Deasupra în cerul etern,
Zeii, al timpului nisip îl cern.
Zamolxe-nţeleptul veghează,
Pilonii neamului să nu cază.
O neînsemnată fărâmă de nisip,
Îi dă un semn aproape de necitit,
Înţeleptul ştie însă că a venit timpul,
Să oprească în loc vântul.
Să pună luna şi stelele să joace,
Norul de ploaie, de apă să-l sece.
Negura s-o alunge în patru zări,
Să ostoiască ale părinţilor nerăbdări.
Întinde mâna să ia o fărâmă,
Din imensa şi eterna lumină,
Să pună în al mamei pântec,
Pentru femeie cel mai frumos cântec.
Scâncetul noului boboc de viaţă,
Destinul ca un fir de aţă,
Începutul unei noi lumi,
Plină de soare şi furtuni.
Zeul dăruieşte pruncului lumină,
Mama îl îmbăiază-n lapte după datină.
Zeul dă fiului nemărginită putere,
Marele preot îi unge fruntea cu miere.
Noaptea zeul îi şterge ochii de zbucium,
Bunicile anunţă lumea prin bucium.
Zeul scutură cireşul de petale,
Ktistaii îi şoptesc vorbe domoale.
Zeul îi dă putere lumea s-adune,
Polistaii îi aduc a lumii înţelepciune,
Zeul îi dă sânge clocotitor,
Kapnobataii îi ostoiesc sufletul de dor.
Zeul îi pune fier în braţ,
Tatăl îi şopteşte secrete de soldaţi.
Zeul îi pune în privire cer senin,
Moaşele împletesc măreţ destin.
Zeul luminează bolta cu-n Luceafăr,
Veghetorii aprind focuri în noapte.
Zeii o clipă se opresc,
Să audă părinţii ce nume şoptesc.
O şoaptă în taină la început de lume,
Decebal este sfântul nume.
Un lup urlă sub luna clară
Decebal este sfântul din ţară.
În cer, însă, se continuă povestea,
De parte romană Iupiter sta.
Cu venin în ochi aruncă neghină,
Să întunece a lui Decebal lumină.
Aruncă foc între cele şapte dealuri,
Să se nască om înlănţuitor de neamuri.
Lupoaica Capitolină,
Urlă spre coroana carpatină.
Zeii încep să şi fulgere şi tune,
Moaşele înnoadă firele-n destine.
Lupii îşi urlă zeul pământean,
Decebal îl are acum în faţă pe Traian.
dracones
|
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
