Epistolă scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea Manualul vânătorului DOMNULUI C. C. CORNESCU
 Amice,
Când mi-ai dat mai întâi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul vânătorului1, ai arătat dorinţa ca să-i fac eu o precuvântare. Mai apoi ţi-ai luat seama şi m-ai scutit de această măgulitoare sarcină.
În cazul din urmă, rău nu te-ai gândit, căci eu, după ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere pe urmele tale de vânător; dar, pe când tu te ocupai cu gravitate a-ţi alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta pe cea mai nimerită linie; pe când tu dresai, de mic şi cu o minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! şi Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite de vânătoare, eu, ca un nevânător ce sunt, m-am apucat să colind răstimpii şi spaţiile, căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti.
Colindând, m-am rătăcit, şi iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac aşa îngreuiat de tot felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încât nu mai cutez, Doamne fereşte! nici chiar eu însumi să-l arunc în spinarea Manualului tău.
Am luat dar pretenţioasa hotărâre a le deşerta într-un volum osebit, ce-l voi tipări numai pe seama lor, şi care, subt un titlu pedantesc şi archaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Falş tractat de vânătorie, Yeudo-unhgetiŠV, în opoziţiune făţişă cu Manualul tău, care, deşi mai scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor celor care vor să înveţe ceva cu temei.
Dar mai nainte de a pune sub tipar, m-am simţit, amice, ca şi dator să-ţi trimit ţie prinosul acestui vraf de pagini manuscrise, pe care, bune sau rele, le datorez numai primului tău îndemn amical.
Primeşte-le precum îţi vor place; dar crede, totuşi, că, deşi îţi vin acum cam ca fuiorul popii, ele purced dintr-o afectuoasă pornire a celui care de mult este al tău prieten,
Bucureşti, 7 mai 1874
Difficiles nugae
SĂ MĂ ÎNCURC OARE ŞI EU ÎN CALEA VÂNĂTORILOR? CARTEA TA ŞI PRECUVÂNTAREA MEA. UTILE DULCI SAU SOSII ŞI D<OMNU>L SOCEC. CE ZICE NIMROD DESPRE PODAGRA MEA. ARCADIA PE CÂMPUL BĂRĂGANULUI. DE LA MOŞ DORU, DREPT ÎN PUSTII. LA CONAC! VAI DE BIETUL GOGOL, CE ERA SĂ PAŢĂ!
Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus sub titlul de Manualul vânătorului şi, după citire, să-mi şi dau părerea asupră-i.
Pentru atâta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc; dar, teamă-mi e că, acordându-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vânătorule!
Oare nu ştiai, sau că ai uitat, cum că la vânătorie, ca şi la multe altele, eu mă pricep cam tot atâta pre cât se pricepea vestitul ageamiu, carele, văzându-se luat în răspăr de babele satului pentru izbânzile ce făcuse cu puşca dimineaţa, în bătătură, se apăra în dulcea limbă a poeziei şi ţinea una că:
De e curcă,
Ce se-ncurcă
La revărsatul zorilor
În calea vânătorilor?
Istoria nu adaugă mai departe dacă păgubaşele s-au mulţumit numai cu această armonioasă desdăunare, precum, în altă împrejurare, fusese silit să facă simigiul cel cu tocmeala, care, pentru plăcintele mâncate, rămase bun plătit numai cu cântecelul dascălului Caracangea:
Deschide-te, punguliţă,
Să plăteşti plăcinţelele;
cântecel care, fără îndoială, este, în privinţa regulilor prozodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizaţiune a vânătorului de curci.
Vezi să nu paţi şi tu ca simigiul, şi de unde, cu drept cuvânt, te aşteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase, pentru toate observaţiunile adânci, pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta, să nu capeţi de la mine decât un encomion fluturatic şi fără temei, psalmodiat şi acela pe drâng sau cântat din frunză.
Dreptul lui Dumnezeu, în asemenea caz, şi adică dacă critica mea va fi, precum este şi lesne de prevăzut, nedemnă şi nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va rămânea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale, şi nu numai vânătorii ştiu cum că toată pasărea pe lume, pe limba ei piere.
Fie acestea zise din capul locului, ca nu cumva să se întâmple ca vreunui cititor, scârbit îndată de urâtul precuvântării, să-i vină răul gând de a lepăda cartea ta din mână, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei, tratată cu seriozitate şi cu ştiinţăde-cauze, de către conştiinţiosul autor.
Mă grăbesc a declara că acel cititor va fi adevăratul păgubaş, căci, dacă nu ştie regulile vânătoriei mai bine decât mine şi voieşte cu toate acestea să le înveţe, el pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui, citind o carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii şi reţetele greţoase ale medicinii veterinarii sunt mai peste tot locul foarte binişor furişate printre o mulţime de noţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte şi de fapte interesante, care pot să placă şi să folosească oricărui cititor.
Ca să fiu, dar, drept şi să te pun îndată la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ţi vină de pe urma cuvintelor mele, recunosc, iubite autorule, că, deşi tu n-ai avut de gând, ca liricul nostru străbun Oraţiu, să arăţi poeţilor din viitorime poteca cea bună, însă tot ai ştiut, chiar şi în materie de vânătorie, să urmezi părinteştile lui poveţe, luând drept deviză tăcută a scrierii tale, faimoasele lui versuri din Arta poetică:
Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci,
Lectorem delectando, pariterque monendo[1]
Îţi urez ca să se poată aplica cărţii tale şi exametrii următori, în care sper că d<omnu>l Socec, carele în asemenea caz ar primi desigur să-ţi fie editor, nu va fi supărat a se vedea înlocuind, chiar cu prejudiţiul regulilor prozodiei latine, pe anticii domniei-sale quasi-omonimi şi colegi în librărie, fraţii Sosii din Roma:
Hic meret aera liber Socecio, hic et mare transit
Et longum noto scriptori prorogat aevum[2].
Dar de vreme ce, pornindu-mă a-ţi vorbi despre vânătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturii, mulţumeşte-te, te rog, amice, ca în loc de o analiză scrupuloasă a Manualului tău, în loc de o apreţuire a meritelor ce el va şti neapărat şi cu mai bun succes să destăinuiască la ochii oamenilor de ştiinţă şi de specialitate, într-un cuvânt, în loc de ceea ce mi-ai cerut, mulţumeşte-te, zic, să-ţi spun aci numai în ce chip, cum şi ce fel, imaginaţiunea, sufletul şi mintea mea au putut aievea să-şi însuşească plăcerile şi farmecul artei pe care tu, cel dintâi, o predai astăzi cititorilor români, înjghebată în reguli mai mult sau mai puţin riguroase.
Daca chiar în anii tinereţii, pe când trupul le bęte (vita), cum zice Xavier de Maistre2 s-avântă mai lesne după zburdările inimii, dacă pe atunci chiar, gusturile-mi stătătoare şi trândava-mi fire nu m-au iertat să deviu vânător, apoi d-acum înainte ce speranţă să-mi mai rămână? mai ales când, pe toată ziua, junghiurile în picioare şi podagra îmi chezăşuiesc, pentru restul vieţii, cea mai nerevocabilă patentă de incapacitate în deprinderile sprintene şi obositoare ale vânătoriei.
Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vânătorul biblic1, nici un al doilea sfânt Hubert, vânătorul minunat al creştinilor, eu unul n-am să mă fac. Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri, şi chiar dacă deasa citire a cărţii tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeţ, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată şi să mă hotărăsc a rămânea, şi în viitor, din ceata acelora care, când văd cloşca păscând bobocii de raţă pe malul bălţii, se miră zicând:
Să fie raţă? Măsa găină!
Să fie găină? Botul lătăreţ!
Dar însă, şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego!3. Şi eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază, acele şesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarele, în palate cu mii de încântări.
Din copilărie, şi eu am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii din baştină, care neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină şi, mânând în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliţi, sau când aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte amoroase, sau când, toamna, ei duc turmele de pui să pască ţarinele înţelenite.
Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vânătorilor tămădăieni, carele putea să înghită în largile sale pântece atâtea vedre cât şi o butie de la Dealul Mare, nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruia ai adormit tu adesea, pe când el, cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcând printre fulgii coliliei, nici pe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de puşcă pe care orice vânător ar fi azvârlit-o în gunoi, nimerea mai bine decât altul cu o carabină ghintuită, şi care pe mine, nemernicul, m-a dus de multe ori cu vânat, la conacul de amiazi.
În cartea-ţi plină de reguli tehnice şi de învăţături doctrinarii, tu vorbeşti, amice, cu despreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vânătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vânatul ajutat de câinele său şi să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. Nu tăgăduiesc; în principiu trebuie să aibi dreptate. Dar ce-i faci firii? căci mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo vânătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele şi mâinile au mai puţin de lucrat.
Şi-n adevăr, să şedem strâmb şi să judecăm drept: oare ce desfătare vânătorească mai deplină, mai neţărmurită, mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări, poate fi pe lume decât aceea care o gustă cineva când, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme?
Dinainte-i e spaţiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeaţă, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca muşuroaie de cârtiţe uriaşe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului şi podoaba pustietăţii. De la movila Neacşului de pe malul Ialomiţei, până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prelargul câmpiei, ca sentinele mute şi gârbovite sub ale lor bătrâneţi. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum şi cei suri al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se reped la stârvuri şi să îmbuibă cu mortăciuni, când, prin sohaturi, pică de bolesne câte o vită din cirezi!
Dar căruţa trece-n lături de acea privelişte scârboasă; ea înaintează încetinel şi rătăceşte fără de ţel, după bunul-plac al mârţoagelor arominde sau după prepusul de vânat al tămădăianului căruţaş.
De cu zorile, atunci când roua stă încă aninată pe firele de iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la coliba unchiaşului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg[3] - şi tocmai când soarele e d-asupra amiazului, ea soseşte la locul de întâlnire al vânătorilor. Mai adesea acest loc e o cruce de piatră, strâmbată din piua ei, sau un puţ cu furcă, adică o groapă adâncă de unde se scoate apă cu burduful. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornăţele, în miezul lui, ca să găseşti câte o mică dumbravă de vechi tufani, sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii şi mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. În orice alt loc al Bărăganului, vânătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi ziua, decât umbra căruţei sale. Dar ce vesele sunt acele întruniri de una sau două ore, în care toţi îşi povestesc câte izbânzi au făcut sau mai ales erau să facă, cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc şi cum, în sfârşit, s-a făcut nevăzută în zboru-i prelungit.
După repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeaşi plăcere.
Vânătorul, împrospătat prin somnul, prin mâncarea şi prin glumele de la conac, se aprinde din nou de ispita norocului; el cu ochii caută vânatul, cu gândul zboară poate către alte doruri; dar simţirile-i sunt în veci deştepte; inima-i vegheată este mereu în mişcare, şi urâtul fuge, fuge departe, dincolo de nestatornica zare a nemărginitei câmpii.
Când soarele se plecă spre apus, când murgul serii începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalţă de pre faţa pământului; din adierea vântului prin ierburi, din ţârâitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sânul obosit al naturii. Atunci, prin nălţimile văzduhului, zboară, cântând ale lor doine, lungi şire de cocori, brâne şerpuinde de acele păsări călătoare, în care divinul Dante a întrevăzut graţioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-şi deplânge răstriştea, gingaşa lui Francescă:
E come i gru van cantando lor lai,
Facendo in aer di sč lunga riga;
Cosi vidio venir, traendo guai,
Ombre portate dalla detta briga.[4]
Dar câte una-una, căruţele sosesc la târla sau la stâna unde vânătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit cu paie trestia şi şovarul sunt scumpe în Bărăgan câteva saiele şi olumuri pentru vite, o ceată de dulăi ţepeni lătrând cu învierşunare, şi, în toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă şi de rachiu, iată adăpostul şi streaja ce le poate oferi baciul de la Rădana sau cel de la Renciu. Din acestia cată vânătorii să-şi întocmească culcuş şi cină, dacă cumva n-au avut grijă a-şi aduce aşternut şi merinde în căruţe. Pe când însă, pe sub şure şi la vatra bordeiului, ospăţul şi paturile se gătesc, după cum pe fiecare-l taie capul, limbile se dezmorţesc şi, prin glume, prin râsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei.
Spune tu ce vei voi despre superioritatea vânătorii cu prepelicarul şi despre plăcerile inteligente şi alese ce resimte omul în unica societate a unui câine dresat după regulile artei; cât despre mine, eu rămân tot bine încredinţat că cele mai dulci mulţumiri ale vânătorii sunt acelea în care trupul nu se află osândit la pedeapsa jidovului rătăcitor2, şi apoi încă acele care izbucnesc cu veselie printre nişte buni tovarăşi, întruniţi la un loc după o zi petrecută în emoţiuni izolate.
Dar chiar şi în căruţă, vânatul oboseşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.[5]
Vânători şi căruţaşi, mârţoage şi dulăi, culcaţi toţi la pământ, dorm acum duşi, la târlă!... Singure, stelele nopţii se uită de pe cer la dânşii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scârţâind, fluierând, şuierând şi toate acele mii de glasuri senalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în somnie auzul lor aromit. Când însă vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, câmpia i se înfăţişează luminată de scânteiele strălucitoare ale licuricilor; uneori cerul se încinge pe alocurea, în depărtare, de o vâlvoare roşatică, provenită din pârjol, şi un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte...
Mă opresc, căci mi se pare că, fără ştirea lui Dumnezeu şi a cititorilor, am început să traduc descrierea stepei malorosiene, una din paginile cele mai minunate din minunatul romanţ istoric Taras Bulba de N. Gogol, scriitor rus, carele, de nu mă-n şel, a scris, el mai întâi, pe ruseşte, comedia Revizorul general.
Aş transcrie aci cu plăcere toată acea încântătoare descripţiune; ca şi Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aş sfârşi şi eu zicând: Dracul să vă ia, câmpiilor, că mult sunteţi frumoase![6] Dar atunci ce s-ar mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu româneşte?
Las dar pe Gogol într-ale sale, că mi-e teamă să nu mă prea dea de ruşine...
Dar ce făcui, vai de mine! Am uitat cu totul că este acum admis în radicalele principii de suprem şi absolut patriotism român că, de vreme ce muscalii trebuiesc în genere priviţi ca inimici şi răuvoitori ai naţionalităţii noastre, să ne dispensăm cu totul de a numi, ba chiar să ne şi impunem datoria de a desfigura pe autorii lor, de câte ori binevoim a-i traduce, a-i imita sau a-i localiza. Prin aceasta chiar le facem prea multă onoare!
Vous leur fîtes, seigneur,
Eu les croquant, beaocoup dhonneur.[7]
ŢIGANII DE ZESTRE. GRIVES EN CAISSE. DISERTAŢIUNE FILOLOGICĂ, ÎMBÂCSITĂ CU ERUDIŢIUNE. 1 000 GALBENI VENIT PE AN. GRAURII ŞTIU FRANŢUZEŞTE MAI BINE DECÂT D<OMNU>L LITTRÉ! DIN FABULELE LUI LA FONTAINE PÂNĂ ÎN PĂDURILE RUSIEI. AMĂRÂTA TURTUREA, OF! SĂRMANA, VAI DE EA!
Eram băiat de vreo treisprezece ani când am învăţat să dau cu puşca; mărturisesc însă că de atunci n-am mai făcut nici un progres în această artă; ba chiar aş putea zice din contră!
Însoţisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă, unde se adunase în acel an sarea şi marea, precum a şi povestit-o cu atâta spirit d<omnu>l V. Alecsandri[8], pe carele atunci, acolo, pentru prima oară l-am zărit, domnia-lui tânăr, vesel, şi încă de atunci cunoscut prin farmecul neaoş românesc al muzei ce-l inspiră, eu, copilul, crezând că tot ce zboară se mănâncă.
Locuiam într-un sat de pe malul stâng al Buzăului, la Grădiştea, tot într-o casă cu bătrânul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeaţă a caracterului său şi prin pocita şocăţie a vorbirii sale româneşti, a lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii lui, acum toţi veterani ai oştirii; polcovnicul Enghel, care, luând de soţie pe o cocoană româncă a cărei bogată zestre cuprindea o laie de robi ţigani, zicea nevestei, de câte ori se întâmpla să moară vreunul din aceşti nenorociţi: Plinci, Anicuţa-l meu! a murit la dine un sestre!
Colonelul Enghel îmi dărui o puşcă cu două ţevi, scurtă şi uşoară, croită şi cumpănită chiar după trupul şi după puterile mele; el mă şi învăţă cum s-o umplu, cum să ochesc şi cum să trag. De aici înainte, vai şi amar de bietele vrăbii de pe garduri! Pe toată ziua stricam într-însele câte un corn de praf şi câte o pungă de alice; dar apoi şi ce pilafuri ne gătea la masă meşterul-bucătar, sestre al cocoanei Anicuţe!
Mi se pare că întru atâta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. Vezi bine că cu dânsele nu s-ar putea găti nici măcar iahnia de mistreţ, pe care tu o descrii în cartea ta.
D-aş fi mai lăudăros din fire, şi nefiind astfel, iată o puternică dovadă că nu sunt şi nu pot să fiu bun vânător, nici măcar ca amicul Budurof! d-aş fi, zic, mai lăudăros, aş putea să adaog că, tot pe malurile Bălţii Albe, m-am încercat a da şi-n ciovlice de cele moţate, care se tot clatină în aer şi pe uscat, strigând ca puii de jidan de pe uliţe: kibrit! kibrit!; am ochit adesea şi în Ciocârlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna; ba unde pui că am cutezat a trage cu puşca şi-n cârdurile de gâşte sălbatice ce trec mereu cu grămada de-a lungul Buzăului!
De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aş fi nimerit desigur şi câte un graure din cei care zboară printre vitele din cireadă şi, împreună cu coirile, se cocoţează jucând pe spinarea boilor, care, cu o filozofică nepăsare, rabdă aşa batjocură. Oare ce vor fi zicând boii, în mintea lor, despre acele obraznice păsăruici?
Şi ce gânduri vor fi rumegând ei, când se simt într-astfel călcaţi sub picioare? Mare e limba boului, păcat că nu poate grăi!
Nu ştiu însă cum şi ce fel ne aduse vorba a pomeni despre graiuri, şi aci, iartă-mă, amice autorule, să te ţiu de rău fiindcă, în cartea ta, n-ai spus nimic despre acest vânat, şi mai cu seamă despre o altă pasăre, pe care mulţi la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă, pe franţuzeşte, un nume ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia.
Du-te într-o dimineaţă la Capşa şi spune-i să-ţi facă, pentru dejun, un paştet din cele ce se cheamă Pâté de grives; apoi, a doua zi la masă, cere la Hugues să-ţi gătească o mâncare, ce ţi se va prezenta într-o gingaşă cutioară de hârtie velină albă, sub numirea de Grives en caisse.
După ce vei mânca, o să simţi fără îndoială o mustrare de cuget pentru că ai trecut cu vederea şi ai nesocotit vânatul nu mit grives, iar, după cum se crede, pe româneşte, sturzi şi cocoşari (?).
Aci vrând-nevrând trebuie să mă urmezi şi aceasta ţi va fi pedeapsa într-o lungă controversă, în care filologia are să se amestece cu istoria naturală, şi să facă un talmeş-balmeş, pre cât se va putea mai doct şi mai erudit. Bagă de seamă că ai a face cu un membru al Academiei!
Romanii noi, strănepoţii lui Traian, începem totdeauna de la romani romanii cunoşteau, printre altele multe, şi aceste două specii de păsărele şi le preţuiau după dreapta lor valoare; unora le zicea turdus, şi altora sturnus.
Turdi erau un soi de păsări foarte lăudat de gastronomii noştri străbuni. Poetul Marţial, pe care însă Traian nu-l prea făcea haz, zice că, după părerea lui, dintre păsări, cea mai bună de mâncare este turdus, iar dintre patrupede, iepurele.
Inter aves turdus, si quis me judice certet, Inter quadrupedes, mattea prima lepus[9].
Fie cum zice Marţial în privinţa păsării! dar cât despre iepure, să mă ierte domnia-lui; eu ţiu cu tata Traian şi nu aprob zisele poetului. Ba încă, de nu mi-ar fi ruşine să vorbesc româneşte cam în felul Franţozitelor răposatului Costache Facca, cele cu mantela amour sans-fin1, aş potrivi aci, şi nu fără oarecare iscusinţă, vorba românului: Departe griva (adică la grive) de iepure![10] Oraţiu însă se arată şi mai entuziast în privinţa turdilor şi, zău, nu se miră că unii-şi mănâncă averea dumicând la turdi graşi, căci nimic, zice el, nu este mai bun:
Non, hercule, miror,
Aiebat, si qui comedunt bona, cum sit obeso
Nil melius turdo. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . [11]
Terenţiu Varrone, în cartea sa despre agronomie, ne vorbeşte pre larg despre creşterea şi îngrăşarea acestui soi de păsări, în case înadins clădite pentru zburătoare, ornithon, pe care le descrie cu de-amănuntul şi mai adaoge cum că o mătuşă a lui avea la vila sa de pe Via Salaria1, în Ţara Sabină2, la mile de Roma, un asemenea ornithon, din care vindea pe tot anul cinci mii de turdi, câte trei dinari unul; ceea ce-i producea un venit anual de 60 000 sesterţii, adică, pe banii de acum, 12 000 lei noi[12].
Ce stăm de ne mai gândim, amice? Hai să căutăm a prinde turdi şi să ne asigurăm dintr-înşii o mie de galbeni pe an, ca mătuşa lui Terenţiu Varrone.
Dar unde să-i găsim? Iată dificultatea.
Adevărul e că naturalistul latin Pliniu ne spune că turdi, precum şi merulae (mierlele) şi sturni (graurii), fără de a-şi schimba penele, se duc prin ţări vecine, şi că iarna sunt foarte mulţi turdi în Germania.[13]
Naturaliştii moderni, şi în capul lor vestitul Buffon, după ce constată că pasărea, numită de latini turdus, poartă, în limba franceză, numirea generică de grive, şi că ea se aseamănă cu mierla, de care însă diferă la pene prin nişte pete regulate ce ea are totdeauna pe piept, împarte acest soi de volatile în patru specii, numite franţuzeşte: grive, propriu-zisă, draine, care este mai mare la trup decât toate, litorne şi mauvis. Aceste două din urmă sunt cele mai preferabile la mâncare.
Diferitele specii, precum şi varietăţile lor, se disting prin mărime, prin coloritul penelor şi chiar prin unele năravuri; dar, în genere, aceste păsări sunt sălbatice, puţin jucătoare, mai mult triste; ele vieţuiesc izolate; cuiburile lor sunt foarte curat clădite, şi ouşoarele lor, frumos colorate albastru sau verde.
Ele trăiesc în ţările de spre nord şi vin mai cu seamă către toamnă în părţile meridionale. Sunt foarte mâncăcioase; însuşi Oraţiu ne-o atestă:
Amite Ievi rara tendit retia,
Turdis edacibus dolos...[14]
şi le plac cu deosebire strugurii, cauză pentru care francezii au şi creat zicătoarea: soul comme une grive3, ce se aplică celor care la noi au furat luleaua neamţului.
În cetatea Dantzig din Prusia se consumă pe an ca la 90 perechi din specia celor numite mauvis; cele zise litorne iernează în Austria de Jos şi în Polonia, iar în unele părţi ale acestei ultime ţări, câtimea speciei grive este aşa de considerabilă, încât se prind fără număr şi se transportă luntre pline, încărcate cu de acest vânat.
Dacă ele însă se află aşa de multe prin ţinuturi vecine cu noi, prin Polonia şi Austria; dacă, ducând dorul viţei, ele se nasc cu grămada în împărăţia hămeiului şi a berii, este oare cu putinţă ca, flămânzite, să nu fi însemnat ele încă de mult, prin aer, căile pe unde, în timpul de acum, avea să ne calce, cu fier şi cu foc, năpastia consorţilor nemţeşti? Despre aceşti noi bumbaşiri ai ţării, ştim cu prisos ce soi de pasăre sunt, şi numele lor le cunoaştem mai cu prisos de cum am dori; cu mult mai greu ne vine de a nimeri pe acela mai puţin ilustru al împenaţilor lor compatrioţi.
Am consultat pentru aceasta toate dicţionarele noastre, chiar şi pe cel făcut sub numele Societăţii Academice Române1, şi iată tot ce am putut alege, mai cu seamă din Vocabulariu franceso-românesc al d<omni>lor P. Poenaru, F. Aron şi G. Hill:
Grive se zice româneşte Sturz;
Draine se cheamă în limba noastră Cocoşar;
Litorne este un fel de Cocoşar, cu capul cenuşiu,
şi Mauvis este un fel de Sturz.
Autorii Dicţionarului Academic nu înscriu cuvântul cocoşiariu; poate că nu va fi de origine latină? Cât despre sturdiu, încă nu au ajuns la litera S.
Într-un cuvânt, la grive, pe latineşte turdus, nu este câtuşi de piţin graurele românesc, cu toate că, judecând după asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite.
D<omnu> Littré în monumentalul său dicţionar al limbei franceze, nu ştie ce origine să dea cuvântului grive. Oare acest nume nu va fi el derivat din adjectivul latin gravis greu, gras pe care îl găsim calificând pe turdi, în următorul vers al lui Marţial:
Sylva graves turdos exagitata dedit[15]?
Aceasta ar fi o derivaţiune în formă de synecdoche, către care s-ar alipi, ca o metonomie, denumirea românească de graure, dată unei alte păsări, pe care tot Marţial o pune în opoziţiune cu turdi îngrăşaţi cu măsline din Picenum:
Si mini Picena turdus palleret oliva,
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nunc sturnos inopes. . . . . . . . . . . .[16]
Despre sturni nu s-a prea zis mult bine; Marţial, după cum văzurăm, îi declară buni-de-nimic, inopes. Pliniu[17] vorbeşte nu mai de obiceiul lor de a zbura în cârduri rotunde, îndesaţi unii într-alţii. Şi mai mult insistă asupra acestei particularităţi Buffon, arătând că, în zburarea lor repede şi zgomotoasă, graurii par a fi supuşi la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, sub ordinele unui şef. Chiar şi Dante a luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiţi în stol larg şi plin, drept termen de comparaţiune, ca să descrie, în versuri nemuritoare, cum spiritele nenorocite sunt purtate, fără repaos, de suflarea vijeliilor infernale:
E come gli stornei ne portan lali
Nel freddo tempo, a schiera larga e piena,
Cosi quel fiato gli spiriti mali,
Di qua, di lŕ, di giu, di su li mena;
Nulla speranza gli conforta mai,
Non che di posa, ma di minor pena.[18]
Nu rămâne îndoială că stornei lui Dante, les étourneaux ai lui Buffon şi sturni lui Pliniu şi lui Marţial sunt graurii noştri, cu penele negricioase şi presărate cu pete albe sau sure, care trăiesc în Europa, din fundul Şvediei până în insula Malta, şi chiar în Africa, până la Capul Bunei-Speranţe, care după ce, în luna lui iunie, şi-au clocit ouăle lor cenuşii, în cuiburi străine sau în scorburi de copaci, se adună de petrec în stoluri, dorm noaptea în stuf, se ciorovăiesc seara şi dimineaţa, se scoală toţi deodată cu mare volbură şi trec repede, ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei şi printre ciori, se domesticesc bine în colivie, ba chiar, dacă îi pui în pension, învaţă franţuzeşte, pronunţând gras litera r, întocmai ca la Paris.
Se vede că Buffon o spune însuşi a auzit grauri vorbind nemţeşte, latineşte, elineşte şi alte limbi; cât despre mine, n-am avut parte a constata, de visu et auditu[19], talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. Atât numai pot zice despre dânsul, că dispreţul cu care îl tratează intrigantul acela de Marţial, declarându-l bun-de-nimica, inopes, îndeamnă şi mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil şi demoralizat, urmând şi întru aceasta exemplul dat de augustul meu strămoş, Marcu Ulpiu Traian.
Eu, de câte ori mi s-a întâmplat să mănânc grauri, adică sturni latineşti, ori étourneaux francezi, şi nu sturzi româneşti, sau grives franţuzeşti, le-am găsit un gust foarte bun şi mai ales un miros de vânat din cele mai plăcute. Nu căuta dar la cele ce zic autorii, şi, când vei da peste stoluri de grauri, împuşcă fără dispreţ cât vei putea mai mulţi. Poţi fi încredinţat că eu unul îţi voi rămânea tare recunoscător pentru peşcheş!
Dacă acum te simţi cam obosit de lunga digresiune zoologico- filologică prin care am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoşari şi pe grauri, apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii analoage, adică să-ţi fac câteva întrebări, şi apoi, zău, vă dau pace şi ţie şi neamului păsăresc.
Mai întâi, te rog, spune-mi dacă ştii sau nu ştii ce soi de zburătoare este grangurul? Am auzit de la unii şi aş dori să aflu dacă aceia nu se înşeală că păsăruica astfel numită este chiar acel vrăbete grăsun care se îndoapă cu fructe de prin grădini, em<b>eriza hortulan<a>, şi care cu drept cuvânt este socotit în Francia ca una din cele mai delicate îmbucături ornitologice[20]. Abia expus la dogoreala jaraticului, el se preface într-o sărmăluţă de grăsime profumată. Gândindu-mă la ele, aş vrea să fiu şi eu printre oaspeţii şoarecelui din La Fontaine:
Autrefois le rat de ville
Invita le rat des champs,
Dune façon fort civile,
A des reliefs dortolans[21].
Trec la a doua întrebare. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvânt despre o altă pasăre de pădure care, deşi e cam rară la noi, însă este privită pretutindeni ca unul din cele mai delicate vânaturi? Francezii îi zic gélinotte; germanii, Hasellhuhn (adică găină de alune); ruşii îţi amintesc numele-i rusesc, fiindcă pădurile de brad şi mesteacăn ale Rusiei sunt pline de această preţioasă zburătoare ruşii o numesc reapcik; iar la noi ea se cheamă cum se va fi chemând? Ştiu de sigur că în judeţele de munte ale Moldovei, unde vânătorii le pândesc pe muşchiul cel verde de la tulpina brazilor, acele pasări, mai mari decât un sitar şi împodobite cu sprâncene roşii ca cocoşii sălbatici, poartă numele de ierunci. Dar dincoace de Milcov, cum le zice? găinuşe sălbatice? găinuşe de alun??
Când divinul cântăreţ al Divinei Comedii, călăuzit de maiestrul său Virgil1, ajunge în cercul acela din Infern unde erau muncite, de o aprigă şi neîmblânzită furtună, sufletele păcătoase ale muritorilor care, aci pre pământ, dând uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înţelepciunii îşi petrecuse viaţa în dezmierdări lumeşti,
a cosi fato tormento
Eran dannati i preccator carnali,
Che la ragion sommettono al talento[22],
atunci poetul nu află, în puternica sa închipuire, alte imagini mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociţi, decât a-i asemui, când cu şire lungi de melancolici cocori, când cu stoluri zăpăcite de grauri, când, în fine, cu amoroase porumbiţe care, chemate de dorinţă, cu aripile întinse şi-ncordate, zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge:
Quali colombe dal disio chiamate,
Con lali aperte e ferme, al dolce nido
Volan per laer dal voler portate[23].
Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avântă şi dânsa pe urmele amoroase ale pasării uşoare; ochiul o însoţeşte prin spaţiu; gândul se răsfaţă în desfătările acelui cuib dorit!
