 Expediţia macedoneană din anul 339 a.Chr., i-au surprins pe geţi angajaţi în diverse dispute cu vechii lor adversari de la est - sciţii. Judecând după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi getice ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest. Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geţilor, au început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un „cleşte” de importanţă strategică a teritoriilor getice. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 a.Chr. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.
Organismul militar în timpul lui Filip era format din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse „lucrări genistice”) şi de „artilerie” (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuise, la timpul său, şi statul odris.
Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor greceşti şi - în măsura în care le mai îngăduiau forţele - a triburilor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistenţa geţilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent, dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.
Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de înaintarea spre sud a triburilor scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geţilor. O asemenea rezistenţă este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea „histrienilor”, conduşi de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2), dar sub această denumire trebuie înţeles un conducător de triburi getice din regiunea respectivă.
Tocmai conflictul sciţilor cu geţii n-a fost punctul iniţial al tensiunii survenite între Atheas şi Filip al II-lea, urmată curând de expediţia macedoneană din anul 339 a.Chr. Pus la un moment dat în mare dificultate de către „histrieni”, Ateas - bazându-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, „să-l lase urmaş la domnie în Sciţia” (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, având propriile interese în zonă, dar, între timp, regele „histrienilor” a murit şi Ateas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit „nici măcar cheltuielile drumului” (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Atheas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi bătrânul rege Atheas (avea peste 80 de ani) căzând pe câmpul de luptă. Resturile triburilor scitice au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea a.Chr.
Acel Histrianorum rex este o denumire sub care e cunoscut un conducător get din nordul Dobrogei (cca. 342-338 a.Chr.). În forma care a ajuns la noi titlul poate însemna fie „rege al locuitorilor din Istros” (Istros= Histria), fie „rege al autohtonilor de pe malurile Istrului” (gr.Istros = Dunăre), dar deoarece Histria nu a fost niciodată guvernată monarhic, nici nu a cunoscut vreun magistrat care să poarte titlul de basileu, rămâne valabilă noţiunea de rege al locuitorilor de pe malul drept al Dunării de Jos.
De-a lungul timpului au existat multe încercări de a-l identifica pe misteriosul rege al istrienilor. O propunere incitantă este a a lui Laurenţiu Nistorescu, conform căruia, rex Histrianorum ar fi regele get Kothelas. Filip se căsătorise cu ceva ani în urmă cu Meda, fiica acestuia şi în baza acestei uniuni, macedoneanul ar fi revendicat stăpânirea ţinutului dintre Dunăre şi Mare. Ipoteza este plauzibilă şi pare susţinută cu argumente solide, dar povestea este departe de a se fi sfârşit. O altă propunere, mai veche, este a istoricului V.Iliescu, care crede că rex Histrianorum era un rege al tribalilor, cea mai puternică entitate politică din regiune în acel moment. Dacă a fost aşa, trebuie să admitem că locul desfăşurării luptelor n-a fost între Dunăre şi Marea Neagră, ci undeva în sudul fluviului, rămăşiţele sciţilor retrăgându-se însă în Dobrogea după dezastru, motiv pentru care regiunea va primi ulterior numele de Sciţia Minor.
Controversele continuă, iar acest rex Histrianorum rămâne încă un personaj enigmatic, despre care ştim că a existat, dar nu ştim cât a domnit, unde îşi avea capitala, ce teritorii deţinea şi mai ales, din ce cauză a murit.
Indiferent de identitatea personajului, istrienii (geţii) îl atacă pe Atheas şi reuşesc să îl aducă la mare strâmtoare astfel încât acesta cere ajutorul regelui macedonean. Moartea căpeteniei gete face posibil ca trupe de sciţi să poată trece spre sud şi sud vest. Iată ce se spune despre acest război:
„în acea vreme era rege al sciţilor Atheas, care, deoarece era la strâmtoare în războiul cu istrienii, a cerut ajutor lui Filip prin mijlocirea locuitorilor din Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria), promiţând ca îl va lăsa moştenitor al tronului, dar între timp, regele istrienilor a murit şi asta i-a dezlegat pe sciţi şi de frica războiului şi de nevoia de ajutor. […] şi astfel Atheas a poruncit macedonenilor pe care i-a trimis înapoi, să-i spună din nou lui Filip că nici el nu i-a cerut ajutor, nici nu i-au propus să îl lase moştenitor [...] căci are un fiu sănătos. Filip, făcut de râs cu asemenea vorbe, a desfăcut asediul Byzantionului, a pornit la războaie cu sciţii […] Deşi sciţii erau mai numeroşi şi mai tari, Filip i-a învins prin şiretenie. Au fost robite 20.000 de femei şi copii, o mulţime uriaşă de vite, dar nici un pic de aur sau argint. […] dar în întâmpinarea lui Filip care se întorcea din Sciţia au venit tribalii (alt trib tracic din sudul Dunării); declară că nu-i vor îngădui trecerea dacă nu primesc o parte din pradă. De aici a ieşit ceartă şi repede apoi lupta; în care luptă a fost rănit şi Filip la coapsă, când i-a fost ucis calul de o lovitură care a trecut prin trupul său. Deoarece toţi îl crezuseră mort au părăsit prada. Şi astfel prăzile scitice, de parcă ar fi fost blestemate, aproape că au devenit motiv de doliu pentru macedoneni” (Iustinus, IX, 2; conf. Trog., Prol. 9 şi Aeschines III, 128 şi urm.)
Din această scurtă relatare se extrage faptul că istrienii (geţii) erau destul de numeroşi şi bine organizaţi de vreme ce au putut ţine piept sciţilor. Doar moartea intempestivă a charismaticului lor lider, a permis înaintarea lui Atheas spre sudul bogat, ţinta sciţilor de fapt.
Tot în această sursă apare menţionat puternicul trib tracic al tribalilor, trib ce va juca un rol important în Balcanii de nord în epocile următoare, făcând parte esenţială din conglomeratul etno-cultural, alături de celţi, traci, iliri, geţi, bastarni, din care îşi va trage originea regatul dac peste numai două secole.
BIBLIOGRAFIE:
1. Laurenţiu Nistorescu, O propunere de identificare a lui Rex Histrianorum, în Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timiensis, 2010, Timişoara, p. 173-181.
2. Vladimir Iliescu, Contribuţii la problema raporturilor scito-trace în sec. IV î.e.n., în Pontica, 2, 1969, p. 189-197.
3. Horia C. Matei, Istoria României în date, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
