XII,16. Se întîmplă că am făcut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor sau a misilor, aşa cum îi numeşte Homer şi cum e denumită astăzi populaţia. 17. Am mers acolo nu ca neguţător de mărfuri, nici să adun purtători de bagaje în serviciul unei tabere militare sau îngrijitori de boi, nici nu am dus vreo solie pentru aliaţi sau vreo alta cu nume frumos, din acelea care făgăduiesc numai cu gura, «Dezbrăcat, fără coif şi scut, neavînd lance şi nici vreo altă armă». 18. Aşa încît m-am mirat cum de mă răbdară, cînd m-au văzut, căci nu eram un om care ştie să călărească, nici arcaş priceput, [nici ostaş cu arme grele], nici aruncător de lănci sau pietre, dintre soldaţii uşor înarmaţi şi fără scut. Nu puteam nici să tai lemne din pădure sau să sap un şanţ, nici să cosesc fîn dintr-o poiană duşmană, deoarece mereu m-aş fi întors speriat. [Nu puteam nici] să construiesc un cort sau lucrări de întăritură, aşa cum desigur [fac] unii oameni de serviciu ai armatei, care urmează lagărele. 19. Fiind nefolositor la toate acestea, am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvîntări, ci erau agitaţi şi tulburaţi ca nişte cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care rîvna şi înfocarea îi fac să lovească pămîntul cu copitele. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi. 20. în mijlocul atîtor oameni [deosebiţi], eu singur mă înfăţişam grozav de nepăsător, un spectator foarte paşnic al războiului, neputincios la trup, înaintat în vîrstă, om care nu purta sceptrul de aur şi nici panglicuţele sfinte ale vreunui zeu, care venise pe drumul unde-l mîna nevoia, în tabăra ostăşească - pentru a cere slobozirea fiicei [sale], ci [veneam] doritor de a vedea oameni luptînd [unii] pentru stăpînire şi putere, iar alţii pentru libertate şi patrie. Pe urmă, nu primejdia m-a făcut să şovăi - nimeni să nu creadă aceasta! -, ci mi-am amintit de o veche dorinţă şi m-am întors iar la noi, socotind mereu că cele zeieşti sînt mai presus şi mai de folos decît cele omeneşti, oricît de însemnate ar fi acestea. 21. ... (Este potrivit lucru) să ne apucăm a înfăţişa povestirile cele măreţe şi vrednice de cinste [auzite acolo] în legătură cu zeul... (care este), deopotrivă, regele tuturor oamenilor şi al tuturor zeităţilor - cîrmuitorul, pritanul şi tatăl lor -, ba mai este şi dăruitorul păcii şi al războiului, aşa cum au socotit mai de mult poeţii cei pricepuţi şi înţelepţi. [Facem aceasta], dacă sîntem în stare să prea mărim firea şi puterea lui într-o cuvîntare scurtă şi de la care se cere vrednicie...
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