Dar colo, sub adâncul frunziş al codrului, stă pitit vânătorul, cu ochiul ţintit la pradă, cu braţul ager la trăgaci. Blânda turturică a sosit, ameţită de bucurie, aproape de soţul ei; ea s-a pus alături cu dânsul pe o cracă verde a stejarului; gungunind, ea îşi scutură aripile şi-şi încovoaie guşa argintie. Soarele de amiazi varsă emanaţiuni voluptoase de căldură în rariştea pădurii şi subt umbra copacilor; razele lui se strecoară luminoase printre frunze şi sclipesc ca aurul pe undele limpezi ale pârâului. Totul în fire e linişte, tăcere, dor şi speranţă; totul, pentru norocita pereche, pluteşte în visuri de plăcere, în farmec amoros! Cu gândul, ea soarbe poate o eternitate de fericiri!
Dar deodată un pocnet fatal răsună; echo îi răspunde de prin toate adâncimile codrului trezit. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. Vânătorul vesel o azvârle sângerată în tolba sa. Dar soţia turturică, cea care, vai! a rămas cu zile,
Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede
Nu se uită, nici nu vede.
Şi când şade câteodată,
Tot pe ramură uscată;
Umblă prin dumbrav-adâncă;
Nici nu bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apa rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.
Trece prin pădurea verde
Şi se duce de se pierde;
Zboară până de tot cade,
Dar pe lemn verde nu şade.
Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească!
De vreme ce tu, autor al Manualului de vânătoare, n-ai socotit de cuviinţă a număra şi turturica printre pasările de vânat, eu am dat cuvântul răposatului întru fericire, marelui ban Ienăchiţă Văcărescu, ca să răzbune de a ta uitare pe aceste dulci şi fragede zburătoare. Totodată graţioasa şi jalnica elegie a vechiului poet român îmi va servi drept oraţiune funebră pentru tot vânatul împenat, asupra căruia m-am întins, mi se pare, cam foarte peste măsură.
Până aci dar cu păsările bune de împuşcat şi bune de mâncat! Să le fie ţărâna, adică nu să le fie mai bine carnea uşoară stomacului, şi apoi vecinica lor pomenire!
PENTRU CE POETUL LUCREŢIU ŞTIE MAI BINE SEAMA CÂRMUIRII DECÂT STĂPÂNIREA NOASTRĂ. CHIAU! CHIAU! PRIN PĂDURE. UNDE NE ACĂŢĂM DE COADA CÂINELUI. BRAŞOAVE ŞI PALAVRE VÂNĂTOREŞTI. DE CE VULPEA ARE COADA LUNGĂ, ŞI URSUL N-ARE DELOC
În toate ţările ce se bucură de legiuiri înţelepte şi prevăzătoare, pe care le şi pune în lucrare o sistemă de administraţiune regulată ca ceasornicul, prin toate acele ţări, vine un moment al anului când dodată vânătoarea se închide. Atunci câteva luni d-a rândul nu mai auzi, nici prin holde, nici prin crânguri, pocnetul ierbii de puşcă şi şuierătura alicelor; atunci se dă recreaţiuni şi vacanţii vânatului, iar vânătorilor li se impune pedeapsa poprelii.
La noi, până acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuinţa de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin turburat, al lighioanelor sălbatice; ea deocamdată se mulţumeşte a regularisi vitele cu patru, şi mai ales pe cele cu două picioare.
Astfel stând lucrurile în patria ucenicilor tăi, pentru ce, o, tu, dascăle de vânătorie sistematică şi raţională, n-ai suplinit lipsele legii şi nepăsarea cârmuitorească, dând oarecare poveţe în privinţa timpului când se cuvine ca vânătorul să-şi pună puşca şi pofta în cui şi să dea nevinovaţilor săi adversari un răgaz ce, în curând, îi va asigura, tot lui, o mai spornică şi mai dăinuitoare izbândă? Spune adevărat! Câteva cuvinte asupra acestui punct n-ar fi fost ele oare foarte la locul lor în Manualul tău de vânătorie?
Bag însă de seamă că devin din ce în ce mai exigent şi că nu fac alta decât a scoate mereu la mărunte ponoase cărţii tale.
Sunt sigur că, de când citeşti aceste lungi pagini fără şir, ai zis mii de ori până acum: Lipsă-mi de asemenea critică, unde se vorbeşte mai mult de ceea ce nu mi-a plăcut sau n-am socotit de trebuinţă a le spune!
Ştii însă că sunt tot felul de firi pe lume. Când, spre exemplu, dai unui om flămând un prânz cu care îşi poate foarte bine potoli foamea, mâncând tot lucruri simple, dar sănătoase şi curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. Dar dacă acel om este lacom din fire, şi mai ales dacă are gusturi răsfăţate, el o să se tot plângă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale, prăjituri şi zaharicale; o să pretindă că, în loc de carne de vacă, ar fi trebuit să-i prezinţi dobe de mistreţ şi chebapuri de căprioară, în loc de pui de găină fripţi, prepeliţe tăvălite în mălai şi bicaţi prăjiţi în mustul lor.
Socoteşte că tot cam aşa fac şi eu cu Manualul tău, cerând poate prisos acolo unde se află ceea ce este de neapărată trebuinţă, şi, în puterea prieteniei, iartă-mi aceste nazuri de lăcomie literară.
Dă-mi dar voie să mă întorc iar la vorba de mai nainte şi să arăt, în câteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vânătorul înţelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale.
Dar de vreme ce tu ai voit a spune acele cauze, mie mi-e teamă că eu nu voi putea; de aceea, ca să scăpăm amândoi cu faţa curată, hai să facem loc aci între noi, poetului Lucreţiu1, pentru ca, în versuri turnate ca de bronz, precum erau şi legile Romei, să invoace el, în favoarea naturii aprinse de dor, pe născătoarea sporniciei ginte romane, pe dezmierdătoarea zeilor şi a oamenilor, pe antica Vinere, fecunda şi neobosita prenoitoare a seminţiilor lumeşti:
Născătoare a gintei lui Eneu, voluptate a oamenilor şi a zeilor, spornică Vinere! tu, care sub stelele lucinde ale cerului, împoporezi marea cea plutitoare şi pământul cel roditor, prin tine tot neamul vieţuitoarelor concepe şi se naşte spre a vedea lumina soarelui. Dinaintea ta, zeiţă, dinaintea ta şi la a ta sosire fug vânturile şi norii de pre cer; sub tine, pământul împestriţat aşterne flori drăgălaşe; ţie-ţi zâmbesc valurile mării, şi cerul, înseninat de tine, luceşte de o lumină preste tot împrăştiată. Căci îndată ce primăvara deschide şirul frumoaselor zile şi îndată ce suflările înstrunate ale Zefirului reîncep a deştepta puterile fecundării, mai întâi zburătoarele, cu inima străpunsă de a ta virtute, vestesc, o, zeiţă, a ta venire; apoi turmele îndârjite saltă cu veselie prin păşuni şi străbat înot repezile râuri; astfel, aprinsă de frumuseţea şi de farmecele tale, toată firea însufleţită te urmează cu înfocare pe tine, oriunde tu o mâni a se duce. De aceea prin mări şi prin munţi, prin apele volburoase, prin locuinţele frunzoase ale păsărilor şi prin câmpiile înverzite, suflând tuturor în piept o dulce iubire, tu faci ca cu plăcere să se înmulţească în etern generaţiunile lumii[24].
Aşadar, când soseşte primăvara, amice vânătorule, îndură-te şi tu, şi lasă gingaşei Vineri şi dulcelor ei dezmierdări întreagă domnirea lumii. N-ai avut tu oare timp îndestul ca să răspândeşti groază şi moarte prin crânguri şi pe câmpii? Chiar pe această zăpadă ce se topeşte acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucişate ale copoilor, gonind prin pădure iepurele fricos şi vulpea vicleană, care, fiecare după firea sa, se silesc a-şi minţi gonacii şi a încurca dâra lor printre tulpinile despuiate? Dar Braica, Grivei şi Dudaş, cu botul la pământ, cu urechile blegite, cu coada întinsă, aleargă fără îndurare, şi cu glasul lor spăimântă fiara prin toate cotiturile ei. Lătrătura lor chelălăită, când mai apropiată, când apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger, răsună cu o ciudată monotonie la urechile vânătorului, încremenit pe locu-i de pândă. Nu ştiu ce coardă misterioasă a inimii zbârnâie la acea sălbatică armonie! Când copoii vestesc apropierea vânatului, nerăbdarea îl face să tresară mai mult decât frigul. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el aşteaptă, ispiteşte, caută, măsoară luciul zăpezii fără de cărare; iar când dodată s-arată şoldanul cu urechile ciulite sau vulpea cu coada târâş, ca într-un fulger el ia puşca la cătare şi trage!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe când eram ajuns aci cu scrisul, fusei întrerupt de fetiţa mea, care venea în fuga mare să-mi aducă o veste ce o înveselise foarte; mergând în curte ca să se joace cu Capişoana, căţeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie şi având împrejurul ei o grămadă de căţeluşi, mici cât pumnul şi orbi ca sobolii. Erau unsprezece bursucei, care se zvârcoleau, chiţăind, şi mierlăind, subt ugerul mamei, unii negri, alţii murgi şi alţii bălţaţi. A trebuit, negreşit, ca, dintr-o aşa de numeroasă prăsilă, să fac şi partea engherului. Aci dar, în alegerea căţeilor cu drept de viaţă, am avut ocaziunea de a pune îndată în aplicare învăţăturile şi poveţele ce se găsesc în cartea ta; am oprit dar căţeii care aveau cap mai mare, bot mai larg, nări mai deschise, urechi mai subţiri şi mai bine croite, piept mai lat, picioare mai lungi, coadă mai groasă la rădăcină şi mai subţire la vârf.
Îţi mărturisesc, amice, că în privinţa acestei ultime recomandaţiuni cu toată încrederea ce am în cunoştinţele-ţi şi în experienţa-ţi cinopedice rămăsei pe gânduri, întrebându-mă ce fel de înfluenţă vor fi având grosimea şi forma coadei asupra facultăţilor intelectuale şi fizice ale unui câine.
Aşadar acest apendice al şirei spinării are şi el o însemnătate etică în natură, şi prin urmare filozoful comunist şi falansterian Ch. Fourrier ştia ce spune, când pretindea că omul, spre a fi perfect, ar trebui să aibă la spate o coadă cu un ochi la vârf?
Alţii, din contra, au aşteptat de la scurtarea coadei, chiar şi la animale, efecte estetice pentru acestea, dovadă caii englezeşti, cărora li se taie coada pentru frumuseţe, ba chiar şi efecte moralizatoare pentru omenire; căci, spre exemplu, Plutarc ne spune că frumosul, răsfăţatul şi zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui câine minunat, pe care-l cumpărase cu şaptezeci de mine (vreo 6 500 lei noi), numai pentru ca, dând de vorbă concetăţenilor săi asupra acestei nevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cârti despre dânsul alte lucruri mai rele[25].
Apoi mai este încă şi o vorbă românească: Coadă lungă, minte scurtă!, zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună şi femeia cu lungi plete şi vulpea cea lung-codată.
Dar dintr-una într-alta, vorbind despre coadă, despre vânători şi despre vulpe, îmi adusei aminte o poveste pe care am auzit-o adeseori, pe când eram copil, spunând-o un bătrân vânător, căruia îi plăcea să glumească cu tovarăşii săi.
Dacă cumva vrei să dormi şi nu-ţi vine de sineşi somnul, apoi pune capul pe pernă şi ascultă:
A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, pe când se potcovea puricele... şi celelalte... şi celelalte.
A fost odată un vânător care, de câte ori mergea la vânătoare, avea obicei să ia cu dânsul pe slujitorul său, iar când se întorcea înapoi, povestea cui vrea să-l asculte o mulţime de întâmplări minunate, care de când lumea nu trecuse nimănui nici măcar prin vis, şi, la toate aceste basne, nu lipsea niciodată de a aduce ca martor pe biată slugă, adevărat om al lui Dumnezeu.
Azi aşa, mâine aşa, până când într-o zi, acesta, sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, îşi ceru seama de la stăpân şi voi cu tot dinadinsul ca să-şi ia ziua-bună de la el.
Stăpânul stărui ca să afle pricina acestei neaşteptate hotărâri, şi, cu vorbe blânde, îl întrebă:
- Oare nu te mulţumeşti cu simbria ta şi cu traiul ce ai în casă la mine, de vrei să mă laşi?
- Să nu păcătuiesc, cocoane, îi răspunse slujitorul; toate sunt bune la domnia-ta. D<umne>zeu să-ţi dea tot bine! Dar să-ţi spun curat, şi să nu-ţi fie cu supărare: uite, mă mustră cugetul de atâtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, când începi, adică să fie cu iertăciune, când începi a tăia la palavre vânătoreşti. E păcat de Dumnezeu, cocoane, să mă afundez eu cu totul în focul Gheenei şi să port eu, săracul de mine, tot ponosul păcatelor cu care domnia-ta îţi încarci de bunăvoie sufletul. Lasă-mă mai bine să mă duc cu Dumnezeu!
Aşa vorbi servitorul, şi stăpânul se puse pe gânduri; dar fiindcă el cunoştea preţul unei slugi drepte şi credincioase, se răzgândi bine şi-i răspunse într-astfel:
- Ia ascultă, băiete! Văd că tu eşti om cu frica lui Dumnezeu. Rămâi la mine şi ajută-mă ca să mă dezbar de pârdalnicul meu de nărav. Crede-mă, nici eu n-aş voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului? Mă ia gura pe dinainte. Aşadar, să facem cum e mai bine; să facem între noi o învoială, ca să scap şi eu de aşa urât cusur, să rămâi şi tu împăcat cu sufletul. Când mă voi afla în vreo adunare, tu să stai la spatele meu, şi cât vei auzi că încep a croi câte una mai deocheată, tu să mă tragi de mâneca hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o după fiinţa adevărului.
Aşa spuseră şi aşa rămase să fie.
Peste câteva zile, şezând la masă cu alţii, vânătorul începu să povetească că la o vânătoare la care fusese de curând, i-a ieşit înainte o vulpe, care avea o coadă, o coadă lungă, lungă cel puţin de cinci stânjeni!!!
Pe când, în focul povestirii, el rostea cu cea mai deplină încredinţare, ca şi când lucrul ar fi fost întocmai după cum îl spunea, deodată se simţi tras, pe dindărăt, de mâneca surtucului. Îşi aduse aminte de tocmeala cu slujitorul; îşi luă vorba înapoi şi, îndreptându-se că, în înfierbinţeala vânătorii, nu va fi văzut tocmai bune, reduse coada vulpii până la vreo doi stânjeni.
O nouă smânceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu un stânjen.
La a treia, o cionti până la doi coţi.
Simţind încă şi acum efectele restrictive ale conştiinţei servitorului, se înduplecă a mai reteza din coada vulpii:
- Doi coţi întocmai nu va fi fost, zise el asudând, dar, pre legea mea, că era de un cot şi mai bine!
Sluga, care se bucura acum şi mulţumea în sine lui Dumnezeu, auzind pe stăpânul său cum se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele Satanei, crezu că e momentul nimerit spre a-l aduce la o deplină pocăinţă şi-l mai trase încă o dată de mânecă.
Dar răbdarea vânătorului era ajunsă la culme, şi întorcându-se deodată înfuriat către neîmblânzitul său censor, se răsti la dânsul, strigând în gura mare:
- Bine, mişelule! Nu ţi-e destul cu atâta? Ce! vrei să las vulpea bearcă? Dar mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori, decât să rămâie vulpea mea fără coadă!
Să nu-ţi închipuieşti, amice, că am copiat această istorioară din cartea răposatului Anton Pann[26], intitulată:
Povestea vorbei sau culegere de proverburi
de prin lume adunate
şi iarăşi la lume date,
dar precum am auzit-o de la bătrânul meu vânător, tot cam
aşa ţi-o şi povestii.
Morala ei, dacă va căuta cineva o morală într-însa, este, pre cât mi se pare, că de vreme ce exerciţiile vânătoreşti au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepţional imaginaţiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vânători o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întâmplărilor şi a izbânzilor ce se ating de arta lor favorită. Celor ce sunt Ahili şi Diomezi pe câmpul de bătaie, se cade să le iertăm a fi şi Omeri, când încep a rapsodia pe lira Caliopei.
Ş-apoi, în teză generală, făcând partea slăbiciunilor omeneşti, să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire, şi că cei mai mulţi dintre oameni sunt ca lupul, care părul şi-l poate lepăda, iar năravul ba.
De aceea, când vine unul şi-ţi istoriseşte, bunăoară, că a împuşcat de la pândă lupul, pe când i l-au adus copoii gonind; că a înjunghiat cu cuţitul de la brâu şi a culcat la pământ pe ursul, care se repezise asupră-i, rănit fiind de glonţ şi înfuriat, eu unul nu sunt de părere că trebuie să te frămânţi aşa tare cu firea, şi mai ales mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgeşte şi că ceea ce spune nu a fost niciodată şi nici se poate aievea întâmpla. Oare, făcând astfel, nu cam pierzi orzul pe gâşte?
Dar îmi vei zice: Pentru ce să nu combatem erorile răspândite în public de reaua-credinţă, sau de fanfaronada unora?
De ce, chiar în materie de vânătorie, să nu hotărâm marginile posibilului? Pentru ce să nu arătăm celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetaşi ai sfântului Hubert, la ce punt al orizontului vânătoresc sfinţeşte soarele putinţei şi începe să licurească fofengherul[27] îndoielnic al fantasticelor plăzmuiri? La ce mintea şi gura să nu fie drepte, tocmai la aceia care cu ochiul şi cu mâna nu pot să dea greş? Pentru ce...?
La toate aceste întâmpinări judicioase şi dictate de cea mai candită virtute, teamă-mi e că toată brasla veselă şi uşoară a vânătorilor, începând de la vătaful Pasache şi până la tiriachiul Cafea-subţire, îţi va răspunde în cor cu o păcălitură vânătorească, zicându-ţi: Vezi, d-aia n-are ursul coadă!
Pasă atunci de-i mai învaţă carte!
Noi, însă, ceştialalţi care judicăm sănătos, care ştim vorbi şi cu gravitate, care ne silim a găsi adevărul, binele şi frumosul în orice fapt, să ne vedem de treabă şi să urmăm a culege, chiar şi din vânătorie, cugetări serioase şi impresiuni plăcute, atât pentru minte, cât şi pentru inimă.
Dar de vreme ce nu ne prea înţelegem amândoi asupra felului preferat de vânătoare tu ţinând cu prepelicarul, şi eu cu căruţa tămădăianului aidem, amice, să căutăm împreună, prin largul domeniu al vânătoriei, un câmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi!
D-AŞ ŞTI ŞI EU CARTE CÂTĂ ŞTIA RĂPOSATUL LESSING! DITIRAMBĂ ÎN ONOAREA ARTEMIDEI. BINE TRĂIA DIANA LA CURTEA LUI HENRIC DE VALOIS! CUVIOASĂ GRAVURĂ NEMŢEASCĂ. KUNHGETIKNS, SALATĂ ELENO-LATINEASCĂ. SFÂRŞIM TOT LA COADĂ.
Sunt acum mai bine de o sută de ani de când unul din cei mai mari scriitori ai Germaniei, Lessing, a scos o carte sub titlul de Laocoon sau despre mărginile respective ale poeziei şi ale picturii[28]. Într-acest cap de operă de critică şi de bun-gust, autorul descrie cu fineţe, cu claritate şi cu eleganţă, mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulţumească, să mişte şi să răpească pe om. Mi-a venit în gând că o carte de felul acesta s-ar putea scrie, luând cineva de subiect vânătoarea, spre exemplu, şi analizând pe rând toate impresiunile ce ea produce asupra imaginaţiunii şi asupra simţămintelor omeneşti, atât prin împărtăşirea omului la înseşi acţiunile ei, cât şi prin descrieri literare, prin imitaţiuni armonice sau prin reprezentări plastice ale scenelor de vânătoare.
S-ar putea deştepta, într-o asemenea operă, mii de idei energice şi salubre care ar scălda mintea obosită şi sufletul amorţit în roua întăritoare a timpilor de antică vârtoşie trupească; apoi ar veni rândul cugetărilor dulci şi duioase ce vlăstăresc adesea în traiul singuratic al vânătorului şi care, cu tot nesaţiul lui de omor, fac uneori ca o lacrimă de dor şi de îndurare să-i roureze geana. Într-acea carte şi-ar găsi locul şi întâmplările comice, şi spusele glumeţe, şi petrecerile zgomotoase, care înveselesc viaţa vânătorească; apoi, într-însa s-ar vedea încă cum artele şi poezia au ştiut să-şi însuşească şi au izbutit să răsfrângă în producţiuni de merit toate aceste felurite fapte şi simţiri.
Într-astfel, mintea cititorului, preumblată prin spaţiu şi prin răstimpi, fără însă a pierde un minut urmele vânătoriei, ar vedea, ca într-o panoramă, desfăşurându-se dinainte-i toate acţiunile pornite din această crudă, dar bărbătească aplecare a firii omeneşti; călăuzită de o critică judicioasă şi atrăgătoare, ea ar trece în revizuire toate creaţiunile prin care geniul sau talentul au ştiut, cu mai mult sau mai puţin succes, să conceapă, să ilustreze, să reproducă şi să idealizeze instinctele şi faptele vânătoreşti ale omului din toţi secolii şi din toate părţile lumii.
Unei asemenea cărţi ca să nu-i lipsească nici ei patronagiul mitologic sau divin unei asemenea cărţi i-aş da, în fiecare din părţile sale, câte un titlu luat din regiunile ideale ale vânătoriei; aş caracteriza-o, pe rând, prin trei capete-d-operă ale artelor plastice, în care par a se fi întrupat toate cugetările cele mai nobile, cele mai puternice, cele mai graţioase, ce instinctul vânătoriei a putut vreodată să insufle unor oameni de geniu.
Aceste trei capete-d-operă, măreţe embleme ale artei vânătoreşti, le-aş afla în statua antică, numită Diana cu ciuta, din galeria Luvrului, în grupa Dianei de Poitiers, sculptată de artistul francez Jean Goujon, şi în gravura pictorului german Albert Durer, reprezentând vocaţiunea miraculoasă a sfântului Hubert.[29]
În aceste trei creaţiuni se vede într-adevăr unul şi acelaşi scop; dar, în câteşitrele, el este exprimat sub forme perfecte, a căror singură diversitate dovedeşte cât sunt de fecunde şi de variate simţirile şi gândurile ce au putut să se rezume în aşa frumoase şi felurite concepţiuni. Cine ar şti să descrie toate perfecţiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi minţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vânătoreşti, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte; acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul şi psalmistul seminţiei lui Nimrod.
Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide, zgomotoasa sor gemene a argintarcatului Apolon şi venerata fecioară care poartă săgeţi de aur, bucurându-se de larma vânătorească; care, prin codri umbroşi şi pe piscuri furtunoase, străpunge cerbii; care, întinzându-şi auritul arc, azvârlă darde ucigătoare, de se cutremură creştetul înalţilor munţi, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fiarelor izbite, de se înfiorează pământul şi marea cu toţi peştii din ea[30].
Acela ar face să răsune fanfara triumfală a vânătorilor feudale, reamintind prozaicului nostru secol imagini poetice din timpii de cavalerească cortezie, din acei timpi de vesele şi elegante petreceri, când nobilul castelan, subt ochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călare pe falnicu-i armăsar, ca să vâneze, cu sprintena şi tumultuoasa lui haită de arcaşi, de slujitori, de dulăi şi de ogari, cerbul şi mistreţul de prin codri, sau ca să doboare, pe sub nori, cocorii, repezind asupră-le agerii săi şoimi, legaţi de oblâncul şeii!
Acela ar cădi cu sfinte miresme, cu smirnă şi cu tămâie, altarul vânătorilor, povestind cum sălbaticul uriaş al anticelor legende germanice, cum vânătorul afurisit care-şi vânduse sufletul către diavol pentru ca să poată lovi tot drept, printre brazi şi printre stânci, cum acea fantastică fiinţă, a posomorâtelor visuri păgâne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blândul şi cuviosul episcop şi apostol al Ardenelor creştinate1!
A fost, fără îndoială, un vânător inspirat şi a ştiut să mânuiască bine arcul şi săgeţile artistul sub a cărui daltă s-a mlădiat statuia Dianei de la Luvru, acea mândră şi sprintenă fecioară de marmură, care s-avântă, ageră şi uşoară, sub creţurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale şi larg despicată la umeri. O mişcare vie şi graţioasă a grumazului a înălţat capu-i cu perii sumeşi la ceafă în corimb, şi pe fruntea-i, coronată cu o îngustă diademă, se strecoară ca un prepus de mânie. Peplul îi înfăşoară, ca un brâu, talia zveltă, şi cutele văşmântului ascund sânu-i fecioresc; dar braţele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; cellalt se reazemă pe creştetul cornut al ciutei. Ce neastâmpăr va fi făcând pe zeiţă să calce aşa iute pământul, sub crepidele-i împletite pe picior ca opincile plăieşilor noştri?
Pe cine ameninţă ea cu darda împenată ce ea atinge cu degetele-i delicate? Trimite ea, oare, în câmpii etolici ai Calidonului, pe mistreţul uriaş, care va muri înjunghiat de mâna regescului vânător Meleagru? Urzeşte ea o crudă răzbunare în contra nenorociţilor fii ai nesocotitei Niobe? sau că, încruntată, se găteşte a da pradă câinilor pe îndrăzneţul Acteon, care, vânând prin dumbravă, a cutezat să-şi desfăteze vederile cu uimitoarea privelişte a castei zeiţe, scăldându-se în pârâu?...
Cugetul ei e o divină taină. Artistul a ştiut numai să împietrească, în repedea şi mândra pornire a mersului zeiţei, acel vers caracteristic al piosului cântăreţ:
Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odrasla fiarelor sălbatice[31].
Astfel a izbutit a crea un ideal sublim al artei vânătoreşti!
O inspiraţiune de altă natură a dat naştere, în al XIV-lea secol, Dianei lui Jean Goujon, care şi dânsa va rămânea pururea ca o măreaţă simbolizare a aceleiaşi idei. Dar sculptorul francez, unul din luceferii acelei epoci, cu drept cuvânt numită Renaştere, în care producţiuni de frunte în litere şi arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imaginaţiunile stimulate de studiul modelelor antice, Jean Goujon, trăit la Curtea desfătată a regelui Henric al II-lea de Valois, văzuse adesea pe frumoasa ducesă de Valentinois, pe Diana de Poitiers, favorita regelui şi adevărata stăpână a Franciei, prezidând la splendidele şi voioasele vânători regale ce se dau în pădurile de la Fontainebleau şi de la St. Germain. Pe chipul acelei voluptuoase regine a frumuseţii, mâna măiastră a răspândit aureola unei divinităţi vânătoreşti.
Însă creaţiunea sa, modulată în linii unduloase şi pline de morbideţe, nu mai are nimic din aspra candoare şi din energia virginală a anticei Artemide. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihneşte, pe jumătate culcată. Trupu-i fără văşmânt nu ascunde nici una din dezmierdările sale; gura-i zâmbeşte cu o trufaşă nepăsare; păru-i, în viţe unduioase, e ridicat cu o măiestrită eleganţă, sub podoaba artistică de pe creştet; braţul stâng, ornat cu brăţări la umăr şi la mână, ţine un arc destins; iar mâna dreaptă, cu un mănunchi de flori, înconjoară şi mângâie grumazul unui cerb măreţ. Adăpostită sub coarnele trufaşe ale nobilului animal, zeiţa îşi reazemă trupul pe şalele lui; un câine se odihneşte sub picioarele pe jumătate lungite ale Dianei, şi altul, lăţos, stă alături cu cerbul.
Un aer de nobilă moliciune domneşte într-această grupă; înfăţişarea-i fastuoasă şi elegantă repoartă mintea către timpii când plăcerile vânătorii, cu tot cortegiul lor de lux şi de galanterie, erau numai petrecerea favorită a regilor şi a fericiţilor de pre această lume.
Când de la aceste două modeluri, caracterizate unul prin graţia corectă şi prin vigoarea juvenilă a Antichităţii, celălalt prin eleganţa mai răsfăţată şi mai somptuoasă a Renaşterii, ne întoarcem privirea asupra gravurii vechiului artist german, mai înainte de toate, mintea noastră încearcă ca un simţământ de sfială. Ne întrebăm dacă acea scenă complicată, cu tot vulgarul aparat al vânătorii, posedă cu adevăr în sine elementele unei opere estetice; dacă cumva frumosul poate să existe acolo unde el nu izbeşte chiar de îndată vederile. Ne iutăm, ne întrebăm...
Dar cu cât privim mai cu băgare de seamă combinarea acestei compoziţiuni, în care geniul tudesc se vădeşte cu toate naivele sale amănunte şi cu toate precugetările sale reflective, cu atât mai mult încolţeşte în noi o simţire îndoielnică de mulţumire, care creşte treptat şi ajunge, până la sfârşit, a ne pătrunde de o admiraţiune anevoie de definit. Nu eleganţa, nici graţia formelor, nu perfecţiunea, nici simplitatea corectă a compunerii deşteaptă în noi acest ciudat simţământ, ci mai mult nu ştiu ce cugetare adâncă care a prezidat la concepţiune, nu ştiu ce misterios efect pe care-l produce întrunirea intenţionată a atâtor detaliuri, aşa de naiv reprezentate.
Scena se pertece la poalele unei stânci păduroase, pe care o încunună un castel feudal cu turnuri şi cu metereze; la dreapta curge un râu, în undele căruia se resfrânge umbra tufişului de pe mal; peste râu trece o punte de piatră; la stânga, tărâmul se-nalţă acoperit cu câţiva rari copaci, mai mult frânţi şi uscaţi.
Prin această stearpă pădure se zăreşte cerbul, purtând cu smerenie crucea răstignirii pe al său creştet, înfiptă în faţa latelor sale coarne. Pe întâiul plan se află vânătorul cu calul şi cu câinii săi; el a descălecat şi a dat în genunchi, privind cu o cuvioasă mirare vedenia ce-i trimite cerul. Costumu-i este îmbrăcămintea vulgară a vânătorilor contemporani cu artistul. Calul stă neclintit, fără ca să vadă ceea ce produce pietoasa mirare a stăpânului, şi ogarii, câteşicinci, nedând seama la ceea ce se petrece, se odihnesc ca de popas.
Toate părticelele acestei compuneri sunt lucrate, ca toate operele lui Albert Dürer, cu o scrupuloasă acurateţe; totul e exact, dar nimic în particular nu are o formă care să placă mai mult decât simpla şi reala natură. Stânci, copaci şi animale, toate sunt în nesimţire, toate stau în nepăsare; singuri, cerbul miraculos şi vânătorul pocăit produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simţăminte adânci; cerbul, în repaosul său cumpănit, pare a simţi de ce preţ nestemat este sfânta podoabă ce el poartă; vânătorul vede uimit, chiar în obiectul persecuţiunilor sale, chiar pe fruntea vânatului, semnul ce-l va mântui de păcate; el se-nchină la dânsul, rostind poate, în cugetul său, maxima pe care, cu şapte secoli în urmă-i, a formulat-o într-astfel renumitul vânător al meziului-ev, Gaston Pheobus: Prin vânătoare scapă omul de păcatul trândăviei, căci acela care fuge de cele şapte păcate de moarte trebuie, după legea noastră, să fie mântuit; prin urmare, vânătorul bun va fi mântuit[32].
