 Cauzele conflictului declanşat în anul 514 a.Chr., între Imperiul persan şi sciţi au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se la vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptaşilor, dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciţilor. O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice şi litoralul vestic al Pontului Euxin. Expediţia putea fi şi o demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 a.Chr. ar fi creat nu numai uriaşe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un „lac” persan.
Pentru războiul împotriva sciţilor au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le evaluează la 700.000 de luptători şi 600 de corăbii, ceea ce e desigur o exagerare. După trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forţelor terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord. Podul fusese întins „cale de două zile” în susul fluviului, de la mare, acolo „unde se răsfiră gurile Istrului” (Herodot, IV, 89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud.Tulcea). Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre, neabătându-se mult spre interior. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de invazie persane.
Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geţilor. Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privinţa locului sau a desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârşitoare a armatei persane, atacurile geţilor vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi călări, strategie deprinsă de geţi de la vecinii lor sciţi. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care „i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire” (Herodot, IV, 93) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată biruinţei repurtate de perşi.
Acest episod constituie prima documentare a afirmării militare a autohtonilor într-o confruntare cu armata unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calităţile militare ale geţilor şi tactica aplicată de ei în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediţia desfăşurată la nord de Dunăre.
Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de admis că alte rezistenţe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetăţile-colonii greceşti se vor fi supus fără rezistenţă. Oastea sciţilor condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot -, superioară celei persane în ceea ce priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu material. În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică, aplicată se pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot – „este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?” (Herodot, IV, 46).
Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.
Consecinţele războiului din anul 514 a.Chr. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în Peninsula Balcanică. Datorită rezistenţei geţilor, acţiunilor de împotrivire ale sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în alte zone, trupele expediţionare nu au reuşit să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil şi ca o consecinţă a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia Mică.
Nu ştim ce i-a determinat pe geţi să atace armatele persane, dată fiind disproporţia clară defavorabilă între cele două forţe. Pentru geţi însă urmările acestui contact au fost semnificative.
Eşecul persan nu a fost atât de total după cum o arată sursele greceşti, evident oştile persanilor. Imperiul persan păstrează Tracia şi litoralul egeic. Efectul politic major a fost stoparea penetraţiei scitice spre sud, mult îngreunată oricum de atitudinea duşmănoasă a agathârşilor din Transilvania. Pentru cel puţin pentru 150 de ani sciţii nu vor constitui un pericol real în regiune – problema scitică la Dunăre va fi clar finalizată sub Filip II, regele Macedoniei şi – oferind geţilor şi chiar lumii tracice în ansamblu posibilitatea dezvoltării politice, sociale şi militare.
În primul rând cultura locală, multă vreme dependentă de tracii sudici şi de greci, a primit cu ocazia prezenţei persane chiar în teritoriul getic, un model puternic. Putem doar specula unele filoane comune, tributare moştenirii indo-europene, dar majoritatea elementelor de origine persană apar abia după această expediţie în nordul Peninsulei Balcanice. Arta locală este redefinită: apar arta princiară getică şi apetenţa pentru metale preţioase, unele motive iconografie noi, exuberanţa de tip oriental. Politic, se observă o accentuare a coagulării triburilor locale şi afirmarea unor basilei geţi. Cel mai important lucru însă, pentru efervescenta lume getică a fost conectarea puternică cu sudul mediteranean, zonă care va asigura prinţilor geţi prosperitatea economică şi afirmarea politică şi culturală.
BIBLIOGRAFIE:
1. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, Editura Junimea, Iaşi, 1978.
2. Dumitru Berciu, Adina Berciu-Drăghicescu, Războiul dintre geţi şi perşi 514 î.e.n., Editura Militară, Bucureşti, 1986.
3. Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
4. Horia C. Matei, Istoria României în date, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
