 Prefaţată de războiul din 514 a.Chr. şi de răscoala cetăţilor ioniene, seria marilor confruntări militare dintre Imperiul ahemenid şi Elada - cunoscute sub denumirea de războaiele medice - a fost inaugurată de puternica expediţie terestră şi navală pusă sub comanda generalului Mardonios, ginerele regelui Darius I, care în anul 494 a.Chr. a fost dirijată de-a lungul litoralului tracic al Mării Egee împotriva polisurilor continentale. Desfăşurate cu intermitenţă pe uscat şi pe mare, până la 449 a.Chr., războaiele medice au fost jalonate de bătălii cu rezonanţă în istoria lumii antice: Marathon (490 a.Chr.), Thermopyle şi Salamina (480 a.Chr.), Plateea şi Mycale (479 a.Chr.), gurile râului Eurymedon (467 a.Chr.), Salamina (449 a.Chr.). Nu se consumaseră încă ultimele bătălii cu perşii când vechile rivalităţi dintre polisurile continentale - trecute pe un plan secundar, dar nu dispărute în timpul războaielor medice - au degenerat într-un lanţ nesfârşit de conflicte armate denumite îndeobşte războiul peloponesiac.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost implicat şi el, episodic, în marile desfăşurări istorice din secolul al V-lea a.Chr. Repetatele modificări survenite în raporturile de forţe dintre beligeranţi, însoţite de schimbări notabile în configuraţia politică a Peninsulei Balcanice, au avut urmări directe asupra soartei geto-dacilor, îndeosebi a celor de la sud de Dunăre. Profitând de desfăşurarea generală a războaielor medice, care a condus la slăbirea şi ulterior la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, odrisii au pus, după 480 a.Chr., bazele primului stat atestat documentar în lumea sud-tracă. Nucleul iniţial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Mariţa şi Ergenes (Erghene), precum şi de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450-431 a.Chr.) şi mai ales, Sitalkes (431-424 a.Chr.), regatul odris s-a extins considerabil, înglobând alte triburi trace şi cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit de geţi, aflat între Balcani şi Dunăre. Astfel, geţii au fost angajaţi în evenimente militare atât spre nord, cât şi spre sud, unde regii traci, în special Sitalkes, s-au vădit preocupaţi să-şi extindă continuu stăpânirea.
Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I. Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre nord, în unele zone dintre Haemus şi Istru, asupra teritoriului getic se produsese şi o revenire a înaintării triburilor scitice, acum conduse de Ariapeithes către gurile Dunării, astfel că fluviul devenise aici hotar între cele două puteri. Relaţiile dintre acestea s-au menţinut la început paşnice, întărite şi prin căsătoria lui Ariapeithes cu fiica regelui odris. Dar după moartea lui Teres şi a lui Ariapeithes raporturile scito-odrise au înregistrat o înrăutăţire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în care erau antrenate deopotrivă elitele conducătoare respective. Scitul Octamasades, care reuşise în acest timp să preia moştenirea lui Ariapeithes, şi Sitalkes I, urmaşul lui Teres la tronul odris, şi-au concentrat trupele în zona Dunării maritime, în ultimul moment conflictul armat a fost totuşi evitat, iar relaţiile de vecinătate paşnică s-au restabilit.
După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei şi a primit promisiuni de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea unei campanii militare decisive împotriva statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată, probabil, nu departe de confluenţa râurilor Hebros (Mariţa), Tonzos (Tungea) şi Ardă - s-au adunat, potrivit relatării lui Tucidide, circa 150.000 de luptători. Dacă nucleul acestui uriaş corp de oaste îl formau triburile odrise şi cele vecine înrudite cu ele, în schimb marea lui masă de luptători era compusă din contingente furnizate de alte neamuri trace, inclusiv unele din afara stăpânirii lui Sitalkes. Alături de acestea, la campanie au luat parte masiv şi triburile getice dintre Haemus şi Istru, până la vărsarea fluviului în mare. Aproape toate triburile trace de nord şi nord-est, împreună cu geţii, au format partea dominantă a cavaleriei înarmate cu arcuri, care, în ansamblul oştirii odrise, reprezenta circa o treime, celelalte două treimi fiind alcătuite din pedestraşi.
„[...] geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi călări [...]” Thucydides, Războiul peloponesiac, II, 96.
Parcurgând aproximativ itinerarul Pazargik - Dolna - Bania - Samokov - valea Strymonului (Struma) - masivul Kerkine (Ograjden) - Doberos (Dojran), armata comandată de Sitalkes I a pătruns în Macedonia şi a înaintat relativ uşor până la est de Felia, capitala statului rival. Dar, nepregătită pentru a asedia aşezările fortificate, resimţind acut lipsa de alimente şi gerurile iernii, ea a trebuit să se retragă după o lună de la declanşarea campaniei. A fost un război cu rezultate nedecise, care nu a rezolvat nici unul din obiectivele vizate de regatul odris. Dimpotrivă, în interiorul acestuia s-au resimţit curând puternice tendinţe separatiste.
După moartea lui Sitalkes I, survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediţii împotriva triballilor, soldate printr-o înfrângere de proporţii, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită; într-o fază ulterioară el s-a divizat în două şi apoi în trei stătuleţe cârmuite de „regi” rivali.
Sub cârmuirea lui Seuthes - din păcate, izvoarele antice nu precizează care anume, primul sau al doilea - geţii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise; ei au participat, ca oşteni plătiţi, la luptele (de data aceasta încununate cu succes) duse în Chersonesul trac împotriva unor trupe ateniene. Din relatarea lui Polyainos rezultă că geţii sud-dunăreni au avut un rol important în obţinerea victoriei: „Pe când atenienii pustiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi duşmani - să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale. Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi" (Polyainos, Stratagemata, VII, 38).
Rămas la nivelul unor contingente sporadice cu confruntările militare pustiitoare din Peninsula Balcanică în perioada războaielor medice şi peloponesiace, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolul al V-lea a.Chr. o linişte relativă şi din celelalte direcţii - situaţie menţinută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului următor, în aceste condiţii societatea getică a înregistrat progrese atât pe plan economic, concretizate în înflorirea civilizaţiei ei originale, cât şi în dezvoltarea organizării ei politice.
BIBLIOGRAFIE:
1. Ioan Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975
2. Zofia Halina Archibald, The Odrysian Kingdom of Thrace: Orpheus Unmasked, Clarendon Press, Oxford, 1998
3. Horia C. Matei, Istoria României în date, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
