ENDA - Burebista şi războiul civil de la Roma

BUREBISTA ŞI RĂZBOIUL CIVIL DE LA ROMA

Una dintre problemele foarte interesante ale domniei lui Burebista este legată de relaţiile politico-diplomatice avute cu Republica romană. Acest aspect al domniei ne-a trezit interesul pentru că evenimentele respective au fost interpretate destul de unitar, mai ales de istoriografia de dinainte de 1989, cu mici excepţii. Numeroşi istorici care s-au ocupat de această perioadă au încercat să supradimensioneze personalitatea regelui în context european.

De-a lungul timpului s-a încercat discutarea unor aspecte privind originea regelui, modul în care a realizat cuceririle, tipul de stat creat (dacă putem vorbi despre un stat în adevăratul sens al cuvântului), capitala sau centrul de reşedinţă al regelui, durata domniei, existenţa unor instituţii şi nu în ultimul rând, întinderea regatului său pe care unii l-au numit „imperiu”¹. Am constatat că nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte toate aceste probleme ridicate de domnia lui Burebista. Am ales să reanalizăm tratativele regelui get din poziţii uşor diferite faţă de ceea ce s-a scris până acum, în scopul de a încerca un nou tip de abordare a istoriei politice a dinaştilor daci. De asemenea, vom expune şi analiza toate teoriile emise de-a lungul timpului cu privire la acest subiect pentru a ne face o imagine cât mai clară asupra acestor evenimente văzute prin ochii specialiştilor.

Pentru început vom prezenta şi analiza pe scurt realităţile politice petrecute între anii 89-50 a.Chr. legate de politicile expansioniste ale Romei dar şi ale lui Burebista, iar apoi vom trece la subiectul care ne interesează.

Între anii 89-63 a.Chr. se desfăşoară războaiele mitridatice. Mithridates VI Eupator, regele Pontului, provenind dintr-o veche familie iraniană, a reprezentat o mare primejdie, probabil cea mai mare de la Hannibal². Acesta a transformat Pontul Euxin într-un lac mitridatic dorind să adune în jurul său pe toţi duşmanii Romei. În cele din urmă a fost învins pe rând de generalii Sulla, Lucullus şi Pompeius. În Gallia, Caesar a dus lungul război de cucerire între anii 58-51 a.Chr. În jurul anului 60 a.Chr. Burebista, regele Daciei, întreprinde primele campanii fulgerătoare de expansiune zdrobind armatele boiilor, tauriscilor şi ale altor seminţii celtice din Câmpia Panonică. Elocvente sunt pasajele scrise de Strabon în Geographia:

„... a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi ilirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boiii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci” (Strabon, Geographia, VII, 3, 11)³.

Ulterior boiii au fost alungaţi înspre vest, în Gallia, unde au fost înfrânţi de armatele lui Caesar.

Revenind la zona care ne interesează, semnalăm că în anii 73-72 a.Chr. M.T. Varro Lucullus, învingătorul tracilor din Balcani şi Moesia, supune coloniile vest-pontice aflate în raporturi de alianţă cu Mithridates⁴. Această acţiune se desfăşura în timpul celui de-al treilea război mithridatic, concomitent acţionând şi fratele său, generalul Licinius Lucullus, care atacă ţărmul oriental al Pontului Euxin şi Armenia. M.T. Varro Lucullus impune cetăţilor greceşti o alianţă cu Roma, statul roman exercitând deja controlul asupra acestora⁵. Grăitor este tratatul de alianţă şi asistenţă mutuală dintre Roma şi Callatis păstrat pe o inscripţie fragmentară în piatră redactată în limba greacă⁶. Este pentru prima oară când Roma îşi manifestă interesul pentru ţărmul vestic al Pontului Euxin. Astfel, aceste colonii greceşti ies de sub sfera de influenţă a lui Mithridates şi intră sub influenţa politică romană.

În anul 61 a.Chr. are loc, însă, o revoltă a coloniilor greceşti împotriva Romei cauzată de abuzurile proconsulului Macedoniei Caius Antonius Hybrida, care a intrat cu armata în Dobrogea încercând să o ocupe definitiv. Coloniile greceşti pactizează cu sciţii şi bastarnii care zdrobesc armata romană undeva lângă Histria⁷. Al.Suceveanu se întreabă dacă acest eveniment tragic pentru Hybrida, potenţial adversar al lui Pompeius, face parte sau nu dintr-un şir de acţiuni pus la cale de partizanii lui triumvirului care, în acelaşi an, îi serbează generalului triumful din Asia⁸. De asemenea, acelaşi autor este de părere că se crease un vid de putere în zona vest-pontică după dispariţia lui Mithridates, acesta urmând a fi înlocuit de regatul lui Burebista, regele primind probabil titlul de socius et amicus populi Romani tocmai de la Pompeius înainte de anul 48, sau chiar din 61 a.Chr., devenind astfel rege clientelar al Romei⁹. V.Pârvan îşi punea problema dacă geţii din zonă, protectorii tradiţionali ai coloniilor în secolele trecute, ar fi participat la luptă¹⁰.

O parte a istoricilor care s-au ocupat de istoria veche au afirmat că lungul război din Gallia purtat de Caesar şi apoi războiul civil dintre el şi Pompeius au facilitat cucerirea de către Burebista a litoralului vestic al Mării Negre¹¹.

În Dacia exista o monarhie puternică, cu o armată numeroasă care şi-a demonstrat abilitatea şi mobilitatea în luptele din Pannonia şi în fulgerătoarele incursiuni de pradă de la hotarele Republicii, încât „trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia până în Macedonia şi Illyria” (Strabon, Geographia, VII, 3, 11)¹², regele ajunsese un duşman destul de incomod pentru romani.

Într-o lucrare destul de recentă, A.Rustoiu explică din punct de vedere istoric descoperirile arheologice care atestă existenţa unei aristocraţii războinice ale cărei preocupări erau jaful şi războiul, dovadă fiind tocmai amintitele incursiuni ale lui Burebista¹³. Este vorba despre un grup masiv de războinici dovedit prin mormintele de tip Padea-Panaghiurski Kolonii, care îşi face apariţia la sud de Dunăre undeva la sfârşitul sec.III – începutul veacului următor, migrând în Oltenia, o parte a Munteniei şi sudul Moldovei, trecând apoi în sud-vestul Transilvaniei pentru a controla zăcămintele de sare şi comerţul cu aceasta înspre Pannonia sau alte zone învecinate¹⁴. Cert este că această aristocraţie războinică elimină dominaţia celtică în Transilvania în sec.II a.Chr., iar Burebista se pare că s-a ridicat din rândurile acesteia¹⁵.

