FERICITE AUGUSTE ÎMPĂRATE,
 Fiindcă, în cârmuirea acestui imperiu, cea mai înaltă ţintă şi cel mai îndreptăţit gând al Maiestăţii Voastre este acela ca, pretutindeni, drepturile atât ale omului, cât şi ale societăţii civile, să se extindă, înainte de toate, la toţi membrii care o alcătuiesc prin unirea lor şi susţin şi cu viaţa şi cu avutul lor sarcinile conservării ei, şi ca o parte dintre cetăţeni să nu se rupă <de cealaltă>, pentru a o lipsi <pe aceasta> cu silnicie de drepturile ei şi a o asupri; de aceea naţiunea română care trăieşte în Marele Principat al Transilvaniei pe calea acestei suplici cade în mod public la tronul Maiestăţii <Voastre> şi se roagă din toate puterile să i se dea înapoi străvechile drepturi, care sunt legate prin însăşi firea lucrurilor de toţi cetăţenii şi de care, în secolul trecut, ea a fost despuiată, cum se va arăta îndată, fără nici un drept, ci numai din cauza vitregiei acelor timpuri.
Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian. în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia.
Urmaşii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene prin străduinţa episcopilor Protogen, Gaudenţiu, Niceta şi Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată aceasta întreaga istorie bisericească.
Într-aceea. chiar din secolul al III-lea, ginţi barbare începuseră să primejduiască soarta <oamenilor> în această bogată Provincie a Imperiului roman, şi ele au izbutit să-şi facă locuinţe statornice un timp oarecare în unele părţi ale ei; totuşi, ele nu putuseră merge nicidecum aşa de departe, încât să stingă acolo cu totul numele sau puterea romanilor; căci este lucru sigur că, în secolul al VI-lea chiar, mai multe cetăţi întărite, mai ales pe ţărmurii Dunării, erau supuse acolo împăraţilor romani din Răsărit, dar părţile dinlăuntru ale Provinciei erau pîine de un număr aşa de mare de locuitori romani, încât chiar de prin secolul al VII-lea, scuturând jugul străinilor, ele şi-au făurit un stat propriu.
Acest noroc l-a avut mai ales acea parte a Daciei care astăzi poartă numele de Transilvania şi locuitorii romani ai acesteia, după ce au înlăturat stăpânirea altor ginţi, au ascultat de principi proprii, aleşi din sânul naţiunii lor, până la venirea ungurilor.
A rămas apoi, durând până în ziua de azi, acel vestigiu al stăpânirii pe care, între celelalte popoare străine ce s-au perindat după dânşii în această <parte de loc>, au avut-o şi unele ginţi slave asupra locuitorilor romani ai Daciei, <şi anume> că numirea de vlahi sau valahi, care pentru popoarele slave denota, după mărturia lui Luciu Dalmatul şi Cromer Polonul, orice roman, italic sau latin, s-a păstrat în timpurile de mai târziu numai pentru locuitorii romani ai Daciei.
Când ungurii către sfârşitul secolului al IX-lea, sub ducele <lor> Tuhutum, au năvălit în părţile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor <părţi> se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Bela: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el şi-a pierdut şi domnia şi viaţa.
După această tristă soartă a principelui <lor>, locuitorii romani ai Provinciei care apar cu numele de vlahi nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci, văzând moartea domnului lor (după cum povesteşte Anonymus, notarul regelui Bela, în „Historia Ducum Hungariae”, cap.VI), dându-şi dreapta, de buna lor voie şi-au ales ca domn pe Tuhutum. ducele ungurilor, şi şi-au întărit credinţa prin jurământ.
Gyula cel bătrân, nepotul ducelui Tuhutum, şi el duce al Transilvaniei, făcând un drum la Constantinopol, a îmbrăţişat acolo, în secolul al X-lea, credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene şi, luând cu sine în Transilvania pe călugărul Ieroteu, înălţat după aceea în scaunul de episcop, a adus în sânul aceleiaşi biserici şi pe mai mulţi din poporul său, după cum ne-o arată aceasta Samuel Timon în „Imagine antiquae Hungariae", cartea a III-a, cap.5.
În secolul al XI-lea. după ce sfântul rege Ştefan, învingând pe ducele Gyula cel tânăr, a alipit Transilvania de regatul Ungariei, şi ceilalţi unguri din Transilvania au trecut la religia creştină; prin străduinţa însă a preoţilor credincioşi bisericii apusene, care lucrau la convertirea lor, ei au fost alipiţi bisericii apusene; şi cum şi ceilalţi unguri, convertiţi încă din timpul ducelui Gyula cel bătrân la religia lui Cristos, trecuseră rând pe rând la biserica apuseană aproape numai locuitorii români ai Provinciei au rămas în sânul bisericii răsăritene.
Această deosebire în ceea ce priveşte riturile bisericeşti nefiind întru nimic o piedică, drepturile cetăţeneşti erau comune ambelor popoare, adică şi celui unguresc şi celui românesc, din vremea în care, sub ducele Tuhutum, ele s-au întrunit într-o singură societate: ajungă, pentru a nu lungi vorba, a aduce drept dovadă a acestui adevăr scrisoarea autentică a conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur, scrisă în anul 1437, pe care preailustrul Pray a dat-o la lumină în a VII-a Dissertatio Historico-Critica § 8 cu următorul cuprins: „Paul cel mare de Vajda Hâza, stegarul obştii locuitorilor ţării unguri şi români din părţile Transilvaniei etc.” în acelaşi loc, preailustrul autor observă că, în această scrisoare a conventului, obştea locuitorilor ţării unguri şi români se referă la un act al sfântului rege Ştefan, în care s-ar vorbi de imunităţile lor, ceea ce este o nouă dovadă că amândouă naţiunile au avut aceleaşi imunităţi şi s-au bucurat de aceleaşi drepturi regnicolare.
