la jocul său, fiind sigur c-a să câştige, începu a lua seama pontatorilor săi şi îi văzu Nu se va părea un paradox, dacă va judeca cineva că Regensburg de atunci a putut fi tot acel de astăzi după vestitul sistem a metempsicozii lui Pitagor, că îmblau cu furat şi cu şulerie. Putea deci să le scurgă în cuget curat toate paralele, pentru că ei îl sărăciseră pre dânsul! şi acum vedea că i-au fost luat banii prin înşălăciune şi tâlhărie, iar nu doar că ştiau juca mai bine sau avuseseră noroc! Ştiindu-se pre sine cinstit şi fiind încredinţat că are să câştige şi să-şi răzbune, simţi nu puţină bucurie; aducându-şi însă aminte de vremea trecută şi de cei doisprezece coconaşi pre care îi sărăcise şi gândind că poate numai aceia au jucat cinstit, s-a căit că el a fost pricina pieirii lor; o ceaţă i-a acoperit razele de voie bună ce i se vedeau în faţă şi a oftat bătând toate cărţile pontatorilor săi.
În scurt, în seara dintăi, Toderică a potrivit să câştige numai atâta cât să plătească masa şi chiria odăilor pe o lună. Tovarăşii săi, cu buzele îmflate, au făgăduit să vie a doua zi.
A doua zi şi în zilele următoare, Toderică a câştigat o avere straşnică. Îndată s-a mutat de la tractir într-un palat mare, unde, din vreme în vreme, da baluri strălucite. Cele mai de soi cocoane se sfădeau pentr-o singură ochire a lui; la masă avea totdeauna cele mai bune vinaţe şi casa lui era capiştea desfătărilor.
După ce a petrecut un an de zile, jucând cu chibzuială şi slujindu-se când cu cărţile cele blagoslovite, când cu celelalte, a hotărât să-şi răzbune cum se cade, pungind pre cei mai mari boieri. Pentru acest sfârşit, prefăcând în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfântul Gheorghe la un bal mare, care avea să se sfârşească cu un banc de cele mai zarife.
Acei ce n-aveau bani au luat cu dobândă de la jidovi; ceilalţi au adus câştigurile moşiilor ce le priimiseră de cu seară şi tot ce mai aveau; Toderică i-a ras pre toţi şi peste noapte s-a făcut nevăzut cu aurul şi cu juvaierurile.
De atunci a hotărât să nu joace cu cărţile cele blagoslovite, decât cu jucătorii carii jucau necinstit, simţindu-se îndestul de tare ca să-şi deie piept cu ceilalţi. A îmblat prin toate oraşele pământului, câştigând pretutindeni şi cheltuind pe orice găsea pe placul său. Cu toate aceste, aducere-aminte a celor doisprezece coconaşi îl supăra neîncetat şi îi învenina toate plăcerile.
Într-una din zile, hotărî ori să-i scape din muncă, ori să se piardă şi el cu ei.
Puind acest gând, a purces să se ducă la iad c-un toiag în mână şi c-un sac d-a spinare. Sosind la Târgul-Ocnii, s-a coborât într-o ocnă părăsită, care i-o arătase o babă vrăjitoare, şi s-a dus, s-a dus, s-a tot dus pe sub pământ, pănă a ajuns la poarta iadului.
- Cine eşti tu? îl întrebă împăratul adâncului, după ce-l aduse înaintea lui.
- Eu sunt Toderică, jucătorul de cărţi.
- Ce dracu cauţi aice?
- Cinstite Scaraoţchi! zise Toderică, de socoţi că este vrednic cel întăi jucător de pe pământ să joace cu tine cărţi, iată îţi fac o propunere. Să jucăm amândoi, şi pentru toată cartea ce-ţi voi bate, să am voie a-mi alege câte un suflet din împărăţia ta şi a-l lua cu mine. Una macar de-mi vei bate tu, să-mi iei sufletul şi să fie al tău în vecii vecilor.
Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoţchi trânti un hohot de râs de se cutremurară păreţii tartarului şi se spăriară toţi dracii. Apoi, întorcându-se cătră Toderică:
- Pesemne n-ai femeie şi copii? îl întrebă.
- Pas şi bete, răspunse Toderică, dar las-vorba. Spune, joci ori ba?
- Bucuros, zise Scaraoţchi suflecându-şi mânicile, şi ceru masă şi cărţi.
Pe loc un drăcuşor mititel şi frumuşel ce împlinea slujba de jochei (ciocoi) pregăti toate cele trebuitoare.