Probabil că nu era indicat pentru statul roman să atace mai întâi Dacia, care era în proces de unificare, condusă de un monarh care îşi sporea puterile şi îşi consolida stăpânirea într-un timp tot mai scurt. Pentru a întări această ultimă idee, chiar H.Daicoviciu era de părere că romanii nu îndrăzneau în acel moment să atace frontal Dacia, încercând să o învăluie prin Dobrogea¹⁶. Mai mult, romanii au dovedit slăbiciune prin faptul că nu au reuşit să reocupe Dobrogea în 61 a.Chr.

Pompeius era comandantul care a pus capăt definitiv puterii lui Mithridates în războiul din 66-63 a.Chr., transformând regatul Pontului în provincie romană. Tot el a intervenit în curăţirea Pontului Euxin de piraţi¹⁷. De asemenea a reuşit să-i alunge pe ultimii seleucizi întemeind provincia Syria, apoi a organizat Pontul occidental şi Cilicia în provincii romane¹⁸. Celelalte mari realizări s-au rezumat la acordarea statutului de regat clientelar următoarelor regate: Armenia, Cappadocia, Commagene, Bospor, Galatia, Osroene şi Iudeea. Regatul Bosporului, condus pe Pharnaces, fiul lui Mithridates, era acum clientelar Romei¹⁹.

Desigur că după aceste acţiuni Pompeius avea de gând în mod normal şi logic să nu neglijeze bogatele colonii vest-pontice, scopul său şi al Republicii pentru această zonă fiind anexarea vechilor teritorii şi oraşe aliate cu Mithridates.

Tratativele dintre Burebista, prin trimisul său Acornion -negustor grec din Dionysopolis-, şi Cnaeus Pompeius au avut loc în ajunul luptei decisive de la Pharsalos. Sediul de campanie al lui Pompeius se afla, cel mai probabil, undeva în nordul Macedoniei romane, lucru dovedit de toponimul Praesidium Pompei²⁰. Mai mulţi istorici (Em.Condurachi²¹, R.Vulpe²², A.Petre²³, H.Daicoviciu²⁴, I.H.Crişan²⁵, M.Zahariade²⁶, V.Lica²⁷, M.Bărbulescu²⁸, I.Glodariu²⁹ şi K.Jordanov³⁰) arată că Pompeius recunoştea în schimbul ajutorului dacic posesiunile lui Burebista din dreapta Dunării, inclusiv stăpânirea asupra coloniilor greceşti vest-pontice.

Unii specialişti cred că Burebista l-ar fi sprijinit pe Pompeius, pentru că renumitul general a făcut carieră şi şi-a găsit gloria în Orient, sprijinit de armatele din Asia Minor³¹. La aceasta s-ar mai adăuga şi tradiţia, într-o mai mică măsură, care atestă legătura dintre Orientul elenistic şi daci, dezvoltarea acestora din urmă fiind legată de influenţele din ultimele secole ale Orientului³². În completare, R.Vulpe conchide că Burebista a contribuit la adâncirea dezbinării romane şi a fost de partea celui care se sprijinea pe Orientul elenistic împotriva celui care reprezenta Occidentul, baza autentică a puterii romane, la fel procedând şi urmaşii săi care i-au sprijinit pe Brutus iar apoi pe Marcus Antonius³³. Mai mult, magistrul Pârvan afirma că geţii au fost întotdeauna de partea celor care au susţinut autonomiile locale orientale: Pompeius şi Antonius, duşmani ai unor „imperialişti deznaţionalizatori” precum Caesar şi Octavianus³⁴.

N.Gostar şi V.Lica erau de părere că prin alianţa cu Pompeius, regatul dac se impunea ca cea mai importantă putere politică din afara fruntariilor romane europene³⁵. Academicianul C.Daicoviciu remarca faptul că Burebista a susţinut partea mai slabă angrenată în război reprezentată de Senat şi Pompeius³⁶. Fiul său, H.Daicovociu, a admis în schimb că unul din principalele motive ale susţinerii partidei pompeiene a fost forţa net superioară a armatelor acesteia în comparaţie cu cea a lui Caesar³⁷.

V.Lica încerca să ne explice motivele care l-au făcut să creadă că Pompeius i-ar fi recunoscut posesiunile din Balcani ale regelui get, făcând comparaţie cu Orodes, regele part, care la rândul său a avut tratative cu Pompeius în vederea sprijinirii acestuia din urmă³⁸. În timpul negocierilor Orodes ar fi cerut în schimbul ajutorului militar provincia Syria, una din cele mai bogate provincii ale Imperiului, doleanţă care n-a fost acceptată de Pompeius³⁹. Autorul este de părere că Pompeius nu i-a acceptat oferta, considerând exagerate pretenţiile teritoriale ale acestuia, mai ales că acest Orodes era considerat un pericol, mai bine spus duşman al poporului roman (hostis populi Romani); în schimb Burebista, nu i-ar fi cerut decât teritorii care nu au apucat să fie transformate în provincie romană, chiar dacă acestea făcuseră parte la un moment dat din sfera de influenţă a Romei⁴⁰.

Această idee ar putea fi combătută ştiinţific tocmai de faptele nu tocmai paşnice ale dinastului get îndreptate împotriva provinciilor de graniţă ale romanilor. Credem că Burebista putea fi considerat un hostis deoarece a atacat de câteva ori provinciile romane, aspect confirmat de Strabon⁴¹, dar şi de descoperirile arheologice care arată o înlocuire a monedelor dacice de tip greco-macedonean cu denarul roman într-o proporţie foarte mare, care a fost procurat prin jaf tocmai în acea perioadă de mari tulburări de la mijlocul sec. I a.Chr⁴². Aşadar, este puţin probabil ca regele get să fi avut un altfel de statut ca al lui Orodes, aşa cum încearcă V.Lica să ne demonstreze.

