În aceeaşi mişcare, Istoria şi Timpul,
Împart drumul cu nemărginite hotare.
A lor e fiul ce l-au numit Destinul,
Neclintit şi ursuz, un drum pentru fiecare.
În iuţeala lui neîncetată,
Preabunul sau nemilosul Destin,
Presară în drum câteodată
După poftă miere sau venin.
O preafrumoasă fată din zei scoborâtă,
Pe Cer îl are tată, pe Glie mamă,
O cheamă Dochia cea Înţeleaptă,
E cu Destinul de-o seamă.
Îi ştie de frică, nu-i stă în cale,
I-a gustat din veninu-i amar,
Au învăţat-o părinţii cum să-l ocoale,
O piele de urs sub un stejar secular.
În această fărâmă din infinitul Univers,
Destinul nu vede, nu-şi poate trimite
Să-i ducă vrerea a noii vieţi mers
Cele trei ale lui dragi Ursite.
Cu bucurie din cer, până-n pământ jos
Au dansat zeii şi ceru-nstelat,
Când Dochia şi Făt-Frumos,
Au zis că vor avea mândru băiat.
-Cum o să-i spuneţi? întreabă Cerul tată,
-Zamolxe-nţeleptul, au zis într-un glas.
-Ne bucurăm atât de mult draga mea fată,
Că se naşte copilul ce va domni în Carpaţi.
Şi a urmat apoi petrecere mare,
Au venit cu toţii şi Istoria şi Timpul,
Şi Glia şi Cerul în strai de sărbătoare,
Şi nelipsitul, Destinul.
Toată lumea a dănţuit şi s-a bucurat,
Un Lup a cântat sub draga lui Lună,
Copilului cu ochi albastru curat,
I-au dat înţelepciune şi inimă bună.
Destinul, o iubeşte în taină însă,
Pe Dochia preafrumoasă ca o stea curată.
El sărută copilul cu inima plânsă,
Îi ceru iertare şi îi promise venin.
La împlinitul sorocului,
Ursitoarele veniră în ţară,
Cu gândul Destinului,
Să dea copilului otrava amară.
Dochia după cum a-nvăţat,
A luat copilul la umbra unui stejar,
Şi în piele de urs strâns l-a legat.
Să se-ntoarcă Ursitoarele cu otrava-n pahar.
-Copilul meu aceste vorbe să nu uiţi,
Mi-am dat viaţa nu pentru tine
Ci pentru neamul cu inimi mari şi minţi iuţi,
Pe care ai să-l conduci cu a ta-nţelepciune.
Destinul cu venin în ochi şi fulgere-n mâini,
S-a răzbunat cumplit pe cei doi părinţi,
I-a condamnat la întunericul etern,
Uitând pe Zamolxe sub stejarii înalţi.
Zamolxe crescu şi străbătu lumea,
În cele patru colţuri se ascundea copilul,
Cu gândul la înţelepciunea
Care să-l scape de otrava ce i-o promise Destinul.
Ochii săi albaştri ca un tău de munte,
Pătrunzători şi avizi de cunoaştere,
Priveau lumea cu luare aminte,
Dar noaptea îi arătau doar drumul de-ntoarcere.
Bunicul său Cerul preaînaltul,
Îi zicea că timpul venise,
Să înfrunte Destinul,
Să adune poporul precum i se hărăzise.
Vechiul pământ de legende şi mit,
Îl primea cântând şi zâmbind,
Aducea focul înţelepciunii de la zei venit,
Ca-n iarna aspră al căldurii colind.
Învinse ale Destinului mărunte osânzi,
Îmbrăcase oştenii în mândre armuri,
Săpase cuiburi-cetăţi în creieri de munţi,
Aduse pacea pe-ale Daciei plaiuri.
Într-o noapte senină cu stele,
Îi vorbi maica sa cu vorba ei blândă,
Că văzuse cum crescuse poporul său drag
Că de fiul ei înţelept e mândră.
Într-o zi senină cu soare,
Îl încerca pe Zamolxe un necuprins dor de părinţi
Auzi vocea suavă a Cerului mare,
Să urce din popor în înalţii munţi.
Căută loc din care să vadă
Fii săi cum devin puternici şi iuţi la minţi,
În drum se opri să facă
Un loc care să aducă aminte de-ai lui părinţi.
Plecă Zamolxe de pe regescul tron ,
Să-şi facă casă şi masă de piatră
În peştera din muntele Kogaion,
Şi aprinse focul înţelepciunii pe vatră.
De atunci are poporul lui strajă,
Cu forţa lui caldă îl ţine laolaltă
Îi şopteşte vorbe pline de vrajă
Să nu-şi uite numele Dac niciodată.
dracones
BIBLIOGRAFIE:
Imagine: http://nikkiburr.deviantart.com/art/Wolf-Fight-56130131 , 2015 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