Încă în acelaşi secol şi în anul în care era dată această scrisoare a conventului, naţiunea ungurească făcu, ce-i drept, o uniune cu totul particulară, de ajutor reciproc, atât cu secuii, conaţionalii lor, care în aceeaşi vreme începuseră a alcătui o naţiune aparte, cât şi cu saşii, aduşi în Provincie în secolul al XII-lea: această uniune a fost înnoită în anul imediat următor 1438, după cum arată acest lucru scrisoarea de mărturie, emisă cu privire la aceasta, a vicevoievodului din acea vreme. Lorand Lepeş.
Totuşi acea <uniune> n-a dăunat întru nimic drepturilor regnicolare ale naţiunii române, ba soarta acesteia era cât se poate de înfloritoare chiar în secolul acela în care a fost întemeiată amintita uniune; în adevăr, din sânul acestei naţiuni a fost promovat un Ioan Corvin de Hunedoara la cele mai înalte onoruri publice, mai întâi în Transilvania, şi pe urmă ridicat în slujba de căpitan suprem şi guvernator în regatul Ungariei, iar nemuritorul său fiu Matia înălţat chiar în tronul ţării; şi, spre a ne fi permis să trecem sub tăcere pe alţi voievozi ai Transilvaniei, oameni din această naţiune, un Ioan Geczy, din a cărui familie se zice că şi până astăzi mai trăiesc câţiva nobili români în comitatul Dobâca, a îndeplinit cu mare laudă înalta slujbă de guvernator al Transilvaniei, iar un Ştefan Josika, român de origine şi de neam (după mărturia istoricului Wolfgang de Bethlen), înalta slujbă de cancelar sub principele Sigismund Báthori pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe la mijlocul aceluiaşi secol Nicolae Olahul, născut la Sibiu, din părinţi de asemenea români, se ilustra în Ungaria prin demnitatea de arhiepiscop al Strigoniului şi de cancelar al ţării, iar fratele său Matei îndeplineşte slujba ereditară de jude regesc al Scaunului Orăştiei din Transilvania; şi aceşti însemnaţi bărbaţi şi în statul ungar şi în acela al Transilvaniei nu-şi ascundeau originea lor românească, ba cei doi Corvini, după mărturia lui Bonfini şi a lui Luciu Dalmatul, se mândreau că ei, ca şi naţiunea lor, îşi trag originea din coloniile romanilor. Afară de aceasta, împăratul Ferdinand I adevereşte originea şi a Corvinilor şi a sus-zisului arhiepiscop al Strigoniului şi cancelar al său, <fii> ai neamului românesc, vlăstare ale romanilor, când în diploma familiei amintitului arhiepiscop, conferită la 23 noiembrie 1548, el se exprimă în aceste cuvinte: „Aşa sunt aproape toate originile celor mai lăudate neamuri, între care românii, conaţionalii tăi, n-au cea de pe urmă <origine>, ca unii care se ştie că se trag din stăpâna lumii, din urbea Roma: de aceea şi acuma pe limba lor ei se numesc romani: acest neam al tău prin vitejia lui a fost preaputernic, născător al multor foarte mari căpitani. între care şi Ioan Huniade, părintele vestitului rege Matia, şi străbunii tăi, foarte aproape de vremea lui, se zice că s-au ilustrat mai cu deosebire”.
După uniunea făcută în anii 1437 şi 1438 între unguri, secui şi saşi, neamul românesc i-a născut pe aceşti mari bărbaţi şi pe mulţi alţii care au binemeritat de la patrie <şi> care au fost aleşi şi ridicaţi prin liberele sufragii ale Stărilor şi Ordinelor la toate slujbele şi demnităţile chiar cele mai înalte, aşa încât în toate secolele trecute până în secolul al XVII-lea neamul românesc s-a bucurat în chip statornic de toate drepturile regnicolare ca şi ceilalţi cetăţeni, şi nicăieri, chiar câtuşi de puţin, sus-zisa uniune n-a vătămat drepturile cetăţeneşti ale neamului românesc, nici n-a cercat la început să le vatăme.
În timpul acesta, reforma bisericii apusene, începută de Calvin, Luther şi Socinus, făcând, încă din secolul al XVI-lea, mari progrese şi în Transilvania şi în felul acesta făcându-se sciziunea locuitorilor unguri, secui şi saşi în ceea ce priveşte religia în patru părţi, şi anume: romano-catolică. calvino-reformată, evanghelico-luterană şi sociniano-unitariană, s-au făcut în adunările publice ale Stărilor şi Ordinelor mai multe articole, prin care se luau măsuri cu privire la securitatea acestor părţi, dezbinate în privinţa religiei: şi toate cele patru religii pe care le mărturiseau ungurii, secui şi saşii, împărţiţi, după diversitatea lor, în patru părţi, au fost declarate prin acele articole ca primite după lege, aşa cum ne-o arată limpede Constituţiile Aprobate ale ţării, adunate la porunca şi cu încuviinţarea Principelui George Rákóczi din articolele dietale de la anul 1540 până la 1653, partea I, tit.1, art.2.