Din analiza celor descrise până acum putem admite că exista o anumită tradiţie concretizată în relaţiile cultural-economice dintre lumea elenistică şi civilizaţia geţilor, în schimb o eventuală mentalitate politică a dinaştilor geţi născută din aceste legături e greu de acceptat. Regii daci întotdeauna s-au aliat cu acel comandant care dispunea de forţe armate impresionante. Pompeius dispunea înaintea luptei de la Pharsalos din 9 august 48 a.Chr. de aproximativ de două ori mai mulţi soldaţi faţă de Caesar⁴³. Antonius a avut la Actium o flotă dublă faţă de Octavianus⁴⁴. Nu se cunosc cifrele exacte ale armatelor care s-au confruntat în bătălia decisivă de la Pharsalos, dar ştim că Caesar dispunea de aproximativ 22.000 de pedestraşi şi cam o treime din cavaleria lui Pompeius, în timp ce adversarul a avut la dispoziţie între 35.000-47.000 de pedestraşi şi în jur de 7.000 de cavaleri⁴⁵, ceea ce ne dovedeşte că prin numărul forţelor combatante, cele ale partidei pompeiene erau impresionante şi net superioare armatei lui Caesar.

Pentru analizarea acestui subiect am considerat că este importantă şi o discuţie cu privire la relaţiile lui Burebista cu coloniile greceşti vest-pontice deoarece interesul regelui pentru controlul acestora a fost evident şi cu siguranţă în tratativele cu Pompeius au constituit subiect de negociere.

A.Rădulescu susţinea participarea geţilor lui Burebista alături de bastarni în campania împotriva lui Hybrida şi înglobarea cetăţilor greceşti vest-pontice în regatul său ca urmare a unei acţiuni politice bine concertate de contracarare a expansiunii romane în această zonă a Balcanilor⁴⁶. Într-un studiu politizat apărut în 1980 cu ocazia aniversării a 2050 de ani de la întemeierea „statului centralizat geto-dac” D.Berciu explică intervenţiile lui M.T. Varro Lucullus din 72-71 a.Chr., respectiv a proconsulului Macedoniei Caius Antonius Hybrida din 61 a.Chr. drept urmare a politicii de contracarare a expansinii „statului” lui Burebista în zona litoralului cetăţilor vest-pontice după înlăturarea influenţei politice a lui Mithridates VI Eupator⁴⁷. Autorul încearcă să ne demonstreze că anexarea coloniilor greceşti a fost înfăptuită ca urmare a unui plan politic bine gândit, regele get păstrând astfel o tradiţie politică veche de mai multe secole prin care dinaştii geţi aveau rolul de protectori al acestora⁴⁸.

Ligia Ruscu, într-o lucrare consacrată relaţiilor externe ale coloniilor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, contestă teoria lui I.H.Crişan şi D.Berciu cu privire la politica expansionistă a regelui⁴⁹, şi anume, că Burebista ar fi cucerit coloniile greceşti ca urmare a unui plan politic bine stabilit de înglobare a acestora în „statul” creat de el⁵⁰. Autoarea afirmă că nici un izvor epigrafic sau narativ nu relatează o ocupare a coloniilor de către un dinast get, idee sprijinită şi de descoperirile arheologice care atestă în unele oraşe o prezenţă sporadică, de scurtă durată a geţilor⁵¹. Este posibil ca Burebista să fi stabilit un protectorat asupra acestor colonii, fără a le introduce în regatul său, cu condiţia să plătească un tribut⁵². Pe aceeaşi poziţie se afla şi M.Gramatopol într-o lucrare publicată cu aproape trei decenii în urmă, când susţinea că distrugerile atestate arheologic ar fi putut fi provocate de alţi dinaşti sau şefi de triburi getice care locuiau în hinterlandul cetăţilor respective, şi nu neapărat de Burebista⁵³.

De asemenea, M.Babeş, într-un studiu publicat cu mulţi ani în urmă susţinea că scopul lui Burebista a fost de a prăda cetăţile greceşti de la Pontul Euxin⁵⁴ şi nu de a le îngloba într-un „stat”, aşa cum au susţinut o serie de istorici români⁵⁵. Autorul ne relatează că izvoarele epigrafice şi narative vorbesc despre campanii pustiitoare ale geţilor concretizate prin distrugeri masive în unele cetăţi greceşti precum Olbia şi Histria⁵⁶.

M.Gramatopol a avansat ideea că Burebista şi-ar fi asumat rolul potolirii triburilor tracice din Munţii Haemus, care făceau probleme romanilor de ceva vreme, contribuind ulterior la îngreunarea penetraţiei romane la Dunărea de Jos⁵⁷. Acelaşi autor emite câteva teorii care merită a fi discutate. În campania orientală a lui Pompeius din anii 66-62 a.Chr. acesta a căutat să pacifice zona şi să restaureze puterea romană pe alte principii. Până în acel moment provinciile sau regatele clientelare a fost exploatate exagerat de italicii care au urmărit îmbogăţirea rapidă prin impunerea unei fiscalităţi excesive⁵⁸. Pompeius a căutat să reglementeze raporturile dintre puterea romană şi lumea elenistică prin scutirea de impozite pe mai mulţi ani şi iertarea de datorii a oraşelor greceşti ruinate⁵⁹. Politica lui Caesar a fost cu totul alta cu privire la Orientul elenistic şi Grecia, suprimând comerţul acestora cu porturile greceşti de la Pontul Euxin şi cu populaţia tracică din Balcani prin acordarea statutului de porto franco Delosului şi refacerea portului Corint, astfel încât bogăţiile Orientului au luat în cele din urmă calea Italiei⁶⁰. Prin aceste măsuri Pompeius şi-a atras simpatia populaţiei orientale a imperiului, fiindu-i mult mai uşor să-şi facă aliaţi o serie de oraşe greceşti şi regi locali. De aceste politici pompeiene, în opinia lui M.Gramatopol, Burebista ar fi căutat să se alipească, în scopul refacerii comerţului tracic şi al cetăţilor greceşti de pe malul vestic al Pontului Euxin⁶¹. Demersul lui M.Gramatopol, bun cunoscător al lumii elenistice, pare tentant ca mod de abordare. Dar ne este greu să credem că regele get împărtăşea o viziune politică atât de avansată, dată fiind şi dezvoltarea „statalităţii” geto-dacice la acea vreme.

