I,(305). Aşa a prădat pretutindeni lacomul tâlhar. Dar el ardea de nerăbdare să-şi impună sceptrul şi să arunce la pământ oştile romane spre a le nimici până la ultimul om. Acuma punea în mişcare pe geţi şi pe cei de la Istru, primea ajutoare de la sciţi şi lăsa în mâinile duşmanilor rămăşiţele oştilor sale. Între timp cobora spre noi sarmatul împreună cu dacii, masagetul îndrăzneţ (care răpune animalele spre a-şi face cupe de băut), alanul (care bea apă din mlaştina Meotică) şi gelonul (care se bucură cînd îşi tatuează mădularele cu sabia): iată oastea strânsă de Rufinus. El nu admitea să-i liniştească, tărăgăna şi amâna pentru timpuri mai potrivite. Când mâna ta dreaptă a strivit cetele getice, a răzbunat moartea conducătorului de oşti care te însoţea; şi pentru că mai rămăsese numai un pâlc bicisnic şi uşor de prins, trădătorul cel fără de lege al împărăţiei, înţeles cu geţii, a amânat luptele, care se apropiau şi l-a izolat pe împărat, spre a putea da ajutor hunilor, căci ştia că aceştia vor intra în luptă şi vor da mâna în curând cu oastea duşmană.
II,(45). Căci ţinutul Panoniei, zidurile nefericite ale tracilor şi ogoarele moesilor nu mai erau o primejdie de temut pentru nimeni, ci doar o înaintare solemnă şi un câmp expus furiei, iar relele întreceau orice măsură.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