În aceste articole însă nu se făcuse nici o menţiune despre biserica greco- orientală, la care a trecut neamul românesc din timpul convertirii sale la Cristos; dar nici nu trebuia şi nici nu se putea face acea menţiune deoarece acele articole aveau ca obiect numai religiile născute în Transilvania prin reforma bisericii latine. A rămas aşadar biserica greco-orientală din Transilvania sau mai curând neamul românesc ce ţine de dânsa şi cu privire la religie în aceeaşi stare în care se găsea înainte de a fi fost făcute aceste articole, adică în exerciţiul cel mai liber al religiei sale şi în folosinţa tuturor drepturilor legate de el, lucru pe care îl dovedeşte îndeajuns şi cartea de danie a reginei Isabela dată cu privire la episcopatul de rit grec din Geoagiul de Sus, dăruit vrednicului de cinste bărbat Cristofor dimpreună cu toate pertinenţele, veniturile şi foloasele acelui episcopat, în anul 1557, când episcopatul latin de Alba era desfiinţat şi toate bunurile, pertinenţele şi veniturile lui erau atribuite fiscului, şi publicată de preailustrul Benkö în opera sa despre Milkovia, § 145, lit.C.
Dar această soartă prielnică a neamului românesc s-a schimbat, în secolul de curând trecut al XVII-lea, în ceea ce priveşte atât starea lui civilă, cât şi cea bisericească, după ce, anume, ungurii, secuii şi saşii au înnoit, în anul 1613, 1630 şi 1649, uniunea făcută în anii 1437 şi 1438, şi au avut grijă să se introducă în colecţia de legi făcute <cu începere> din anul 1540, sau în Constituţiile Aprobate atât condiţiile acestei uniuni, cât şi articolele făcute în chipul sus- zis în favoarea celor patru religii, pe care ei le mărturiseau fiind împărţiţi între sine înşişi în acest punct: în adevăr, în această colecţie de legi sau „Constituţii Aprobate” au fost introduse şi cele ce urmează, <lucruri> foarte vătămătoare şi dăunătoare şi naţiunii şi religiei românilor, care aveau de secole o existenţă legală în Provincie, precum:
Partea I, tit.8, art.1 din Constituţiile Aprobate: Deşi naţiunea română nu e socotită în ţară printre Stări şi religia ei nu e dintre cele primite, totuşi, cât timp vor fi tolerate pentru folosul ţării, ecleziasticii vor observa următoarele etc.
Partea I, tit.9, art.1: deşi naţiunea română e admisă în ţară în vederea bunului public, totuşi, fiindcă ea, neţinând seamă de starea ei de jos etc.
Partea a III-a, tit.1, art.1: Ţara constând din trei naţiuni (păzindu-se legile ţării), dacă vreo naţiune ar fi vătămată în libertăţile, privilegiile şi obiceiurile sale, celelalte să fie datoare etc.
Partea a III-a, tit.53, art.1: fiindcă religia naţiunii române nu e dintre cele patru primite, de aceea nici ordinul călugăresc etc.
Cum însă au putut fi introduse aceste lucruri în colecţia de legi, nu se poate înţelege. Căci această colecţie, după cum mărturiseşte prefaţa şi aprobarea ei, nu putea fi compusă şi formată decât numai din decretele şi articolele dietale făcute de la anul 1540, în care Transilvania a fost despărţită de Ungaria, până în anul 1653; de la anul 1540 până la 1653 însă nu există nici unul, cu atâta mai puţin vreun articol dietal mai vechi, care să fi hotărât în chip pozitiv că naţiunea română nu trebuie socotită între Stări şi nici religia ei între cele primite, dar că şi una şi cealaltă trebuie să fie admisă în Provincie numai în vederea bunului public.
Lipsind o lege pozitivă de acest fel, trebuie deci să se tragă încheierea că numai din greşeala sau incuria compilatorilor s-au introdus acele lucruri sau că s-au strecurat în colecţie adaosuri; dacă însă şi intenţia de a face rău a avut în această privinţă vreo influenţă, nu este de datoria naţiunii suplicante a o discuta. Acuma deodată aceasta este sigur, că în colecţie ne întâmpină unele expresii care arată în chip limpede mai mult ura decât dragostea compilatorilor faţă de naţiunea română. Ca exemplu să fie expresia care apare în sus-citata parte I, tit.9, art.1: totuşi, fiindcă ea <naţiunea română>, neţinând seamă de starea ei de jos...
Astfel, fie că sus-citatele adaosuri au fost introduse în colecţia de legi din greşeală sau din incurie, fie că ele <au fost introduse> cu intenţia de a face rău, totuşi introducerea lor s-a făcut cu precauţie, <şi anume aşa>, încât adaosurile să fie trecute în Aprobate nu în stil direct şi în forma unui statut legal (fiindcă aceasta nu s-ar fi putut face fără citarea articolului pe care să se întemeieze ele, articol care niciodată n-a existat), ci să fie puse înainte, în chip numai de preambul la celelalte statute legale, inserate în colecţie, cu ajutorul particulelor conjunctive deşi sau fiindcă.
Deşi asemenea premise nu au de obicei nici o putere dacă nu se sprijină pe o bază legală oarecare, acestea totuşi s-au bucurat la mulţi cetăţeni ai Patriei de un aşa succes, încât în curând părerea că naţiunea şi religia românilor ar fi numai tolerată în Principat a fost aproape peste tot statornicită şi propagată până şi la neamurile străine.
Spre a întâmpina aşadar împotriva acestei opinii, care se sprijină numai pe premisele de mai sus, lipsite de orice temei, trebuie să se facă următoarele reflexii cu privire la acele <premise>, <reflexii> scoase din înseşi legile şi istoria Patriei.
Se zice în acele premise: deşi naţiunea română nu este socotită între Stări, ci este admisă în ţară numai în vederea bunului public. Cât de străină de adevăr este supoziţia că naţiunea română nu este socotită între Stări ne-o arată acea scrisoare autentică citată mai sus a Conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur, emanată în anul 1437, în care se spune în chip expres: Obştea regnicolarilor unguri şi români din părţile Transilvaniei; ba acest document autentic dovedeşte în chip învederat că, în timpul în care el a fost dat, Stările Provinciei sau obştea regnicolară consta numai din naţiunile ungurilor şi românilor, şi cum nu se poate aduce nici o lege posterioară care să fi hotărât în chip pozitiv că naţiunea română nu trebuie socotită între Stări şi între locuitorii ţării, este învederat că supoziţia premiselor citate este cu totul lipsită de orice temei.