Nu se mai poate accepta o implicare a lui Burebista în evenimentele din 62-61 a.Chr., cât nici o anexare de facto a coloniilor greceşti în regatul său. Suntem de acord cu teoriile emise de M.Gramatopol şi Ligia Ruscu cu privire la lipsa dovezilor privind anexarea coloniilor greceşti în regatul burebistan, cât şi faptul că distrugerile acestora puteau fi provocate şi de alţi şefi locali geţi. Despre un aşa-zis rol al dinastului get în aducerea la ascultare a triburilor tracice care le făceau probleme romanilor nu poate fi vorba deoarece chiar regele get, după cum se ştie, susţinea campanii de jaf în provinciile romane.

Într-un studiu foarte recent, K.Jordanov susţine că regatul odrys aflat la sud de Haemus a avut de suferit de pe urma războiului civil, lucru de care ar fi profitat Burebista, care şi-a consolidat astfel stăpânirea în teritoriile de la nord de Munţii Balcani, şi mai mult decât atât, ar fi avut noi pretenţii teritoriale asupra pământurilor aflate sub controlul regatului amintit⁶². Cu privire la pretenţiile teritoriale burebistane de la sud de Haemus deocamdată nu se poate pune în discuţie într-un mod foarte serios această teorie deoarece aceasta ar trebui verificată din punct de vedere arheologic.

Prin tratativele duse cu Pompeius, Burebista a urmărit probabil mai multe scopuri: în principal presupunem că ar fi dorit să prelungească cât mai mult războiul civil pentru amânarea atacului decisiv asupra Daciei şi slăbirea statului roman; în al doilea rând credem că a urmărit intrarea într-un sistem clientelar de alianţe alături de Pompeius, care era considerat favorit la câştigarea războiului civil. Când este vorba de mercenariat, ca în orice război, este posibil să fi fost vorba şi de o sumă importantă de bani pe care Burebista şi aristocraţia sa războinică ar fi cerut-o, lucru presupus şi de I.H.Crişan⁶³. Practica mercenariatului în lumea geto-dacică este susţinută de A.Rustoiu şi C.Timoc⁶⁴.

Odată intrat în sfera de influenţă politică a Romei, litoralul vest-pontic, la fel ca orice teritoriu deja cucerit, deşi fusese pierdut temporar la un moment dat, nu credem că a fost cedat regatului lui Burebista, pentru că nu exista o practică de acest fel în politica statului roman care se afla în plină expansiune, idee afirmată nu demult şi de Ligia Ruscu⁶⁵. Aceeaşi autoare avansează ideea că Burebista ar fi vrut să-l convingă pe Pompeius în tratative că atacurile asupra coloniilor de pe malul occidental al Pontului Euxin care intraseră deja în sfera de influenţă romană, nu ar fi reprezentat un act de politică antiromană, dorind astfel să evite viitoarele represalii ale romanilor⁶⁶. Desigur că această ultimă teorie merită a fi luată în calcul deoarece credem că se apropie mai mult de adevăr, în sensul acceptării statutului inferior al regelui în raport cu puterea unui triumvir, respectiv Pompeius.

Va trebui să analizăm şi o serie de izvoare-relatări antice care ne vorbesc despre războiul civil din 49-45 a.Chr. Ne vom concentra în special asupra momentului de dinaintea bătăliei decisive de la Pharsalos desfăşurată la 9 august 48 a.Chr. Caesar relatează despre evenimentele care au urmat luptei de la Dyrrachium următoarele:

„Pompeius se grăbi ca şi cum nici o schimbare nu mai putea avea loc, să trâmbiţe pe toată faţa pământului, în vorbe sau în scris, izbânda zilei aceleia” (Caesar, De bello civili, III, 72)⁶⁷.

Appianus ne dă informaţii preţioase care au precedat această bătălie relatându-ne un discurs al lui Pompeius ţinut în faţa partizanilor săi la plecarea din Italia:

„Toate neamurile răsăritului şi de pe meleagurile Pontului Euxin, câte le-am putea înşira, fie greci, fie barbari, toate sunt alături de noi. Iar regii, atât prietenii poporului roman, cât şi ai mei, ne pun la îndemână trupe, arme, hrană şi alte lucruri trebuincioase pregătirii noastre” (Appianus, Războiul civil, II, 51)⁶⁸.

Două izvoare îi amintesc pe geţi în preajma bătăliilor principale de la Dyrrachium şi Pharsalos. Primul este o scrisoare către Atticus – Epistulae ad Atticum – redactată în martie 49 a.Chr. de către Cicero, care a dezvăluit o informaţie indirectă cu privire la existenţa unor tratative ale partizanilor lui Pompeius cu geţii, armenii şi colchii (Cicero, Epistulae ad Atticum, IX, 10, 3)⁶⁹. Nu ştim dacă este vorba despre geţii lui Burebista sau despre alte triburi sud-tracice, dar este posibil ca o serie de tratative să fi avut loc mult înaintea ridicării decretului în cinstea lui Acornion de la Dionysopolis. De la Appianus ştim că alianţele generalului roman erau perfectate încă dinaintea luptei de la Dyrrachium, acesta relatând discursul pomenit mai sus, ţinut de Pompeius la sfârşitul anului 49 a.Chr. după părăsirea Italiei (Appianus, Războiul civil, II, 51)⁷⁰. Al doilea izvor narativ este un fragment din epopeea Farsalia redactată de poetul Lucan, care ne relatează probabil despre o aluzie privind participarea diverşilor dinaşti daci şi geţi la războiul civil (Lucan, Pharsalia, II, 52-54)⁷¹. Opera, păstrată complet, a fost foarte bine documentată, poetul consultând scrierile lui Caesar, Titus Livius, Seneca Retorul şi Cicero⁷².

V.Lica explică lipsa geţilor ca aliaţi ai lui Pompeius în izvoarele narative în felul următor: timpul prea scurt scurs între momentul încheierii tratatului şi data bătăliei finale de la Pharsalos sau, adoptarea de către rege a unei atitudini de expectativă, la fel cum au făcut şi alţi regi clientelari Romei precum Tigranes, regele Armeniei, şi Pharnaces, regele Bosporului⁷³. Aceeaşi ideea este împărtăşită şi de C.Timoc într-un studiu recent, fără a intra în detalii⁷⁴.