Iată în ce mod arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a ştiut să traducă, cu penelul, ideile care se rezumă în legendara vânătoare a sfântului Hubert, patronul vânătorilor creştini din Occident.
Mă opresc, căci mi se pare că iar am greşit calea. Întreprinsesem, pe cât ţin minte, a căuta în cercul literelor şi al artelor, imagini vânătoreşti asupra cărora să ne potrivim la gusturi, şi iată că mă pomenesc vorbindu-ţi despre arta germanilor şi despre gravură, două lucruri care, pre cât iar ştiu, îţi sunt deopotrivă urâte.
Nu cred, în adevăr, ca la tine pictorul Albert Dürer să aibă mai multă trecere decât compatrioţii lui, muzicanţii Beethoven şi Mendelsohn, şi negreşit că nu invenţiunea gravurii cu apătare, ce i se atribuie, îi va câştiga mai mult preţ în ochii tăi.
Poate însă că, pentru hatârul patronului tău, sfântul Hubert, mă vei ierta în cazul de faţă şi vei primi chiar ca, sub rubrica gravurii lui Dürer, să se grupeze, în opera proiectată, tot ceea ce ţie nu-ţi place în arta vânătoriei.
Aceasta îţi va fi cu atât mai lesne, cu cât, desigur, proiectul de carte va rămânea, cât despre mine, pururea în stare de proiect, şi că, aşteptând să-mi vină momentul de inspiraţiune şi talentul de critică ce mi-ar trebui ca s-o pot scrie, eu unul voi rămânea întocmai ca vrabia care mălai visează.
Aşadar, fii pe pace; n-am să aştern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monogragie filozofică, istorică, literară şi estetică a vânătoriei. Nu zic că această semeaţă idee nu mi-a trecut un moment prin creieri şi că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză, Cynegeticoi al lui Xenofon şi al complinitorului său Arrian, notele despre vânătoare, cuprinse în Onomasticonul lui Iuliu Polux, ba încă şi poema elenă a lui Opian, apoi şi cea latină a lui Graţiu Faliscu, în fine, chiar şi serbedele versuri fragmentate ale lui Marcu Aureliu Nemesianu Cartaginezul, imitatorul lui Opian.[33]
Vina este a ta! Cine te-a pus să înşiri de aceste nume în Introducţiunea ta, însoţindu-le cu o grindină de citaţiuni latine? În calitatea mea de academic mi s-au aprins călcâiele de focul clasicităţii, şi iată pentru ce ai fost silit să rabzi, în această epistolă, o contrabombardare de versuri latineşti, ba chiar şi elineşti. Acum ţine-te bine şi de aci înainte!
Dar cu toată pofta ce am de a te copleşi subt un nemete de erudiţiune cinegetico-academică, trebuie să-ţi mărturisesc că am constatat cum că autorii antici care au tractat despre vânătoare, de venatione, sunt tot aşa de plini de amănunte tehnice ca şi Manualul tău, şi, prin urmare, nu m-am simţit nici aci în stare de a face analize. Apoi, mi-a fost milă de noi amândoi, când m-am gândit că ar trebui să traduc pe dea-ntregul 13 capitole ale Cynegeticelor lui Xenofon, alte 35 ale urmaşului său Arrian şi vreo 85 paragrafe din Onomasticonul lui Polux.
În Opian, în acel noian de graţii Vytos ton chariton, cum îl numeşte cu îngâmfare sholiastul Ioan Tzetzes, aş găsi, fără îndoială, frumuseţi îndestule de citat; dar tinerelul poet din Anazarba Ciliciei nu prea ştia să-şi cumpănească bine avânturile prolixe ale înfocatei sale muze, şi ce ai zice, rogute, când, spre a-ţi reaminti numai poetica descriere a vânătorii de lei din cântul al IV-lea, aş mai transcrie aci o sută treizeci şi patru exametri elineşti?
Mă vei ierta însă a fi mai puţin discret în favoarea câinelui, şi pe lângă lăudăroasele cuvinte ale d<omnu>lui de Quatrefages, pe care tu le-ai tradus, pe lângă poveţele tale, de care m-am şi folosit, precum ţi-am arătat mai sus, lasă-mă să adaug şi să pun unul după altul, portretul câinelui, făcut, în versuri elineşti, de Opian, şi un fragment analog din poema lui Graţiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înţeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoşilor noştri, vânătorii latini, limbă pe care poetul, ca om de meserie, trebuie să o fi cunoscut adânc.
Iată mai întâi ce spune Opian despre câine:
Împreunând neamurile de câini, să ai grijă a căta speciile care se potrivesc între ele şi se aseamănă mai mult. Astfel le vei împerechea mai bine; dar vânătorii au observat însă că cele mai frumoase din toate sunt acelea care rămân necorcite. Sunt, negreşit, o mulţime de specii, iar forma şi chipul unora din ele sunt astfel: trup lung, sănătos şi plin; cap uşor cu vedere bună; ochi care lucesc vânăt; gura mare cu dinţi ascuţiţi, iar urechile scurte şi îmbrăcate cu o piele subţire; gâtul lung şi, dedesubtu-i, un piept puternic şi lat; labele de dinainte sunt, într-adevăr, mai scurte, înţepenite pe picioare drepte, cu fluiere înaintate; şoldurile largi; şira coastelor aşezată pieziş; coapsele cărnoase, dar nu grase, şi la spate au o coadă tare, lungă şi bine umbrită. Astfel de câini se întrebuinţează la alergături îndelungate după căprioare, după cerbi şi după iepuri iuţi la fugă[34].
Să trecem acum şi la Graţiu Faliscu:
Împreunează dar între dânşii câinii de acelaşi soi, pentru ca prăsila să poarte semnele străbunilor, şi află că părinţii care zămislesc tineri pruncii lor, îţi vor da câini metagonţi enormi. Mai întâi de toate să aibi cea mai mare grijă ca să împerechezi câini de o bărbăţie încercată; apoi a doua îngrijire trebuie să fie ca înfăţişarea lor să nu stea mai prejos şi să nu dea de ruşine a lor fire. Aceştia trebuie să fie cu faţa în sus, cu urechi păroase pe frunte, cu gura mare, astfel ca măselele căscate să verse foc mişcându-se, cu pântecele strânse îngust la vintre, cu coada scurtă, cu şale lungi, cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulă, ca să-i ferească de frig, iar sub umerii lor sănătoşi să se-nalţe un piept care să ducă la alergătură multă şi să nu se obosească de cele mai mari goane.
Fugi de câinele a cărui labă lasă urme late; acela e moale la treabă; mie îmi plac picioarele ţepene, cu muşchi uscaţi şi cu călcâie solide la luptă.[35] Toate merg bine, dar bag de seamă că, numai în privinţa coadei, Opian şi cu Graţiu Faliscu nu se prea înţeleg între dânşii; latinul o vrea scurtă cauda brevis; elenul, din contra, pretinde ca câinele să aibă la spate o coadă ţeapănă, stryfne, lungă, ectadios, şi care să umbrească departe, dolichoscios, adică să fie şi lungă şi stufoasă. Se vede că în tot timpul importanta cestiune a coadei a fost controversată, căci adhuc sub judice lis est.[36]
Chiar de m-aş încerca să împac întru toate pe Opian cu Graţiu Faliscu, punând aci şi descrierea câinelui din Cynegeticele lui Xenofon, unde ambii poeţi par a fi găsit mai tot materialul lor adunat gata, tot ar rămânea pricină de sfadă între Roma şi Atena, de vreme ce şcolarul lui Socrat cere ca coada la câine să fie lungă, dreaptă şi ascuţită, iar Arrian, făcând lauda unui câine vestit al său, spune că acel model al rasei câineşti avea o coadă subţire, lungă, aspră la păr, mlădioasă, încovoiată, şi la vârf mai stufoasă[37].
Dar ce atâta vorbă despre coadă? Românul pretinde că din coadă de câine, sită de mătase nu se poate face, şi apoi, numai la peşte se zice că-i coada mai ferită chiar şi decât capul.
Din acestea se vede curat că poporul român, moştenitor al credinţelor şi al înţelepciunii latinilor, nu se arată în proverbele sale aşa tare încântat, ca poeţii şi prozatorii eleni, de coada cea lungă a câinelui, de încovoieturile ei mlădioase, de perii ei aspri şi umbroşi.
Fără de a mai căuta în zadar o soluţiune pentru interesanta controversă de cauda canis, hai să o lăsăm şi de astă dată încurcată.
Pe lumea aceasta, cele mai bune şi frumoase lucruri trebuie să aibă o margine.
IATĂ-NE ACUM ŞI ÎN ROMA! MAI MARE RUŞINE PENTRU COTGOGEAMITE ÎMPĂRAT! SCULPTURA ISTORICĂ PE ARCUL DE TRIUMF AL LUI TRAIAN. PLATON ŞI XENOFON NE POFTESC LA VÂNĂTOARE. TREN DE PLĂCERE PRIN EPOCA GLACIARĂ. FARAONI VÂNĂTORI. PĂCAT CĂ GUILOM TELL VORBEA NEMŢEŞTE! DE LA CAPRA-NEAGRĂ LA IUBITĂ ŞI VICEVERSA. POEMĂ CÂMPULUNGEANĂ.
Să sărim acum, pe nerăsuflate, din literatura cinegetică a anticilor, în sfera artelor vânătoreşti, tot la dânşii.
Dacă vreodată, amice, te va ajuta norocul să mergi la Roma, ca român, negreşit te vei duce să vizitezi Forul lui Traian, şi vei admira, în mijlocul acelei pieţe, prăbuşită sub nivelul cetăţii moderne, măreaţa columnă de marmură, care iese din pământ încolăcită cu istoria originilor noastre naţionale. Acea imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-o zi, dacă va voi Dumnezeu şi guvernul nostru! turnată în bronz cu tot proeminentul relief al însufleţitelor sale sculpturi, împărăţind pe una din pieţele capitalei noastre; aş adaoge chiar că, mai la locul său decât oriunde, ea ar fi în faţa Academiei, la puntul unde s-a aşezat deocamdată statua ecuestră a Voievodului românesc Mihai Viteazul, care, dacă ar putea vorbi, sărmanul, ar spune desigur tuturor cât se simte de ruşinat, văzându-se expus a juca rolul de căpetenie pe o vastă şi erudită scenă, ce pare înadins croită pentru împărătescul simulacru al dominatorului Urbis et Orbis.
Dar neavând deocamdată nimic de vânat pe piaţa S<fântu>lui Sava din Bucureşti[38], să ne întoarcem cel puţin cu gândul la Roma, şi, aflându-te acolo, tu, ca vânător român, nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului Roman, la stânga de Coliseu, în capul străzii San-Gregorio, acolo unde se înalţă, încă şi astăzi, un antic şi falnic Arc de Triumf, numit al lui Constantin cel Mare.
Istoria acestui monument nu prea face onoare primului împărat creştin, căci, ca să vorbim curat, Arcul nu este câtuşi de puţin al lui; nu este nici măcar dăruit, ci este tocmai lucru de furat.
Cum? ce va să zică: un Arc de Triumf furat? Atâta nămilă de marmură, cu boltă mare cerească la mijloc şi cu alte două arcade mai mici în laturi, cu opt columne de gialo antico, cu opt statui de marmură frigiană viorie, cu întreite frize, cu timpane şi cu medalioane sculptate, atâta clădărie, de patru ori cel puţin cât Turnul Colţii, cum oare să o facă zapt cineva, fie măcar acela şi un borfaş încoronat?
Deşi-mi vine foarte cu greu să aduc aşa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat şi patron al Bucureştilor, dar, am mai spus-o şi într-alt loc, eu ţin întotdeauna cu Traian şi nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.
Apoi toată lumea ştie că, pe când marele Ulpiu biruia pe germani, pe daci şi pe parţi, pe când el umplea întinsul său imperiu de edificii sumptuoase şi de lucrări de artă folositoare, senatul şi poporul Romei se întreceau care de care să serbeze cu mai multă pompă binefacerile şi triumfurile gloriosului împărat. Îi decretară dar tot felul de clădiri comemorative, la care lucra ilustrul arhitect şi sculptor grec Apolodor. Atunci senălţară în Roma Forul lui Traian cu toate edificiile decorative dimprejuru-i: portice, bibliotecă, templu; atunci bazilica Ulpiană cu cinci rânduri de stâlpi de granit; atunci columna războaielor dacice cu statua învingătorului d-asupra; atunci, în fine, la capul Căii Apiane, pe care el o restaurase, un Arc de Triumf, pe care însă nu-l putură sfârşi pre cât încă fu marele împărat cu zile.[39]
Urmaşii lui, geloşi de a sa mărire, mai mult se gândiră a-şi face loru-şi monumente, decât a consacra pe cele ce aminteau poporului neasemuita glorie şi dreptate a fericitului Traian.
După ce trecură însă două sute de ani la mijloc, se găsi împăratul Constantin, care, de când îi venise gustul de a-şi face din Bizanţ o nouă capitală, se deprinsese straşnic a despuia fără ruşine capetele de operă ale lumii, ca să-şi împodobească cu ele Constantinopolea sa.
El văzu Arcul lui Traian stând fără căpătâi, în răspântia Căilor Sacră şi Triumfală; la bază îi lipseau cu totul ornamente, şi pe frontispiciu n-avea nici o inscripţie votivă: Stai! zise el, tot n-are Arcul acesta stăpân; aidi să-l fac al meu! Şi puse îndată de-i ciopli, pentru piedestaluri, nişte grosolane figurii de Victorii pocite; iar pe ambele feţe ale aticului aşternu lungi dedicaţiuni, în care spunea cum el a scăpat lumea de tiranul Maxenţie, cum a liberat cetatea, Liberatori Urbis, şi a întemeiat pacea, Fundatori quietis.
Astfel Arcul lui Traian se pomeni într-o zi că a devenit Arcul lui Constantin.
Dar ce folos? În zadar inscripţiunile laudă pe noul triumfător, sculpturile din căpătâiele aticului şi cele de la timpanele Arcului ne amintesc izbânzile lui Traian în contra dacilor şi parţilor; statuiele aşezate pe întabulamentele columnelor sunt ale regilor barbari robiţi de Traian; în fine, cele opt medalioane sculpturale care, alăturate câte două, împlinec golurile dintre columne, d-asupra arcadelor laterale, ne atestă şi ele pietatea şi iubirea de vânătoare ale învingătorului Daciei.
Patru din acele mari medalioane reprezintă sacrificii făcute de împărat pe altarele zeilor mitologici; alte patru sunt scene vânătoreşti.
Pe unul din acestea, Traian, în tunică scurtă, cu tibiale sau poturi vânătoreşti pe pulpe şi cu toga pe umeri, iese cu alţi doi soţi de sub un portic, ţinând calul de frâu; alături e un mândru june cu hlamida azvârlită pe spate, purtând de zgardă un frumos ogar. Câteşipatru ţin în mână lănci înalte cu ascuţiş romboidal la vârf, de cele ce se numeau contus. Totul arată că ei se gătesc să plece la vânătoare.
Pe al doilea, împăratul, în goana calului său, cu capul gol, cu mantia fâlfâindă, cu o spadă lungă şi îngustă ridicată în sus, urmăreşte pe un urs, care, fugind, îşi întoarce capul spre dânsul. Doi tovarăşi, asemenea călări şi fugind cu spadele plecate pe sub crăcile unui copac, însoţesc pe Traian.
În al treilea medalion, aceleaşi trei persoane călări împăratul în frunte străbat în fuga mare un tărâm stufos şi mlăştinos, ameninţând cu darde scurte, venabula, un mistreţ gata a se preda.
În cel d-al patrulea, vânătoarea e terminată. Marele Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb, ca icoanele sfinţilor noştri, stă în picioare subt umbră de copaci, şi dă ordine altor trei bărbaţi, toţi cu suliţe în mână, din care unul, mai în lături, ţine de frâu un cal; un servitor, în partea opusă, popreşte în loc un alt cal. Dinaintea împăratului e un leu mare, lungit mort la pământ.
Cu fiecare din aceste scene vânătoreşti se află împerecheată câte o scenă religioasă în care împăratul aduce rugăciuni şi ofrande zeilor; când e să plece la vânătoare, el învoacă pe ocrotitorul familiei sale, pe Ercul rusticul, al Laţiului, purtător de baltag, acoperit cu piele de leu; când merge să vâneze ursul, el îşi oţeleşte vârful lancei în focul de pe altarul lui Apolon lung-săgetătorul, ecevolos, după ce a ucis mistreţul, el îi înfige căpăţâna în copacul sacru care umbreşte statua Dianei vânătoriţe; şi, în fine, după ce a biruit pe leu, el îi depune vârtoasa coamă la picioarele belicosului zeu Marte.
În nici un period al ei, sculptura antică n-a fost poate mai în stare de a înfăţişa, cu un caracter mai energic şi mai adevărat, asemenea scene, în care sălbăticia şi gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mânuirea daltei. Vigoare în loc de graţie, demnitate în loc de frumuseţe, strictă exactitate la reproducerea naturii omeneşti în loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracterizează stilul sculpturii din timpul lui Traian. Aceste calităţi le-au avut, mai mult decât oricare alţii, artiştii aceia care au săpat marmurele columnei dacice, precum şi basoreliefurile Arcului triumfal. Producţiunile lor constituie ceea ce s-ar putea numi sculptura istorică, căci sunt interpretaţiuni credincioase şi perfecte ale faptelor ce ele reprezintă, şi fiindcă, în cazul de faţă, faptele au fost măreţe, operele de artă au ştiut şi ele să păstreze un aspect cu totul impunător.
Este lucru cunoscut că cei vechi n-au nimerit sau n-au voit să înfăţişeze animalele sub formele lor reale; de aceea să nu cătăm prea de aproape la fiarele din medalioanele Arcului; dar vânătorii, dar Traian mai ales, în pozele, în mişcările, în expresiunea, în musculatura lor, sunt adevăraţi eroi de vânătoare, precum în realitate erau eroi şi pe câmpul de bătălie.
În aceste preţioase rămăşiţe ale artei romane din periodul eroic al imperiului, avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară şi vie a acelei vânători pe care singură o permitea Platon cetăţenilor republicii sale, vânătoarea cea perfectă, după cum zice filozoful, care se face în contra patrupedelor, cu cai, cu câini şi cu însăşi puterea trupului, în care fiara, învinsă prin alergături, pin răni, prin loviri, cade sub propria mână a vânătorului, vânătoarea care singură aprinde în om zeiescul dar al bărbăţiei[40].
Dar strecurându-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunşi pe tărâmurile aprige ale vânătorii celei mari, în care goana fiarelor devine uneori o luptă crâncenă şi-n care omul adesea trebuie să dea însuşi piept în faţa primejdiei.
La asemenea cazuri, prepelicarul tău, amice, nu are ce-ţi face, şi chiar după cum te pretinzi nici cuţitul de la brâu nu te prea poate ajuta. Cât despre căruţa mea, doară numai luând-o mârţoagele la fugă, poate că m-ar scăpa (Doamne fereşte!) de aşa năpaste!
Cu toate acestea, şezând acuma colea, fără grijă, răsturnat în jeţul meu, privind liniştit pe fereastră cum mugurul liliacului se despică şi-nverzeşte subt aburoasele sărutări ale soarelui de aprilie, şi asultând, cu o dulce răpire, cum vrăbiile limbute ciripesc şi cum brotăcelul cântă vesel înturnarea zilelor calde, te încredinţez că mi-ar place să străbat, fără totuşi de a mă mişca din loc, şi codrii umbroşi, alergând cu gândul în goana cerbilor, şi piscurile de stâncă, după urmele ideale ale caprei-negre, şi vizuinile de prin munţi, în prepusa dibuire a urşilor, şi luncile cu răchită, după umbra dârei de mistreţ, ba chiar şi pustiile nisipoase, pe unde mi s-ar năluci vânători eroice de tigri înfricoşaţi şi de lei fioroşi!
Dar fiindcă, până acum, nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri, şi fiindcă însumi, o mărturisesc cu umilinţă, n-am fost niciodată la acea aspră şcoală în care, după spusa anticului dascăl de vânătoare[41], cetăţenii învaţă a fi meşteri în războaie şi în toate cele unde trebuie omului să ştie a cugeta, a vorbi şi a lucra bine, de aceea, zic, nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii, ci, legănat în răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alţii, mai pricepuţi, au cugetat, au vorbit şi au lucrat, descriind şi reprezentând episode caracteristice din viaţa plină de neastâmpăr a vânătorii celei mari.
Dar în ce parte să ne întoarcem mai întâi privirile? Pe cine să întrebăm a ne spune în ce timp, în ce loc a fost vânătoarea mai preţuită, mai măreaţă, mai trebuincioasă, mai desfătătoare?
Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pământului, cutreierând colosalele vegetaţiuni antediluviane şi luptându-se cu fiare uriaşe, ale căror seminţii s-au stins acum demult de pe faţa lumii? Tu ai spus, la începutul cărţii tale, că vânătoarea este o aplecare firească a omului, veche ca şi dânsul; eu voi adăuga, tot spre lauda vânătoriei, că acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspiraţiuni artistice, şi aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanţi-mamuţi cu coame stufoase, cele de reni cu late coarne răschirate, de urşi ai speluncilor şi de alte animale dispărute, ce s-au găsit pe unelte de corn, pe arme de os şi pe plăci şistoase, gravate cu sula de către oamenii străvechi, care, în timpii perioadei glaciare a Europei, se adăposteau în peşterile de la Madeleine, de la Augerie, de la Massat şi din alte staţiuni cufundate azi sub tărâmul Perigordului, al Gasconiei şi al multor provincii din Francia meridională[42].
Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcaşi şi de lănceri, cârdurile nenumărate de zburătoare, turmele nesfârşite de animale, ce stau puse pe şireag printre ieroglifele templelor egiptene sau pe pereţii de piatră văroasă ai palatelor ruinate din Niniva şi din Babilon? Ca să vâneze lei şi tigri, girafe şi gazele, ba chiar iepuri şi cocori, faraonii Egiptului, despoţii Asiriei şi tiranii perşi ridicau în picioare ordii şi popoare întregi; iar după terminarea acelor năprasnice măceluri, legiuni de zugravi şi de pietrari erau osândiţi ca să aştearnă pe ziduri, pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopei vânătoreşti, care, prin nemilostiva lor monotonie, sperie şi obosesc azi ochii călătorului minunat[43].
Asculta-vom, de pe râpele înverzite ale lacului Celor Patru Cantoane, voiosul şi semeţul cântec al plăiaşului elveţian, cadenţat de muza lui Schiller, amanta libertăţii? Fiul lui Guilom Tell îl întonă cu glas puternic, şi echo îl repetă din sânul munţilor inimaţi în Uri, în Schwytz şi în Unterwalden:
Mit dem Pfeil, dem Bogen,
Durch Gebirg und Thal,
Kommt der Schütz gezogen
Früh am Morgenstrahl.
Wie im Reich der Lüfte
König ist der Weih
Durch Gebirg und Klüfte
Herrscht der Schütze frei.
Ihm gehört das Weit:
Was sein Pfeil erreicht,
Das ist seine Beute
Was da kreucht und fleugt.[44]
Aci mă aflu din nou în mare primejdie ca să azvârli din mână foaia pe care, cu mai multă sau mai puţină răbdare, tu te sileşti a mă citi. Cum! am cutezat a-ţi pune subt ochi chiar şi versuri nemţeşti?! Oare putea-vei să mă ierţi?...
Dă-ţi osteneala, rogu-te, a căta în josul paginii, traducerea şchiopătândă a acestor frumoase strofe, în care colcotesc cele mai nobile simţăminte ce iubirea de vânătoare poate aprinde în inima unui om, şi sper că tu, vânător, te vei împăca îndată cu poetul, dacă nu şi cu limba lui.
În acea limbă este scrisă cea mai expresivă poemă a vieţii vânătoreşti, eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă, peste tot, aerul liber şi curat al plaiurilor alpestre şi iubirea necumpătată de patrie a cetăţenilor liberei Elveţii. O ţară întreagă scăpată din robie numai prin inima vitează şi prin săgeata dibaci mânată ale unul vânător, iată desigur cea mai falnică izbândă cu care se poate mândri vânătoarea. Poetul s-a pătruns de acea mândrie de vânător, şi auzi-l cu câtă dragoste vorbeşte el chiar şi de înţelepciunea caprei-negre, care, când merge cu cârdul să pască la înţărcători, pune straja la pândă, ca să tragă cu urechea şi să fluiere când se apropie vânătorul.[45] Tot despre acea sprintenă şi sfioasă fiică a stâncilor a zis şi poetul latin, în versuri mai vii şi mai colorate decât cel mai nimerit tabel:
Pendentem summa capream de rupe videbis;
Casuram speres; despicit illa canes[46].
Iată cum ştie poetul să ne facă a simţi chiar şi decepţiunea vânătorului. Ajuns pe culmele alpestre,
pe stânci de scuţi de gheaţă, troiene de zăpezi
pe care o suflare le-aruncă repezi jos,
el se opreşte, se uită în dreapta şi în stânga, cătând să zărească amăgitoarea pradă care i-a pierit din ochi, şi apoi întărâtat, obosit, mânios de zadarnica-i osteneală, el strigă în limba lui Byron... ba stai; mai bine să-l facem să vorbească româneşte, în versuri pe care însuşi ajutorul lor va fi şi uitat că le-a scris odinioară, în depărtatele-i Ceasuri de mulţumire:
Aşa; şi-n aste locuri căpriţa a sărit.
Piciorul ei cel ager m-a încurcat de tot:
Câştigul meu de astăzi abia de va plăti
Primejdioasa-mi muncă...[47]
Altădată însă vânătorul, mai norocos în goana sa, îşi cântă cu veselie izbânda, şi, în inima-i mulţumită, dorul iubitei sale vine de se amestecă cu plăcerile vânătoriei. Atunci poetul acela care, în secolul nostru, a ştiut mai bine decât oricare să împrospăteze, cu o nouă dulceaţă şi cu un mai viu profum, limba îmbătrânită a lui Ronsard Alfred de Musset, a pus în gura plăiaşului un cânt vesel, în care bucuria triumfului la vânătoare se îngână cu dulci amintiri de amor:
Chasseur, hardi chasseur, que vois-tu dans lespace?
Mes chiens grattent la terre et cherchent une trace.
Debout, mes cavaliers! Cest le pied du chamois.
Le chamois sest levé! Que ma maîtresse est belle!
Le chamois tremble et fuit! Que Dieu veille sur elle!
Le chamois romp la meute et senfuit dans le bois.
Je voudrais par la main tenir ma belle amie.
La meute et le chamois traversent la prairie;
Hallali, compagnons, la victoire est ŕ nous!
Que ma maîtresse est belle et que ses yeux sont doux![48]
Cântă şi chiuie vesel vânătorul, căci izbânda este a lui! A prins capra în pădure; şi, în vale, iubita-i cu ochi dulci îl aşteaptă ca să-l strângă de mână. Sufletu-i acum înoată în bucurie. Au trecut, s-au şters zilele de dor pe când el rătăcea prin luncă, suspinând doina vânătorească:
Lunca ţipă, lunca zbiară
Pentru-un pui de căprioară,
Vai de biata inimioară;
Ca şi lunca geme, zbiară
Pentru puica bălăioară.
Frunza creşte, frunza cade,
Căprioara n-o mai roade.
Vai de mine, ce m-oi face?
Doru-n sufletul meu zace
Şi-inimioara-mi nu mai tace!
Inimă, fii răbdătoare
Ca pământul sub picioare,
Pân ce puica bălăioară
S-o întoarce-n luncă iară
Cu cel pui de căprioară![49]
Puica s-a întors în luncă; ea a înfrânt şi a zdrobit inima poetului mai rău decât crudul vânător când sfâşia fără milă sânul căprioarei, şi atunci, tot dânsul, tot de Musset, mlădiindu-şi lira pe un ton mai duios, adă-ţi aminte, amice, cum, în câteva versuri repezi şi armonioase, adevărate mărgăritare picate din acel corn de poetice îmbelşugări ce i-l revarsă suava lui muză într-o frumoasă noapte de mai, cum ştie, zic, a schiţa în treacăt o întreagă elegie vânătorească:
Suivrons-nous le chasseur sur le monts escarpés?
La biche le regarde; elle pleure, elle supplie;
Sa bruyčre lattend; ses faons sont nouveau-nés;
Il se baisse; il lčgorge, il jette ŕ la curée
Sur les chiens en sueur son coeur encore vivant.[50]
Sărind, cu ciuta şi cu capra, din pisc în pisc şi din stâncă-n stâncă, cine ne opreşte acum de a ne strămuta până şi în munţii noştri?
Aci ne aşteaptă Vânătorul Carpaţilor, pe care s-a cercat al cânta, într-o lungă baladă descriptivă, un muntean român, un câmpulungean, care, fără îndoială, a gustat plăcerile şi ostenelile vânătorii de munţi şi a resimţit în sufletul său toate învietoarele freamăte ale vieţii de plăiaş. Dacă natura l-ar fi înzestrat cu darul de a spune precum simte, d<omnul> N. Rucăreanu ar fi făcut desigur un cap-d-operă nemuritor. Dar ştii că are românul o vorbă care cam zice că acolo unde nu este putinţa, la ce-i bună voinţa?
Cu toate acestea, în balada Vânătorul Carpaţilor sunt imagini care se văd a fi fotografiate de pe natură. Păcat că au aspectul tern al fotografiei, şi nu coloritul viu al vieţii! Sunt şi expresiuni neaoşe româneşti de o originalitate preţioasă, care ar luci ca nestemate într-o frumoasă salbă de versuri armonioase.
Subiectul baladei este, fără îndoială, conceput cu o bogată şi adesea fericită varietate, căreia, din nenorocire, cititorul se vede silit a-i duce mereu jalea; căci pe tot minutul el simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. Eu unul mărturisesc că, pătruns fiind de măreţele dorinţe ale poetului, am încercat un fel de simţământ dureros, văzând cât de puţin limba şi versul au venit în ajutorul puternicei sale închipuiri, al <sic!> nobilelor sale aspiraţiuni. De ce nu poate omul toate câte le doreşte? Dar, vai! sunt puţini, foarte puţini aceia; Non omnia possumus omnes[51].
O chemare către vânători, la revărsatul zilei, deschide şirul neregulatelor şi capricioaselor strofe, scrise în versuri albe:
Uşor ca însuşi cerbul păşeşte vânătorul
Pe coama cărărată<-a> piciorului de munte.
În poalele-i se-ntinde câmpia strălucindă
De mii de briliante ce varsă Aurora
Pe geana-i rourată, pe verzile ei bucle.
El trece pe muscelele însmăltate cu flori suave; apoi păşeşte tăcut pe sub bolta întunecată a fagilor şi a frasinilor, unde murmură izvorul şi unde cântă mierla, grangurul şi sturzul. Deodată însă vânătorii se opresc:
Atârnaţi, feciori, merindea
Sus pe ramure de arbori!
Iacă urma căprioarei
Proaspătă, de astă-noapte;
E culcată-n faţa coastei,
Sus, în higiul[52] dintre plaiuri.
Bătăiaşi, pe fuga-ndată!
Vântul bate de minune!
Luaţi bătaia sus din piscuri;
Veniţi trâmbă cam spre vale,
Drept la fagii cei înalţi;
Acolo ne ţinem noi.
