57. Appian, Istoria Romană
 Am citit Istoria Romană scrisă de Appian şi împărţită în trei părţi şi douăzeci şi patru de cărţi. Primele tratează cei şapte regi Romulus, Numa Pompilius, Ancus Hostilius, Ancus Marcius (nepotul lui Numa), Tarquinius (Priscus), Servius Tullius, Lucius Tarquinius, fiul lui Tarquinius, ale căror fapte sunt descrise. Primul dintre aceştia, fondatorul şi colonizatorul oraşului, chiar dacă regulile sale erau mai mult patriarhale decât tiranice, a fost asasinat, sau conform altora, a dispărut din scenă. Al doilea, care nu a fost cu nimic inferior predecesorului său sau poate chiar superior, a murit la vârsta de ... . Al treilea a fost lovit de fulger. Al patrulea a fost răpus de boală. Al cincilea a fost ucis de păstori. Al şaselea a fost de asemenea ucis. Al şaptelea a fost detronat şi alungat din oraş pentru tirania sa. După aceasta, monarhia a fost abolită şi puterea transferată consulilor. Acesta este conţinutul primei cărţi care este intitulată Cartea Regilor. A doua carte, intitulată Italica, povesteşte istoria Italiei cu excepţia acelei părţi care este situată în Marea Ioniană. Următoarele cărţi, Samnitica relatează războaiele romanilor cu samniţii, o naţiune puternică şi un inamic greu de cucerit, pentru subjugarea lor romanii având nevoie de 80 de ani şi a celorlalte naţiuni care au luptat de partea lor. A patra, Celtica, relatează războaiele romanilor cu celţii (galii). Cărţile care au mai rămas sunt denumite la fel. A cincea conţine istoria Siciliei şi a celorlalte insule, a şasea relatează povestea Iberiei, a şaptea a războaielor Hannibalice, a opta chestiunea libiană (ocupându-se de Cartagina şi Numidia), a noua de întâmplările maceodeene, a zecea de întâmplările greceşti şi ioniene, a unsprezecea de întâmplările siriene şi partice, a douăsprezecea de războiul mitridatic. Până în acest punct, relaţiile şi războaiele romanilor cu naţiunile străine sunt aranjate în această ordine. Ele sunt denumite prima şi a doua carte a Războaielor Civile şi tot aşa până la a noua, care este a douăzeci şi una din toate. A douăzeci şi doua carte este denumită Hekatontaetia (istoria celor 100 de ani), a douăzeci şi treia, Dacica, despre întâmplările dacice, a douăzeci şi patra, Arabica, despre întâmplările arabe.
65. Teofilact din Simocatta, Istorii
Am citit Istoriile lui Teofilact, prefect şi secretar imperial, scrisă în 8 cărţi. Prin naştere, el este egiptean. Stilul său nu este lipsit de eleganţă, dar datorită utilizării excesive a expresiilor figurative şi ideilor alegorice, este frigid şi lipsit de gust; mai mult decât atât, introducerea inoportună a opiniilor moralizatoare, trădează înclinaţia spre etalarea excesivă şi inutilă. În alte aspecte, nu merită a fi criticat. Istoria începe cu domnia lui Mauriciu şi merge până la ascensiunea lui Focas.
[...]
A treia carte începe cu numirea lui Priscus la conducerea estului în locul lui Philippicus. Cel din urmă, gelos pe Priscus, îl convinge pe împărat să anunţe reducerea raţiilor la armată. Priscus, atunci când s-a apropiat de tabără, nu s-a dat jos de pe cal, aşa cum era obiceiul pentru a saluta armata. Această scăpare şi reducerea raţiilor a generat o revoltă în rândul soldaţilor. Priscus, i-a dat atunci imaginea "nefăcută de mâna omului" lui Elifredas şi le-a arătat-o soldaţilor pentru a-i îndemna la calm dar ei l-au atacat cu pietre. Priscus se refugiază în Constantina iar Germanus, împotriva voinţei sale, este ales comandant al armatei. În timpul acestor tulburări, persanii i-au hărţuit puternic pe romani. Prin urmare, împăratul i-a luat comanda lui Priscus şi i-a redat-o lui Philippicus. Dar armata s-a răzvrătit şi împotriva lui. Constantina este asediată de persani dar eliberată de Germanus. În bătălia de la Martyropolis, romanii obţin o strălucită victorie asupra persanilor, generalul lor Maruzas şi 3000 de soldaţi au fost ucişi iar 1000 luaţi prizonieri. Armata este liniştită de împărat prin eforturile depuse de Aristobulus. Vitejia prizonierilor romani în fortăreaţa Giligerdon. Gregorie, patriarhul din Antioh, restabileşte relaţiile de prietenie dintre Philippicus şi armată. Martyropolis este capturat de persani datorită trădării lui Sittas. Philippicus îl înlocuieşte pe Comentiolus la comandă, împotriva persanilor. Geţii sau slavii răvăşesc graniţa Traciei. Roma se ridică la arme împotriva lombarzilor. Libia înfrânge maurusii. Sub comanda lui Comentiolus, romanii atacă persanii la Sisarbanum lângă Nisibis; romanii, luptând cu mult curaj, ies victorioşi. Heraclius se distinge în această luptă. Persanii comandaţi de Phraates sunt măcelăriţi şi luându-se de la ei multă pradă. Înfrângerea turcilor de către Baram, care a asigurat multă pradă valoroasă pentru Hormisdas. Baram ridică apoi sabia împotriva Suaniei. Romanii, sub comanda lui Romanus îi atacă pe Baram şi armata sa, suspunându-l unei grave înfrângeri. Din această cauză, Hormisdas îl insultă pe Baram, trimiţându-i haine femeieşti; Baram îi întoarce insulta, trimiţându-i o scrisoare în care îl numeşte fiica şi nu fiul, lui Chosroes. Armenienii, chemaţi de Symbatius, îşi ucid comandantul Ioan şi se pregătesc să meargă peste persani. Comentiolus, fiind trimis de către împărat, îi ucide pe cei care s-au revoltat şi îl duce pe Sambatius în Bizanţ. El este comandat a fi aruncat animalelor sălbatice, dar viaţa îi este cruţată din mila împăratului. Hormisdas îl trimite pe Sarames împotriva lui Baram. Baram îl învinge pe Sarames, pune un elefant să-l calce în picioare şi şi se revoltă deschis împotriva regelui. Baram, care mai devreme mediase revolta, a devenit atât de puternic încât este văzut al doilea ca putere după rege şi a ocupat postul numit de romani curopalates. Naraţiunea se întoarce la evenimentele de mai devreme şi o scurtă povestire este redată despre un eveniment ce a avut loc în timpul domniilor lui Iustin şi Tiberiu, despre cruzimea regelui persan Hormisdas şi originea familiei sale. Acesta este conţinutul celei de-a treia cărţi.