În ceea ce priveşte prima variantă avansată de regretatul cercetător gălăţean V.Lica se poate considera că regele get nu a constituit un factor important în sistemul de alianţe realizat de Pompeius, dovadă tratativele destul de târzii, sau chiar foarte tardive între acesta şi Acornion. În al doilea rând, este greu să ne pronunţăm dacă Burebista a adoptat o atitudine de expectativă în acest conflict fără a avea mai multe indicii în acest sens.

Credem că acei regi clientelari care au primit titlul de socius et amicus populi Romani erau deopotrivă supuşi Romei cât şi lui Pompeius. I.H.Crişan a încercat să facă deosebirea între prietenii poporului roman şi cei ai lui Pompeius, concluzionând că Burebista făcea parte din categoria prietenilor personali ai generalului⁷⁵. Conform lui V.Lica, Burebista ar fi devenit socius et amicus populi Romani la fel ca Iuba, nefiind exclus să fi fost considerat chiar un amicus Pompei⁷⁶. Acest detaliu credem că a stârnit dezbateri inutile deoarece Pompeius, prin discursul său, se identifica după opinia noastră cu poporul roman al cărui exponent se manifesta, aliaţii lui personali deţinând titlul de socius et amicus populi Romani.

Ne punem problema dacă ar fi fost atât de necesar un ajutor din partea regelui get, în condiţiile în care Pompeius dispunea de atâţia aliaţi şi trupe provinciale. Ţinând cont că regele get avea antecedente nefaste împotriva Romei prin atacarea unor posesiuni sau provincii în scopul de a le jefui, putem spune că dinastul nu putea fi catalogat drept partener de încredere pentru Pompeius. Pe de altă parte, generalul roman a primit ajutor pe baza legăturilor pe care şi le-a consolidat după campaniile victorioase din Orient.

După victoria de la Dyrrachium, Pompeius era considerat de opinia publică drept învingător şi mare favorit în câştigarea luptei decisive. Numai geniul militar al lui Caesar a făcut ca balanţa să se încline în favoarea sa. În ceea ce-l priveşte pe Burebista, nu ar fi exclus ca acesta să fi urmat trendul politic favorabil lui Pompeius, generat în partea orientală a Imperiului după lupta de la Dyrrachium.

Am afirmat că regele get nu este pomenit în izvoarele narative care au relatat despre războiul civil. Am ales să verificăm cât s-a mai păstrat din operele care au tratat războiul civil, pentru a ne face o imagine cât se poate de obiectivă cu privire la analizarea tuturor surselor narative antice. Opera lui Suetonius Vitae duodecim Caesarum - care se păstrează în întregime -, este bine informată şi foloseşte documente de arhivă⁷⁷. Doar în primele două biografii consacrate lui Caius Iulius Caesar şi Octavianus Augustus istoricul a citat 25 autori, printre care îi amintim pe Titus Livius, Plinius cel Bătrân, Seneca Retorul şi Seneca Filosoful⁷⁸. A folosit, de asemenea, foarte multe izvoare primare⁷⁹. Plutarh, cel mai de seamă reprezentant al genului biografic în antichitate citează în Vieţi paralele peste 200 de autori şi este bine documentat, păstrându-i-se opera⁸⁰. De bello civili a lui Caesar s-a păstrat complet⁸¹. Adversarul lui Pompeius nu ne pomeneşte nimic despre regele get. Dacă ar fi fost atât de important, oare nu ar fi fost normal să-l amintească? Este o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună orice istoric. Strabon, contemporan cu regele, nu relatează vreo informaţie despre tratativele cu Pompeius.

Din Istoria romană a lui Appianus a ajuns la noi partea cu războaiele civile (cărţile XI-XVII), opera fiind documentată pe baza numeroaselor izvoare latine păstrate în original: Fabius Pictor, Claudius Quadrigarius, Sallustius, Asinius Pollio, Titus Livius sau Seneca⁸². Din Istoria romană a lui Cassius Dio s-au păstrat integral cărţile XXXVI-LIV, care cuprind perioada anilor 68-10 a.Chr⁸³. De asemenea, din Ab urbe condita a lui Titus Livius doar două cărţi au fost pierdute, restul păstrându-se în original (35 cărţi) sau în rezumate târzii⁸⁴. Velleius Paterculus a scris Historiae Romanae ad Marcum Vinicium consulem libri II, din care s-a păstrat partea a doua care vorbeşte şi despre războiul civil⁸⁵. Acest autor a trăit în sec. I a.Chr., astfel încât ar fi trebuit să fie bine informat despre aceste evenimente, lucru confirmat de studierea operei, în care a citat mai mulţi autori latini printre care Cato cel Bătrân, Cornelius Nepos, Atticus, Salustius şi Cicero⁸⁶.

O nouă discuţie asupra presupusei implicări în lupta de la Pharsalos este lansată de S.M.Indrieş pe baza unui text din sec.VII atribuit lui Isidor din Sevilla (Historia de regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, 3) în care autorul creştin relatează că „goţii care au oferit ajutor militar lui Pompei şi au venit în Thesalia pentru a lupta împotriva lui Caesar”, nu au fost nimeni altcineva decât geţii, probabil cei conduşi de Burebista⁸⁷. De asemenea, admite că ar putea fi o confuzie a autorului sevilian între goţi şi tracii lui Sadalas, conducătorul triburilor tracice ale astilor care au participat la războiul civil⁸⁸. Cu toate acestea acceptă textul decretului dionysopolitan, cât şi relatările lui Appianus ca fiind dovezi ale implicării directe sau indirecte ale lui Burebista în războiul civil, ignorând relatarile lui Caesar cu privire la aliaţii lui Pompei⁸⁹. Considerăm că lucrarea De bello civili este una de importanţă maximă în ceea ce priveşte informaţiile despre aliaţii lui Pompeius înaintea confruntării decisive de la Pharsalus. Dacă Burebista ar fi avut cât de cât un anumit rol militar sau politic în această „afacere”, cu siguranţă ar fi fost menţionat de Caesar în opera sa.