Ce va să zică adaosul acela că naţiunea română este admisă în ţară numai în vederea bunului public, nu se poate înţelege, fiindcă aceasta s-ar putea şi ar trebui să se spună despre oricare altă naţiune; de altminteri, termenul admisă nici nu se potriveşte naţiunii române, cu mult mai veche decât toate celelalte naţiuni ale Provinciei; el s-ar putea atribui cu mai mult temei celorlalte naţiuni care, după cum ne arată istoria Patriei şi diplomele principilor, au venit în Principat cu mult mai târziu decât cea română şi au fost admise a locui şi a se bucura de drepturile cetăţeneşti sau prin pacte încheiate sau prin privilegiile principilor.
Atât istoria Patriei cât şi istoria romană ne arată că românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii şi, când ei, pierzând în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, dând dreapta, au ales pe ducele acestora Tuhutum ca domn şi al lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor şi amândouă neamurile şi-au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voit s-o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfârşit nesigur amândouă trebuiau să se teamă. Din aceasta apar lămurit pactele încheiate între amândouă naţiunile, indicate şi prin cuvintele Anonimului notar al regelui Bela: dându-şi drepta de buna lor voie, românii şi-au ales ca domn şi al lor pe ducele ungurilor Tuhutum.
Că saşii au venit în părţile Transilvaniei în secolul al XII-lea, <iar> armenii şi bulgarii în secolul al XVII-lea şi că au obţinut <şi ei> admisiunea, ne mărturisesc, afară de istorie, privilegiile şi diplomele principilor.
Mai rămân germanii, cetăţeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedeşte de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfârşitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold şi au obţinut admisiunea exact în acelaşi fel în care <au obţinut-o> şi ungurii, care au venit pe la sfârşitul secolului al IX-lea. Stările Transilvaniei, adică, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea s-au supus de bunăvoie domniei Casei Austriece, când era în Provincie o armată împărătească, aşa cum românii, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, s-au supus ducelui Tuhutum şi ungurilor, veniţi atunci, alegându-l pe acesta, din propria lor voinţă, şi ca domn al lor, dându-şi dreapta; şi astfel, după cum ungurii au fost admişi sub ducele Tuhutum în concetăţenia românilor, tot aşa germanii, sub împăratul Leopold, au fost admişi în concetăţenia celorlalţi cetăţeni ai Transilvaniei.
Se spune, pe lângă aceasta, în adaosurile mai sus-menţionate: totuşi cât timp ele <naţiunea şi religia românilor> vor fi tolerate pentru folosul ţării etc. Fără îndoială acest lucru se poate spune şi despre celelalte naţiuni şi religii, că sunt, desigur, tolerate pentru folosul ţării; căci, dacă n-ar fi tolerate, ar urma, spre cea mai mare pagubă a Provinciei, sau emigrări sau discordii şi tulburări periculoase. întrucât însă termenul a fi tolerat după stilul de astăzi al Curţii înseamnă acelaşi lucru ca şi a fi lipsit de existenţă legală, el nu se poate aplica nici naţiunii, nici religiei românilor, deoarece din cele mai sus zise este sigur că şi naţiunea şi religia aceasta este cea mai veche în Provincie şi că cea dintâi s-a bucurat de drepturile regnicolare, iar cea de-a doua de cel mai liber exerciţiu public, şi că nu există nici o lege, care să fi lipsit fie naţiunea, fie biserica românilor de drepturile sale, prin urmare de o existenţă legală, şi s-o fi declarat ca tolerată. Nu se opune <la aceasta> faptul că religia românilor nu e specificată între acele religii care se numesc primite în art.2, tit.1 din partea I a Constituţiilor Aprobate; în adevăr, chiar acele vechi articole dietale din care a fost alcătuită citata Lege a Aprobatelor dovedesc în chip învederat că obiectul lor au fost numai acele religii care, mai înainte, în Provincie, sau n-au existat, ci au pătruns acolo întâi şi-ntâi în secolul al XVI-lea, precum sunt cea reformată, evanghelico-luterană şi unitariană, sau mai înainte existaseră, ce-i drept, dar după aceea, printr-o lege publică, au fost tulburate în liberul lor exerciţiu şi în drepturile avute mai înainte şi aproape stârpite, cum era cea romano-catolică. Religia românilor nu era nici în rândul acestora, nici în al celorlalte; prin urmare, ea nici nu era obiectul ziselor articole din care a fost alcătuită citata Lege a Aprobatelor şi nu putea fi deci menţionată în această Lege: în acest înţeles adevărat este că în Transilvania sunt numai patru religii primite şi că religia românilor nu ţine de acestea. Dacă însă termenul primită va să fie luat în înţelesul acela că numai acele religii se bucură de o existenţă legală şi de un liber exerciţiu, care se numesc primite, atunci această numire cu atâta mai puţin se va putea refuza religiei românilor, cu cât e lucru sigur că ea este cea mai veche în Provincie, s-a bucurat totdeauna de un exerciţiu public şi n-a fost exclusă de la acesta prin nici o lege publică.