- Ce vrei, stos sau banc? întrebă Toderică.
- Stos, răspunse stăpânitorul tartarului; ştiu că la banc se încap multe şulerii.
S-au pus la joc.
Toderică, bătând cartea dintâi, a cerut sufletul lui Ştefănică Gândul (unul din cei doisprezece pe care voia să-i scape) şi priimindu-l, l-a pus în sac; asemine şi pe al doile şi al treile pănă la doisprezece, şi luând sufletele le-a pus toate în sac.
- Dacă întunecata voastră strălucire, a zis Toderică, voieşte să mai urmăm jocul, eu sunt gata.
- Prea bine, răspunse Scaraoţchi, care vărsa sudori de necaz; dar aici este nu ştiu ce miros greu, ien să ieşim puţin păn-afară.
Asta era numai ca să scape de Toderică, căci cum a păşit el pragul cu sacul de-a umere, Scaraoţchi a şi strigat să puie zăvoarele şi rătezele şi lăcăţile.
Rămâind afară, Toderică băgă mâna în buzunar şi, ca un poznaş ce era, scoase un condei de credă, care-i slujea la cărţi şi subt inscripţia vestită:
"Lasciate ogni speranza voi ch'entrate"
însemnă pe grozavele acele porţi de aramă, o mare cruce, aşa:
(Şese luni de zile, pănă ce creda se roase de cotleala aramii, iadul rămase încuiat. Nu putu înghiţi nici un suflet, şi hămesiţi de foame, dracii abia suflau. Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă în loc de credă, ca să poată săpa mântuitorul semn!)
Purcegând de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers pănă a ieşit în lume şi a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoţchi şi a mântuit sufletele coconaşilor ce se munceau din pricina lui.
După trecerea de patruzeci ani (Toderică era acum de şeptezeci), Moartea a intrat la dânsul într-o zi şi l-a înştiinţat că, fiindcă i-a sosit ceasul, dumneaei a venit să-l ieie, şi că să se gătească.
- Sunt gata, a răspuns bătrânul, dar te rog o, Moarte, fă-mi un bine păn-a nu mă lua; dă-mi o pară din copacul care este la uşă, ca să-mi răcoresc arsura gâtlejului. Fă-mi această mică plăcere şi voi muri mulţămit.
- Dacă-i vorba numai pentru atâta, a zis Moartea, bucuroasă. Şi se sui în păr ca să culeagă o pară, dar când vru să se coboare, nu putu nicidecum, pentru că Toderică aşa voia.
- Ah! Toderică, m-ai înşălat! strigă. Văd că sunt în puterea ta. Dă-mi drumul, şi ţ-oi mai da zece ani de viaţă.
- Zece ani! Mare treabă! zise Toderică; de n-ai poftă să putrezeşti în copac, drăguţă, trebui să fii mai darnică.
- Ţ-oi da douăzeci.
- Mă iei în râs.
- Ţ-oi da treizeci.
- Încă mai ai mult păn-m-îi ajunge cu târgul.
- Ce pârdalnic! Vrei să trăieşti o sută de ani?
- Tocmai acum ai nimerit, iubito.
- Toderică, n-ai minte.
- Poate; dar mi-e drag a trăi.
- Fie o sută de ani, zise Moartea.
Îndată putu să se coboare şi, luându-şi rămas bun de la omul nostru, se duse cu coasa de-a umere.
Cum purcese ea, Toderică se trezi desăvârşit sănătos şi începu o nouă viaţă, având puterea juneţii şi cercarea bătrâneţii. Tot ce am putut afla de traiul lui acesta, este că a urmat ca şi întăi a-şi împlini toate poftele şi mai ales cele trupeşti, făcând bine când găsea prilej, dar fără să gândească la mântuirea sufletului său, ca şi mai înainte.
Sfârşindu-se acei o sută ani, Moartea a venit iarăşi:
- Gata eşti? l-a întrebat.
- Am trimis să-mi cheme duhovnicul, răspunse Toderică; pune-te pe cel scăuieş lângă vatră, pănă ce va veni. Aştept numai să mă spovedesc şi apoi să intru în noianul veciniciei.
Moartea, ca o bună şi îngăduitoare persoană, se puse pe scăuieş şi aşteptă un ceas să vie preotul. Dar văzând atâta zăbavă, zise gazdei:
- Moşnege, nu ţ-ai putut căuta de suflet de un veac de când nu ne-am întâlnit?