După ce am urmărit cu atenţie situaţia izvoarelor narative care vorbesc despre războiul civil şi Burebista, putem să ne punem întrebări şi să tragem concluzii cu privire la rolul pe care l-ar fi avut Burebista în desfăşurarea acestor evenimente. Din moment ce niciun izvor literar care ne relatează despre desfăşurarea acestor evenimente nu face vreo referire la prezenţa dinastului get înseamnă că importanţa sa nu a fost una de mare amploare, aşa cum a susţinut o mare parte a istoricilor de dinainte de 1989, dar nu numai. Rolul său a fost unul secundar în toată această afacere, fiind unul din regii clientelari care au încercat cu această ocazie să-şi găsească protecţia la unul din cei doi protagonişti.

Evenimentele ulterioare dovedesc că dinastul get nu a fost inspirat, fapt ce a atras „duşmănia” învingătorului care a iniţiat pregătirea serioasă a unei campanii militare împotriva dacilor, informaţie ajunsă la noi prin intermediul a doi istorici antici, Suetonius, care ne precizează că Caesar „dorea să ţină în frâu pe daci, care se răspândiseră în Tracia şi în Pont…” (Suetonius, Divinul Iulius, XLIV, 6)⁹⁰, respectiv Appianus, care ne relatează că dictatorul „dorea mai întâi să-i atace pe geţi, un neam vecin cu statul roman, neam oţelit în lupte şi iubitor de război” (Appianus, Războiul civil, II, 110)⁹¹.

Textul decretului dionysopolitan ne sugerează doar că Acornion s-a întâlnit cu Pompeius în Macedonia, în apropiere de Heraclea Lyncestis, obţinând bunăvoinţa romanilor pentru rege⁹². Nu se cunosc avantajele obţinute de Burebista din aceste negocieri, dar presupunem că Acornion a reuşit să se înţeleagă asupra unor privilegii comerciale pentru colonia sa.

Personalitatea lui Burebista a fost reactualizată în timpul regimului naţional-comunist a lui Ceauşescu, când o serie de regi daci precum Dromichetes, Burebista şi Decebal au fost „promovaţi” în panteonul istoric al poporului român⁹³. Tocmai de aceea s-a organizat în anul 1980, prin grija partidului comunist, aniversarea a 2050 de ani de la întemeierea „primului stat centralizat şi independent condus de Burebista”, manifestare copiată după modelul iranian al aniversării în anul 1971 de către regimul lui Reza Pahlavi a 2500 de ani de la crearea statului iranian⁹⁴. Un alt motiv al acestei aniversări l-a constituit concurenţa vecinilor bulgari care au sărbătorit 1300 de ani de la întemeierea primului ţarat bulgar din timpul lui Asparuch⁹⁵. Era un moment prielnic de a „demonstra” că strămoşii noştri sunt mult mai vechi decât cei ai bulgarilor⁹⁶. Încă din anii ’70 ai secolului trecut istoria veche şi arheologia au fost folosite de regim în scopul legitimării sale, reuşind să-l încadreze pe Burebista ca precursor al lui Ceauşescu⁹⁷. S-a creat astfel unul din „dubletele” de succes ale istoriei românilor, respectiv Burebista-Ceauşescu, alături de celelalte create deja: Traian - Carol I şi Bălcescu - Gheorghiu-Dej⁹⁸.

Datorită politicii promovate de regimul comunist, prin care a fost exagerat rolul unor dinaşti daci, s-a dezvoltat un naţionalism exacerbat care a influenţat în bună măsură mentalul generaţiilor care au urmat. Personalitatea lui Burebista se confunda acum cu cea a lui Ceauşescu, care şi-a urmărit justificarea regimului personal. Imaginea dinastului a contribuit la dezvoltarea cultului personalităţii în această perioadă de tristă amintire care ne-a influenţat în mod negativ viaţa de zi cu zi.

Considerăm că manualele şcolare care tratează istoria românilor ar trebui rescrise deoarece o serie de subiecte sunt încă tratate sub influenţa naţionalismului comunist care a produs mult rău în subconştientul atâtor generaţii de elevi care n-au avut şi nu au nici o vină că li s-au „servit” o serie de inepţii care n-au nimic de-a face cu realitatea istorică. Istoria dacilor trebuie să fie scrisă de profesionişti în domeniu, nu de tot felul de diletanţi (nu le rezerv onoarea de a le pomeni numele) care vor să schimbe istoria omenirii şi iau în derâdere activitatea ştiinţifică a câtorva generaţii de istorici-arheologi care şi-au dedicat întreaga viaţă pentru studierea, înţelegerea şi explicarea cât mai corect posibilă a acestei civilizaţii atât de originale.

BIBLIOGRAFIE:

Titlu complet: Burebista şi războiul civil de la Roma (49-45 a.chr.) consideraţii asupra relaţiilor politice cu Cnaeus Pompeius

Autor: Radu OTA

Abstract:

Burebista and Civil War from Rome (49-45 B.C.). Considerations concerning political relations with Cnaeus Pompeius

Through the negociation taken with Pompeius Burebista has followed more purposes: mainly we suppose that he would wanted to extend as far as the civil war to delay a decisive attack on Dacia and the weakening of the Roman state; secondly we believe that he sought entry into a clientelistic system of alliances with the Pompeius, which was considered the favorite to win the Civil War.

We can admit that there was a tradition embodied in the cultural and economic relations between the world of Hellenistic civilization and Dacians, instead any political mentality of Dacian dynasts born of these relationships is difficult to accept. Dacian kings always allied themselves with that armed forces commander who had impressive armies.

We believe that Burebista could be considered a hostis because he has attacked several times the Roman provinces, as confirmed by Strabo, and archaeological discoveries that show a change of type Dacian Greek-Macedonian coins with the Roman denarius in a very large proportion, which was procured through robbery in this period of great disturbances from the middle of first century B.C. So it is unlikely that the king had a different status as Orodes’s, Parthian king, as V. Lica tried to prove us.

After victory at Dyrrachium, Pompeius was considered by the public opinion a winner and large winning favorite to win the decisive battle. But Caesar’s military genius was to tilt the balance in his favor. For his part Burebista, it is possible that this favorable political trend to be followed by Pompeius, generated in the Eastern part of Empire after the battle of Dyrrachium.