În ceea ce priveşte adaosul inserat în condiţiile uniunii celor trei naţiuni din Constituţiile Aprobate, partea a III-a, tit.1, ţara constând din trei naţiuni, oricine, după ce va cântări cuprinsul întregului paragraf în care e inserat, uşor va vedea că el nu are alt înţeles decât acela că numai trei sunt în ţară naţiunile care au făcut între ele uniunea. Adaosul acesta însă cu atâta mai puţin se poate lua în sensul acela că numai cele trei naţiuni unite ar constitui obştea regnicolarilor sau a Stărilor şi Ordinelor din Transilvania, cu cât cele mai sus zise arată în chip evident că naţiunea română s-a bucurat de drepturile regnicolare cu mult înainte de Uniunea făcută între unguri, secui şi saşi, şi că ea a constituit dimpreună cu naţiunea ungurească obştea locuitorilor ţării, fără a fi fost vreodată despuiată de drepturile sale printr-o lege pozitivă.
Aşadar, toată trista soartă de astăzi a românilor din Transilvania se datoreşte nu legilor, ci vitregiei timpurilor; niciodată desigur nu se va putea dovedi că puterea legislativă în Transilvania a comis această nedreptate, încât să lipsească şi să despoaie naţiunea cea mai veche din Provincie de drepturile cetăţeneşti întărite, după cum s-a arătat mai sus, prin pacte încheiate. Ba chiar dacă o soartă cu totul nedreaptă ar fi împins lucrurile până acolo, încât clerul acestei naţiuni să fie exclus, rând pe rând, de la drepturile de care se bucură clerul altor naţiuni şi nobilimea de la slujbele şi mai ales de la demnităţile mai înalte, totuşi niciodată această naţiune n-a fost exclusă de la cel mai liber exerciţiu public al religiei sale şi, de asemeni, de la imunităţile şi privilegiile nobiliare, ba mai degrabă acei nobili români care sau ai căror strămoşi, schimbându-şi religia greacă, au îmbrăţişat-o pe cea romano-catolică sau reformată au putut şi pot şi acum răzbate fără greutate până la cele mai înalte demnităţi: să ne fie permis a aduce ca exemplu ilustrele familii ale conţilor Kendeffi, de asemenea ale baronilor Josika, Huszar, Nalaczy şi o mare parte din familiile de nobili originare din comitatul Hunedoara şi din districtul Făgăraşului, care au îmbrăţişat în timpurile mai vechi sau mai nouă religia romano-catolică sau reformată. Aceste familii au purtat şi unii inşi din ele poartă şi acum în Principat demnităţi chiar foarte înalte, deşi cei mai mulţi cetăţeni ai Patriei ştiu foarte bine că acele familii, ca şi altele câteva, şi din cele fruntaşe, se trag din urmaşii romanilor, adică din neamul de astăzi al românilor, iar documentele lor scrise, mai ales cele mai vechi, dacă sunt scrutate cu ochii criticii, învederează aceasta; şi fiindcă, chiar sub principii care au cârmuit Principatul după compilarea Constituţiilor Aprobate, în care au fost inserate adaosurile mai sus citate care favorizau opinia că naţiunea românilor este numai tolerată, mulţi din neamul românilor au fost înălţaţi în rândul adevăraţilor nobili pentru merite câştigate mai ales prin arme şi mulţi au fost dăruiţi cu drepturi posesionare şi se folosesc, şi unii şi alţii, până în ziua de azi, de toate drepturile legate de starea de nobil şi de donatar exact în acelaşi fel ca şi nobilii şi donatarii celorlalte naţiuni din Provincie, de aici încă decurge din plin dovada că naţiunea română niciodată n-a fost despuiată de drepturile regnicolare de către puterea legislativă şi declarată ca tolerată; altfel nobilii creaţi din sânul ei s-ar fi putut bucura numai de onoarea nobleţei, cum se observa până acum cu privire la armeni, nu însă şi de drepturile şi imunităţile legate de dânsa după lege.
De altfel, un asemenea statut, prin care o naţiune, şi mai veche şi mai numeroasă decât toate celelalte, ar fi fost lipsită de drepturile cetăţeneşti, n-ar fi putut obţine niciodată confirmarea principelui din mai multe puncte de vedere, iar dacă el ar fi fost făcut fără încuviinţarea lui, n-ar fi obţinut putere de lege, ci mai degrabă ar fi nimicit societatea civilă în care s-au întrunit ungurii şi românii pe la sfârşitul secolului al IX-lea, dându-şi dreapta, sub ducele Tuhutum, şi ar fi pus din nou amândouă naţiunile în starea în care fuseseră înainte de alegerea, făcută de români de bunăvoia lor, a ducelui ungurilor Tuhutum ca domn şi al lor, adică în starea de război: ar fi trebuit aşadar ca ele să se lupte din nou până când sau o naţiune ar fi subjugat pe cealaltă sau ele s-ar fi întrunit una cu alta prin pacte noi; cum însă nu se poate dovedi că s-a făcut nici una, nici alta, negreşit că pactele încheiate mai înainte au rămas în vigoare.
Astfel stând lucrurile aceste, deoarece naţiunea şi religia românilor se vede bine că nu printr-o lege publică, ci numai din cauza vitregiei timpurilor a suferit o pierdere într-o parte a drepturilor cetăţeneşti, iar opinia că această naţiune dimpreună cu religia pe care o mărturiseşte este numai tolerată în Transilvania se sprijină pe adaosurile citate mai sus. inserate în Colecţia Legilor Aprobate, <dar> care sunt lipsite cu totul de orice temei, depinde numai de dreptatea şi îndurarea principelui a scăpa această naţiune de o soartă aşa de vitregă şi a o repune în toate drepturile de care ea s-a bucurat înainte.