De veţi auzi copoii
Peste voi trecând în dosuri,
Să tăceţi, să nu daţi gură,
Căci se-ntorc cu ea îndată;
Ştiţi că trage tot în jos,
Şi atunci să înteţiţi!
Iute la pândă, la ţiitori!
Cuprindeţi bine din muche-n vale!
Şi curmătura să nu rămâie!
Şi treceţi unul peste pârâu!
Bătaia-acum începe, şi iarăşi încetează.
Abia s-aud copoii pe vârfuri depărtate;
Dar trec, se lasă-n scapăt, şi pare că vânatul
Cu câinii împreună s-au dus pe altă lume.
Tăcut acum e totul; munteanul nici nu mişcă;
În muta-i aşteptare se uită l-a sa umbră
Din ce în ce crescândă, şi timpul el măsoară.
Şi iar s-aud copoii. Ca fulgerul de iute
Sosesc din muche-n vale, din vale iar în muche.
Bătaia reîncepe; mereu se înteţeşte;
Chefnitul[53] e aproape; cât colo frunza sună,
Ş-aci, c-o detunare, tot zgomotu-ncetează.
Din fundul văii-adânce, c-un pas mai rar, dar sigur,
Cu deasa-i respirare, se vede vânătorul.
Măreţ, alegru, sprinten, ce-aduce pe ai săi umeri
Pe zvelta căprioară şi pe pământ o-ntinde.
După aceste versuri, care, pe lângă orice alte merite, au mai ales pe acela de a se prezenta adesea sub forma limbajului vânătoresc al muntenilor noştri, după aceste versuri vine descrierea orelor de repaos: focul de brazi strălucind noaptea prin pădure, ghicitorile şi eresurile rostite până să se gătească cina, în sfârşit somnul ce vine, când încep ochii a vedea cam sus găina.
Când apoi răsare din nou soarele, vânătoarea reîncepe.
Alte două strofe, dispuse într-acelaşi chip, împlinesc partea curat vânătorească şi negreşit cea mai interesantă a baladei.
Le vom mai transcrie numai pe ele, însoţite cu notele lor filologice şi patriotice, căci urmarea, până la sfârşit, ne înstrăinează cu totul de viaţa vânătorilor. Pierzându-se, când în zadarnice doruri după timpii patriarhali şi eroici ai domniilor străbune, când în amarnice mânii în contra influenţelor străine, ce răzbat în ţară prin căi ferate şi prin batele cu vapor, balada ne face să simţim atunci, în mod obositor, toate neputinţele muzei câmpulungene. Abia dacă, într-acel haos de idei străine subiectului şi de versuri anevoioase, ne mai deşteaptă câtva descrierea furtunii care
Răzbubuie pân brazii ce şuieră ca şerpii,
sau dacă ne mai învie amintirea mândruţelor cărora vânătorul le destinează câte o cetină frumoasă de brad verde, neuscat, drept semn
că vânătorul
E ca bradul neschimbat.[54]
Să ne întoarcem, dar, curând şi cu plăcere către dânsul.
Curioasă idee a avut d<omnu>l Rucăreanu de a încurca pe bietul Vânător al Carpaţilor prin Eisenbahn-ul lui Strussberg şi prin Kaiserlich-Königlich-privilegirt-ul Dampfschiff!3 Ia mai bine să-l rugăm a ne fi domnia-lui încă o dată călăuză, spre a ne duce prin aninătorile, prin iudele, prin înfurciturile şi prin colţanii unde se iveşte, sfieţ sau îngrozitor, vânatul de la munte.
Vânătorul se opreşte:
Jos, copii, pe brânci cu toţii!
Auzirăţi şuieratul
Caprei-negre printre stânce?
Ne-au ulmat; dar sunt aicea.
Drept l-aninători vă duceţi.
Şi vedeţi de le luaţi vântul,
Ca nici una să ne scape!
Iar în iudele[55] din faţă
Se ţin cerbii, stau şi urşii;
Daţi la câini îndată drumul!
Fuga sus la-nfurcitură;
Alergaţi la creieri[56] unul,
Unde iese-ncornoratul[57].
Altul rămâneţi la strungă,
Unde trage, ştiţi, desculţul[58].
Dar vedeţi, cuprindeţi bine,
Ş-armele vă primeniţi!
Neamţul[59] bate... a-nchis capra
În colţanul cel din vale;
Eu alerg pe fuga colo;
Fiţi deştepţi la ţiitori!
În iuzi gonesc copoii, spre vârf ei se-ndreptează,
Din ce în ce chefnitul mai mult se înteţeşte.
Un trăsnet se aude; un altul îi urmează
Şi tot se mai repetă. Apoi un răcnet mare
Cutremură pădurea şi zguduie şi munţii,
Iar câinii bat întruna, ş-un zgomot formidabil
Din ce în ce tot creşte, şi detunări teribili,
Din ţeve fulminante, răsună în ecouri,
Din stâncă până-n stâncă, din vale până-ntr-alta;
Se pierd în depărtare. Se face-apoi tăcere
Şi nu se mai aude decât murmura surdă
A râului din vale, decât svolândul şuier
Al brazilor, ce trece, se pierde peste goluri,
Dar ne-ncetat revine ca undele de mare.
O pauză... şi iată pe budur[60] vânătorul
Descinde-ncins cu capra; iar alţii-ajung acolo
Cu cerbul şi cu ursul şi cu colţat mistreţul.
E mare bucurie şi mândru vânătorul![61]
Negreşit că tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitorului a fost măreţ; inima-i a bătut cu tărie la acele splendide privelişti, la acel zgomot formidabil, urmat de tăcerea prin care se auzea numai surda murmură a râului din vale şi şuierul brazilor clătiţi ca undele mării! Păcat însă că muzele geloase nu s-au îndurat a-i încorda lira pe un ton mai melodios!
Aş vrea, pe când mi se desfăşoară dinaintea minţii uimite privelişti aşa de răpitoare, ca să aud, ca prin vis, o muzică plină de farmec, bunăoară ca cea din opera Guilom Tell a lui Rossini, şi mai ales ca acel minunat cor de vânători, care, după ce a trâmbiţat, pe un ritm vioi şi alegru, fanfarele de chemare, se pierde apoi, cu vuiet armonios, prin tainica rezonanţă a codrilor de brazi!
CUM SE PRICEPEAU SĂ CÂNTE LA VÂNĂTOARE ROSSINI ŞI HAYDN, MÉHUL ŞI WEBER. TONTON, TONTON, TONTAINE, TONTON!! DUŞMĂNIA LITERARĂ, SAU EFECTE INTUITIVE ŞI ANACHRONISTICE ALE CHAMBERTINULUI DE LA CAFÉ ANGLAIS ASUPRA POEZIEI ROMÂNE. TRECEM DINCOLO DE BAGDAD. CONCERT SIMFONIC PE APĂ ŞI PE USCAT, DAT MISTREŢILOR ŞI CERBILOR DE ŞAHUL PERSIEI, KHOŞRU ANUŞIRVAN.
Ce minunată interpretaţiune a vieţii vânătoreşti este, în adevăr, această măiastră melopee, odă scrisă în acea limbă fără rost, ale cărei sunete modulate prefiră în inima omului, mai lesne decât orice cuvinte, şi dorul şi veselia! Se pare că din îndoioasa amintire a două cântece, culese poate chiar prin munţii Elveţiei, dintr-o arie comună, din cele care se cântă vesel pe trâmbiţa de vânătoare, şi dintr-un melancolic lied nemţesc pe care ţăranii germani îl gâlgâiesc (jodeln), adunaţi în cor, marele compozitor italian a ştiut să plămădească acest cap-d-operă al muzicii de vânătorie.
Dar Rossini a intrat cel din urmă pe calea în care alţi mari muzicanţi îi apucase înainte.
Bătrânul Haydn, părintele acelor simfonii germane pe care tu le urăşti aşa de tare, Haydn, la vârsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compoziţiuni muzicale, prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului, die Jahreszeiten în care, recapitulând toate amintirile vieţii sale, simplă şi simţitoare, bătrânul maestro cântă pe rând, cu instrumente şi cu glasuri omeneşti, toate bunurile şi toate plăcerile de peste an. Când ajunse la timpul toamnei, unchiaşul obosit nu se sfii a îmbuca bărbăteşte trâmbiţa vânătorească, şi tot ştiu încă să mlădieze, prin simpatica şi naiva dulceaţă a geniului său, stilul muzical cam pipernicit şi cam înţoponat al secolului din urmă, stil pe care l-au denumit, în ţările occidentale, cu porecla comică de stilul perucilor, Zopfenstil, şi care la noi s-ar zice: de când cu nemţii cu coadă.
Cam tot pe timpul când Haydn scria, în Viena, oratoriul Celor patru timpuri, un compozitor francez, care a înzestrat scena lirică cu multe opere frumoase şi care a compus imnuri şi cantate patriotice pentru revoluţiunea de la 1793, Méhul, a dat patriei sale, în uvertura operei Junele Henric, le Jeune Henri, o încântătoare simfonie vânătorească.
Cele două naţiuni muzicante ale Europei moderne, italienii şi germanii, contestă neîncetat francezilor geniul acestei arte.
Asemenea cestiuni nu se dezbat cu puşca în mână, şi, fiindcă noi acum ne aflăm la vânătoare, timpul nu ne iartă ca să apărăm aci pe Boieldieu, pe Auber, pe Halévy, pe Gounod, pe Félicien David, nici chiar pe acel sublim geniu cu totul francez al israelitului german Meyerbeer. Tot ce putem spune deocamdată, în materie de muzică vânătorească, este că francezii au avut şi au păstrat din timpi străvechi, de prin secolii feudalităţii chiar, pre cât se ştie, o mulţime de cântece vânătoreşti, pe care slujitori speciali le sunau pe cornuri în petrecerile zgomotoase ale regilor şi ale castelanilor. Fiecare episod al vieţii de vânătoare, fiecare soi de fiară luată în goană, fiecare moment al dramei cinegetice avea cântecul său consacrat şi tradiţional, ca semnalele milităreşti.
Ţiu minte că într-un timp când, departe de toţi ai mei şi cu sufletul adânc întristat, trăiam într-un colţişor al Franciei, pe malul unui râu şi în vecinătatea unei mari păduri, în toate serile, la ora când aburii, înălţându-se de pe apă, începeau a înnegura orizontul amurgit, un sunet de corn răsuna de pe malul opus al râului şi repeta câteva ori d-a rândul una din acele fanfare vânătoreşti, al căror ritm iute şi chiar glumeţ pare că se îngână cu vibraţiunile melancolice şi prelungite ale instrumentului ce le produce. Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea către momente aşa înnorate ale trecutului; dar, din minutele pe care în singurătatea de atunci le socoteam deopotrivă cu secolii, numai acelea îmi erau mângâioase, când vocea cornului îmi legăna auzul în sunetele cadenţate ale semnalului de vânătoare. Pe tonurile duioase şi întunecate ale trâmbiţei metalice, se juca, cu o veselie săltăreaţă, melodia cântecului francez, şi atunci, în mine, auzul şoptea inimii mâhnite neaşteptate cuvinte de speranţă şi de bucurie. Cât voi trăi nu voi uita ce dulce îmi era acel balsam melodios; el şi acum îmi înmoaie inima de câte ori se întâmplă să aud Uvertura de vânătoare a lui Méhul, în care aceeaşi fanfară domneşte ca motiv de căpetenie şi răsare, sub felurite tonalităţi, printre diverse episoade muzicale pline de frumuseţi; aci, artistul a imitat tropotul cailor ce fac să răsune pământul subt ale lor copite; aci, iar, el aminteşte lătratul vesel al câinilor, când li se dă drumul la goană; aci, încă, pare că, într-o dulce melodie, cerbul, în agonia sa, plânge şi cere cu lacrimi iertare de la neîmblânziţii săi duşmani. Dar aceştia, spre a-şi deştepta mereu în suflet o nouă ardoare, repeţesc din cornuri cunoscutul semnal, pe care tot francezul îl ştie şi-l cântă pe riturnela poporană: Tonton, tonton, tontaine, tonton!
Dar este oare vreo idee pe care spiritul glumeţ al francezului să n-o fi dat, cum am zice noi, pe pârlitură? Cântă, vânătorule, zice poetul popular al Franciei, cântă prin crânguri şi prin câmpii, cântă mereu refernul tău de vânătoare: Tonton, tonton, tontaine, tonton! Pe când tu vânezi cerbul din pădure, altul mai isteţ vânează în culcuşul tău; tu ţii urma ciutei, şi altul, a gingaşei tale neveste; tu dai chiorâş în fiară, şi altul face cu ochiul tinerei tale soţioare, pe care tu ai părăsit-o tenerae conjugis immemor[62] ca să baţi codrii. De aceea, când te vei întoarce, mândru, cu cornoratul acasă, umflând sunetul cornului tău, ia ascultă cum acel primejdios păcălitor de Béranger îţi va întoarce pe franţuzeşte zicătoarea românului:
Ce ştie satul nu ştie bărbatul!
Chasseur, tu rapportes la bęte
Et de ton cor enfles le son.
Tonton, tonton, tontaine, tonton!
L'amant quitte alors sa conquęte
Et le cerf entre ŕ la maison.
Tonton, tontaine, tonton.[63]
Lăsăm pe francezi să râdă şi să glumească, chiar şi pe bătrânele, pe frumoasele lor arii de vânătoare, de care a ştiut aşa de bine să se folosească francezul Méhul, în uvertura sa, şi pe care nu le-a dispreţuit, cu vreo treizeci de ani mai în urmă, nici italianul Rossini, în Guilom Tell-ul său, şi să ne oprim un minut, între aceste două modele de muzică vânătorească, asupra unei opere de aceeaşi natură, în care se rezumă tot geniul naţional al germanilor. Freischütz, sau Liberul vânător, e titlul cap-d-operei teatrale a lui Weber[64]. Fantasie întunecată de ridicole credinţe diavoleşti, simplitatea cea mai naivă în viaţa reală, simţimântalismul cel mai idealist în dorinţele inimii: iată din ce este compus subiectul operei, şi simpatica muzică a lui Weber, aşa plină de suave melodii, pare că netezeşte, cu o suflare lină, toate asprimile, toate nesăbuitele ciudăţii ale unor aşa discordante contraste.
Chorul din al treilea act din Freischütz, în care vânătorii proclamă că nimic pre pământ nu se poate asemui cu plăcerile vânătoriei,
Was gleicht wohl auf Erden dem Jägervergnügen,
este compus pe un ritm mai puţin variat şi are o melopee mai puţin măreaţă decât cântecul vânătorilor din Guilom Tell, dar nici originalitatea, nici graţia nu-i lipsesc, ci caracteru-i diferă cu totul de fanfarele vânătoreşti ale francezilor. Pe sub candida veselie a melodiei zbârnâie un acompaniament surd care poartă mintea în mistice regiuni. Este, fără îndoială, un cânt cu totul german. Dar să nu te temi! Poţi să-l asculţi fără frică; n-ai să găseşti într-însul nimic din acea lângedă şi searbădă monotonie a unora din cântecele nemţeşti, pe care românul a caracterizat-o cu porecla batjocoritoare de tararaua neamţului.
Dacă fiarele ar fi şi în zilele noastre tot aşa de simţitoare la plăcerile delicate ale armoniei, precum erau în timpii binecuvântaţi ai vestitului vertuoso şi tenore-sfogato Orfeu, negreşit că ele ar veni singure să se predea de bunăvoie celor care le-ar executa, în rariştea unei păduri răsunătoare, un concert simfonic compus din toate cap-d-operile de mizică vânătorească despre care îţi vorbii aci în treacăt. Dar, vai! se vede că de când pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach în răspăr, înseşi fiarele, scârbite de a vedea scăpătarea gustului artistic la bipezi, şi-au luat lumea în cap, s-au sălbăticit cu totul, şi astăzi este mai mult decât sigur că, dacă s-ar ispiti cineva să cerce a instrumenta şi a vocaliza prin codri muzică clasică, precum este uvertura lui Méhul, sau oratoriul lui Haydn, sau chiar şi chorurile lui Weber şi lui Rossini, urşi, lupi, mistreţi, vulpi, cerbi, ba chiar şi iepurii ar apuca-o îndată la picior, împreună şi cu vânătorul lor, dacă cumva acel vânător s-ar întâmpla să fie amicul meu, autorul Manualului românesc de vânătorie.
Cu toate aceste, n-a fost întotdeauna aşa! Mult mai încoace de timpii fabuloşi ai păţitului amant al Euridicei, şi chiar în regiuni lipsite de castelani feudali şi de sunători de fanfare, în ţări depărtate, asiatice, pe care noi le socotim de păgâne şi de barbare, muzica a fost preţuită ca o neapărată auxiliară a petrecerilor vânătoreşti.
Primeşte, te rog, pentru un moment, să ne întoarcem cu vreo cincisprezece sute de ani mai înapoi, pentru ca să ne încredinţăm cum că vânătorile cu acompaniament de orchestră nu sunt, precum s-ar putea crede, o deşartă închipuire a imaginaţiunii mele puţin vânătoreşti, ci că din contra, cele mai măreţe serbări cinegetice au fost însoţite, chiar din vechime, cu concerte instrumentale şi vocale. Consideră totdeodată că această nouă digresiune pe câmpul artelor din antichitate, o fac şi pe dânsa numai şi numai întru cea mai mare laudă şi glorie a artei vânătoreşti, şi mai ales nu uita că pentru ca omul să facă un lucru bine, trebuie mai întâi de toate să aibă multă, foarte multă răbdare; de aceea şi înţelepciunea poporului te învaţă ca să prinzi iepurile cu carul.
Negreşit că pentru oricare ştie să ţină un condei cu trei degete, şi pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au pătruns că scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gândirii şi a studiului, foarte lesne le vine de a scrie currente calamo despre orice materie, ştiută sau necunoscută lor. Îi vezi, nepricepuţi plagiatori ai atotştiutorului Pic de la Mirandola, tratând cu uşurinţă de omni re scibili et quibusdam aliis[65] .
De va fi vorba de muzică, apoi îţi opăresc tot într-o leşie pe Rossini cu Offenbach, pe Auber cu un oarecare Suppé, fabricant de operete la Viena, pe Meyerbeer cu Lecocq, un alt imitatoraş parizian al caricaturistului operei; şi apoi, din acea căldare, îţi scot la lumină învăţături şi poveţe pentru formarea şi dirigarea unui Conservator naţional de muzică.
Dar cu atât ar fi puţin! Groaznic orbeşte ura pe oameni, şi mai ales pe supărăciosul neam al scriitorilor, genus irritabile vatum[66].
Avem dinaintea ochilor o spăimântătoare dovadă despre aceasta. Sunt în ţară la noi două foi literare care şi-au jurat neîmpăcată ură şi mânie:
Doi Joi se Întărâtă şi fulgerul jos plumbă![67]
Convorbirile literare de la Iaşi muşcă carne vie, când găsesc, în Revista contimporană din Bucureşti; iar aceasta:
Tanteane animis calestibus irae![68]
împinge urgia până-ntr-atâta, încât, spre a defăima chiar şi titlul rivalei sale, tipăreşte cu litere negre pe hârtie albă, subt acelaşi nume duşmănit de Convorbiri[69], felurite poveşti vrednice de vânătorul cel cu coada vulpii, în care se zice, între altele, că la anul 1852 d<omnul> Pantazi Ghica, deşertând, într-o seară, prieteneşte, pahare de Chably, de Chambertin, de Şampanie şi de Xeres, într-un cabinet la Caffé [sic] Anglais din Paris, împreună cu Alexandru Dumas-tatăl şi cu Alfred de Musset au răposat, sărmanii, amândoi şi nu mai pot mărturisi , după ce d<umnea>lui le-a istorisit multe şi mărunte despre literatura, muzica, instrucţiunea şi politica României, după ce le-a vorbit pre larg despre dascălul Lazăr, despre Alexandru Vodă Ghica, despre mitropolitul Dosoftei, despre Tudor Vladimirescu, despre meşterul Manole, despre Ianache Văcărescu şi despre alţii mulţi câţi în Christos s-au botezat pe pământul românesc, în sfârşit a binevoit a le citi şi poema populară Înşiră-te mărgărite de V. Alecsandri. Să nu se uite că această conversaţiune [între d<om>nii Pantazi Ghica, Alexandru Dumas-tatăl şi Alfred de Musset] se petrecea la anul 1852, chiar după cum spune nota autorului (p. 335), şi că d<omnu>l Pantazi Ghica le-a citit atunci, pre cum zice, în limba franceză, după textul românesc, poema Înşiră-te mărgărite, pe care însă, d<omnu>l V. Alecsandri a compus-o la Mirceşti tocmai în anul 1856, adică cu patru ani în urma vestitei ei citiri de către d<omnu>l Pantazi Ghica, şi apoi a dat-o la lumină, pentru întâia oară, în Revista română din anul 1862 (p. 160-166).
Pe limba vânătorească, în cazul de faţă, s-ar zice că autorul articolului Convorbiri din Revista contimporană a vândut pielea ursului, pe când ursul juca încă prin pădure. Dar între scriitori nu este ca între vânători. Loc de joc nu încape, şi horresco referens![70] cât despre mine, zău, mă cutremur de o răzbunare literară ca aceasta. D-aş fi măcar cunoscut cu redactorii Convorbirilor din Iaşi, le-aş da desigur povaţa ca să schimbe cât mai curând titlul foaiei lor, pentru a cărui ruşinare s-a jertfit cu atâta lepădare de sine însuşi d<omnu>l Pantazi Ghica.
Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crâncene lupte, eu, amice, când scriu câte ceva, scriu mai mult pentru a mea proprie plăcere, fără de a cugeta rău la alţii, afară, poate, numai de astă dată, când m-am apucat a scrie pentru păcatele tale. Dacă însă chiar şi tu mă vei învinovăţi cu tot dinadinsul că m-am întins prea mult cu scrisul, şi că fac aci prea mare cheltuială de citaţiuni de prin autori străini, apoi îţi voi răspunde că acelea mai toate nestemate culese din salbele bogaţilor le presar pe sărăcăcioasa mea scriere ca s-o mai înţolez şi să-i dau şi ei ceva preţ; iar dacă nu scriu scurt şi cuprinzător, se vede că, rău sau bine, nici eu, ca mulţi alţii, nu mă pricep a face într-altfel.
Aşadar, supus blând la o nouă osândă, ia-te binişor după mine şi vino să ne îndreptăm paşii rătăcitori tocmai sub poalele munţilor din Kurdistan, pe calea care duce de la Bagdad la Hamadan, acolo unde este stânca stearpă şi râpoasă ce se cheamă Bisutun. Piciorul de spre apus al stâncii se numeşte, în limba locului, Takh-i-Bostan, adică Bolta Grădinii. Grădina deocamdată lipseşte, şi unii erudiţi cred că aci vor fi fost vestitele grădini atârnate în aer ale Semiramidei[71], care, chiar dacă odinioară au fost aci, apoi acum au zburat cu totul în aer; dar bolta este în fiinţă, şi pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi săpate nu prea adânc în piatră, şi poate chiar odinioară colorate. Să le descriem toate, nu este treaba noastră; pe noi ne ating numai cele două mari scene de pe pereţii laterali.
Într-adevăr, pe una se vede o vânătoare de mistreţi; pe cealaltă, mai ştearsă, este o vânătoare de cerbi.
Stilul sculpturii, oarecare amănunte arhitectonice şi chiar costumele şi uzurile figurilor reprezentate ne înlătură de la prepusul că vom fi având aci, dinaintea ochilor, imaginea petrecerilor cinegetice ale vitezei amazone asiriene, ale reginei Semiramide,
- di cui si legge
Che sugger dette a Nino e fu sua sposa;
Tenne la terra chel Soldan corregge[72].
Gândul ni se repoartă mai bucuros asupra acelor puternici despoţi ai Persiei, Şapurii, Hormuzii, Khoşruii, Firuzii, Iejghirzii şi alţii, care, din vechea lor cetate a Ctesifonului, aproape de Bagdadul de acum, supărară mai bine de trei sute de ani pe împăraţi romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian, lui Eraclie; asupra acelor mândri şi luxuoşi Sasanizi, care se închinau focului după legea lui Zoroastru, clădeau palate gigantice acoperite cu sculpture şi cu poleieli şi înmuiau în fir şi în pietre scumpe hainele de pe dânşii şi hamuturile de pe caii lor.
Vânătoarea, lupta cu fiarele, alergările cu caii şi încordătura arcului erau visele de aur cu care se desfătau ei, atât în fiinţă, cât şi în priveliştea armelor, vaselor, uneltelor şi podoabelor cu asemenea scene, pe care meşterii şi artiştii lor le reproduceau mereu, în metaluri şi în pietre scumpe[73]. Subiectele de vânătoare, înfăţişate cu o vioiciune, cu o mişcare, cu un foc nespus, pot fi privite ca una din însuşirile caracteristice ale artei sasanide pe care o admirăm azi în câteva preţioase obiecte de lux ce au rămas din acele epoci depărtate, prin colecţiunile de curiozităţi artistice ale Europei, şi pe care o întâlnim în sculpturile de prin diferite ruine ale Persiei, iar mai ales pe stâncile de la Bisutun[74].
Ambele vânători de care avem aci a vorbi sunt cuprinse în două cadre pătrate, închipuind ţarcuri îngrădite cu taraci, de care stau atârnate zăveze ori perdele, spre a încinge tot ocolul unde se petrece vânătoarea. Proptele şi mănunchi de tufiş, legaţi cu frânghii, sprijină şi întăresc taracii.
Într-unul din ambele cadre, locul ales e o mlaştină cu stuf şi cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă, cu peştişori şi cu păsări plutitoare într-însa. Un şireag de elefanţi, mânaţi de cornacii ce-i încalecă şi-i îmboldesc, gonesc din dumbravă turme nenumărate de mistreţi, care, în fuga mare, cu râturile întinse, cu colţii ascuţiţi, cu spinarea încovoiată şi cu codiţa sumeasă, dau năvală prin leasă şi prin mocirlă. În două luntre mari şi adânci stau în picioare câte un vânător uriaş cu capul încoronat, cu veşminte bogat ornate şi cu arcul în mână; în preajmă-le cad pe brânci gliganii şi vierii săgetaţi. Dar atât în aceste două luntri principale cât şi în alte două mai mici, ce însoţesc pe ale regeştilor vânători, şed jos, cântând din nişte harpe în formă de dreptare şi cu zece coarde fiecare, bande de femei muzicante; într-o a cincea luntre sunt cântăreţi care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. Toate vasele sunt cârmuite de câte doi vâslaşi care, cu lopeţile, spumegă faţa apei.
Pe muchea cadrului se vede cum mistreţii ucişi sunt transportaţi pe spinarea elefanţilor, şi apoi cum slujitorii îi înjunghie şi-i despintecă.
A doua vânătoare, cea de cerbi, este cu mult mai confuză; figurile pe alocurea par a fi neisprăvite. Tot însă se vede pe ici şi pe colea o împrejmuire de zăbrele şi de stofe atârnate, formând o arenă cu două porţi, păzite de câte doi strejari; cerbii intră în alergătoare prin poarta din dreapta şi sunt urmăriţi de vânători; un călăreţ mai mare la trup, în goana calului, trage cu arcanul într-înşii; alţii mulţi, mai mici, se ţin, şi ei, gonind, după vânătorul principal. Cerbii se poticnesc şi cad la pământ când ajung la fundul ţarcului; dar ciutele, ferite de un alt călăreţ cu trup mare, scapă singure pe cealaltă poartă, având la gâtul lor un arcan cu coarda fâlfâindă. Pe laturile cadrului, se vede, de o parte, cum se adună şi se păzesc cu elefanţi turmele de cerbi; de altă parte, cum cerbii ucişi prin munţi păduroşi se încarcă pe spinarea cămilelor.
Dar mai mare şi mai presus de toţi actorii tabelului şi ca privitor liniştit al acestui spectacol animat, stă călare regele, cu arcul atârnat de gât, şi adăpostit subt o umbrelă rotundă pe care i-o ţine d-asupra capului un slujitor. Împrejurul lui cântă o numeroasă orchestră, aşezată de toate părţile, care pe jos, care pe o estradă înălţată cu scară. Acolo sunt şi harpiste, ca la vânătoarea de mistreţi, şi cântăreţi cu flautul, care şed turceşte, cu picioarele încrucişate sub dânşii, şi trâmbiţaşi, şi toboşari, şi muscalagii cu naiul, cu dairaua, cu cimbalele, cu diblele şi cu surlele, poate chiar şi cântăreţi din gură; într-un cuvânt, avem aci o bandă numeroasă de lăutari, reprezentată cel puţin prin douăzeci şi cinci de personaje cu instrumente variate, lucrând toţi din mâini şi din plămâni ca să încânte pe răsfăţatul Şah, în pomposul şi trufaşul său repaos. Te las să-ţi închipui ce chef şi ce mândreţe!
Oare ce zici? Nu se pricepeau bine regii sasanizi a vâna mistreţii şi cerbii?
A pluti lin pe apă şi, din sigurul adăpost al luntrei, a săgeta mistreţii, pe când auzul îţi este răpit de dulcele cântări ale unei armonioase pleiade de zâne acvatice, iată o realitate sasanidă cu mult mai încântătoare decât basmul primejdioaselor Sirene ale lui Omer şi decât visul amăgitoarei Loreley de pe ţărmurile neguroase ale Rinului!
A privi de sub umbră şi la sunetele unui concert ŕ grand orchestre peripeţiile unei goane şi unui măcel de cerbi, iată încă o petrecere sasanidă, care negreşit că nu este tocmai de dispreţuit.
Nu rămâne îndoială că regii sasanizi au fost oameni cu gusturi nobile şi delicate, de vreme ce le-a plăcut şi de a vâna în sunetele muzicii, şi de a vedea reprezentate în sculptură şi cu culori asemenea petreceri vânătoreşti.
Rămâne numai să ne batem capul spre a afla dacă muzicanţii lor şi, mai cu seamă, dacă vestitul cântăreţ Barbaud, care răspândea în palatele marelui Khoşru Anurşivan, cel cu sufletul mărinimos, note mai dulci decât privighetoarea, erau, în comparaţiune cu Haydn, cu Méhul, cu Weber şi cu Rossini, ceea ce sculptorii de la Takh-i-Bostan sunt faţă cu artiştii moderni care au înfăţişat pe pânză scene de vânătoare, bunăoară cu P.
Rubens, Fr. Snyders, Filip Wouwerman, Fr. Desportes, J.B.
Oudry, J.E. Ridinger, Horace Vernet, Edw. Landseer şi alţii...
ZWGRAFÍA PRIVITĂ DIN PUNCTUL DE VEDERE AL TEORIILOR LUI DARWIN. AMOR ŞI VÂNĂTOARE! CUM SE ÎNGROPAU LA ROMA URMAŞII BIETULUI OVID, RĂPOSAT, CA VAI DE DÂNSUL, CAM PE LA KIUSTENGč. PUSTIA DE OGLINDĂ, MULTE RELE FACE! RUBENS N-A FOST VÂNĂTOR, DAR HORACE VERNET FĂRĂ ÎNDOIALĂ. FILOZOFIA ABSOLUTĂ A ESTETICII VÂNĂTOREŞTI. ITALIA NE-A CAM DAT DE RUŞINE.