After we have followed with attention the situation of narrative sources that talk about the civil war and Burebista, we can ask questions and draw conclusions about the role that it had Burebista in unfolding of these events. Since no literary source tells us about the unfold of these events makes no reference about dynast presence means that its importance was not large as claimed much of historians before 1989, but not only. His role was a secondary one in this whole affair, being one of the kings of clientele who have tried this opportunity to find protection from one of the two protagonists.

Due to the policy of the communist regime, which was exaggerated dynasts role of Dacia, has been developed an exacerbated nationalism which has largely influenced subsequent generations mind. The personality of Burebista now confused with that of Ceausescu, who has followed the justification of personal regime. The figure of Dynast contributed to the development of the personality cult during this sad reminder epoch which negatively affected our daily life.

We believe that dealing with Romanian history textbooks should be rewritten because a number of issues are still treated under the influence of communist nationalism that caused much damage in the subconscious of so many generations of students.

Dacian history must be written by professionals in the field, not all kinds of amateur (not to mention the book to honor his name) who want to change history and scoff at the scientific work of several generations of historians, archaeologists who devoted their life to studying, understanding and explaining as best as possible the original civilizations.

Note:

¹Cităm aici doar câteva lucrări de referinţă care tratează printre altele şi perioada domniei lui Burebista: Condurachi 1953; Vulpe 1968; Petre 1971; Daicoviciu 1972; Rădulescu 1977; Crişan 1977; Gramatopol 1982; Pârvan 1982; Gostar, Lica 1984, Vulpe, Zahariade 1987; Lica 1999a; Jordanov 2009.
²Brătianu 1999, p.134.
³Izvoare 1964, p.239.
⁴Pippidi, Berciu 1965, p.276-277.
⁵Suceveanu 2000-2001, p.328.
⁶Pippidi, Berciu 1965, p.279.
⁷Ibidem, p.282.
⁸Suceveanu 2000-2001, p.330.
⁹Ibidem, p.331.
¹⁰Pârvan 1982, p.50.
¹¹Daicoviciu 1972, p.73; Crişan 1977, p.250.
¹²Izvoare 1964, p.237-239.
¹³Rustoiu 2002, p.132-133.
¹⁴Ibidem, p.33-40, 132-133.
¹⁵Ibidem, p.33.
¹⁶Daicoviciu 1972, p.71.
¹⁷Brătianu 1999, p.136.
¹⁸Matei 1980, p.241.
¹⁹Ibidem, p.241.
²⁰Timoc 2007, p.271.
²¹Condurachi 1953, p.519.
²²Vulpe 1968, p.41; Vulpe 1976, p.48.
²³Petre 1971, p.103.
²⁴Daicoviciu 1972, p.74.
²⁵Crişan 1977, p.263.
²⁶Vulpe, Zahariade 1987, p.129.
²⁷Lica 1999a, p.82-83.
²⁸Bărbulescu et alii 2002, p.37.
²⁹Glodariu 2003, p.84.
³⁰Jordanov 2009, p.279-280.
³¹Vulpe 1968, p.41; Daicoviciu 1972, p.74.
³²Daicoviciu 1968, p.108; Daicoviciu 1972, p.74.
³³Vulpe 1968, p.41; Vulpe 1976, p.48.
³⁴Pârvan 1982, p.48.
³⁵Gostar, Lica 1984, p.25.
³⁶Daicoviciu et alii 1960, p.287; Daicoviciu 1969, p.40.
³⁷Daicoviciu 1968, p.108.
³⁸Lica 1999a, p.82-83.
³⁹Ibidem, p.82-83.
⁴⁰Ibidem, p.83.
⁴¹Izvoare 1964, p.237-239.
⁴²Babeş 1974, p.231.
⁴³ECR 1982, p.580.
⁴⁴Ibidem, p.19.
⁴⁵Hanga 1967, p.237; Cary, Scullard 2008, p.315.
⁴⁶Rădulescu 1977, p.66, 68.
⁴⁷Berciu 1980, p.1033-1034.
⁴⁸Ibidem, p.1040.
⁴⁹Ruscu 2002, p.300-301.
⁵⁰Crişan 1977, p.248-257; Berciu 1980, p.1040.
⁵¹Ruscu 2002, p.301.
⁵²Ibidem, p.301.
⁵³Gramatopol 1982, p.135.
⁵⁴Babeş 1974, p.221.
⁵⁵Preda 1986, p.1176.
⁵⁶Babeş 1974, p.221.
⁵⁷Gramatopol 1982, p.135.
⁵⁸Gramatopol 2008, p.10-11.
⁵⁹Ibidem, p.24.
⁶⁰Ibidem, p.10-11.
⁶¹Ibidem, p.24.
⁶²Jordanov 2009, p.280.
⁶³Crişan 1977, p.263.
⁶⁴Rustoiu 2002, p.41-46; Timoc 2007, p.271.
⁶⁵Ruscu 2002, p.305.
⁶⁶Ibidem, p.306-307.
⁶⁷Crişan 1977, p.262, nota 852.
⁶⁸Izvoare 1964, p.573.
⁶⁹Izvoare 1964, p.176-177.
⁷⁰Izvoare 1964, p.573, nota 53.
⁷¹Izvoare 1964, p.375, nota 1.
⁷²Cizek 1994, p.482-483.
⁷³Lica 1999a, p.86-88.
⁷⁴Timoc 2007, p.271.
⁷⁵Crişan 1977, p.262.
⁷⁶Lica 1999a, p.84; Lica 1999b, p.909.
⁷⁷Boia 1978, p.188; ECR 1982, p.737.
⁷⁸Cizek 1994, p.600.
⁷⁹Ibidem, p.600.
⁸⁰Boia 1978, p.164; ECR 1982, p.592.
⁸¹Boia 1978, p.50; ECR 1982, p.399.
⁸²ECR 1982, p.69.
⁸³Boia 1978, p.66.
⁸⁴Ibidem, p.200.
⁸⁵ECR 1982, p.804.
⁸⁶Cizek 1994, p.438.
⁸⁷Indrieş 2010, p.194.
⁸⁸Ibidem, p.196-197.
⁸⁹Ibidem, p.194-198.
⁹⁰Izvoare 1964, p.515.
⁹¹Izvoare 1964, p.575.
⁹²Pârvan 1982, p.51.
⁹³Boia 2005, p.357.
⁹⁴Sonoc, Grişcan 2008, p.116, 137; Babeş 2008-2009, p.9.
⁹⁵Babeş 2008-2009, p.9.
⁹⁶Ibidem, p.9.
⁹⁷Sonoc, Grişcan 2008, p.116, 137.
⁹⁸Boia 2005, p.357.