A recunoscut-o aceasta preaaugustul, răposatul principe şi împărat Leopold I, şi nu numai că el a rânduit ca cleiul acestei naţiuni, care îmbrăţişase pe la sfârşitul secolului trecut unirea cu biserica romano-catolică, să fie admis la toate drepturile, privilegiile şi beneficiile de care se bucură clerul celorlalte religii, dar, în temeiul diplomei emise în ziua de 19 martie 1701, el a hotărât ca toţi românii, şi mirenii, şi cei de condiţie plebee, care se vor uni cu biserica romană să fie de îndată număraţi în Statul catolic şi, astfel, să fie socotiţi între Stări şi făcuţi să se poată bucura, ca şi ceilalţi fii ai Patriei, de legile ţării. A recunoscut-o aceasta şi preaaugusta, de fericită aducere aminte principesă şi împărăteasă Maria Theresia când, cu ocazia începutului domniei, a confirmat drepturile tuturor locuitorilor Provinciei şi mai ales şi privilegiile şi diplomele date românilor de preaaugustul ei bunic.
A recunoscut-o, în sfârşit, aceasta acel fericit împărat, de veşnică aducere aminte, prea dreptul principe şi prea marele nostru Iosif al doilea, care a înţeles drepturile pure şi simple atât ale omului, cât şi ale cetăţeanului, care a recunoscut nedreptatea şi asuprirea, care a văzut cu ochii săi şi s-a convins pe deplin că naţiunea română este şi mult mai numeroasă decât celelalte ale Provinciei şi de cel mai mare folos în timp de pace ca şi în timp de război; de aceea, voind a-şi îndeplini sarcina lui de principe prea drept, spre a reda cetăţenilor drepturile, spre a preîntâmpina orice discordie şi dezbinare între naţiuni, lăsând la o parte toate prejudecăţile celor ce stăteau împotrivă, adeseori a hotărât cu multă îndurare ca, pe viitor, ştergându-se cu torni orice nedreaptă discriminare de inegalitate, românii, chiar fără să se mai aibă în vedere naţiunea şi religia, să se bucure întru totul de aceleaşi drepturi şi beneficii, întocmai ca şi celelalte neamuri din acest Principat, şi. de aceea, fiindcă ei poartă sarcini egale în proporţie, să dobândească şi drepturi şi beneficii egale.
Dar aceste diplome, decrete şi hotărâri ale prea auguştilor principi au avut până acum un efect mic; în adevăr, clerul unit cu biserica romano-catolică e admis, ce-i drept, la unele imunităţi, nu însă la toate drepturile şi beneficiile de care se bucură clerul celorlalte naţiuni; ecleziasticii de rit grec însă, neuniţi, deşi le incumbă şi lor aceleaşi îndatoriri ca şi ecleziasticilor celorlalte religii, nu sunt scutiţi nici chiar de contribuţie (exceptându-se darea capului). Nobilii români până astăzi încă, mai ales în comitate, nu sunt admişi decât cu foarte mare greutate la unele slujbe numai, şi acele, mai mici. în ceea ce priveşte pe aceia care sunt de condiţie orăşenească sau plebee, acelora li se împiedică şi accesul la învăţarea artelor şi a meşteşugurilor.
Afară de aceasta, în dieta ţinută în anul 1744 de Stările şi Ordinele celorlalte naţiuni, în articolul VI s-a declarat că mai sus citatele concesii ale fericitului împărat Leopold I, acordate românilor, şi mirenilor şi celor de condiţiune plebee, şi întărite de fericita împărăteasă Maria Theresia se referă numai la ecleziastici şi la cei ce se bucură de prerogativa, nobiliară, a căror condiţie este aceeaşi ca şi a celorlalţi cetăţeni ai Patriei şi care sunt socotiţi la acea naţiune dintre cele trei primite ce constituie sistemul Principatului, unde ei şi-au fixat sediul prin dobândirea de bunuri, fără ridicarea şi constituirea prin însuşi acest fapt a unei a patra naţionalităţi, dar că ele nu pot şi nu trebuie să se extindă şi la plebei, pentru ca sistemul Principatului să nu fie răsturnat şi pentru ca plebea românilor şi a altor venetici să nu fie numărată între naţiuni şi să nu fie chiar spre paguba vreuneia din cele trei naţiuni şi a drepturilor, privilegiilor, imunităţilor şi prerogativelor lor.
Naţiunea suplicantă recunoaşte, ce-i drept, că condiţia nobililor români în ceea ce priveşte folosinţa privilegiilor nobiliare este aceeaşi ca şi a celorlalţi cetăţeni ai Patriei; cu durere însă ea trebuie să mărturisească în acelaşi timp că nici unul, dacă-şi păstrează ritul şi religia greacă, <nu este admis> la demnităţi mai înalte, iar la slujbe mai mici prea puţini sunt admişi, şi aceştia cu cea mai mare greutate. Mai departe, ea trebuie să mărturisească că-i este necunoscută legea aceea în puterea căreia nobilii români au fost socotiţi la aceea dintre cele trei naţiuni primite, unde ei şi-au fixat sediul prin dobândire de bunuri. Este însă cunoscut tuturor celor versaţi în istoria Patriei că românii şi-au fixat aşezarea şi locuinţa în Transilvania cu câteva secole înainte de cele trei naţiuni primite şi că ei de buna lor voie, dându-şi dreapta, au ales ca domn şi al lor, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, pe Tuhutum, ducele ungurilor, intraţi atunci în această Provincie, şi că din timpul acela s-a constituit în Transilvania obştea locuitorilor ţării din unguri şi români, dar nu că aceştia din urmă au fost socotiţi între cei dintâi sau între alte naţiuni. <Trebuie să mărturisească> mai departe naţiunea suplicantă că-i este necunoscută şi legea în puterea căreia o naţiune sau alta din Transilvania a fost declarată ca primită; este însă cunoscut că termenul primită a început să se întrebuinţeze mai întâi în secolul al XVI-lea cu privire la noile religii născute în urma Reformei şi că. în înţelesul legilor făcute atunci, o religie primită nu înseamnă altceva decât o religie admisă la liberul ei