Dar iată acum, fără veste, un nou orizont artistic ce mi se deschide, tot pe tărâmul vânătoriei! Zău! când pleacă omul la vânătoare, nu ştie de unde-i sare iepurele! Am zis până aci multe, ba chiar prea multe, despre litere şi poezie, despre sculptură şi muzică; am zis şi câteva despre gravură, întrucât acestea toate se ating de arta cinegetică; dar nu ştiu cum s-a întâmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vânător-hoinar. Cade-se oare să o lăsăm cu totul uitării?
N-ar fi o nedreptate, un afront, ce am face de buna noastră voie vânătoriei, când am nesocoti drepturile ce ea are la născarea a încă uneia din cele patru podoabe artistice ale geniului omenesc?
Am găsit prilej de a spune cum omul, înveselit sau jalnic la vânătoare, a simţit gustul de a cânta, în elegii şi în ditirambe poetice, şi în fanfare melodioase, vitejiile şi neajunsurile sale, ba chiar şi a-şi aduce aminte cu dor sau cu mândrie de drăguţa de acasă.
Am pomenit şi de acei sălbatici ai perioadei glaciare care, în lungile lor răgazuri, au născocit arta sculpturii, zgâriind pe oase, pe pietre şi pe coarne, profile de dobitoace antediluviane.
Uita-vom acum a zice că după cât se poate bănui tot o aplecare de acelaşi fel a făcut să se nască şi pictura?
Dar, în cazul de faţă, nu din dovezi plastice vom putea culege o asemenea ştiinţă. Filologia ne vine aci în ajutor şi ne arată că în limba elenilor, a naţiunii celei mai artistice din antichitate, pictura se chema zografia, adică scrierea, grafia, animalelor, ton zoon.
Acum, dacă s-ar scula cineva şi ar zice că aşa vor fi toate acestea, dar că animal nu vrea să zică vânătoare, şi că săpăturile din peşterile Acuitaniei, precum şi denumirea caracteristică a picturii la eleni au raport numai la fiinţele însufleţite în genere, şi nu, în particular, la luptele lor, care provin din instinctul vânătoriei, atunci ne-am vedea siliţi să mutăm judecata la tribunalul lui Darwin, care, după teoriile sale fiziologice, ne va dovedi că lupta pentru existenţă, adică concurenţa vitală, este unul din cele două principii fundamentale ale universului şi că orice fiinţă pre lume trăieşte şi se dezvoltă numai şi numai fiindcă a biruit în această luptă, adică a fost vânător şi nu vânat.
El va adauga, poate, spre a-şi completa teoria, că vânătorului norocit îi rămâne şi dreptul exclusiv de selecţiune naturală, adică de a-şi alege, după al său plac, soţie sau soţii (precum se şi simte), şi că, scurt şi cuprinzător, viaţa întreagă a universului se rezumă în aceste două cuvinte: Vânătoare şi Amor!
Pornind d-aci, cum să nu credem că tot ce e bun, mândru şi frumos pre lume s-a născut din avânturi amoroase şi din porniri vânătoreşti?
Iată-ne dar asiguraţi şi despre originea picturii.
Însă spre a nu abuza peste măsură de zicala grecească a împăratului August: speide vradeos![75], să dăm îndată năvală în pictura cu subiecte vânătoreşti. Mi s-a urât mie scriind, dar ţie citind!!!
Când vine vorba despre vreuna din frumoasele arte, şi mai cu seamă despre pictură, noi, în lumea modernă, ne gândim numaidecât la Italia. Acolo pare că şi-a găsit această artă şi lumina cu care se împacă mai bine, şi formele în care se răsfaţă mai bucuros, şi tiparele după care se mlădie mai cu înlesnire.
Nu ştiu pentru ce răsunetul numelor lui Rafael, lui Correggio, lui Tiţian, lui Paul Veronese pare că ajunge la auz cu vibraţiuni mai repezi şi mai sonore decât ale lui Rubens, lui Rembrandt, lui Poussin şi ale tuturor pictorilor de la nord.
Fără îndoială însă, aceasta este o nedreptate a minţii noastre, şi cei din noi care iubesc vânătoarea şi artele ce au serbat-o, ar fi cei dântâi care s-ar căi şi s-ar vindeca de o aşa greşită aplecare, când ar cugeta că în toată acea grămadă de artişti iluştri, care au aşternut, trei secoli de-a rândul, toţi pereţii Italiei cu nemuritoarele lor picturi, nu s-a găsit măcar unul care să se fi dedat a zugrăvi mai cu plăcere scene de vânătoare.
Spre a găsi în Italia picturi vânătoreşti de un merit oarecare, în număr mai considerabil, trebuie să ne repurtăm în timpii antici, pe când se vede că artiştii pompeieni şi romani aflau mai multă mulţumire de a decora zidurile cu subiecte reprezentând luptele oamenilor cu fiarele şi cursele ce ei le întindeau.
Printre picturile antice de această natură ce s-au păstrat până în timpii moderni, datorim o îndoită atenţiune acelora din sala mormântală ce s-a descoperit la 1674, acum tocmai două sute de ani, într-un mal de pe Calea Flaminia, la o mică distanţă de Roma, şi în care se aflau sarcofagele lui Quintus Nasonius Ambrosius şi al femeii sale, Nasonia Urbica, urmaşi, după cum se crede, ai nenorocitului poet Ovidiu Nasone, care a murit exilat pe ţărmurile sălbatice ale Mării Negre, fără ca mâna-i, dibace pe coardele lirei latine, să se fi putut deprinde a încorda arcul sarmatic:
Moris an oblitus patrii, contendere discam Sarmaticos arcus, et trahat arte loci? [76]
Un interes îndoit se leagă de picturile din mormântul Nasonilor[77], fiindcă, pe de o parte ele sunt din cele mai bune printre puţinele rămăşiţe ale artei picturale din antichitate, şi, pe de altă parte, fiindcă scenele vânătoreşti reprezentate în ele ne pun dinaintea ochilor curioase moduri de vânătoare.
Aceste picturi ocupau patru compartimente pătrate pe tavanul boltei şi corespundeau fiecare cu câte o grupă de două figuri alegorice, simbolizând cele patru timpuri ale anului. Cu primăvara se îmbina vânătoarea de cerbi; cu vara, cea de lei; cu toamna, cea de pantere, şi-n fine, compartimentul iernii era ocupat de o vânătoare de mistreţi[78].
Cele două dântâi, adică vânătoarea de cerbi şi de lei, se petrec în păduri îngrădite cu zăbrele. Un câine goneşte un cerb şi o ciută, urmăriţi şi de un vânător pe jos, care opreşte de zgarda numită copula pe un al doilea copoi. Alt vânător, cu suliţa, pândeşte animalele la marginea ţarcului.
Vânătorii de lei sunt mai numeroşi; ei au toţi paveze mari rotunde, dindosul cărora se ascund, lipiţi unii de alţii. Una din fiare se repede întărâtată asupra acelor mişcători pereţi de metal; dar cealaltă a izbutit a doborî jos pe un vânător şi-l striveşte sub propriul lui scut, pe care ea calcă cu o fieroasă mândrie.
Tot cu paveze şi cu ţăpoaie, venabula, sunt înarmaţi şi vânătorii de pantere, care închid şi rostogolesc pe animal într-un cerc de scuturi late şi solide; dar ei şi mai mult se bizuie, spre a prinde şi a ucide fiara, pe o cursă în formă de ladă pătrată, în fundul căreia au pus o oglindă. Pantera, turbată de mânie, îşi zăreşte deodată chipul răsfrânt pe faţa lucioasă a sticlei; ea stă şi se miră, ...Ea tresare, decât soţul ei Zefirul mai repede; mânia ei pe toate strălucitoarele ei pete se răsfiră şi, gata a înghiţi în adânca ei gură pe vânător, ea se opreşte dinaintea chipului ei răsfrânt în oglindă[79], apoi se azvârlă repede spre dânsul, şi iat-o prinsă în capcană, unde o ajunge la sigur darda vânătorului, care sta pitit d-asupra oglinzii.
În timpii noştri, oglinzile slujesc vânătorilor francezi ca să prindă nevinovate ciocârlii. Dovadă că, întotdauna şi pretutindeni, oglinda, cu mincinoasele-i străluciri, ameţeşte şi pe vesela păsărică, şi pe fiara sălbatică, şi pe naiva Margareta a lui Faust,
- Ah! je ris
De me voir si belle en ce miroir!, [80]
şi pe bătrâna cochetă, care, în doru-i plin de parapon, trăncăneşte verzi şi uscate, bunăoară ca versuri de acestea:
Plângi, oglindă, plângi cu mine!
Nu găsim ce mai cătăm!
Când mă văz acum în tine,
Amândouă ne-ntristăm.
Tu văzuşi, văzuşi, oglindă,
Frumuseţea-mi răsărind,
Şi cu-ncetul eclipsândă,
O vezi iarăşi apuind!
În zadar colori silite,
Frumuseţi de-mprumutat;
În zadar sunt îngrijite
Nişte flori ce s-au uscat![81]
Dar ce stăm să ne bocim cu baba, în stihuri vrednice de ale ei colori silite, frumuseţi de-mprumutat?! Dacă e vorba de oglindă şi de amăgirile ei, să ascultăm mai bine cum ciripeşte muza plină de nuri şi de dulceaţă a clucerului Alecu Văcărescu, luceafăr trecător din secolul din urmă, pe care s-au grăbit a-l stinge duşmanii gloriei româneşti, chiar în zorile vieţii sale şi în primul susur matutin al poeziei noastre naţionale.
Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de puşcă cu care eu tămâiez deocamdată cartea ta, dar, în tot cazul, fragedul arhaism al acestui cântec de lume va fi o sorbitură de apă limpede şi răcoroasă, după hapul de trudnică şi băbească versificaţiune ce te făcui să înghiţi:
Oglinda când ţi-ar arăta
Întreagă frumuseţea ta,
Atunci şi tu, ca mine,
Te-ai închina la tine.
N-ar fi mijloc să te priveşti
Asemenea după cum eşti,
Şi idololatrie
Să nu-ţi aduci tu ţie!
Ochii în ea când ţi-i arunci,
De tot se-ntunecă atunci,
Şi de te şi arată,
Iar nu adevărată.
De-aceea nu da crezământ
Oglindei, ce cu scăzământ
Îţi face-nşelăciune
Şi tot minciuni îţi spune,
Ci câtă eşti să ştii de vrei,
Dă crezământ ochilor mei,
Fiindcă nu te-nşeală,
Nici fac vre o greşeală;
În ei te cată să te vezi
Întocmai pe cât luminezi,
Şi dintr-a lor vedere
Vezi câtă ai putere!
Crede-i, săracii, când îţi spun
Că numai ţie se supun,
Şi că tu eşti din fire
A lor dumnezeire![82]
Acum, dacă lumina oglinzii, în nestatornicia reflectelor sale, ne-a preschimbat priveliştile vânătoriei în imagini amoroase, noi să profităm fără zăbavă de învăţăturile lui Darwin şi, din sfera selecţiunii naturale, să ne înapoiem iarăşi privirile asupra concurenţei vitale. Aceasta ne va fi cu atât mai lesne, cu cât al patrulea tabel antic, cel care reprezintă vânătoarea de mistreţi, ne face să intrăm cu totul în focul acţiunii vânătoreşti, in medias res.
Un vier uriaş fuge urmărit de un călăreţ cu două suliţe în mâini, de alţi patru vânător cu ţăpoaie şi cu săgeţi, de câini, unul liber, şi altul oprit de zgardă; în faţa vânatului se prezintă doi juni, unul cu arcul încordat, celălalt cu suliţa îndreptată spre fiară. Toţi aleargă, toţi strigă, toţi sunt aprinşi de cea mai fieroasă turbare[83]. De nu s-ar deosebi, pe sub această mişcare, sobrietatea de linii a artelor antice şi oarecare imperfecţiuni de forme, care denotă o epocă de scădere, s-ar putea crede că acest episod a fost schiţat de penelul energic al lui Rubens.
Căci şi acest Domn al pictorilor flamanzi a zugrăvit scene de vânătorie, în care fiarele sălbatice, mistreţi, tigri, lei, ba chiar ipopotami şi crocodili, intră în luptă cu omul. Sunt însă mai ales scene fioroase, în care geniul semeţ al maestrului a dat vânătorii un caracter cu totul eroic sau tragic, deşteptând admiraţiunea atât prin spăimântătoarea încăierare a luptătorilor, cât şi prin energia pozelor, prin vârtoşia musculaturii lor şi prin vioiciunea coloritului[84].
Un fior îţi trece prin vine când vezi, într-un tabel al lui Rubens, pe un cavaler numid sfâşiat de creştet şi de umăr, de către un leu puternic, care i-a sărit în cârcă şi s-a stârcit pe şoldul armăsarului negru ce se ridică îngrozit pe picioarele-i de dindărăt.
Fiara aurie muşcă din umărul călăreţului; un răcnet groaznic iese din buzele căscate ale acestuia; faţa-i e învineţită de spaimă şi de durere; ochii îi sunt holbaţi; din mână-i scapă lancea.
Dar aci artistul a trecut peste hotarele vânătoreşti; căci ne-a pus sub ochi o dramă de cele care, şi dacă aţâţă vitejia eroilor, însă îngheaţă îndrăzneala simplilor vânători. Acestora le place ca cel puţin, printre primejdii, să se întrevadă izbânda lor. Numai în asemenea caz se poate aplica calificaţiunea de curat vânătoresc unui tabel sau oricărui alt obiect de artă. Acolo unde fiara rămâne învingătoare şi vânătorul este sacrificat, se poate zice că artistul a ieşit din sfera artelor vânătoreşti şi opera lui inspiră un interes de groază care sfâşie toată armonia regulilor cinegetice; aceea este o notă discordantă în muzica vânătoriei, o greşeală de ortografie în gramatica ei.
În secolul nostru, un pictor francez cu talent de frunte, Horace Vernet, a reînnoit în pânzele pe care a zugrăvit vânătorile de lei şi de mistreţi din Algeria şi din Sahara, emoţiunile unor scene în care primejdia situaţiunilor joacă un rol de căpetenie; dar fiind însuşi el vânător, s-a ferit de a comite incorecţiuni antivânătoreşti ca Rubens, şi tabelurile lui, aşa vrednice de admirat, au toate acel caracter care chezăşuieşte întotdeauna vânătorilor o superioritate măgulitoare asupra fiarelor vânate[85].
Un tabel de vânătoare africană a lui Horace Vernet e ca o povestire a vestitului ofiţer francez Jules Gerard, care, în unsprezece ani petrecuţi în Algeria, a împuşcat douăzeci şi cinci de lei şi a câştigat astfel meritata poreclă de ucigătorul leilor[86].
Chiar basme d-ar fi câte povesteşte vânătorul şi câte zugrăveşte artistul, tot pare că te scuturi la ideea că omul se joacă aşa lesne cu viaţa sa, pentru un simplu gust de vânător; dar când citeşti sau priveşti, mult nu trece şi afli sau cel puţin ghiceşti că fiara cea primejdioasă este mai în pericol decât omul, că ea are să pice învinsă de al ei prigonitor, şi atunci îndată, încrederea, bucuria, ba chiar şi mândria se deşteaptă toate deodată în inima-ţi, acum liniştită şi mângâiată. Atunci zici cu încredinţare: Iată un frumos tabel vânătoresc!
Aceste consideraţiuni pot să-ţi pară a fi idei metafizice cam confuze adică, cum am zice, după un termen inventat şi pus la modă de un vesel şi spirituos invalid al vânătoriei, cam filozofie absolută[87]; eu însă stărui a crede că, şi dacă nu ştiu eu bine să lămuresc aceste idei, s-ar putea totuşi stabili în principiu că, precum arta vânătoriei consistă numai din reguli care fac pe vânător să învingă pe vânat, şi nu viceversa, tot aşa şi operele literare sau plastice nu se pot califica cu titlul de cinegetice decât atunci numai când ele prevăd neîndoioasa victorie a vânătorului, chiar şi dacă uneori ele ar atrage un oarecare interes de milă sau de admiraţiune asupra vânatului persecutat.
Admiţând o asemenea definiţiune pentru toate ramurile de bele-arte care se ocupă cu ilustrarea vânătoriei, putem acum să trecem în revizuire pe toţi acei pictori din diferite şcoli, care se numesc mai special pictori de vânătoare.
Dacă Italia şi cu dânsa Spania, rămân mute la fanfarele de chemare ale vânătorilor[88], apoi şcolile flamandă, olandeză, franceză, germană şi engleză răspund toate la apel, şi fiecare din ele se prezintă cu unul sau mai mulţi artişti însemnaţi, având această specialitate. În Flandra găsim pe Francis Snyders, amicul şi conlucrătorul lui Rubens; în Olanda, pe Filip Wouwerman, pictorul de cai şi mai ales al calului bălan; în Franţa, pe François Desportes şi pe J.B. Oudry, care au fost pictorii oficiali ai vânătorilor date de regii Ludovic al XIV-lea şi al XV-lea; în Germania, pe J. Elias Ridinger, portretarul vânatului înjunghiat de prinţişorii şi de grofii nemţeşti din secolul din urmă; în Englitera trăieşte încă Sir Edwin Henry Landseer, care a înfipt cu penelul pe pânză cele mai frumoase şi mai originale tipuri de câini englezeşti şi a poetizat moartea tragică a cerbilor măreţi din poienile înnorate şi din bălăriile fantastice ale Scoţiei.
BIBLIOGRAFIE CINEGETICĂ A SECOLULUI DE MIJLOC. ÎNŞIRĂ-TE MĂRGĂRITE ARTISTIC ŞI VÂNĂTORESC. MISTREŢUL DE SNYDERS. WOUWERMAN ŞI CALUL BĂLAN. VĂZUT-AI LA LUVRU PE BONNE, NONNE ŞI PONNE, SAU PE MITTE ŞI TURLU, ADICĂ PE DESPORTES ŞI PE OUDRY? PRINŢIŞORII NEMŢI DE MULT VISAU A VERSALIA. RIDINGER ŞI BABIŢA. TOT RIDINGER ŞI MARCHIZUL DE CARABAS. TOT RIDINGER ŞI SIR EDWIN LANDSEER. CUM TE DAU DE GOL BĂIEŢII DE LA NOI. CUM UMBLU EU SĂ TE ADUC PE TINE A DEVENI UN SPORTMAN FASHIONABIL.
În acest şir de artişti, care se destinde peste un spaţiu de trei sute de ani, avem ca şi o istorie întreagă a picturii vânătoreşti, a deosebitelor faze prin care ea a trecut; se pare că destinele au voit ca, în timpii moderni, această ramură a artei, bogată şi variată în identitatea ei caracteristică, să încolţească pe rând şi să poarte rod treptat în fiecare din ţările culte ale nordului Europei, fără ca într-însa să se ivească vreun interval de amorţire. Ca ramura aurită a zeiţei de sub pământ, abia un penel consacrat Dianei începea a şovăi în mâna artistului îmbătrânit, şi altul răsărea subt o climă vecină, ca să întreţină tot vie admiraţiunea pentru estetica vânătorească:
Primo avulso non deficit alter
Aureus, et simili frondescit virga metallo.[89]
După ce, în timp de mai mulţi secoli, vânătoria n-a avut alţi interpreţi plastici decât pe migăloşii miniaturişti, care înluminau cu poleiele şi cu vopsele cleioase mulţimea de manuscripte, după care castelanii secolului de mijloc învăţau, prin citire şi prin exemple zugrăvite, regulile însemnate în cărţi vestite pe acele vremuri, precum De arte venandi cum avibus, scrisă de împăratul Germaniei Frideric al II-lea, Le livre du roy Modus et de la royne Racio, El libro de la Monteria que mandn escriver el rey Don Alonso de Castilla y Leon, Les déduitz de la chasse des bestes sauvaiges de Gaston Phoebus, pe care nu l-ai trecut nici tu cu vederea, şi încă altele[90] , care au constituit mult timp toată literatura şi toată arta vânătorilor, apoi tocmai în secolul al XVI-lea, artişti adevăraţi începură a se inspira din subiecte vânătoreşti.
Am spus în ce mod mistic sau dramatic, Albert Dürer şi P. Rubens au conceput asemenea subiecte. Ei au fost fără îndoială bărbaţi de geniu, dar nu se pot numi curat pictori de vânătoare.
Altora, mai puţin geniali, dar nu mai fără talent, li se cuvine un titlu aşa special.
Sunt aceia chiar despre care am zis adineaori că, în răstimpul de trei secoli, din al XVI-lea şi până acum, şi-au trecut din mână în mână fitilul învăpăiat al operelor de artă cinegetică, Et, quasi cursores, vitae lampada tradunt.[91] În fruntea lor timpul a pus pe flamandul Francis Snyders[92], cel care a lucrat alături cu marele Rubens şi a împărţit cu dânsul meritul multor pictori în care Rubens făcea figurile omeneşti, iar Snyders animalele, fără ca acestea să dea de ruşine productele ieşite din mâna faimosului maestru. Viaţa care fierbe în oamenii lui Rubens, mişcă cu aceeaşi vigoare şi pe fiarele lui Snyders. Ochii lor scânteiază, nările lor răsuflă, fălcile lor spumegă, botul lor căscat e jilav de sânge, şi când artistul ne arată câini întărâtaţi dând năvală asupra unui mistreţ, rupându-i şalele, muşcându-l de urechi, lăsând pe unii dintr-înşii spintecaţi la pământ, pare că se şi aude răsunetul lătrăturii lor, chelălăitul lor de bucurie sau de durere, grohăitul fiarei şi sunetul cornului de vânătoare. Mai bine decât aşa nu se poate reproduce cu pensula impresiunea ce resimte câmpeanul care, trecând prin pădure, vede deodată strecurându-se pe lângă dânsul un dobitoc mare şi negru, cu haita lui de dulăi, urlând în urmă-i cu turbare.
Aci se poate mai cu seamă pricepe deosebirea ce există între Snyders, pictor din şcoala flamandă, şi artiştii din şcoala olandeză, care au tratat asemenea subiecte. Filip Wouwerman[93], spre exemplu, în loc de a ne duce chiar pe scena dramelor vânătoreşti, ne preumblă numai în preajma lor, arătându-ne când pregătirile de vânătoare în curtea castelului seniorial, când popasul în rariştea pădurii, când vesela întoarcere a vânătorilor izbânditori. El foarte rar ne face să fim faţă chiar la întâmplările luptei; acelea pentru noi rămân afundate în zarea aburoasă a peisajului. Din contra, Snyders ne mână mereu pe câmpul de bătaie, în mijlocul vânătorii, în sânul codrilor. Cerbul şi câinii sunt actorii de căpetenie al tabelului său; minutul ce-i place mai mult a alege este acela când animalul, zădărât de haita primenită, îşi ia inima în dinţi şi se apără cu disperare sau sare d-asupra câinilor sângeraţi, pe care i-a spintecat cu coarnele sale. Acela e şi momentul cel mai dramatic, cel mai interesant al vânătorii; neştiind încă bine cum are să se aleagă urma, privitorul îşi închipuie că dobitocul, sprinten, uşor, pe care-l împodobesc chiar armele sale, va izbuti poate să scape şi de dinţii aprigi ai dulăilor, şi de jungherul vânătorului care se apropie.
Wouwerman a fost cel dintâi pictor care a ştiut să scoată la iveală graţia călăriei şi care, reprezentând mai adesea scene cu nobili de la ţară, cu cavaleri galanţi, cu vânători, a făcut ca în pânzele sale calul să fie întotdeauna figura de căpetenie; în mulţimea cea mare de producţiuni ale lui nu se găseşte o singură pictură în care să nu se zărească măcar un şold de cal, iar mai cu deosebire un cal bălan. Aşa de mult i-a plăcut a da cailor rolul principal, încât chiar şi în vânătorile sale, pictorul maestru, temându-se a răschira interesul, mai niciodată nu s-a ispitit a înfăţişa cerbul în lupta sa disperată cu câinii, precum au făcut Snyders, Oudry şi chiar marele Rubens; el a înţeles că atunci când cerbul, în fuga sa minunată, se avântă ca în zbor, d-asupra rovinelor, sau iese din crâng şi se iveşte un minut prin câmpie, cu capul uşor plecat pe umeri, cu trupul şui şi elegant, cu părul plăviţ, încântător de graţie şi de iuţeală, a înţeles că ar fi peste putinţă ca atunci toţi ochii să nu se ţintească asupră-i şi ca el să nu soarbă la sine tot interesul priveliştii. De aceea Wouwerman mai adesea lasă a se bănui vânătoarea, sau o schiţează în depărtare, chemând vederea spectatorilor asupra pregătirilor şi urmărilor acestei plăceri; el îi pofteşte să asiste la Plecare, la Băutură, la Popas sau la acea veselă gustare ce se cheamă Întoarcerea de la vânat.
Vânătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lângă dânşii, aci iar sosesc voioşi, sunând fanfarele lor de izbândă. Damele, graţios plecate pe şeile lor de catifea neagră, se uită cum şoimii se reped în aer pe păsărelele spăimântate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, şi după dânsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducându-i vălul pe care ea l-a uitat atârnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceaţa umedei Olande, câinii urmărind un cerb abia profilat.
Pictorul din Harlem, ca odinioară francezul Jean Goujon, sculptorul Dianei de Poitiers, a privit vânătoarea, nu ca Snyders, pasionatul iubitor al sălbaticei naturi, ci oglindită prin razele mai line ale unui prism de elegantă curtenie.
Tot astfel, învăţăturile mândrului amic al lui Rubens, trecând peste o generaţiune în mintea unui alt pictor de vânătoare, francezului François Desportes[94], au luat şi aci un caracter mai puţin sălbatic, mai potolit. Pornirile impetuoase ale lui Snyders se preschimbară în mişcare, sub penelul lui Desportes; furia ce întipări acela în chipurile de animale, se prefăcu, la acesta, într-o vioiciune tot aşa de veridică, dar mai puţin întărâtată.
Ce era foc şi zor pe pânzele maestrului flamand, deveni graţie naturală şi vioaie pe ale discipolului francez. Snyders zugrăvise, alături cu amicul său Rubens, vânători la care se cerea o inimă de viteaz. Desportes reprezintă petrecerile vânătoreşti ale Curţii şi ale domnilor ce o înconjurau. Cu toate acestea, în tabelurile lui, caracterul vânătoresc este cu mult mai bine marcat decât în ale lui Wouwerman; el nu se sfieşte a umple un cadru întreg cu chipul zbârlit al unui lup, apărându-se crâncen în contra unei întregi droaie de câini, care îl înhaţă de gât, de urechi, de coamă, de pulpe, de pre unde-l pot apuca. Botu-i rânjit le arată colţi ameninţători, şi limba, de goană multă, îi iese uscată din gâtlej.
Negreşit, amice, că pe când te aflai şcolar în Paris, vei fi rătăcit uneori duminica când ploua afară sau mai ales când vântul fluiera în pungă prin lungile săli ale Luvrului, căptuşite cu tabeluri din şcoala franceză. Nu se poate atunci ca tu, având fără îndoială de copil instinctul vânătoriei, să nu te fi oprit câteodată dinaintea vreunei pânze pe care se văd frumoşi câini de vânătoare, prepelicari, copoi şi alte soiuri, stând cu îngrijare prin bălării un stol de potârnichi, sau sculând repede o pereche de fazani cu penele aurii. Acela a fost un Desportes, dacă nu cumva va fi fost o operă a lui Oudry, căci amândoi aceşti pictori şi-au împărţit, în lunga lor viaţă, favoarele Curţii Franciei, zugrăvind toate vânătorile regale şi portretând pe rând toţi câinii cei mai aleşi din haitele de la St.-Germain, de la Fontainebleau, de la Rambouillet şi de la Compičgne. Se zice că Ludovic al XIV-lea, ba şi strămoşul său, marele Ludovic al XIV-lea, se veseleau foarte când li se aduceau acele portrete, şi le plăcea să recunoască şi să-şi aducă aminte numele fiecăruia din câinii lor de vânătoare: Acestea sunt Bonne, Nonne şi Ponne! va fi zis cu gravitate Ludovic cel Mare, văzând cele trei căţele negre şi albe, zugrăvite de Desportes. Aceştia sunt Mitte şi Turlu! va fi strigat râzând Ludovic Mult-iubitul, recunoscând copoii săi, portretaţi de Oudry.
J.B. Oudry[95], care luă hotărârea de a deveni pictor de vânătoare din momentul când într-o zi profesorul lui îi zise, văzând cum schiţase un câine: Tu n-ai să fii altceva decât un zugrav de câini!, Oudry, care a ilustrat cu aşa mult spirit şi talent fabulele lui La Fontaine, Oudry fu contemporanul sau oarecum urmaşul lui Desportes. Nu este tocmai lesne a deosebi unul de altul pe aceşti doi artişti; modul de a vâna şi întâmplările vânătorii fiind, pe timpul lor, mai tot mereu aceleaşi, subiectele lor de tabeluri se repeţesc neîncetat; apoi, amândoi fusese mai la aceeaşi şcoală, adică învăţase de la elevi ai maeştrilor flamanzi. Cu toate acestea, observându-i bine, se văd şi deosebiri în spiritul lor. Desportes are un talent lesnicios şi îmbelşugat; el vede, pricepe şi imită natura mai mult cu o graţie naivă decât cu ştiinţă şi precugetare. Din contra, Oudry este cu mult mai priceput, mai dibaci în meşteşugurile artei; el ştie să împartă mai bine lumina, să întocmească mai frumos o grupă; el este, într-un cuvânt, mai academic. Dar prin aceasta chiar, inspiraţiunile-i sunt mai puţin vioaie şi coloritu-i mai ofilit decât ale lui Desportes. Pentru dânsul natura e dominată de artă; tigrul, sub pensula lui, se îmblânzeşte, pantera se înmoaie, leul se domesticeşte; dar cerbul îşi păstrează toată a lui eleganţă, căprioara, toată gingăşia ei, şi, în genere, el ştie, să aleagă minunat privelişti plăcute pentru a grupa într-însele scene de vânătoare.
Amândoi aceşti pictori au trăit foarte bătrâni şi se poate zice că ei au fost analiştii plastici ai vânătorilor din secolul de mărire al regalităţii franceze. Pe atunci plăcerile cinegetice ale regilor costau Statului milioane pe fiecare an; slujitorii vânătoriei, mari şi mici, formau o întreagă armată; câinii erau crescuţi şi hrăniţi cu miile; pădurile erau păzite cu îngrijire ca să fie mereu pline de cerbi, de căprioare, de lupi şi de mistreţi.
Toate acestea se făceau cu lux, cu pompă, cu o solemnă maiestate. Aşa se cădea marelui rege!
Înţeleptul La Fontaine, pentru care Oudry a lucrat minunate gravuri, povestind despre brotăcelul care
atât s-a umflat
încât a crapat,
a zis, sfârşind această jalnică, dar nefolositoare istorie:
Le monde est plein de gens qui ne sont pas plus sages.
Tout bourgeois veut bâtir comme les grands seigneurs;
Tout petit prince a des ambassadeurs;
Tout marquis veut avoir des pages.[96]
Potrivit cu această slăbiciune a omenirii, prinţişorii şi margrafii nemţeşti, cei despre care, fără îndoială, fabulistul zice că se umflau cât puteau ca să aibă ambasadori şi pagi, voiră să ţină şi ei haite luxoase de vânătoare, ba şi un pictor ca să-i ilustreze, ca Desportes şi Oudry pe regii de la Versalia.