- Zău! n-aveam numai acea grijă, răspunse bătrânul c-un zâmbet de luare în râs.
- Dacă ţi-e vorba aşa, strigă Moartea supărată de nelegiuirea lui, ţi-oi arăta eu!
- Şuguieşti? zise Toderică, văzând-o cum se silea să se coboare de pe vatră; te ştiu că eşti bunişoară şi că-mi vei mai dărui câţiva ani.
- Câţiva ani, ticălosule! (şi se trudea să se deie jos de pe vatră).
- Negreşit; dar astă dată n-oi cere mult, căci m-am săturat de bătrâneţe; m-oi mulţămi cu patruzeci de ani.
Moartea simţi că o putere nevăzută o ţinea pe scăuieş precum odinioară în copac, dar de ciudă şi de mânie nu voia să deie nimic.
- Ştiu un meşteşug să te fac blândă, zise Toderică; şi îndată puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braţ de vreascuri. Focul îndată s-a aprins şi a împlut de pară şi de fum într-atâta cuptorul, încât Morţii îi venea să-şi deie duhul.
- Valeu, valeu! a strigat, simţindu-şi bătrânele oase prăjinduse; scapă-mă şi făgăduiesc să-ţi dau patruzeci ani de sănătate.
Atunci Toderică i-a dat drumul şi Moartea a fugit pe jumătate pârlită.
Sfârşindu-se şi anii aceştia, s-a înturnat să-şi ieie omul, care o aştepta la uşă c-un sac de-a spinare.
- Astă dată n-ai încotro cotigi, îi zise, dar ce ai în sacul acela?
- Sufletele a doisprezece jucători, prieteni ai mei, pre care i-am scos din iad, sunt acum vro sută cincizeci de ani.
- Vie dar şi ei cu tine! zise Moartea, şi apucându-l de chică, se înălţă în văzduh, zbură spre apus şi se vârî în ocna părăsită.
Sosind la porţile iadului, bătu de trei ori.
- Cine bate? au întrebat din năuntru.
- Toderică jucătorul, răspunse Moartea.
- Să nu cumva să deschideţi! strigă Scaraoţchi, aducându-şi aminte de stosul ce jucase cu el; coţcariul acela-i în stare să-mi pustiiască împărăţia.
Scaraoţchi nevrând să deschidă, Moartea, vrând-nevrând (căci dorea să-şi răzbune) şi cu mare părere de rău, a trebuit să plece spre ceruri.
- Cine eşti tu? întrebă sfântul Petre pe Toderică, după ce Moartea l-a pus dinaintea porţii raiului.
- Vechea voastră gazdă, răspunse el, acel care odată v-a ospătat cu vânatul său.
- Cum cutezi să te înfăţoşezi aice în starea ce te văd? Nu ştii că ceriul este închis pentru cei ca tine? Bre! bre! bre! Tu eşti bun de talpa iadului şi ai încă obraz să cauţi loc în rai!
- Sfinte Petre! zise Toderică, mi se pare că eu nu te-am priimit aşa, când ai venit împreună cu Domnul nostru de mi-aţi cerut găzduire.
- Toate aceste-s frumoase şi bune, adaose apostolul cu un glas pe care voia să-l arăte aspru, deşi se cunoştea că-i este milă; dar eu nu voi să-mi găsesc beleaua dându-ţi drumul în rai fără de ştire. Îngăduie pănă voi spune stăpânului şi apoi vom vedea ce-om putea face.
Domnul nostru, înştiinţându-se de venirea lui Toderică, au venit la poartă, unde el sta îngenuncheat pe prag cu sufletele sale, având şese în dreapta şi şese în stânga şi milostivindu-se:
- Bine, treacă pentru tine, i-au zis; dar sufletele aceste sunt drepte a iadului, mi-e nu ştiu cum să le priimesc.
- Doamne! zise Toderică, când am avut cinste a te priimi în casa mea, erai întovărăşit de doisprezece călători şi eu v-am priimit pre toţi şi v-am ospătat şi v-am găzduit cum am putut mai bine.
- Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta, zise Domnul nostru cu un zâmbet îndurător. Haide intraţi, de vreme ce aţi venit; ai noroc că m-ai găsit în chef bun; almintrele n-aş îngădui un lucru care poate da pildă rea.
N.B.
Povestea asta se tipări în foaia Propăşirea mai mult ca să împle coloanele jurnalului decât ca meritând vro însemnătate literară. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext Tartufilor politici ca să închidă jurnalul şi să exileze pe autor!
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