79. Candidus, Istorie
Am citit Istoria scrisă de Candidus în trei cărţi. Începe cu ascensiunea lui Leo, un nativ din Dacia, Illiria, tribun militar şi comandant al trupelor din Selymbria, care a obţinut tronul cu ajutorul lui Aspar. Aspar era un soldat alan din vremurile mai vechi. El a fost căsătorit de trei ori şi a avut trei fii, Ardaburius, Patricius şi Ermenarichus. Naraţiunea continuă cu proclamarea lui Anastasius ca împărat. Autorul s-a născut în Isauria, Tracia şi aşa cum el însuşi ne spune, fiind funcţionar, avea o anumită influenţă asupra isaurienilor. Ca religie, era ortodox creştin, aşa cum se desprinde din elogiul celui de-al patrulea sinod şi a atacului său bine fondat împotriva inovatorilor. Stilul său nu este potrivit pentru istorie. Face uz de expresii poetice care sunt insipide şi copilăreşti; compoziţia este dură şi discordantă, înclinată spre ditirambic bombastic sau care degenerează în neglijenţă şi lipsă de eleganţă. El introduce noi construcţii care, spre deosebire de alţi autori, nu aduc un plus fineţe şi şarm operei, dimpotrivă o face dezagreabilă la citit şi extrem de inatractivă. În timp ce pe alocuri, stilul aduce şi îmbunătăţiri, istoria este evident, un amestec de diverse materiale. El susţine că numele Isauria derivă din Esau.
80. Olympiodorus, Istorii
Am citit Istoriile lui Olympiodorus, scrise în 22 de cărţi. Ele încep cu al şaptelea consulat al împăratului Honorius şi al doilea al lui Theodosius, mergând până în vremea când Valentinian, fiul Placidiei şi al lui Constantius, a fost proclamat împărat de către romani. Autorul, un păgân, s-a născut în Teba, Egipt, a fost un poet ca profesie, conform spuselor sale. Stilul său este clar dar dezlânat şi care se doreşte viguros, uneori degenerând în vulgaritate ordinară, aşadar opera sa nu merită a fi considerată istorie, ci o colecţie de materiale istorice, cu o formă atât de săracă şi pe care el o numeşte stilul şi frazeologia sa. Nu se distinge ca formă, doar dacă cineva afirmă că din când în când, abordează simplitatea; dar chiar şi aşa, datorită josniciei şi mârşăviei excesive a limbajului său, este lipsit de succes şi cade tot mai mult într-un limbaj vulgar. El îşi numeşte opera Silva, dar o împarte în cărţi şi se străduieşte să o înfrumuseţeze cu prefeţe. Este dedicată împăratului Theodosius, fiul lui Arcadius şi nepotul lui Honorius şi al Placidei.
[...]
El istoriseşte o poveste minunată despre un anume Libanius, un asiatic care a apărut la Ravenna în timpul domniei lui Honorius şi Constantius, un magician desăvârşit. El a declarat poate face minuni şi a promis să ţină un spectacol împotriva barbarilor, fără ajutorul soldaţilor. După ce au fost testate cele promise, povestea a ajuns la urechile Placidiei, care a ameninţat cu divorţul de Constantius, dacă magicianul infidel nu este înlăturat. Libanius, prin urmare a fost condamnat la moarte. Constantius era un illir din Naisus, Dacia, care servind în numeroase campanii de pe timpul lui Theodosius cel Mare, a fost mai apoi ridicat pe tron. În multe privinţe era demn de admiraţie şi a avea o dispoziţie generoasă, până la mariajul cu Placidia, de când a început să devină zgârcit şi invidios. După moartea sa, au fost prezentate la Ravenna, numeroase petiţii împotriva lui, de către cei pe care i-a înşelat financiar. Dar indiferenţa lui Honorius şi relaţiile intime ale Placidiei cu el, au făcut aceste petiţii inutile şi dreptatea să fie zădărnicită.
BIBLIOGRAFIE:
Bibliografie: Photius, Bibliotheca with transaltion by J.H.Freese, 1920
Sursa: http://www.tertullian.org , 2013
Traducere: http://www.dracones.ro , 2013 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