Acesta se întâmplă să fie un om plin de talent în naivitatea lui, precum se găsesc adesea oameni printre nemţi. Johann Elias Ridinger[97], născut la Ulm, printre şvabi, lucră neobosit mai mult de o jumătate de secol, când cu pensula pictorului, când cu plumbul desenatorului, când cu dăltiţa gravorului, ca să reprezinte cerbii vânaţi de nobilii lui patroni şi animale sălbatice de prin menagerii, şi ilustraţiuni la fabule copilăreşti compuse de dânsul, şi figuri de călărie şi de vânătoare cu câinii şi cu şoimii. Călătorind din loc în loc, el făcea pretutindeni chipul animalelor ce întâlnea, însemnând cu scrupulozitate provenienţa lor; astfel, nu uită chiar a scrie pe portretul unei babiţe guşate: am împuşcat această pasăre pe Dunăre, între Peterwardin şi Belgrad. P-aci, p-aci Ridinger era să vie şi până la noi!
Dar la nimic el nu fu mai meşter decât la reprezentarea vânătorilor de cerbi, pe care le-a înfăţişat cu o artă admirabilă în toate peripeţiile lor variate. A trebuit ca în secolul nostru să apară pictorul englez Landseer[98], cu măreţele sale figuri de cerbi, dominând printr-o nespusă putere dramatică peisajele neguroase ale munţilor Scoţiei, pentru ca tabelurile şi gravurile în care Ridinger a scris epopeea cerbului să aibă rivali vrednici de dânsele.
Dar Ridinger, sub a cărui mână de meşter natura sălbatică a fiarelor s-a destăinuit într-un chip aşa de măreţ, a fost totdeodată şi artistul care, cu o deplină naivitate, a făcut, cum am zice, şi catagrafia de răposare a vânaturilor senioriale din continentul Europei; numai în stampele şi în albumurile lui se mai văd încă astăzi tipurile şi costumele acelor slujitori, puşcaşi, hăitari, bătăiaşi, şoimari, care compuneau personalul vânătorilor din secolul trecut. Când răsfoieşte cineva acele pagini, pe care stau figuraţi numai oameni în livrele galonate şi cu peruci pudrate, trubaci găitănaţi, cu cornul de vânătoare încolăcit sub umere, păsărari înzorzonaţi, cu şoimul pe mână, pare că şi aude fanfarele cântate pe ton piţigăiat de corul vânătorilor din oratoriul bătrânului Haydn.
În timpul de acum, cu tot talentul artistului ce le-a gravat, acele imagini, a căror vreme a trecut, ne aduc aminte pe faimosul marchiz al lui Beranger, care, în secolul nostru egalitar, visează scutiri şi drepturi ce au fost de mult spulberate de suflarea limpezitoare a timpului.
Vivons donc en repos,
Mais lon mose parler dimpôts!
A lÉtat, pour son bien,
Un gentilhomme ne doit rien!
Vous, pages et varlets,
Guerre aux vilains, et rossez-les!
Et toi, peuple animal,
Porte encore le bât féodal.
Seuls nous chasserons
Et tous vos tendrons,
Subiront lhonneur
Du droit du seigneur.
Chapeau bas! Chapeau bas!
Gloire au marquis de Carabas![99]
Dacă în aceste pagini învălmăşite am făcut o parte aşa de însemnată bătrânului Ridinger, pe care cele mai multe cataloage de muzee şi pinacoteci îl trec în tăcere, cauza a fost că am găsit în capul biografiei lui, scrisă de neobositul istoric al pictorilor din toate Şcoalele, de Charles Blanc[100], câteva cuvinte care cu gândul la tine mi l-au semnalat într-un mod cu totul particular.
Dar mai nainte de a copia după Charles Blanc, să nu uit a mărturisi un păcat în care am picat, zău, numai din dorinţa ce m-a pătruns ca să mă supun, în sfârşit, şi eu preţioasei şi puţin urmatei poveţe a lui Oraţiu:
Semper ad eventum festina![101]
Ştii, frate, c-au ajuns băieţii să te dea de primejdie în ţară la noi! Nu poţi să mai scrii un rând, fără ca să te descoasă şi să-ţi ia socoteala că adică de unde ai furat cutare idee şi de unde ai tradus cutare pasaj? Ce plăcere mai poate gusta atunci un biet român care şi-ar fi pus binişor numele său pe o carte sau pe o cuvântare, rumegate de altul şi scrise în vreo limbă străină, scrieri pe care el, mintosul, le-ar fi scos frumuşel pe româneşte, curate şi luminate şi numai bune de deochi, ca apa ne-ncepută?
S-au deprins să stea mereu la pândă, drăcoşii, ca şi când altă treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furişează prin cărţi şi dibuiesc, mai rău decât copoiul când adulmecă dâra fiarei prin ţărână, şi bine n-apuci să te bucuri de vreo nevinovată haiducie ce te-ai ispitit a face prin codrii literaturii, când, fără veste, te şi pomeneşti dovedit. Atunci se fac Dunăre de mânie, d<om>nialor, pare că i-ai fi jefuit chiar pe dânşii, de averea lor.
La noi în ţară însă a dat Dumnezeu că n-avem lege care să ne proptească de a vâna pe moşia altuia, şi până acum nu s-a întâmplat ca vreun proprietar să facă pretenţiune că l-ai despuiat de vânatul său. Dar neamul scriitorilor, totdeauna şi pretutindeni mai arţăgos, nu numai că-şi apără morţiş toate ale sale, dar încă duce şi grija autorilor de peste şapte ţări şi şapte mări. Îndată ce te-a călcat focul ca să te dovedească vreun colţat din şcoala nouă că ai făcut în carte-ţi oarecare împrumuturi tăinuite, adică, cum am zice, vreo ciupeală, fericirea lui e să te scoată în vileag. Se grăbeşte, păgânul, a da sfoară în ţară că te-a prins cu mâna în sac; te aşterne prin gazete, cu frazele originale ale hoţului de păgubaş de gât; te batjocoreşte cum îi vine la gură şi la pană; te pune la rând cu pungaşii, cu controbonzii, cu calpuzanii... Vai de lume!
Văd că tu, şiretule, te-ai ferit de asemenea neajunsuri şi, judecând după vorba românului, că paza bună întrece primejdia rea, ai înşirat o listă de toţi autorii cinegetici pe care i-ai consultat pentru Manualul tău. Ia să vedem şi eu dacă se va găsi vreunul destul de priceput ca să ghicească cum că am tradus, de pe Charles Blanc, rânduri întregi din vieţile lui Snyders, Wouwerman, Desportes şi Oudry? Cât despre Ridinger, iată, mă dau singur prins şi încep a traduce de unde-ţi spusei:
Dacă eşti vânător, trebuie să cunoşti pe Ridinger, căci toţi vânătorii-l cunosc, prea puţin, în adevăr, prin pânzele sale, ce sunt rare, dar foarte mult prin numeroasele stampe ce s-au gravat de pe dânsul sau pe care le-a gravat însuşi el, de pre desenele sale. Numai de le vei vedea, acele gravuri, te apucă gustul vânătoriei; căci într-însele se simte miresmele răcoroase ale codrilor, şi, ca să zic aşa, abureala pătrunzătoare a fiarelor sălbatice. Toate cunoştinţele vânătorului stau cuprinse în opera numeroasă şi variată a lui Ridinger...
Negreşit, că tu, ca şi mine, vei fi văzut adesea, în treacăt, gravuri de ale lui Ridinger, precum ai văzut, la Luvru, tabeluri vânătoreşti de Oudry şi de Desportes, ba chiar de Wouwerman şi de Snyders, precum încă nu este prin putinţă ca să nu fi văzut şi să nu fi admirat cerbi şi câini zugrăviţi de Landseer.
Acest artist eminent, răsfăţat acum de o jumătate de secol de toată acea spumă a societăţii britanice care poartă numele de high-life, a avut meritul de a însinui gustul frumoaselor arte printre petrecerile sportului englez şi a creat astfel o întreagă şcoală de artişti contemporani, ce s-ar putea numi faşionabili, şi printre care s-a deosebit mai cu seamă, pe continent, francezul Alfred Dedreux, pictorul elegant al cavalcadelor şi al vânătorilor du beaumonde parizian.
În urma acestora, furnică astăzi prin capitalele Europei apusene o gloată de zugravi, care, pe toată ziua, aştern, pe pânză şi pe carton, sau chipuri diafane de cai de alergătoare, race-horse, şi de jokey pestriţi, expuşi la vederea amatorilor pe înverzitul turf, unde ei se întrec la steeple-chase, sau portrete de dulăi, de câini şi de căţei din toate acele felurite rase, cu care englezii şi imitatorii lor petrec sau se serv spre a goni şi a prinde tot soiul de vânat, începând de la mândrul foxhound, care s-aţine nemiluit pe urma fiarelor din codru, până la ciuful de pinch, care suceşte gâtul chiţcanilor, şi de la vârtosul bulldog, cu botul cârn şi turtit, până la delicatul king-Charles, cu părul flocos şi moale ca mătasea.
Dar vânătoarea, privită din punctul de vedere artistic al pasionaţilor sportmen, îşi are azi literatura ei, precum îşi are şi artele sale. Aş repeta nume de autori cuprinşi în lista întocmită de tine, dacă m-aş încerca să fac o analiză critică, demnă de a figura în gazeta numită Sporting-Magazine, şi apoi vicomtele Adolf dHoudetot şi d<omnu>l Elzéar Blaze[102] au luat de mult asemenea sarcini, pe care ştii bine cu câtă ştiinţă, talent şi spirit le-au îndeplinit. D-aş fi mai vânător, sau dacă noi toţi am avea materie şi mijloace, mai bine ar fi să facem, pentru ţara noastră, un album sau un keepsake luxos, ca acela pe care o companie de nemeşi maghiari, având în fruntea lor pe comitele Em. Andrássy, omul politic de astăzi, l-au publicat, sunt scum câţiva ani, sub titlul: Vânătoarea şi sportul în Ungaria[103].
LA CARPAŢI MI-AM ADUS JALEA! POEZIE PRELINSĂ ŞI DICHISITĂ. PREPELICARUL ÎN GEANTĂ ŞI BICAŢINA ÎN VÂNT. LITERATURA CINEGETICĂ A MUSCALILOR. TIROLEZĂ FĂRĂ ACOMPANIAMENT DE MUZICĂ. STEEPLECHASE SISTEMATIC D-A CURMEZIŞUL ARTELOR VÂNĂTOREŞTI. UF! SĂ RĂSUFLĂM UN MOMENT SUBT UMBRARUL LUI KYR IONIŢĂ BUZDRUNĂ.
Dar la ce să ne suim aşa de sus cu zădărniciile? La ce să călcăm orbeşte pragul semeţ al trufaşelor palate, unde o să ne întâlnim poate numai cu neajunsuri şi cu umilinţe? Nu suntem noi oare strănepoţi ai poetului care a pus mai presus de toate auream mediocritatem[104], viaţa simplă, modestă şi fericită, pe care tot omul şi-o poate dobândi când ştie să-şi mărginească trebuinţele şi plăcerile după a sa putinţă?
Nu am învăţat noi minte din zisele vechiului nostru letopiseţ, când el ne vorbeşte despre deşănţatele pofte şi râvniri ale Domnilor celor lacomi şi necumpătaţi? O, nesăţioasă hirea omului, spre lăţire şi avuţie oarbă; pre cât se mai adaoge, pre atâta râhneşte! Pohtele omului n-au hotar; având mult, cum n-are avea nimica îi pare; pre cât îi dă Dumnezeu nu se satură; având bun al său, şi al altuia bun a-l cuprinde cască, şi aşa, lăcomind la al altuia, soseşte de pierde şi al său![105] Şi apoi, încă, n-am fost noi toţi legănaţi din pruncie cu acele strofe primăvăroase, în care ni s-a spus cum omul poate să guste, sub poalele glorioşilor noştri Carpaţi, toate bunătăţile vieţii tihnite? Obosit, dezgustat de deşertăciunile, de vicleşugurile, de zavistiile lumeşti, care l-au făcut pentru un timp să-şi oropsească chiar şi citera favorită, scumpa moştenire de la glorioşii săi părinţi, poetul român îşi aduce cu drag aminte de dulcea viaţă de la ţară, de liniştitele privelişti ale câmpului, de învietoarele plăceri ale vânătoriei, şi atunci, în versuri limpezi şi lin legănate, el ne descrie traiul pacinic şi fericit pe care noi, nesocotiţii, îl jertfim pe toată ziua zgomotoaselor amăgiri ale vieţii de oraş.
Ascultă-l şi acuma, amice, cât de dulce şopteşte, în vechea sa limbă:
Se întinde o câmpie
Pe sub poale de Carpaţi.
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudaţi.
Surpături sunt deoparte
D-un oraş ce a domnit;
O gârliţă-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.
Acolo am eu căşcioară
Pe un vârf de delişor,
Curge-n vale-i o apşoară
Murmurând încetişor.
Împotrivă, smălţuite,
Dealuri altele se văd.
Şi-n vâlcelele-nflorite
Mieii pasc, alerg şi şăd.
Lăsând ale lumii mare
Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredinţare,
Vrăjmaşi calzi, prieteni reci;
Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoţit,
Toat-a vieţii bunătatea
Dobândeam eu înmulţit.
Când la vie, la grădină,
Când la câmp, de multe ori,
Cu o muncă prea puţină,
Pildă dam la muncitori;
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări în zbor,
Când prin ţevi fulgerătoare
Cu plumb le-azvârleam omor;
Când cu câinii prin pădure,
Vulpe, iepure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.[106]
Astfel cânta citera împăcată a poetului nostu, la începutul acestui secol, de pe malurile târgoviştene ale Dâmboviţei, cătând şi el plăcerea lui acolo unde o arăţi astăzi tu, acolo unde o aflase un alt amabil filozof şi graţios versificator francez, nobil marchiz, d-asupra căruia furtunoasa revoluţiune de la trecu ca prin minune, fără ca să-l atingă. Saint-Lambert[107], în poema sa didactică asupra Timpurilor anului, a descris, în cântul al treilea, consacrat toamnei, vânătoarea falnică şi zgomotoasă de cerbi, cu tot alaiul ei de ogari, de vânători călări şi de sunători de fanfare; dar el, ca iubitor al tainicelor şi liniştitelor plăceri, şi-a păstrat sieşi un rol în vânătoarea cea singuratică cu prepelicarul, pe care o schiţează în următoarele câteva versuri armonioase şi plăcute:
Tantôt dans le taillis je vais, au point du jour,
Du ličvre ou du chevreuil attendre le retour;
Et tantot, parcourant les buissons des campagnes,
Je cherche la perdrix quappellent ses compagnes.
Mon chien bondit, sécarte et suit avec ardeur
L oiseau dont les zéphyrs vont lui porter lordeau;
Il lapproche, il le voit; transporté, mais docile,
Il me regarde alors et demeure immobile;
Javance, loiseau part; le plumb que loeil conduit
Le frappe dans les airs au moment quil senfuit;
Il tourne, en expirant, sur ses ailes tremblantes,
Et le chaume est jonché de ses plumes sanglantes.[108]
Sper, amice, că acum cel puţin, după ce lăudai, poate cu ceva prisos, alexandrinele curat ţesălate şi frumos dichisite ale unui poet om de treabă, şi astfel mă rostii chiar şi în versuri copiate de la dânsul, asupra plăcerilor vânătorii cu prepelicarul, acum, zic, sper că-ţi voi fi brodit gustul, îţi voi fi intrat cu totul în plac şi că deocamdată mă pot răsfăţa plutind pe deplin în apele tale.
Dar aci trebuie să mărturisesc că de când sunt eu n-am avut câine de vânătoare şi nici n-am vânat cu vreun câine de împrumut; astfel încât, de la mine însumi, adică din creierii şi din inima mea n-ai să aştepţi nimic întru lauda acestui fel de plăcere. Atâta pagubă! vei zice fără îndoială, şi vei avea dreptate, căci, în aşa prilejire, în loc de a spune de la mine, în loc de a îmbăiera cu anevoinţă eu însumi descrieri rău nimerite şi cugetări prost îndrugate, mă văd silit a cere de la alţii să-mi arate şi mie cum se poate aprinde închipuirea omului din vânătoarea ta favorită, şi cum condeiul şi pensula au izbutit a ne destăinui farmecul ei.
În zadar însă caut în domeniul artelor imagini de acest fel, care să mă fi oprit în loc de mirare şi să-mi fi strecurat în suflet acea plăcere, acel fior de mulţumire ce resimte cugetul şi inima când o idee sau o simţire adânc încercată le este transmisă printr-o operă de artă, concepută cu putere şi realizată cu talent. Nu tăgăduiesc că asemenea opere trebuie să existe prin mulţimea de picturi, reprezentând scene din vânătoarea cu prepelicarul, care pe tot anul înavuţesc colecţiunile de tabeluri şi albumele amatorilor din Europa întreagă; dar mintea mea poznaşă nu mă lasă deocamdată să mă gândesc la altele decât la păcăliturile prin care Philipon, Cham, Bertall, Daumier şi tot veselul taraf al spornicilor caricaturişti de la Charivari, de la Journal pour rire, de la Monde illustré şi de la alte atâtea foi glumeţe, ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vânătorii, pe bieţii burghezi parizieni, negustori cinstiţi ca şi Burtă-Verde, Gură-Cască, Ton-Patera şi alţi nevinovaţi ipochimeni de la noi.
Pare că văd colo, pe un biet vânător, bondoc şi pântecos, bălăcind ca vai de dânsul, pe ploaie şi pe zloată, într-o luncă noroioasă, cu pământ clisos de o şchioapă pe încălţăminte şi trecându-l mii de năduşeli ca să poarte în geanta îmbăierată de gâtu-i gheboşat, nu iepuri şi potârnichi ucise cu grămada, ci chiar pe odorul său de prepelicar, căruia ostenit, se vede, de atâtea umblete pe jos ce i s-a părut? că, decât a sta vânatul, mai bine i-ar veni să stea să se odihnească în mijlocul mocirlei, pare c-ar fi chiar şi la vatra cuinii de acasă.
Apoi mai uite şi altul, slab şi costeliv ca un cal de brac, cu ochelarii pe nas, cu gura căscată, descărcându-şi puşca meargă unde o merge! în cocheta becaţină ce se zărea pe malul bălţii: Aport! strigă el cu îngâmfare prepelicarului, şi acesta se întoarce, cam pe două cărări, cu o broască răscăcărată în bot, pe când pasărea fuge, leşinând de râs în zboru-i capricios.
Tot fabula cea veche:
Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus.[109]
Spune, într-adevăr, dacă nu sunt mulţi vânători, mari şi mărunţi, care ar putea cu tot dreptul să ia această poetică antiteză ca deviză neminţită a vredniciei lor vânătoreşti?
Din norocire, tu nici gros nu eşti, nici ochelari nu porţi; prin urmare n-ai să te zbârleşti, bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. Dar nu se ştie în ce mâini pot să pice aceste foi zburătoare habent sua fata libelli[110] şi, ca să rămâi în bună pace cu toţi vânătorii, chiar şi cu aceia cărora le place numai vânătoarea singuratică prin crânguri şi pe mirişti, lasă-mă să-ţi aduc aminte despre o carte pe care am citit-o şi o recitesc adesea, eu, carele nu sunt vânător, cu o nespusă plăcere.
Se vede că ruşii, de când au început a compune opere literarei, au arătat un fel de predilecţiune pentru scrierile vânătoreşti, mai ales când acestea le dau ocaziune de a desfăşura sub pana lor priveliştile naturii, pe care tot vânătorul se învaţă a o iubi.
Cunosc numai din spuse cartea lui Aksakov, care mi se pare că, sub titlul de Zapiski ohotnika, Scrisele unui vânător, a împrospătat şi a dezvoltat, cu un talent admirabil şi de tot original în sălbăticia sa, acel tabel al stepei din Rusia meridională, pe care l-a schiţat mâna de maestru a lui Gogol, şi pe care eu am început, mai adineaori, să-l jumulesc ca să-mi dreg şi să-mi împodobesc cu strălucitoarele lui pene păuneşti ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd şi spălăcit. [111]
Ca şi la Aksakov, Ivan Turgheniev a scris un şir de istorioare sau povestiri vânătoreşti, Raskazî ohotnika, ale căror scene se petrec când în într-una din acele bătrâne păduri de mesteceni, de brazi şi de anini, ce cresc sub cerul înnorat al Rusiei, pline de sitari, de cocoşi sălbatici şi de ierunci, când într-un sohat fără margini unde, printre copitele zglobiilor mânji ce pasc în herghelii, se strecoară pitpalacul limbăreţ, când pe un heleşteu cu zăgaz de taraci, din trestiile stufoase ale căruia se înalţă în aer plotoane colţurate de raţe sălbatice.
Aidem la Lgov! îi spune într-o zi tovarăşul său de vânătoare, Iermalai, curat tip de ţăran kreapostnoi muscal, plin de frica Ţarului, a Stăpânului şi a lui Dumnezeu, dar priceput şi meşteşugariţ la vreme de nevoie; Aidem la Lgov; acolo o să împuşti, batiuşka, raţe câte vei binevoi să-ţi placă; şi cu toate că raţa sălbatică n-are nici un preţ în ochii unui adevărat vânător...[112]
Acum înţeleg, amice, pentru ce tu n-ai vorbit în cartea ta despre aceste zburătoare, care însă din punctul de vedere al ornitologiei naţionale nu sunt tot aşa vrednice de nesocotit, de vreme ce este un vânător din cei de frunte de la noi pentru care Petrache, preparatorul de la muzeu, a împăiat peste treizeci soiuri felurite de raţe sălbatice, împuşcate toate pe bălţile de la Greaca şi de la Căldăruşani, pe heleşteiele de la Obileşti, de la Coconi şi prin alte locuri tot vecine. Ar fi interesant de a culege numirile poporane ale acestor specii de raţe, chiar dacă uneori ele nu ar ţine seama de bunacuviinţa saloanelor; apoi ar trebui confruntate cu cele despre care vorbesc naturaliştii, sau cel puţin cu cele zugrăvite în cartea lui Chenu, LOrnithologie du chasseur. Iată un suplement pentru a doua ediţiune a Manualului tău!
Poate că atunci, vorbind, cu osebită laudă despre adaosele ce vei fi făcut operei tale, după ale mele povăţuiri, voi sfârşi eu istoria lui Iermalai, care p-aci, p-aci era să se înece în balta de la Lgov, împuşcând raţe ca un păcătos; iar deocamdată mă mărginesc a spune, în trei cuvinte, că descripţiunile lui Turgheniev sunt curate tabeluri ieşite dintr-un penel de meşter:
Ut pictura poesis![113]
De câte ori, citindu-le, mi s-a părut că-mi trece pe dinaintea ochilor una din acele simple privelişti ale naturii, în care pictorul olandez Ruysdael a ştiut să răspândească o umbră de melancolie care pătrunde aşa de adânc inima! Pe povârnişul unei păduri a cărei verdeaţă începe a se păli de suflările toamnei, se deschde un drum nisipos ce se pierde în zarea întunecată a depărtării, sub nori posomorâţi; vântul bate şi apleacă crăcile pe jumătate goale; pământul e presărat cu frunze uscate, ce par a se rostogoli, fâşâind d-a lungul căii. Un biet drumeţ, cu o sarcină de nuiele la spinare, suie cu greu dealul, urmat de trei câini. Atât, şi nimic mai mult![114] Dar chiar şi în umbletul apăsat al călătorului se simte tainica întristare a firii; dintrînsul şi din toate se răsfiră peste tot tabelul acel farmec duios în care inima omenească cu plăcere se afundă, când uneori fugim obosiţi de lume şi rămânem, singuratici şi netulburaţi, în mijlocul nesimţitoarei sălbăticimi.
Fi-va, oare, şi aceasta una din simţirile în care îşi găsesc a lor mulţumire vânătorii izolaţi? De este aşa, apoi a trăi câteva ore cel puţin numai cu sine şi departe de ochii acelora care în lume îţi urmăresc gândurile şi mişcările, sau cu grijă sau cu ură; a se simţi singur, fiinţă cugetătoare, în faţa unei firi întregi fără de simţiri, şi a-şi pune toate silinţele spre a o supune la a sa voinţă iată negreşit o nobilă ispită pentru mândria omenească; şi dacă dânsa ajunge a se însuşi în trudele singuraticei vânători, apoi neapărat acea vânătoare este o mândră, o nobilă patimă.
Aimer, boire et chasser, voilŕ la vie humaine
Chez les fils du Tyrol! peuple hérodque et fier!
Montagnard comme laigle et libre comme lair!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce nest pas son metier de trainer le charrue;
Il couche sur la neige, il soupe quand il tue;
Il vit dans lair du ciel, qui nappartient quŕ Dieu.
L air du ciel! lair de tous! vierge comm le feu!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu nas rien, toi, Tyrol, ni temples, ni richesse,
Ni počtes, ni dieux; tu nas rien, chasseresse!
Mais lamour de ton coeur sappelle dun beau nom:
La liberté.[115]
Aşa cântă poetul viaţa unui popor de vânători, care, în singurătăţile muntoase ale Alpilor, trăieşte de secoli pândind vulturul şi căpriţa pe piscuri fără urme. Arta chiar l-a identificat cu ideea vânătoriei, şi cine poate spune că n-a văzut adesea tabeluri în care, pe o pajişte înverzită, cu brazi uriaşi, trec tirolezi cu pălăriile lor ţuguiete şi împodobite cu pene de păun, purtând puşca pe ai lor umeri, iar pe stânci albicioase, ce se pierd în văzduh, s-arată sfiaţă capra-neagră cu corniţele-i crescute în formă de cârlig. Există, mai ales în Germania meridională, în Bavaria şi în Austria, printre şvabi şi stirieni, o şcoală întreagă de pictori care reproduc neîncetat asemenea scene; dar trebuie să şi spunem că magnetul lor pitoresc s-a cam trezit, chiar prin spornica lor înmulţire. Vorba francezului:
Faut du Tyrol; mais pas trop nen faut![116]
sau, ca să fim mai clasici şi să aplicăm artelor axiome de o natură mai filozofică, mai poetică, mai estetică, să amintim regula pe care s-a întemeiat mult cumpătata cultură a poporului elen şi pe care Pindar, printre alţi mulţi poeţi şi prozatori greci, a exprimat-o într-astfel:
CrÓ de ?t autŠn Ae° pantŠV Źr§n m¸tron[117].
Ce bine ar fi fost nu este aşa, amice? să-mi fi adus eu mai demult aminte de o aşa înţeleaptă învăţătură! Ai fi scăpat mai ieftin şi ţi-aş fi cruţat multe din rătăcirile netrebnice, din cărările înfundate, din cotiturile zadarnice, din urmele pierdute, din minciunile vrednice de cel mai îndărătnic vulpoi, prin care te mân fără de milă, de când ai avut păcatul să iei aceste foi în mână.
Să voi eu însumi a rezuma acuma câte am spus până aci, zău, nu ştiu de aş putea. Măcar în privinţa artelor vânătoreşti s-ar cuveni însă să-mi adun în mănunchi notiţele risipite aci ca aşchiile şi ca surcelele ce se împrăştie fără folos când, cu o teslă rău mânuită, o calfă de dulgher stângaci ciopârteşte bârna care ieşise mândră şi temeinică din pădurile unde, sub paza Domnului, ea a crescut în largul ei.
Dar cum? Să mai vorbesc iarăşi despre plastica vânătorească a anticilor, cu idealul lor întrupat în statua Dianei vânătoriţe, cu expresivele lor basoreliefuri cinegetice de pe Arcul lui Constantin, cu picturile lor curioase din mormântul Nasonilor? Să ne mai întoarcem la vânătorile concertante ale sasanizilor din muntele Bisutun? Ş-apoi d-acolo să răsărim tocmai în fundul Europei, ca să scotocim în peşterile Dordoniei siluete de fiare antediluviane zgâriate de samoiezii Franciei? Şi aci să-mi găsesc beleaua cu galii, vânătorii cei vestiţi, pe care eu am uitat să-i pomenesc, şi pe dânşii, şi pe câinii lor aşa mult lăudaţi de toată antichitatea, şi mai ales pe zeul lor Cernunos, a cărui căpăţână, frumos împodobită cu o minunată pereche de năprasnice coarne de cerb, s-a descoperit, la 1771, chiar în temeliile catedralei din Paris, şi şade acum în rând cu zeii pe un altar păgânesc, expusă la privirile şi la răzgândirile tuturor oneştilor consorţi parizieni care se preumblă curioşi prin instructiva grădină a Muzeului de la ospelul Cluny?[118]
Să trecem, să trecem înainte, uitând miniaturile scălâmbate şi ticluite de prin cărţile didactice ale secolului de mijloc; să nu ne oprim nici la gravorul Albert Dürer, nici la sculptorul Jean Goujon, care fiecare a creat în treacăt câte o splendidă emblemă a vânătoriei, unul în spiritul mistic al Germaniei, celălalt după ideile elegante şi răsfăţate ale francezilor.
Ajunşi la timpul Renaşterii, să mai salutăm încă o dată, dar de departe, pe marele Rubens, care a zugrăvit dramatice lupte între fiare şi oameni, iar nu vânători după cum le cerem noi.
Amicul său însă, Snyders, îndată ne va împăca prezentându-ne pe dobitoacele codrilor turbate şi îngrozite de goana vânătorilor. Wouwerman ne va abate un moment de la trudele vânătoriei spre a ne desfăta cu plăcerile ei câmpeneşti şi galante.
Dar apoi pictorii francezi din gloriosul secol al Ludovicilor, Desportes şi Oudry, artişti pătrunzători şi dibaci în studiul naturii, însă cumpătaţi în pornirile ei, ca tot aparatul pompos al regeştilor petreceri, ne vor strămuta din nou în pădurile cu vânat şi în mijlocul haitelor de câini. La dânşii mai întâi încolţeşte sub penel figura corectă şi deşteaptă a prepelicarului.
Neamţul Ridinger, păstrând şi inventoriând, pe de o parte, tradiţiunile oficiale ale artei din secolii trecuţi, se alătură, pe de alta, şi mai mult, în naivitatea sa germanică, de sălbăticia naturii.
Cu secolul nostru apar Sir Landseer şi Horace Vernet.
Înzestraţi amândoi cu talente de frunte, unul deschide orizontul dramatic al vânătorilor de cerbi din munţii neguroşi ai Scoţiei, celălalt recheamă, cu mai mult instinct vânătoresc decât Rubens, priveliştea animată a periculoaselor vânători din pustiile prigorite ale Africii.
Operele acestuia dau naştere la o şcoală de pictori moderni, care îşi aleg subiectele de tabeluri în vânătorile de prin tot felul de ţări străine şi depărtate de continentul nostru. Acea şcoală noi am numit-o Şcoala de pictură vânătorească exotică.
După Landseer, care pe lângă cerbi a mai zugrăvit şi câini, cai, lorzi şi ladies engleze imitat, în Francia, de Alfred Dedreux a răsărit o Şcoală de pictură vânătorească a sportului.
Apoi, pe o treaptă mai modestă a societăţii, în Englitera, în Francia şi chiar în Germania, s-au ivit pictori care au reprezentat serios vânătoarea cea mică, cea cu prepelicarul, şi au creat astfel, în lături de toţi caricaturiştii din aceleaşi ţări, ce neîncetat se leagă de biată breasla vânătorilor mărunţi, ceea ce am putea numi Şcoala de pictură vânătorească burgheză.