Abrevieri bibliografice:

• Babeş 1974 - Mircea Babeş, „Puncte de vedere relative la o istorie a Daciei preromane”, în SCIVA, 25, 2, 1974, p.217-245.
• Babeş 2008-2009 - Mircea Babeş, „Arheologie, societate şi politică în România, înainte şi după 1989”, în SCIVA, 59-60, 2008-2009, p.5-17.
• Bărbulescu et alii 2002 - Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 2002.
• Berciu 1980 - Dumitru Berciu, „Burebista şi tradiţia statală”, în Revista de Istorie, 33/6, 1980, p.1027-1043.
• Boia 1978 - Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Bucureşti, 1978.
• Boia 2005 - Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa româneacă, ed. a 4-a, Bucureşti, 2005.
• Brătianu 1999 - Gheorghe Ion Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, ed. a II-a, Iaşi, 1999.
• Cary, Scullard 2008 - M.Cary, H.H.Scullard, Istoria Romei până la domnia lui Constantin, ed. a III-a, Bucureşti, 2008.
• Cizek 1994 - Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. II, Bucureşti, 1994.
• Condurachi 1953 - Emil Condurachi, „Burebista şi oraşele pontice”, în SCIV, IV, 3-4, 1953, p.515-525.
• Crişan 1977 - Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, ed. a II-a, Bucureşti, 1977.
• Daicoviciu et alii 1960 - Constantin Daicoviciu, Mihai Constantinescu, Ştefan Pascu, Istoria României – compendiu, Bucureşti, 1960.
• Daicoviciu 1968 - Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1968.
• Daicoviciu 1969 - Constantin Daicoviciu, Dacica. Studii şi articole privind istoria veche a pământului românesc, Cluj-Napoca, 1969.
• Daicoviciu 1972 - Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, 1972.
• ECR 1982 - Enciclopedia Civilizaţiei Romane (ed. Dumitru Tudor), Bucureşti, 1982.
• Glodariu 2003 - Ioan Glodariu, Istoria şi civilizaţia dacilor, în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.), Istoria Transilvaniei (până la 1541), vol. I, Cluj-Napoca, 2003, p.67-137.
• Gostar, Lica 1984 - Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Galaţi, 1984.
• Gramatopol 1982 - Mihai Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană, Bucureşti, 1982.
• Gramatopol 2008 - Mihai Gramatopol, Studia III 1979-1984, Braşov, 2008.
• Hanga 1967 - Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Bucureşti, 1967.
• Indrieş 2010 - Sever Miron Indrieş, „Importanţa operei lui Isidor din Sevilla pentru istoria bătăliei de la Pharsalos”, în Studii de istorie a Banatului, XXXIV, 2010, p.189-205.
• Izvoare 1964 - ***, Izvoare privind istoria României. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus (ed. Vlamidir Iliescu, V.C.Popescu, Gheorghe Ştefan), vol. I, Bucureşti, 1964.
• Jordanov 2009 - K. Jordanov, „Histoire politique des gètes á l’époque de Burebista et des ses successeurs”, în Studia Archeologiae et historiae antiquae. Doctissimo viro Scientiarum Archeologiae et Historiae Ion Niculiţă, anno septuagesimo aetatis suae, dedicatur, Chişinău, 2009, p.277-285.
• Lica 1999a - Vasile Lica, Scripta dacica, Brăila, 1999.
• Lica 1999b - Vasile Lica, „Rome on the Lower Danube. A juridical Approach”, în Nicolae Gudea (ed.), Roman Frontier Studies, XVII, 1997, Zalău, 1999.
• Matei 1980 - Horia C. Matei, Civilizaţia Romei antice, Bucureşti, 1980.
• Pârvan 1982 - Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ed. a II-a, Bucureşti, 1982.
• Petre 1971 - Aurelian Petre, „Cucerirea oraşelor pontice de către Burebista”, în Pontica, IV, 1971, p.97-105.
• Preda 1986 - Constantin Preda, „Geto-dacii. Istorie şi civilizaţie”, în Revista de Istorie, 39/12, 1986, p.1172-1183.
• Pippidi, Berciu 1965 - Dionisie M. Pippidi, Dumitru Berciu, Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană, Bucureşti, 1965.
• Rădulescu 1977 - Andrei Rădulescu, „Dobrogea lui Burebista”, în Pontica, X, 1977, p.65-69.
• Ruscu 2002 - Ligia Ruscu, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, Cluj-Napoca, 2002.
• Rustoiu 2002 - Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002.
• Sonoc, Grişcan 2008 - Alexandru Gheorhe Sonoc, Alexandru Grişcan, „Clişee mitologizante din istoria militară a geto-dacilor în context aniversar (1986)”, în Brukenthal Acta Musei, III, 1, 2008, p.115-155.
• Suceveanu 2000-2001 - Alexandru Suceveanu, „Πρωτος καί μέγιστος (Βασιλεύς) των έπί Θράκης βασιλέων (IGB, I, 13 r. 22-23)”, în Pontica, XXXIII-XXXIV, 2000-2001, p.319-337.
• Timoc 2007 - Călin Timoc, „Caesar şi primele încercări ale romanilor de a cuceri Dacia”, în Radu Ştefănescu, Ionel Bauman, Lucica Savu (ed.), Studia in honorem Dr. Florea Costea, Braşov, 2007, p.271-275.
• Vulpe 1968 - Radu Vulpe, „Getul Burebista, conducător al întregului neam geto-dac”, în Studii şi Comunicări Piteşti, 1, 1968, p.33-57.
• Vulpe 1976 - Radu Vulpe, Studia Thracologica, Bucureşti, 1976.
• Vulpe, Zahariade 1987 - Alexandru Vulpe, Mihai Zahariade, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Bucureşti, 1987.

Cuvinte-cheie: armată, izvoare narative, monarhie, război civil, regim personal
Keywords: army, narrative sources, monarchy, civil war, personal regim