exerciţiu: despre o naţiune însă sau alta termenul acesta în legile care au precedat declaraţia Stărilor făcută în anul 1744 nu se întrebuinţează nicăierea. ci naţiunile care se bucură de o existenţă legală se numesc regnicolare şi în cele de mai sus s-a dovedit în chip învederat că în numărul acestora intră şi <naţiunea> română. Că totuşi în Transilvania există naţiuni unite şi că trei sunt naţiunile care constituie sistemul acestei uniuni, dar că <naţiunea> română nu intră în numărul lor, este tot aşa de sigur. Într-aceea, deoarece această uniune nu s-a putut deloc face în aşa fel, încât să dăuneze drepturilor regnicolare ale naţiunii române, de altfel cea mai veche dintre toate în Transilvania, şi să le răstoarne, a fost pentru această naţiune o cumplită şi grea lovitură că amintita declaraţie a Stărilor din anul 1744 o pune în acelaşi rând cu veneticii. Nu venetică, ci veche, şi cu mult mai veche decât toate celelalte este naţiunea românilor în Transilvania; ea niciodată n-a cerut şi nici nu cere răsturnarea sistemului Principatului, ci mai degrabă reîntregirea lui, când cere să fie pusă din nou în folosinţa drepturilor civile şi regnicolare, <folosinţă> pe care nu i-a luat-o nici o lege, ci vitregia timpurilor; niciodată prin această repunere nu se va aduce <vreo> pagubă celorlalte trei naţiuni sau drepturilor, privilegiilor, imunităţilor şi prerogativelor lor, deoarece prin ea naţiunea nu va câştiga nimic altceva decât ceea ce a avut mai înainte şi a pierdut prin vitregia timpurilor; şi nici nu va fi nevoie vreodată a crea o a patra naţionalitate pentru naţiunea suplicantă, deoarece aceasta de mai multe secole a constituit, îndată după unguri, a doua naţiune regnicolară.
Iar că în declaraţia citată mai sus a Stărilor din anul 1744 numai nobililor români li se admite aceeaşi condiţie ca şi celorlalţi cetăţeni ai Patriei, dar românii de condiţie plebee sunt excluşi de la ea, aceasta cu adevărat i-a căzut foarte greu naţiunii suplicante şi ea sufere, spre <adânca> ei întristare şi a Provinciei, urmările funeste ale acelei declaraţii. în adevăr, ca să trecem alte lucruri sub tăcere, de două ori de atunci s-a încercat în unele cercuri ale Pământului Regesc izgonirea acestei nenorocite plebe, deşi, afară de cele mai sus amintite, chiar privilegiul fundamental, care vorbeşte despre Pământul Regesc, acordat naţiunii săseşti, dovedeşte în chip vădit că românii trebuie să se bucure acolo de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi această naţiune.
Nu este desigur intenţia naţiunii suplicante să capete pentru plebea sa ceva mai mult decât i se cuvine ei de drept; cum însă din cele de mai sus reiese limpede că ei i se cuvine ceea ce i se cuvine plebei celorlalte naţiuni care trăiesc în Principat şi <cum> aceasta <din urmă> nu este exclusă din numărul cetăţenilor Patriei, acest singur lucru îl doreşte naţiunea suplicantă, ca şi plebea ei să fie tratată in acelaşi fel ca şi plebeii celorlalte naţiuni: şi mai mult încă: fiindcă ea poartă aceleaşi sarcini civile ca şi aceştia, trebuie ca ea să se bucure şi de aceleaşi beneficii, după cum, de altfel, o cer şi feluritele prea înalte ordine.
Deoarece însă aceste ordine şi mai sus citatele diplome ale prea auguştilor înaintaşi ai preasacrei Voastre Maiestăţi, date în favoarea şi spre uşurarea neamului românesc, până acum sau n-au avut nici un efect sau au avut un efect mic ori de scurtă durată, totdeauna însă un efect nesigur, şi ca urmare nici naţiunea suplicantă n-a fost repusă în folosinţa comună a drepturilor societăţii civile, de care o soartă vitregă a despuiat-o, ci ea până în ziua de astăzi e silită să poarte numai sarcinile, iar de beneficiile regnicolare să fie lipsită (şi aceasta nu numai că este împotriva regulilor dreptăţii şi echităţii, ci aduce şi statului public o pagubă foarte mare), întrucât, atâta timp cât clerul şi nobilimea ei va fi ţinută într-o stare de jos, nu se poate spera nici o cultură a acestei naţiuni şi, deci, nici un spor al sârguinţei ei, ci mai curând ne putem teme că ignoranţa, lenea şi trândăvia, odată cu toate viţiile care de obicei nasc din ele, vor creşte încă mai mari în sânul ei, spre pustiirea Provinciei, şi că. afară de aceasta, neîncrederea mutuală a acestei naţiuni faţă de celelalte şi a celorlalte faţă de dânsa, ca şi urile lăuntrice născute de aici, precum şi frământările şi chinurile unor suflete nefericite vor căpăta un spor şi mai mare, odată cu primejduirea siguranţei şi liniştii publice şi private (toate aceste lucruri pentru a căror preîntâmpinare mulţi cetăţeni ai Patriei, având înaintea ochilor echitatea şi justiţia, de multă vreme au dorit repunerea naţiunii suplicante în folosinţa tuturor drepturilor <ei> regnicolare):
Drept aceea,
Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Maiestăţii Voastre şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:
1) Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege <pe fruntea> naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel prin îndurarea Maiestăţii Voastre preasacre naţiunea română, renăscută, să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare: în consecinţă
2) Naţiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut potrivit Mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur din anul 1437.
3) Clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale, fără discriminare dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii, şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii.