În fine, Elveţia şi Tirolul, piscurile şi căpriţele, au inspirat pe numeroşii artişti care constituie romantica odraslă a Şcolii de pictură vânătorească alpestră.
După această nomenclatură substanţială şi după această clasificaţiune sistematică a artelor vânătoreşti, cel ce va cuteza să zică că eu n-am cunoştinţe speciale în arte, nici metod în scrierile mele, îl rog să poftească domnia-lui la întrecere cu mine şi să-mi spună, drept probă, cărei şcoli de pictură vânătorească atribuie d<umnea>lui tabla zugrăvită de sub umbrarul cârciumii lui kyr Ioniţă Buzdrună, de la morile Ciurelului, unde trec nemţii la vânătoare, în care tablă figurează, pe un fund portocaliu, un vânător albastru trăgând cu puşca într-un iepure roşu, care ţine vesel în labe o ploscă cu vin, şi toate acestea înconjurate cu următoarea deviză, plină de dulci şi iscusite ademeniri pentru orice vânător:
Dacă te duci la vânat,
Vinoncoa să zici vivat!
Dacă vrei să împuşti tun,
Ia pohteşte la ghinu bun! (Sic!)
Amice autorule, mi-aş lua acum ziua-bună de la tine şi m-aş închina ţie cu plecăciune, mulţumindu-ţi pentru momentele plăcute ce m-ai făcut să petrec, mai întâi citindu-ţi cartea şi apoi gândindu-mă la dânsa, ca să îndrug toate aceste nevoiaşe
glume difficiles nugae[119].
Dar şi aci mi-e teamă că o să te superi, socotind că am vrut să te las singur-singurel, tocmai sub umbrarul lui kyr Ioniţă.
Să căutăm, dar, pentru acest ite, missa est2 al tovărăşiei noastre vânătoreşti, un aer mai curat, mai îmvietor, în care vechea noastră prietenie să se simtă mai la locul ei, unde să putem repeţi împreună versurile lui Musset pe care ni le ziceam şi acum vreo cincisprezece ani:
Oui, la vie est un bien, la joie est une ivresse.
Il est doux den user sans crainte et sans souci,
Il est doux de fęter les Dieux de la jeunesse, [?]
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Davoir vécu trente ans comme Dieu la permis
Et... si jeunes encore [!?], dętre de vieux amis.[120]
Dar ca să căutăm şi să găsim acel loc dorit, trebuie, amice, să te mai îngrijeşti despre un mertic de răbdare, trebuie să faci din nou inimă vitează. Haidi!
Macte, nova virtute, puer; sic itur ad astra![121]
De a te duce drept la stele nu prea am speranţă; dar vino cu mine până colea, în munţii Buzăului, şi poate că vei petrece pe acolo şi tu câteva minute plăcute, cum am petrecut eu, sunt acum câţiva ani, rătăcind cu ochii pe plaiurile încântătoare, iar cu auzul şi cu gândul prin fantasticele regiuni ale basmelor vânătoreşti.
ÎNCĂ UN HOP! SUS PE PLAIUL BUZĂULUI. STUDIU ANTROPOLOGIC, LEXICOGRAFIC ŞI MORAL ASUPRA LOCUITORILOR DIN COMUNA BISOCA. BASMUL CU FATA DIN PIATRĂ ŞI CU FECIORUL DE ÎMPĂRAT, CEL CU NOROC LA VÂNAT. VULTUR, DIHOR ŞI RÂS, SAU ZAMFIR, SMARAND ŞI RUBIN. CÂTE SE POT ÎNTÂMPLA UNUI NEAMŢ, DACĂ NU PRICEPE ROMÂNEŞTE.
Pe o frumoasă zi de vară, mă odihnisem câteva ore la schitul Găvanul o minunată înfundătură călugătrească din munţi, câteva colibe şi o bisericuţă de bârne, semănate printr-o pajişte smălţuită cu flori, pe care o încinge un semicerc de nalte stânci pestriţe, ce poartă numirea foarte nimerită de Curcubeata. De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca, sat în două chipuri interesant: mai întâi, fiindcă de sub dealul pe care el şade, izvorăşte Peceneaga, un pârâu cu nume preţios pentru etnografii ţării; al doilea, pentru că într-însul trăiesc şi se prăsesc, din neam în neam, cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul împrejmuitor. Ca probă despre această din urmă particularitate a satului Bisoca particularitate pe care am putut mai târziu să o constat în toată întinderea ei avean cu mine, drept călăuză de la Găvanul până acolo, un voinic bisocean, un fel de oacheş Apolon muntenesc, carele cunoştea ca în palmă toate cotiturile munţilor şi se mai pricepea şi la multe altele, căci era şi vânător, şi cioban, şi cosaş, şi cântăreţ la biserică, şi cântăreţ cu cavalul Doamne iartă! pare-mi-se că mai meşter era la fluier decât în strană ba încă ştia să spună şi basme de-ţi era drag să-l asculţi.
Cât a ţinut calea, vreo şase ore, guriţa nu i-a tăcut. D-apoi nici eu nu-i dam vreme să răsufle: Bădiţă, ce livede e asta? îl întrebam, trecând prin nişte guşi de văi care mă îmbătau cu dulcele lor miros de fân proaspăt cosit. Cum se cheamă ierbile celea care par împletite şi la vârf găitănite? Şi el îmi spunea numirile tuturor florilor, ierbilor şi buruienilor, arătându-mi chiar şi pe acelea care sunt bune de leac: Ceea este dobrişor şi cealaltă ghizdei; asta e laptele-stâncii şi astălaltă, zârnămiţoasă; ici iată brânduşe şi colea dediţei; apoi lobodă şi drob, vâzdroagă şi siminoc, iarba-ciutei şi piperig, pojarniţă şi sefterea şi altele multe... Dar cine le mai ţine minte! D-aş fi stat să le însemnez pe toate, poate că îmi da şi mie Societatea Academică să lucrez, nu, vai de mine, la Dicţionariulu cel cu vorbe numai plivite, alese şi mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubaşul de Glossariu, unde pricopsiţii noştri lexicografi şi scornitori de grai nou şi pocit azvârle, ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasa noastră limbă românească.
Din norocire, bisoceanul meu nu ştia nimic despre chipul cum ne batem noi joc în oraşe de ce avem mai scump rămas de la părinţi, şi el, în limba sa pe care aş da ani din viaţă-mi ca s-o pot scrie întocmai după cum el o rostea, în acea limbă spornică, vârtoasă şi limpede a ţăranilor noştri, îmi povestea păsurile şi plăcerile oamenilor de la munte.
Când ajunserăm pe muchea plaiului ce desparte văile despre Buzău de cele despre Râmnic, priveliştea, din veselă şi plăcută ce era, se făcu deodată măreaţă.
În spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău, şi pe sub dânsul se rânduiau, ca trepte ale unei scări de uriaşi, plaiul Răboiului, munţii Neharniţa, ambele Muşe, Macieşul, Brezeul, Piatra Penei, Carâmbul şi multe altele mai aşezate; dar drept în faţa noastră, adăpostite sub piscurile semeţe ale Furului şi ale Steşicului, se înălţau, ca nişte pereţi suri şi măcinaţi d-a lungul unei perdele de brădet, stâncile Năculelor, la poalele cărora se aşternea, întocmai ca un lăicer verde şi înflorat, o poiană largă şi desfătată.
Într-adevăr ai fi zis, ca balada păstorească, că acel picior de plai este întocmai o gură de rai.
Stam şi mă uitam cu acea uimire produsă adesea în noi de priveliştile neaşteptate ce ne izbesc vederile pe unele culmi despărţitoare de văi. Călăuzul meu, care, cum am spus, avea sămânţă multă de vorbă, mă deşteptă din acea mirare mută:
Aşa-i, domnule, că-s mândre Pietrele Fetei de la Năcule? Văd c-ai rămas cu ochii la ele; darmite când ai şti şi povestea lor!
- Apoi ce mai stai, voinice? îi răspunsei cu grabă; spune-o, dacă o ştii. O să-mi ţină de urât pe drum. Şi bisoceanul meu, care atâta aştepta, începu a-mi spune următorul basm, povestindu-l în al său grai poetic şi armonios, pe care în deşert mă voi sili eu a-l rechema în amintirile mele:
Basmul meu, boieri domnia-voastră (aveam cu mine pe un neamţ care nu înţelegea româneşte), basmul meu e cam copilăros; dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos!
Aşa fu precuvântarea lui şi, precum zice bătrânul Omer:
După a lui limbă decât mierea mai dulce curgea viersul[122].
În vremea de demult, pe când oamenii de pe lumea asta ştiau şi puteau mai mult decât ce pot şi ştiu cei de acum, pe când pruncul de trei zile îţi număra numai într-o clipă toate stelele de pre cer, şi vedea cu ochişorii cum creşte iarba câmpului şi auzea cu urechile cum sfârâie fusele când toarce păianjenul... pe vremea de atunci trăia, în plaiurile Buzăului, o împărăteasă tare şi mare, pe care o chema Doamna Neaga[123].
Ea îşi avea palatele tocmai colo, în codrii Cislăului, unde se văd şi astăzi, pe o măgură mare, ocolită cu pâraie, temeliile de zid ale cetăţii ei, iar grădinile şi livezile, în care ea se preumbla când i se făcea urât acasă, şi le avea pe colnicele Lapoşului, unde stă şi acum puţul ei cu colac de piatră, săpat cu slove, pe care, zău, nici cei mai cărturari din ziua de astăzi nu le mai pot ghici.
Din toţi copiii câţi Dumnezeu îi dase şi-i luase înapoi la sine, Doamna Neaga rămăsese în văduvie numai cu un fecior pe care-l iubea ca lumina ochilor. Era şi drăgălaş, bată-l fericea! puil de împărat! Mândru ca strălucitul soarelui la amiazi, blând ca razele line şi mângâioase ale lunii, sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineţii şi înţelept ca şi întreaga tăria cerurilor.
Nu ştia maică-sa, nici lumea toată, cu ce să-l mai dezmierde, atât era tuturor de drag şi de plăcut.
De micuţ îl dase Doamna la carte, şi, când abia începuse tuleiele bărbii să-i umbrească pieliţa copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume, ba încă înţelegea şi graiurile tăinuite ale păsărilor şi ale fiarelor.
Atunci Doamna, cu inima îngânată între dor şi bucurie, îi vorbi aşa: Fătul meu, cartea, câtă a fost, ai învăţat-o toată, din scoarţă până-n scoarţă; acum ca să te faci om pe deplin şi voinic cu temei, precum se cade unui bărbat şi, mai ales, unui fecior de împărat, toţi de toate părţile îmi spun că trebuie să te duci lumea să o colinzi, ca să încerci şi să ispiteşti viaţa prin tine însuţi, şi să afli multe şi mărunte ale lumii, care se vede că în carte nu se pot scrie. Du-te, copilul meu; mergi de vezi şi de învaţă; dar cată a nu te prea depărta de pe aci; adu-ţi aminte, voinicelul meu, că pre câtă vreme nu te va simţi mama colea, în preajma ei, grija, chinul şi mâhnirea din sânu-i nu vor lipsi.
A doua zi, din-zi-de-dimineaţă, feciorul de împărat, mai mult vesel decât duios, îşi luă ziua-bună de la Doamna maicăsa, care se silea, sărmana, pe cât putea, ca să-şi stăpânească plânsul şi obida ce o-necau. Era vesel voinicelul fiindcă în curţile palatului îl aşteptau ca să-l însoţească în cale o sumă de
boieri mari ai oştilor,
puterea domniilor
şi groaza duşmanilor,
toţi călări şi înarmaţi
cu săgeţi, cu buzdugane,
şi la brâie cu arcane;
gat-a merge după soare,
să înceapă-o vânătoare
după urşi şi căprioare,
după păsări gălbioare,
ce sunt bune la mâncare
şi plăcute la cântare.
Apucară înspre miazănoapte şi, trecând pe Scărişoară, unde-i lesne cui coboară, luară apa Buzăului în sus, tot cântând şi veselind. Răsunau dealurile şi văile şi apele râului pe unde trecea mândra ceată de voinici. Dar când sosiră la înfurcitura Bâscei, acolo unde se aşterne o poieniţă verde umbrită de plopi, de stejari şi de fagi, feciorul de împărat deodată îşi opri armăsarul în loc, şi în gura mare strigă aşa către soţii săi: Măi fraţi! vedeţi colo drept în sus muchea naltă şi pleşuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate, ţie-se după mine! Şi dând pinteni sprintenului său fugar, ca un fulger se repezi prin valea îngustă a pârâului. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau, apele colcoteau, pulberea în sus se înălţa, cu norii s-amesteca, ş-apoi în jos iar cădea, vâlceaua înnegura, şi pe voinic mi-l ascundea cu totul din vederile boierilor, care rămăsese departe, departe în urma lui.
Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Rosilor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghii; sări ca un zmeu pe d-asupra Curselor de Piatră; îşi zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului, şi printre brazi, printre molifzi, printre afini şi ienuperi, sui mlaca Cernatului până în vârful muntelui. Zbura calul nebun, cu coama şi cu nara în vânt; iar călăreţul, cu minţile răpite de mulţumire, sorbind cu desfătare în piept mirosul răcoros al brazilor şi al florilor, dor că se simţea dus ca vântul şi ca gândul, peste stânci, peste verdeaţă, peste gol şi iarbă creaţă.
Când fu la amiazul-mare, fugarul stătu locului, şi feciorul de împărat se trezi singur-singurel chiar d-asupra Penteleului.
Jur-împrejur, cât cuprindea ochiul, zări numai creste de munţi, care mai mari, care mai mărunţi. Dar mai presus de toţi se ridica creştetul gol, de pe care el privea şi vedea, jos pământul cu verdeţile, cufundându-se în toate părţile, iar sus, cerul limpede şi senin, scăldat numai în raze de lumină. Soarele dogorea drept d-asupra, şi, în arşiţa amiazului, pare că contenise orice adiere; nici o suflare nu se simţea, nici un sunet, nici o mişcare.
Sta mărmurit voinicul; nici că mai pomenise el aşa tăcere, aşa pustiu, aşa mândreţe! când, deodată, pe sub roata aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreaţă, un vultur negru cu aripile falnic întinse. Degrab puse voinicul mâna pe arc, îl încordă şi gata era să repeadă săgeata, când, pe sus, auzi vulturul croncănind în limba sa cea păsărească:
Împărate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumătate;
că-ţi voi da eu nestemate,
chiar piatra zamfirului,
limpezimea cerului!
Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de aşa cuvinte; iar pasărea, drept mulţumită că o iertase cu viaţă, lăsă să-i pice din cioc pe oblâncul şelei voinicelului o piatră de zamfir mare şi frumoasă, limpede şi albastră întocmai ca seninul cerului.
Din ceasul când căpătă această nestemată şi o puse în sân, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită la voinţa lui.
Pentru dânsul, toate zburătoarele: mândri păunaşi, sălbăticoşi cocori, bufniţe cobitoare, şoimi dârji, găinuşe moţate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupeze cu creste bălţate, grauri pestriţi, sitari, dropii şi ierunci, toate picau ca fermecate când ieşea el la vânătoare; iar de se preumbla numai prin codri şi prin livezi, mierlele şi privighetorile, pitulicele şi sticleţii, presurele şi sfranciocii, pietroşeii şi sfredeluşii, botgroşii şi scatiii, ţoii, ţintezoii şi piţigoii, toţi îl întâmpinau peste tot locul cu dulcile lor cântări; cucul îi vestea la tot ceasul mulţi ani cu noroc, şi prigorii cu pene albastre îl însoţeau pretutindeni, chiuind şi zburând vesel d-asupra capului său.
Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură şi alte nouă, şi voinicelul nu se îndura ca să se înstrăineze de la mândrele plaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bună peste toată firea zburătoare câtă fâlfâie sub soare. Noaptea pe la cântători, până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare, şi mai adesea seara îl apuca prin păduri, ucigând şi stârpind alde păsări cobitoare ce se arată numai prin întuneric.
Rătăcea într-o zi pe culmea păduroasă a Istriţei, tocmai colo jos, la curmătura dealurilor, sub care încep a se aşterne câmpiile, când, deodată, fără veste, pe la sfinţitul soarelui, se ridică din vale un vânt mare şi turbat, care îndoia fagii, frângea plopii, smulgea ulmii şi clătina cu urlet tot codrul şi tot muntele. Într-o clipă norii de pretutindeni la un loc se adunară, negurile se îndesară, şi preste tot cerul se destinse un pod întunecat de fier şi de aramă, peste care trecea şi se învârtea sfântul Ilie, încurându-şi armăsarii cu tunete şi cu plesnete, şi scăpărând numai fulgere şi trăsnete de sub roatele carului său.
Apoi, dintr-o năprasnică detunătură, se sparse deodată podul, brăzdat de mii de săgeţi luminoase, şi începu a curge pre pământ o ploaie groaznică,
ploaie cu şiroaie,
de făcea pâraie;
ploaie cu băşici,
de strica potici;
ploaie spumegată
neca lumea toată;
ploaie de potop
făcea lumea snop.
Când se mai potoli furtuna, feciorul de împărat cătă a se urni din scorbura unde stătuse pitulat; dar el nu mai ştia încotro s-apuce, aşa de tare era, în codru, şi frunza deasă, şi noaptea întunecoasă, şi calea pietroasă; pe unde căta urma umblată, urma era ştearsă; pe sub atâtea tulpini surpate şi în lapoviţă înecate, pe sub atâtea frunzare căzute, toate cărările se făcuse nevăzute. Nu vedea, nu auzea, nici în greul pământului, nici în uşurelul vântului; numai când trăgea bine cu urechea, îi venea din depărtare la auz, chiotul ghionoaiei, ce-şi ascuţea noaptea ciocul de coaja copacilor, şi miorlăitul cucuvăilor care se chemau jalnic una pe alta prin mijlocul beznei; apoi, uneori îi trecea repede pe dinaintea ochilor şi câte o umbră neagră de lăstun rătăcit, care cădea din văzduh, cu lungile-i aripi îngreuiate de ploaie.
Toată noaptea ar fi umblat el fără spor; dar noroc că avea cu sine pe coteiul lui cel mai bărbat, cel mai priceput, cel mai credincios,
Miclăuş, câine-nvăţat;
ştia seama la vânat;
el apucă spre colnic,
uşor, sprinten şi voinic;
tot spre vale se lăsa
şi cărarea căuta,
botul prin iarbă vârând,
urmele tot mirosind.
Urma-i ici, urma-i colea!
Miclăuş n-o mai pierdea,
prin tuneric o simţea,
Noaptea-ntocmai ca ziua.
Astfel, cu câinele călăuză bună, voinicul apucă, d-a lungul în jos, valea Orgoaiei. Prin volbura apelor ei se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci şi bolovanii de piatră, surpaţi de la munte. Şi câinele şi stăpânul umblau încet şi cu sfială pe costişul lunecos; dar când ajunseră tocmai d-asupra priporului de unde se văd, în poală, urmele unei cetăţi de Uriaşi şi brazda vladnică a Troianului, Miclăuş stătu în loc, mârâind ca în preajmă de vânat. Voinicelul sticli ochii. Flăcăraie alburii ieşeau pe acolo din pământ şi zburau d-asupra tainiţei unde stătură ascunse, atâta mare de vreme, comorile de la Pietroasa, cloşca cea vestită cu puii ei de aur; dar la lumina sclipitoare a văpaielor, vânătorul zări, printre ierburi şi pietroaie, căpăţâna lungăreaţă a unui dihor care, cu ochii răzleţi, căta drept la dânsul. Trupul şi coada, dobitocul şi le încolăcise, le făcuse ghem în faţa coteiului, cum fac dihorii când n-au loc de scăpare în vizuinile lor de sub pământ. Voinicul nostru era gata să azvârle într-însul ghioaga lui cu ţinte poleite, ca să-l prăpădească, când dihorul începu a chiţăi în limba lui de lighioană şi a zice:
Împărate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumătate;
că-ţi voi da eu nestemate,
chiar piatra smarandului,
verdeaţa pământului!
Feciorul de împărat, aducându-şi aminte cât de bun augur îi fusese asemenea vorbe din graiul vulturului, lăsă ghioaga jos şi goni câinele în lături; iar lighioana, bucuroasă de a se simţi scăpată, începu să râcâie ţărâna cu labele şi scoase dinaintea voinicului o piatră de smarand, mare şi frumoasă, de strălucea verde şi rămurată ca spicul crud al grâului, ca rodul pământului.
Atâta fu voinicului, până ce ridică de jos smarandul fermecat şi-l băgă în sân; ş-apoi de atunci înainte toate jivinile câte se târăsc prin ţărână şi câte se ascund pe sub pământ, toate îl cunoscură pe dânsul de stăpân. Viezurii cu perii suri, lungi şi drepţi ca ţepele, şi bursucii somnoroşi, care ies numai noaptea din vizuini; jderii pădureţi cu blana ruginie, deasă, moale şi frumos netezită, şi vidrele colţate de pe malul bălţilor; nevăstuicile cu trup prelung şi mlădios şi cu guşe albe, care se furişează printre răzoare, vânând cuiburi de păsărele, şi veveriţele şugubeţe, cu coada vâlvoi, care sar zglobii pe crăcile copacilor ronţăind alune, ghindă şi scoruşe; pinţele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange, care când umblă se saltă ca locustele, şi căţeii-pământului, de le zice şi şuiţe, care scot capul la amiazi din găuri, ca să latre la soare; apoi mişunii cei cu gropanele pline de grâne, şi şobolanii din smârcuri; toate lighioanele, până şi cârtiţele orbeţe şi aricii ghimpoşi, ba chiar şerpii, guşterii şi şopârlele, toate i se arătau lui în cale, sau ca să-l slujească la vreo trebuinţă, sau ca să piară de mâna lui, când avea plăcere de vânat. Cu dânsul vulpile îşi cheltuiau de pomană şi viclenia minţii şi iuţeala piciorului, căci, de fiecare minciună a vulpii, el afla prea lesne mijloace o mie ca să-i vină de hac. Apoi şi cu ursul cel mai sălbatic el îşi făcea jucărie; fără secure, fără cuţit el intra semeţ în vizuina lui, se lua cu dânsul la luptă dreaptă şi întotdeauna ursul cădea mort la pământ.
Astfel prin văzduh, astfel pe sub pământ, el era mai tare, el era mai mare; de aceea şi traiul lui era acum şi mai mult pornit pe vânătoare.
Când feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului, d-a stânga Slănicului, lighioana cea înfricoşată, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ,
Şerpoaica cu solzii verzi,
să n-o vezi, să n-o visezi!
degrabă se zvârcolea, se pitula şi se afunda până la gurile iadului, ca să nu o vadă viteazul vânător, să nu-i reteze cu paloşul şapte capete şi să nu-i stingă şapte suflete. Oricât de mult se silea dânsul că să-i apuce înainte, iazma iadului prididea cu fuga, şi voinicul rămânea mereu să-şi scoată necazul pe păsările cerului şi pe lighioanele pământului. Da zi peste zi şi nu putea nimeri.
Aşa mai păţi într-o noapte; şi a doua zi, de ciudă şi de mânie, se porni de pe dealul Balaurului în jos, când abia se miji de ziuă, şi ajunse deodată cu zorile, când se deschideau florile, la valea stearpă şi pustie a Pâclelor de Glod.
Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat Necuratul cazanele cu catran şi cu smoală colcotită; pe sub pământ gâlgâie şi fierbe glodul noroios, mai rece decât gheaţa, mai negru decât ceaţa; apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, ţâşneşte tina în sus, când de o şchiopă, când de o palmă, când de un stânjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi, şi balele cătrănite, pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăuni, se scurg năclăite d-a lungul moviliţelor, se adună în nămol, se usucă de vânt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte! nici troscot, nici ciulini.
Când, de pe culmea vecină, feciorul de împărat făcu ochii roată d-asupra văii urgisite, el văzu o biată căprioară rătăcită, călcând cu sfială prin nămolul urâcios al mocirlei; mai departe o fiară sălbatică, un râs sta stârcit la pândă; părul de pe dânsul, lung şi subţire, alb şi cu pete negre, se zbârlise în sus; urechile-i ţuguiete cu pămătufuri de peri negri la vârf se ridicase drepte, şi ochii lui, vii şi pătrunzători ca ochii de femeie, scăpărau scântei. Numai în două-trei sărituri de pisică, el ajunse căprioara, se acăţă cu ghearele de pieptul ei, îşi înfipse dinţii în beregată şi se gătea să-i sugă cu desfătare sângele din vine, când voinicelul învârti repede praştia ca să o izbească în fiară.
Dar ochii râsului, care văd şi în miezul pietrelor, zăriră ce i se gătea; el se smulse de la pieptul căprioarei şi începu să latre în limba lui de fiară:
Împărate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumătate;
că-ţi voi da eu nestemate,
chiar piatra rubinului,
colcotirea sângelui!
Ş-acum, pentru a treia oară, feciorul de împărat iertă viaţa râsului, precum iertase pe a vulturului, precum iertase pe a dihorului; el strânse praştia pe mână, iar fiara, veselă şi mulţumitoare că scăpase cu zile, scăpără din ochii ei o piatră de rubin, mare şi frumoasă, roşie şi vie, mai roşie decât fraga muntelui, mai vie decât para focului şi întocmai ca sângele voinicului.
Când o luă voinicul în mână şi o băgă în sân, pare că îi mai crescu de o şchioapă inima într-însul. De aci înainte toată firea cu suflare era prada lui. Toate fiarele pre care iuţeala sângelui le împinge, în fuga lor, a se aşterne pământului ca iarba câmpului, la suflarea vântului, toate cele care trăiesc din vărsarea sângelui, toate câte din sânge îşi iau puterea şi prin sânge o şi pierd, toate se supuseră şi ele la voinţele voinicului, ca păsările cerului, cu lighioanele pământului.
Dinaintea unui aşa minunat vânător,
cerbii de la munte
plecau a lor frunte,
mistreţii colţaţi
cădeau împroşcaţi,
capra săltăreaţă
nu scăpa cu viaţă,
lupii din pădure
picau sub secure,
iepurii fricoşi...
Cam pre aici ajunsese cu povestea bisoceanul meu, când deodată auzirăm, la spatele nostru, o detunătură de puşcă urmată de un Donner-Wetter-Saperment! exprimat cu o energie de adevărat granadir chesaro-crăiesc. Ne întorserăm iute ochii îndărăt; dar nu mai era nimeni; tovarăşul meu neamţul se făcuse nevăzut.
- Sărăcuţ de maica mea! strigă din băierile inimii bisoceanul, s-a răpus domnul Ininger. (Acest fel găsise el cu cale ca să localizeze titlul de inginer al tovarăşului meu.) Alergarăm degrabă la locul de unde venise zgomotul şi, sub o tufă, găsirăm pe neamţ răsturnat pe spate, dând din mâini şi din picioare ca să se scoale; alături era puşca lui din a cărei ţeavă ieşea încă fum; puţin mai departe se tăvălea o păsărică printre fulgii ei risipiţi pe iarbă. Calul, de pe care căzuse inginerul, se zărea departe în vale; cu şeaua pe dânsul, el apucase, vesel şi în goana mare, drumul casei, lăsând călăreţului libera facultate, sau de a rămâne unde căzuse, sau de a-şi urma calea cu orice alt mijloc de locomoţiune.
- Bine, prietene, zisei în sfârşit eu păţitului, după ce constatarăm că nu se află în nici o primejdie, fă-mă să înţeleg, mai întâi, cum ai căzut de pe cal?... Apoi, pentru ce ai tras cu puşca?... În sfârşit, pentru ce te-ai depărtat de noi?
La toate aceste întrebări, el nu avea alt răspuns decât:
- Asta, zău, nu ştiu!
Călăuzul nostru nu era mai puţin curios decât mine ca să afle cum se petrecuse lucrurile, dar el cel puţin găsea însuşi, pentru toate, câte un cuvânt de răspuns şi de mângâiere.
- Lasă, domnule; nu e nimica, că ai căzut pe spate şi te-ai rezemat în coate. Rău era dacă cădeai pe brânci, că puteai nasul să ţi-l frângi.
Căutând apoi prin iarbă, el dete peste păsărica rănită şi jumulită, care, sărmana, se zvârcolea ca vai de ea; era o biată ciocârlie. Bisoceanul, luând-o în mână, cunoscu îndată că era ucisă nu de alice, ci de ciocul gaiţei.
- Cu bună seamă, domnule, dumneata ai vrut să tragi în pasărea răpitoare, şi nu vei fi nemerit-o; dar lasă, că nu e nici o pagubă; vânatul cel bun tot al domniei-tale a rămas. Vorba românului: Nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte.
Dar neamţul se apără că el n-a tras defel cu puşca, că puşca s-a tras singură şi că, din aceea, calul, speriindu-se, a sărit şi l-a trântit jos, unde l-a şi lăsat fără ruşine, nici păcat.
- Lasă, domnule, că şi aşa e bine! zicea bisoceanul. Dumneata tot nu rămâi păgubaş, că, şi dacă n-ai dat în vânat, vânatul ţi-a picat din cer, jumulit gata. Ş-apoi, despre căzătură, să n-aibi vreo mâhniciune, că pământul nostru românesc e bun de obrânteală:
Cine cade pe el jos,
Se scoală mai sănătos.
Şi, într-adevăr, domnul Ininger se ridicase teafăr şi fără vătămare. Se vede că somnul îl podidise pe când bisoceanul îmi povestea basmul, pe care el nu putea pricepe, şi astfel, pe nesimţite, rămăsese în urmă de noi. Pe când dar neamţul moţăia călare şi calul îşi urma calea în tihnă, o veselă ciocârlie se legăna prin aer, ciripind la soare, întocmai ca şi ciocârlia cea din graţioasele strofe ale glumei vechiului poet francez Ronsard, cel de viţă românească[124]:
Hei! Doamne, mult îmi sunt dragi
plăcerile dulcei tale vieţi,
ciocârlie, care despre amor
cânţi din-zi-de-dimineaţă,
scuturând în aer roua
cu care e stropită pana ta!
Mai nainte ca soarele să răsară,
tu înalţi trupu-ţi spălat
spre a-l şterge de nori,
clătinându-ţi aripile mărunte
şi săltându-te în mici sărituri.
Tu spui în aer aşa dulci cântări
în a ta veselă ciripire,
încât orice amant ar dori,
când te aude cântând primăvara, ca tine să fie păsărică.[125]
S-a întâmplat însă ca, în loc de poetici amanţi, ciocârlia noastră să fie auzită numai de o gaiţă flămândă şi, în cazul de faţă, urmaşul banului Mărăcine se vede silit să treacă lira în mâna strămoşului său Virgiliu, ca să sfârşească această istorioară.
Pasărea vrăjmaşă se repezi, zbierând prin aer, ca să prindă pe cântăreaţa, şi aceasta, mititica, în zadar cercă să-i scape prin fugă. Pretutindeni unde dânsa, fugind uşurică, tăia văzduhul cu aripile ei, iată şi duşmana, cruda gaiţă o urmărea cu chiote mari prin aer.[126]
La ţipetele de bucurie ale gaiţei, la văietările sărmanei ciocârlii, somnorosul, plecat pe oblâncul şeii, tresări şi, în mişcarea-i zăpăcită, îi căzu puşca de pe umeri; cocoşul se lovi de scară; umplutura se descărcă cu zgomot; gaiţa şi calul se speriară amândoi deodată; una lăsă prada să-i pice din cioc; celălalt trânti jos pe călăreţ, şi astfel vânătorul fără voie şi vânatul neaşteptat se întâlniră alături, pe iarba verde a plaiului.