4) În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în dietă, de asemenea când se întâmplă <să se facă> numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujbă, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.
5) Comitatele, scaunele, districtele şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni să-şi aibă numirea şi de la români; acele însă în care celelalte naţiuni covârşesc cu numărul să şi-o aibă de la aceste sau să poarte nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc, sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele, cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acela pe care şi până acum îl purtaseră după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia <fiecăruia>, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini pe măsura puterilor <lor>.
Din cele mai sus zise se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate. Şi fiindcă naţiunea suplicantă încă în anul 1761, după conscripţia făcută atunci în toate cercurile şi locurile (afară de districtul Braşovului) a numărat peste 547.000 de inşi şi (dacă românii acestui district ar fi socotiţi pentru vremea aceea la numai 13.000 de inşi) această naţiune a constat atunci din 560.000 de inşi, pe când celelalte naţiuni, luate la un loc (fiind socotiţi aici şi românii care. părăsindu-şi propria religie, au trecut la altele), după conscripţia făcută în anul 1766 au numărat numai 392.000 şi câteva sute de inşi, şi <fiindcă> de aici trebuie să se tragă încheierea că din populaţia de azi a Transilvaniei, care, după conscripţia anului 1787, consistă dintr-un milion şi cam şapte sute de mii de oameni, partea cea mai însemnată, poate chiar un milion întreg, e alcătuită din oameni ai naţiunii suplicante, în timp ce, pe lângă aceasta, şi două regimente întregi de graniţă în Principat şi cam două treimi din trei regimente de câmp tot de-acolo şi mai mult decât o treime din regimentul de călăreţi secuiesc sunt formate <tot> din inşi ai naţiunii suplicante, şi <fiindcă> îndeobşte sarcinile publice ale Provinciei le poartă naţiunea suplicantă în măsură mai mare decât toate celelalte naţiuni luate la un loc. în proporţie cu numărul <ei> mai mare, ea îşi pune încrederea în părinteasca dragoste a Maiestăţii Voastre că cererile sale, foarte drepte şi din aceste motive vor avea efectul dorit, mai ales că numai de suprema Maiestăţii Voastre autoritate depinde repunerea ei în folosinţa drepturilor regnicolare, din care ea nu în temeiul unei legi, ci numai printr-o soartă nedreaptă a fost scoasă.
Dacă totuşi intenţia prea sacrei Voastre Maiestăţi ar fi ca aceste rugăminţi ale unui neam totdeauna foarte credincios către preaaugusta Casă să fie comunicate mai întâi Stărilor şi Ordinelor adunate acum în dietă aici, în Provincie, prin comisarul plenipotenţiar regesc, deoarece în acest caz uşor s-ar putea întâmpla ca, cu toată dreptatea celor cerute, dovedită îndestul în cele de mai sus, şi <cu toată> dorinţa unei mari părţi a regnicolarilor adunaţi în dietă, care au înaintea ochilor numai fericirea dulcii <noastre> Patrii şi promovarea binelui public, <dorinţă> îndreptată spre satisfacerea rugăminţilor naţiunii suplicante, totuşi unii dintre cetăţenii Patriei, prezenţi în dieta de acum, fie invocând vreun uz contrar cererilor naţiunii, <uz> ca şi întărit prin prescripţie (deşi faţă de drepturile societăţii civile prescripţia nu-şi are locul), fie neavând cunoştinţă corespunzătoare a drepturilor societăţii civile, fie, în sfârşit, cercetând mai puţin istoria Patriei şi înţelesul legilor Patriei şi deci nevăzând destul de limpede dreptatea cererilor naţiunii subscrise şi poate încă mânaţi în parte de o ascunsă ură de neam şi de religie, să cerce a împiedica şi a opri în loc într-un fel oarecare rezultatul fericit al acestui lucru, naţiunea subscrisă se roagă cu toată umilinţa ca Maiestatea Voastră prea sacră să binevoiască a admite cu îndurare, în cazul acesta, ca, într-o adunare naţională, despre modalitatea şi locul ţinerii căreia cei doi episcopi ai naţiunii din Provincie, luând sfatul câtorva persoane din cler, nobilime şi Starea militară, să aibă a face cât mai repede propuneri Maiestăţii Voastre prea sacre, să se aleagă şi să fie împuterniciţi cu instrucţiunile necesare în acest scop câţiva deputaţi, care să pledeze şi să apere cauza naţiunii oriunde va fi nevoie, şi <care>, dacă acesteia i s-ar pune piedici, cu toată dreptatea ei, să redacteze în ordine toate doleanţele chinuitei naţiuni şi să le înfăţişeze Maiestăţii Voastre preasacre spre o prea îndurătoare vindecare.
Prea sacra Voastră Maiestate a binevoit să împartă cu neţărmurită îndurare o asemenea graţie şi consolare nu numai acelei părţi din naţiunea suplicantă care locuieşte în Banat şi în comitatele Ungariei, vecine cu Banatul şi Transilvania, ca şi întregii naţiuni ilirice, ci şi tuturor neamurilor prea întinsei Monarhii; ele toate au înfăţişat din adunări publice prea sacrei Voastre Maiestăţi doleanţele şi cererile lor şi nici una n-a plecat nemângâiată de la augustul tron al îndurării; de aceea, şi naţiunea suplicantă, care cuprinde cam un milion întreg de oameni, şi care, ce-i drept, e aşezată la hotarele cele din urmă ale Monarhiei, dar totdeauna cu inima şi cu sufletul a fost cea mai credincioasă preaaugustei Case a Maiestăţii Voastre, speră că şi ea va căpăta de la izvorul dreptăţii şi îndurării mângâierea pentru care se roagă.
Ai Maiestăţii Voastre prea sacre
Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea Militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