Dar calul, ca şi gaiţa, îşi văzu de calea sa, şi tovarăşul meu rămase pe jos. De aceea şi bisoceanul, care era cam atins în amorul său propriu de povestitor, prin somnul inginerului, îi spunea drept mângâiere:
- Vezi, domnule Ininger, dacă dumneata ştiai româneşte şi ascultai la basmul meu, nu erai să paţi atâtea nevoi! Dar fie!
Când este vorba de vânătoare, apoi poţi să mi te lauzi că eşti născut cu tichia în cap, şi,
Vânătorul norocos
umblă bucuros
pe jos.
Astfel ne urmarăm calea spre Bisoca.
LA COTUL MUNŢILOR. TOT BASMUL CEL CU FATA DIN PIATRĂ ŞI C<ELE>L<ALTE>. PORUMBIŢA ŞI MĂRGĂRITARUL. CE AU SPUS DESPRE MUNŢII NĂCULELE, DE LA OBÂRŞIA RÂMNICULUI, CAIU VALERIU CATUL, FRANÇOIS VILLON, AUTORUL ANONIM AL ROMANCERULUI DEL CID CAMPEADOR ŞI MULŢI ALŢII. IEPURII DIN CODICELE CIVIL ŞI CEI DIN DICTIONNARIULU ACADEMICU. NE LUĂM ZIUA-BUNĂ ÎN TINDA D<OMNU>LUI STERIE, ARENDAŞUL DE LA BISOCA. POST-SCRIPTUM UNDE SE SPUNE CEEA CE N-A ŞTIUT SĂ SPUNĂ RĂPOSATUL C. NEGRUZZI ÎN STATISTICA CE A FĂCUT LUPILOR DIN MOLDOVA.
Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adăposteşte, ca într-o copaie, satul Bisoca. Gata a cârmi la dreapta ca să coborâm în sat, aruncai împrejurul meu o lungă şi mulţumitoare privire, voind să-mi iau astfel ziua-bună de la întinsele privelişti ale plaiului, mai nainte de a le pierde cu totul din vedere.
Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roşiatic scăpătase până pe zarea orizontului, şi razele-i, calde şi senine, pare că se aşternuse preste tot şesul răsăritean al ţării, care ni se destindea acum sub ochi. De pe acest tăpşan culminant, de unde munţii Săcuieni cotesc spre Ţara Vrancei, tot Bărăganul, tot câmpul Brăilei, tot şesul Galaţilor, cu matca Râmnicului, cu valea Buzăului, cu lunca Siretului, toată acea lată şi oablă câmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie şi lucioasă, ca faţa unei uriaşe sinii de aur; printr-însa, liniile şerpuite ale râurilor se desprindeau ca fire creţe de beteală argintie, iar suprafaţa netedă a apelor sărate din Balta Albă şi din Balta Amară oglindeau ca nişte ochiuri de sticlă, ferecate în mijlocul dauritei table. În depărtarea cea mai afundată, dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa cordea a Dunării, încingeau, ca un cerc plumburiu, acest curios tabel, al cărui aspect devenea cu totul fantastic, prin neobicinuite şi metalice reflexe.
Mai aproape de noi însă, sub forme şu cu culori mai reale, se vedeau, pe vârful Bisocei şi pe al Ulmuşorului, mari pietroaie sure şi murgi, unele grămădite la un loc, ca turme de vite adunate la repaos, altele risipite prin livezi, ca vacile când pasc pribege. Apoi, sub aceste muchii, la stânga, pământul se lăsa la vale în costişe şi pripoare gradate, până se cufunda în jgeaburile mult umbrite ale Râmnicului şi Râmnicelului; tot pe acolo, la locul ce se zice Între Râmnice, se zăreau încă poienile fragede şi verzi ale Năculelor, adăpostite sub stâncile roşcate, care se numesc Pietrele Fetei; şi, în fund de tot, înălţându-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile păduroase ale Steşicului, învelite în umbre viorii, civite şi negre.
Preumblându-mi ochii, când peste şesul cu străluciri şi scânteie, când prin munţii cu tainice şi răcoroase raze, mă aşezasem pe un bolovan de piatră şi, aşteptând să dispară cu totul soarele, nu mă puteam sătura de asemenea privelişti, ce nouă, orăşenilor, ne este dat arareori a le vedea; dar călăuzul nostru ştia că noaptea are să vină iute şi că scoborâşul până la sat ne va cere, prin întuneric, poate o oră şi mai bine; de aceea el ne îndemnă să ne pornim îndată, şi, drept mângâiere, îmi spuse că are tocmai vreme ca să isprăvească şi basmul cel cu Feciorul de împărat, norocos la vânat, până vom sosi devale.
- Bine zici, bădiţă, îi răspunsei; negreşit că trebuie să mi-l spui tot, dacă mai este. Dar stăi! Unde rămăseseşi?... Pare că începuseşi a îndruga o şiretenie de lighioane ca cea din hora dezgovelei:
Ursul cu cercei
umblă după miei.
Lupul cu cimpoi
umblă după oi.
Vulpea în papuci,
umblă după curci.
Ş-un iepure şchiop,
într-un vârf de plop,
treieră la bob.
Aşa este?
- Cam aşa, dar iar nu prea, îmi răspunse munteanul, pierzându-şi oarecum sărita, în urma glumei mele de care mă şi căiam, şi scărpinându-se la ceafă ca omul care stă la îndoială.
Pesemne, boierule, adăogi el, ţi s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de păsări şi de jivine care trăiesc pe la noi la munte. Dar de! ce să-i fac eu, dacă aşa e basmul? Va să-l spui şi eu după cum este şartul şi datina lui. D-acum înainte însă nu mai avem nimic a face cu lighioanele cele cu patru picioare, nici cu cele multe zburătoare; destul numai să vă fie în ştire că Feciorul de împărat nu avea seamănul său pe lume la ale vânătorii. Când d-abia da cu gândul să facă vreo izbândă la vânat, voinţa pe dată i se împlinea; d-aceea şi lumea întreagă, când pomenea despre dânsul, nu-i zicea într-altfel pe nume, ca: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat.
De va fi stat o lună, sau un an sau doi, petrecându-şi viaţa fără alte nevoi decât numai cu plăcerea şi cu mângâierea de a prinde şi de a ucide fiare pădureţe şi păsări cântăreţe, cine va şti, spună-o. Pe noi ceştia, plăiaşi şi vânători de munte, atâta ne taie capul, că omul la vânătoare, fie pe ger şi ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste ca ce timp mai este, nici nu vrea să ştie cum are să-i fie, nici nu bagă-n seamă la muncă de-l cheamă, nici că ia <a>minte de orice cuvinte, ci vesel omoară vremea care zboară, fără griji trăieşte, pe pământ domneşte, şi e la vânat ca şi împărat.
Acum daţi şi d<umnea>voastră cu socoteala, dacă chiar nouă nişte bieţi păcătoşi plini de trude şi de nevoi vânătoarea ne oţeleşte sufletele şi ne răpeşte minţile, apoi ce încântec de fală şi de vitejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior al Doamnei Neagăi! Vesel şi voios la inimă, ager şi vârtos la trup, el zâmbind ieşea dimineaţa din palatele părinteşti, zâmbind se înturna seara la maică-sa înapoi. Aşa viaţă, lină şi netulburată, dorcă în rai poate să mai fi gustat cineva.
Dar grijile şi mâhniciunea lăsat-au vreodată multă vreme pe om fără ca să se lege de capul lui? Firea omenească aşa este ea de la Dumnezeu osândită, ca să nu plutească neîncetat uşor ca fulgul pe apă şi să nu calce mereu tot pe căi desfătate.
Căci, acolo unde este poiana mai înflorită şi cu frunzari acoperită, acolo e şi cursa priponită. Dai într-însa fără ca s-o vezi; te apucă, te glodeşte şi uneori chiar de rea nu vrei să o crezi.
Ia să vedeţi acum în cel fel păsul avea să-l ajungă pe voinicelul nostru şi cu ce gingaşe amăgiri avea să-i sece puterile şi să-i stingă fericirile.
Într-o seară ca cea de astăzi, pe la apus de soare ca acum, el şezuse să se odihnească pe unul din pietroaiele măcinate de pe dealul Ulmuşorului, tocmai d-asupra gârliciului de piatră, căruia îi zicem noi Grajdul Zmeilor, fiindcă acolo se adăposteau odinioară, în vremea de demult, fiarele cele aripate. Şedea el şi privea în jos cum negurile întunecau treptat văile şi culmile, când văzu trecând încetinel, pe d-asupra capului său, o porumbiţă, uşoară şi albă ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se făcu dor de acea păsărică şi, ca s-o prindă de vie, puse mâna în sân, la zamfirul cel fermecat; dar ea, uitându-se la dânsul cu ochi dulci, fermecători, gunguni galeş în limba ei cea păsărească şi-i zise:
Ah, voinice, voinicele,
nu opri căile mele;
ci te ia după-al meu zbor;
căci, cu sânul plin de dor,
te cheamă să-ţi facă dar
un scump, alb mărgăritar
mândra Fată-a Pietrelor,
din valea Năculelor.
Aceste cuvinte, aşa dulce şoptite, deşteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut; în sânul lui se aprinseră dorinţe nedesluşite, pe care până în ceasul acela nici în vis nu le încercase. Fără de a mai sta să cugete, el se ridică iute în picioare; sângele i se încinsese ca focul prin vine; pieptul îi zvâcnea; în tot trupul simţea un avânt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus şi ascultător la chemarea porumbiţei. Urmărind cu piciorul pe uscat zborul ei lin, cumpătat, el cobora văi, suia dealuri, străbătea păduri, trecea lunci şi pâraie, şi de ce umbla, pare că mai uşor păşea. Când raza cea mai târzie a soarelui se prelungea sfiaţă pe foiţele ierbii înflorite din poiana de sub stâncile Năculelor, păsărica se opri pe o răsură îmbobocită, şi, cu grai dulce cântător, strigă aşa:
Tu, ce plângi în stâncă,
la umbră adâncă,
ieşi acum din piatră,
albă, dalbă fată,
vie şi frumoasă,
blândă, răcoroasă,
cu chip luminos,
cu trup mlădios,
cu păr aurit,
pe umeri leit;
ieşi, Fată din Piatră,
să te vază-o dată
scumpul tău ursit;
căci iată-l sosit!
Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stâncă mândra albă fată, naltă mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, cu ochi de balaur, ruptă din soare, întocmai ca Ileana Cosânzeana. De frumoasă ce era, de albă ce s-arăta, la soare puteai căta, iar la dânsa ba! Cine-i vedea mersul, cine-i zărea chipul, cine-i auzea glasul, nu putea să o privească şi să nu o îndrăgească, nu putea să o audă şi să nu i se încreadă.
Cu zâmbet gingaş pe guriţă, cu ochii galeşi şi pătrunzători, venea mândra cam descinsă, păşind uşor şi legănat prin iarba moale şi deasă a pajiştii. Ea se opri dinaintea voinicului şi, arătându-i între degeţele, un bob mărunţel de mărgăritar alb, curat şi luminat ca laptele la mulsoare, ca floarea crinului la soare, ca dragostele de fată mare, ea, cu viers dulce femeiesc, care mai lesne decât săgeata străpunge inima voinicului, îi grăi, râzând, aşa:
Da-ţi-l-aş şi nu l-aş da,
că mă tem îl vei uita
când la vânat te tot plimbi!
Ba l-aş da, de vrei să-l schimbi
cu piatra zamfirului,
limpezimea cerului,
cu piatra zmarandului,
verdeaţa pământului,
cu piatra rubinului,
colcotirea sângelui.
Feciorul de împărat rămăsese uimit ca dinaintea unei năluciri încântătoare. Nu ştia bine dacă este deştept sau dacă visează. Nu-i venea să dea crezământ nici vederilor, nici auzului; şi cu toate acestea, zâna ce-i sta în faţă îl privea cu ochi fermecători, aruncând prin tot trupu-i, când aburi fierbinţi, când fiori de gheaţă; vorba ei îi răsuna până în suflet, dulce şi înduplecătoare. Pe când ea căta la dânsul şi zâmbea, lui i se nălucea pare că câmpul înflorise şi cerul se luminase, iar când ea deschise gura ca să-i vorbească, pentru dânsul munţii răsunară, apele se tulburară, brazii se scuturară, codrii se treziră, frunzele şoptiră, stelele sclipiră şi în loc se opriră. Atunci viaţa, să i-o fi cerut dânsa, gata şi bucuros era el să i-o dea, numai ca mereu să poată privi la ea, numai ca în veci să o poată auzi.
Degrabă scoase din sân câteşitrele nestematele fermecate, care până atunci fusese şi toată puterea şi toată bucuria lui, şi, fără să se mai gândească, fără să se îndoiască, le aruncă cu mulţumire în poala drăgălaşei copile. Buzele ei fragede şi rumeoare se răsfoiră într-un râs de nebunatică bucurie şi, apucând mărgăritarul între dinţii ei albi şi mărunţi ca şi bobul nestemat, îl puse binişor pe buzele voinicului, într-un dulce şi lung sărutat.
Atunci umbrele călduroase şi bălsămate ale nopţii de vară ascunseră în negură şi în tăcere pe fericiţii miri; singură porumbiţa cea albă îi dezmierda prin întuneric, când cu vesele cântări, când cu blânde văietări; dar când răsăriră zorile, deodată cu florile, porumbiţa amăgitoare şi la dragosti îndemnătoare, peste ţări şi peste mări zburase, prin văzduh se depărtase, fugind ca să nu mai vie, şi luând cu sine, în vecie, scumpul, feciorescul dar, bobul alb de mărgăritar.
Zile şi nopţi, luni şi săptămâni trecură. Feciorul de împărat şi Fata din Piatră trăiau înstrăinaţi de lume, singuri-singurei, el numai cu dânsa, ea numai cu el, şi altă grijă nu purtau, altă plăcere nu gustau decât ale dragostelor lor. Cercuind lume întreagă în poieniţa înflorită şi cu frunzari acoperită de sub Pietrele Fetei, voinicul năpustise codrii, urâse izbânzile sale de mai nainte. Vânătoarea era uitată; inima lui se scălda acum toată în dezmierdări noi şi necumpătate. Pasări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite; toate se înstrăinase şi se lepădase de al lor zburdalnic stăpân; nici una nu-l mai cunoştea, nici una nu-l mai asculta; dar nici lui, nesocotitul, de ele nu-i mai păsa. Arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia stau aruncate la pământ; rugina şi putregaiul se lipise de ele şi le rodeau puterea. Aşa, Feciorul de împărat, uitând vitejia vânătorească, uitând şi casa părintească, şedea ziua şi noaptea lungit moale pe covoare şi cu capul în poala copilei, se uita cu ochii în ochii ei, îi sorbea răsuflarea după guriţă şi-i cerea mereu să-l dezmierde cu cântecele ei.
Cântă-ţi, mândro, cântecul,
că mi-e drag ca sufletul.
Cântă, scumpul meu odor!
Ici cu tine aş vrea să mor!
Dar muierea tot muiere! Dă-i ce-ţi cere, că o să te certe de ce i l-ai dat. Cu încetul, cu încetul, începu fata a lua seama că sufletul voinicului se înmuiase de dogoreala dragostelor femeieşti; acum îi părea rău şi-i venea ciudă că iubitul ei nu mai era ca mai nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea îi zicea cu laudă: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat! În zadar îi cânta ea, cu viers dulce femeiesc, mândru cântec haiducesc; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lânced şi trândav în care îl cufundase viaţa de iubire; în zadar îl tot îndemna ca să iasă cu dânsa din pustietate, ca s-o ducă să vadă lumea. El în braţe o strângea, dulce mi şi-o dezmierda, şi aşa îi tot vorbea:
Facă lumea ce va face,
noi trăim aci în pace,
cum ni-e drag şi cum ne place!
Zică lumea ce va zice;
fericirea de aice
tot nu poate să ne-o strice!
Spună lumea ce-o voi,
noi aci cât vom trăi
fără griji ne vom iubi.
Dar urâtul, urâtul cel pocit, boala cea fără de crezământ, care din plăceri trezite încolţeşte, sufletul îl amărăşte, cu doruri se hrăneşte şi la noi plăceri râvneşte, urâtul cel urgisit, care usucă şi topeşte, mereu şi necurmat în inima copilei se prefira şi pe fiece zi mai adânc o pătrundea, în ea zilnic se-ncuiba, mai amarnic o rodea. Feciorul de împărat vedea şi simţea toate; dar leac sieşi nu-şi ştia găsi. Fata umbla mai adesea razna prin păduri şi prin livezi, cu fruntea înnorată, cu faţa lăcrimată, şi când se întorcea la soţul ei şi-l găsea văitându-şi triştea, lungit sub tulpina brazilor, ea îi zicea plângând şi suspinând:
Scoală, dragă, scoală, frate!
nu mai pot zăcea pe spate,
că mi-am urât zilele,
mutând căpătâiele,
când la cap, când la picioare,
când la umbră, când la soare.
Of! dragă, iubita mea!
nu pot, nu pot, chiar d-aş vrea;
boala mea nici că s-o duce
pân-ce tu nu mi-i aduce
mură-albastră şi amară,
sloi de gheaţă-n miez de vară.
Of! dragă, iubitul meu!
ajuta-ţi-ar Dumnezeu!
eu toţi munţii i-am călcat,
mură-albastră n-am aflat,
sloi de gheaţă n-am găsit,
că pământu-i încălzit.
Fetişoară din Buzău!
mură-albastră-i ochiul tău,
care mă ucide rău;
sloi de gheaţă netopită
e chiar inima-ţi răcită
şi de mine dezlipită.
Când ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi curând piere şi mila. Fata din Piatră, sătulă şi de pustiul munţilor şi de iubirea singuratică, visa acum noaptea şi se gândea ziuliţa întreagă la locuri desfătate şi pline de lume, la oraşe cu zgomot, cu petreceri şi cu veselii, la cetăţi unde toţi să cate la dânsa cu dor şi cu drag, şi dânsa cu mândrie la toţi să se arate frumoasă şi împodobită în haine trufaşe şi în pietre nestemate.
Destul, destul îşi închisese ea tinereţile în depărtări, de lume înstrăinată; destul gustase plăcerea iubirilor tăinuite. Acum inima-i zbura ca fluturele, după lumină; sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vâlva trufiilor. Astfel de dorinţe îi frământau mereu minţile, şi ştim cu toţii ce se naşte în cap de muiere, într-însul neistovit nu piere.
Într-o dimineaţă, când Feciorul de împărat se trezi din somn, îngreuiat de lângoare şi de inimă-rea, Fata din Piatră pierise de lângă dânsul. O aşteptă să vie la amiazi, o aşteptă să vie seara; dar umbra molifzilor se aşternu încetinel d-a lungul pajiştii, scăzu şi crescu iarăşi, dovedind scurgerea vremii, şi nimeni, nimeni nu veni Atunci pricepu dânsul că copila a fugit şi în păduri l-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus, şi pe dânsul l-a răpus. Atunci înlăuntrul lui se făcu adânc întuneric; în piept inima-i zdrobită se încolăcea ca crâmpeie trunchiate de şarpe veninos. Ziua, la soare, el se frământa în durere; noaptea, la stele, din ochi îi picura izvor de plânsoare, şi la tot ceasul, noaptea ca şi ziua, ziua ca şi noaptea, glasul lui duios răsuna prin codri: Doamnă a inimii mele, stăpână a acestor locuri! de ce m-ai părăsit? Unde te-ai dus? Ah, unde?[127]
Îşi aducea aminte d-ale ei dalbe frumuseţi, d-ale ei dulci cântări, de zilele fericite pe când glasul munţilor şi al apelor răspundea cu veselul susur la glasul copilei, pe când ea umbla legănându-se, gingaşă şi uşoară, pe verdeaţa livezilor, pe când ea, tremurând, scutura de pe cosiţele-i bălaie zăpada mai puţin albă decât pieliţa ei. Atunci inima lui, cu suspine, întreba în zadar pe codri şi pe stânci: Unde şi în ce ţară va mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu faţa albă ca crinul, cu glas încântător de zână? Numai râul acuma, numai apele, când se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele! Ah! unde mai sunt, stăpâna mea dorită, ah, unde mai sunt chiar şi viscolele de odinioară![128]
Dar toată jalea lui era în deşert; ce a fost verde s-a uscat, ce a-nflorit s-a scuturat. Într-acele plaiuri, în care el găsise mai întâi mulţumirea, vânând şi prinzând cu nepăsare păsări de pre cer şi fiare de pre pământ, în acele dumbrăvi unde apoi îşi aflase fericirea la sânul drăgălaşei fecioare, acum totul era veşted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într-un giulgiu de ger şi de întristare. El cercă să ridice de la pământ arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia; dar armele erau ruginite, puterile-i erau slăbite, ochiul vedea tulbure la ţintă, braţu-i nu mai ştia să nimerească ţelul. Deodată cu nestematele pierduse şi farmecul lor puternic; Fata din Piatră le luase cu dânsă ca să facă cu ele cercei şi ghiordane; iar el, sărmanul, el îşi aducea atunci aminte, cu dor şi cu jale, despre locul unde <se> născuse, despre căminul unde crescuse, despre măicuţa dulce care pe sânul ei îl legănase, despre toate bunurile, toate averile şi toate mulţumirile pe care le pierduse. El se îngrozea văzându-se ajuns a rătăci ca un suflet călător şi fără tărie, prin locaşele sălbatice ale fiarelor, a cerca prin codri şi prin pustii năluca fericilor, şi inima-i sângera risipită în târzii şi zadarnice căinţe.[129]
Câţi alţii pe lume îşi văd, ca dânsul, virtutea şi norocul spulberate prin nesocotinţa lor! Când e omul tânăr, el nu ştie, biet, să preţuiască bunurile cu care pronia cerească, mumă darnică şi iubitoare, l-a înzestrat. Se îmbată de veselia juneţii, de farmecul frumuseţilor, de plăceri trecătoare, de zburdări amăgitoare, şi, dacă într-acea beţie îşi pierde sau îşi risipeşte nestematele cu care îl împărtăşise soarta, curând, curând în urmă, îl ajunge şi ceasul amarnic al căinţei; ş-apoi, după dânsul, se cască, întunecos şi rece, tăcutul, pustiul mormânt!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aşa! vă veşteziţi voi toate, plăpânde flori ale vieţii, tinereţi, iubire, plăceri, trecătoare frumuseţi, frumuseţe, dar din cer pe care cerul pizmaş îndată ni-l răpeşte, în grabă vă ofiliţi şi pieriţi toate, dacă printre voi doară nu se prefiră vreun fulger cu arsură, vreun fior de nemurire!
Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rând care, în toiul frumuseţilor trăieşte în dezmierdări şi-n desfătări se îmbată Când va goli până la fund paharul cu-ncântările, ce o să se mai aleagă dintr-însa? Cine o să mai ştie de ea? Groapa, care o aşteaptă, o va-nghiţi întreagă. Tăcerea de veci o să stingă de pe lume, cu a ei fiinţă, ş-ale ei sterpe iubiri.[130]
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Lacrimile de căinţă şi duioasele cugetări ale Feciorului de împărat, cel ce fusese odinioară norocos la vânat, mă pornise şi pe mine pe triste gânduri; îmi veneau acum unul după altul aminte atâtea falnice visuri ale juneţii mele, care, împreună cu anii cei repezi, s-au nimicit în zadarnicul deşert căci repezi, vai! repezi se strecoară anii!
Eheu, fugaces, Postume, Postume
Labuntur anni . . . . . . . . . .[131]
Dar era noapte în toată puterea când începură să ne salute lătrătorii din satul Bisoca. În bătătura casei arendăşeşti ardea un foc mare; descălecai la flăcăraia trosnitoare a brazilor, şi domnul Sterie arendaşul ne ieşi cu plin înainte. Într-o mână ţinea o botă cu păstrăvi vii, proaspeţi şi zglobii, pescuiţi în părâul spumegos de sub poala umbrită a Pietrelor Fetei; în cealaltă purta o cuşcă cu iepuraşi de casă, plocoane trimise de stariţul unui schit vecin, care hrăneşte şi prăseşte în curtea mănăstirii d-alde aşa arzoi şi spornic vânat, rar în ţară la noi şi botezat în Codicele civil, art. 468, cu numele poznaş de Lapinii ţinuţi pe lângă casă, iar în Dictionnariulu limbei romane, elaboratu ca proiectu dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana, pagina 991, cu aceea, tot aşa deocheată şi puţin românească, de Cunicule sau cunicle, specia de animali, din genulu iepurelui, forte assemine cu iepurele, si de acea-a numitu pre a locurea si iepure de casa, francesce lapin. Aş dori să aflu care sunt locurile unde, vorbindu-se neaoş româneşte, se mai zice şi altfel, bunăoară, cinel, cinel, pusai degetul pe el? cuniclu şi lapin.
D-aşa lătinie dobitocească,
d-aşa păcălitoare franţuzească
unul Domnul să ferească
limba noastră părintească!
Dar domnul Sterie, din tindă, ne pofteşte la mâncare.
Drumul, basmul şi gândurile melancolice m-au secat la stomac; mă grăbesc dar a intra în casă, unde ne aşteaptă masa, care de mult stă întinsă.
Fiindcă tu însă n-ai fost poftit împreună cu mine, te las afară şi, drept mângâiere, îţi trimit de departe, ca hrană intelectuală, bună de rumegat, această poveste încurcată, însoţind-o cu o prietenească salutare cam slabă şi searbădă mâncare!
Dar să fie cu iertare,
Căci suntem la vânătoare!
Post-scriptum. Nu mă iartă conştiinţa ca să nu îndreptez o eroare ce s-a strecurat în paginile de mai sus. Am zis că la noi guvernul nu s-a ocupat niciodată de a regula vânătoarea.
M-am înşelat. Răposatul C. Negruzzi, care nu a fost numai un scriitor plin de talent, de spirit şi de inimă, ci a mai fost şi director al Oficiului de Statistică din Moldova, ne dă în scrierile sale următoarea notă plină de interes şi sprijinită de calcule nediscutabile:
De la 26 ianuarie 1841 până la sfârşitul lui decemvrie s-au ucis, după cataloagele Vistieriei, aceşti lupi:
În anul
1841 .............. 113 lupi mari
1842 .............. 198 idem
1843 .............. 318 idem ........ 59 pui
1844 .............. 340 idem ........ 11 idem
1845 .............. 261 idem ........ 101 idem
-----------------------------------------------
1 230 lupi mari, 271 pui
Total 1 501,
şi s-a plătit din Vistierie 18 450 lei pentru 1 230 lupi mari şi 2 032 1/2 lei pentru 271 pui. În total 20 482 1/2 lei.
Să vedem acum folosul acesti legiuiri.
Să închipuim că fiecare lup era să mănânce pe an câte oi. Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulţumi cu o oaie pe lună? În cinci ani vine de lup 60 de oi, care pentru 1 501 lupi face 90 060 oi. Socotind acum oaia câte 20 lei, face 1 801 200 lei, din care, scăzând 20 482 1/2 lei, preţul capetelor a 1 501 lupi, rămâne folos 1 780 717 1/2 lei.
Tot cu această ocaziune, autorul Păcatelor tinereţilor mai povesteşte şi o istorioară pe care am socotit că nu va strica să o transcriu aci, căci ea va fi ca păhăruşul de Fine Champagne, după un prânz îndesat şi anevoie de mistuit rudis indigestaque moles![132]
Iată ce scria Negruzzi în luna februarie 1846:
Viu de la vânătoare, prietene, unde am împuşcat un lup.
Dă-mi voie deci să-ţi vorbesc despre el.
Toată lumea cunoaşte lupul, fiara asta carnivoră şi nesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vremea regelui Edgard, la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterei; şi când, din toate staturile Europei, erau proscrişi, numai în Moldova sunt acum cinci ani vieţuiau ca în sânul unei republici, încât era o blagoslovenie cum lupii şi jidanii creşteau şi se înmulţeau!
Însă la 1841, Ministerul Treburilor Dinlăuntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă.
Spun, nu ştiu de e aşa, că lupii, văzând osânda ce li se pregăteşte, au ales o deputaţie dintre ei, care, viind în capitală, şi-a tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şi lată, în care dovedea tetragoniceşte că, de la descălecarea lui Dragoş lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-a mai făcut numeni sprafcă ca să vadă câte oi s-au mâncat; că de vreme ce lupii sunt lăsaţi ca să mănânce oi, şi oile ca să fie mâncate de lupi, apoi, după toate formele, legile şi obiceiul pământului, lupii se cuvine a fi volnici să mănânce oi ş.c.l., ş.c.l.
Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicând că obiceiul pământului poate sluji de lege, când nu este vătămător legii, şi numai atunci li se va lua în băgare de seamă reclamaţia, când vor da înscris şi chezăşie că nu vor mai mânca carne, ci vor paşte troscot, ca nişte dobitoace ce sunt.
Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gândind la nedreptăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puseră la masă.
Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel şi friptură de miel.
- E, bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mănâncă oi, şi noi să nu mâncăm?
- Ba să mâncaţi, domnii mei, le zise un june supleant de profesor, omul şi lupul sunt lăsaţi ca să mănânce carne; dinţii lor cei câineşti o dovedesc. Eu, când nu mănânc carne, nu pot pronunţa nici cel dintâi vers din Eneida:
Arma virumque cano1 etc.
Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filozof scopul soliei lor şi neisprava cu care au ieşit de la ministru.
- Avocatul care l-aţi avut era un ignorant, le zise acesta.
Sunt sigur că nici rudimentele limbii latine, ale limbii mume, nu le cunoştea. Sunt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme şi de solecisme, şi scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine, şi veţi vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său.
Îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mântuia prin acest calambur:
Lup te cheamă şi lup eşti,
Lupii dar ce prigoneşti?
Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicând că nu-i plac poeţii şi că, cu toată cuscrenia ce ei arată că ar avea cu dânsul, nu poate călca datoria postului său; prin urmare, porunci unui comisar de poliţie să-i întirească din oraş.
Ajungând la barieră, nenorocitele fiare îşi scuturară praful de pe copite, şi, lăcrimând, tinseră labele spre cer, cuvântând acest blestem. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aci autorul îşi precurmă povestea, necunoscând, după cum se vede, cuprinsul blestemului bietelor fiare nedreptăţite. Dacă pe lângă tot spiritul şi talentul ce el avea, răposatul C. Negruzzi ar fi posedat şi darul proorociei, el negreşit ar fi pus în gura lupilor un blestem de felul acesta:
Fă, Doamne, ca toşi aceia care au gânduri rele asupra noastră să fie osândiţi, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt până-ntr-altul toată Precuvântarea la Manualul vânătorului românesc; dar totdeodată opreşte-i, Doamne, de a se folosi câtuşi de puţin de învăţăturile cuprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta părintească ocrotire, va fi de acum înainte vai şi amar de neamul lupesc, în ţara binecuvântată a românilor, unde, de la descălecătoare, blajina localnică stăpânire ne-a îngăduit să trăim ca în sânul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri!
Amin!
CAPITOLUL CEL MAI PLĂCUT PENTRU CITITOR
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
S F Â R Ş I T
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: http://ro.wikisource.org. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
