 În ultimul sfert al secolului XX, un număr foarte mare de piese arheologice provenite din şantierele aflate în cercetare a luat calea depozitelor muzeale. Din păcate, abundenţa acestora şi o serie de alte motive, mai mult sau mai puţin obiective, au avut un nedorit efect secundar. O mare parte din rezultatele descoperirilor, chiar dacă a ajuns în gestiunea unităţilor muzeale, nu a mai fost prelucrată corespunzător şi uneori nici măcar înregistrată conform metodologiei legale.
În această situaţie nu mai este nici o surpriză că sunt „redescoperite” periodic, în depozite sau spaţii expoziţionale, piese considerate pierdute sau despre care nici măcar nu se mai ştia mare lucru.
Inventarul pe care îl discutăm acum, departe de a fi un caz singular, este unul care se încadrează în această categorie. Este vorba despre armele aparţinând unui războinic dac descoperite, cel mai probabil, în anul 1980, pe Valea Oltului, în proximitatea castrului auxiliar de la Racoviţa (Praetorium II), aşezat la confluenţa Oltului cu pârâul Clocotici (astăzi, Apa Satului).
1. Dosarul istoric
Limes-ul alutan a beneficiat din plin de atenţia arheologilor români, astfel încât zona de delimitare între provincie şi barbari este relativ binecunoscută acum din punct de vedere istoric. Probabil în anul 1980, cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate pe unul dintre şantierele care aveau ca scop cercetarea drumului roman dintre castrul de la Racoviţa şi cel de la Titeşti, pe malul stâng al pârâului Clocotici, Christian Vlădescu şi Floricel Marinescu descoperă câteva piese de armament şi harnaşament. Acestea par să fi fost antrenate într-o alunecare de pământ de pe unul dintre micile platouri care mărgineau malul apei, care ar fi acoperit porţiunea de drum studiată. Cercetătorii considerau la acel moment că inventarul ar fi „daco-scordisc”1, idee sub care îl prezintă în cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţifice. Ulterior, informaţiile apar publicate extrem de succint în actele sesiunii2.
După acest moment, datele despre descoperire dispar din vizorul mediului ştiinţific. Verificarea bibliografiei necesare unui proiect legat de identificarea şi discutarea tuturor pumnalelor curbe de tip sica din nordul Dunării3 a dus la „redescoperirea” informaţiei legate de prezenţa unor astfel de pumnale pe Valea Oltului. Din discuţiile cu dl Floricel Marinescu4 am aflat că acestea au fost duse, după descoperire şi prelevare, în laboratoarele Muzeului Militar Central (azi, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Bucureşti) în vederea restaurării şi conservării. Următorul pas a fost, desigur, examinarea registrelor şi depozitelor muzeului bucureştean în vederea verificării informaţiilor.
Cercetările au dus la identificarea pieselor de la Racoviţa şi la confirmarea semnalărilor lacunare existente la acel moment5. Din păcate, alte descoperiri, amintite de autori în aceeaşi comunicare ca provenind de la Căciulata, nu au mai putut fi găsite, caracterul acestei descoperiri rămânând deocamdată unul incert.
Inventarul recuperat de la Racoviţa este compus dintr-o spadă de tip celtic, un pumnal curb de tip sica, un vârf de lance, o zăbală de tip tracic şi o cataramă rectangulară de curea. Toate piesele poartă urmele unei arderi intense şi, cu excepţia cataramei, au fost îndoite ritualic.
2. Dosarul arheologic
Piesele recuperate fac parte din arsenalul specific războinicilor grupului Padea–Panaghiurski Kolonii (PPK)6.
2.1. Spada
Spada (nr.inv.37962), cu o lungime de circa 970mm şi 40mm lăţime, a fost îndoită în trei (Fig.1/2; Fig.2/1). Lama, care are 850mm lungime, este romboidală în secţiune, cu două şanţuri laterale axului. Tija mânerului este de asemenea rombică în secţiune, are cca.120mm şi se termină cu un buton discoidal, azi deteriorat. Piesa este corodată, lama prezintă fracturi evidente în zonele de îndoire, iar din vârf lipseşte o mică porţiune.
| Fig.1. Racoviţa, jud.Vâlcea: 1.Pumnal de tip sica; 2.Spada de tip celtic; 3.Cataramă (foto Radu Oltean). |
| Fig.2. 1.Spada de tip celtic; 2.Cataramă; 3.Pumnal de tip sica (desene Istrati Cami Manuela). |
Arma are numeroase analogii în mediul dacic, ulterior pragului dintre secolele II–I î.Hr., cele mai apropiate fiind descoperirile de la Băbeni-Olteţu7 şi Behadia8. Prezenţa spadelor de acest tip la nord de Dunăre poate fi împărţită în două etape. Prima este legată de sosirea celţilor în Transilvania, care aduc această armă, o perioadă când zona de răspândire a spadelor coincide cu prezenţa celtică efectivă în acest areal9. A doua etapă este reprezentată de pătrunderea spadelor dinspre sud, unde au ajuns tot odată cu migraţia celtică, iar apoi au intrat în arsenalul elitelor locale. La nord de Dunăre apar întâi în Oltenia şi, de aici, apoi, în Transilvania, ca urmare a modificărilor socio-politice, culturale şi militare impuse de către războinicii grupului Padea–Panaghiurski Kolonii. Sporadic, asemenea spade s-au mai descoperit şi în alte zone locuite de daci.
Astfel de arme provin de la Balta Verde, Corcova, Gârla-Mică, Gruia, Şimian, Turnu-Severin, Orşova, Băbeni-Olteţu, Mangalia/Callatis, Ursici, Călan, Hunedoara, Luncani-Piatra Roşie, Beharca, Călăraşi, Cetate, Corlate, Desa, Dobrosloveni, Gogoşiţa, Orodel, Padea, Perişor, Plosca, Sărata, Vela, Corneşti, Spahii, Piatra Craivii, Cugir, Tărtăria, Popeşti, Răcătău (România), Mala Kopanja (Ucraina), Zemplin (Slovacia)10. Acestora li se adaugă câteva piese cu caracter incert cum sunt cele de la Sultana, Comolău şi Viscri (Fig.5).
| Fig.5. Distribuţia geografică a spadelor de tip celtic. |
Majoritatea covârşitoare a descoperirilor în care a apărut acest tip de armă au un caracter funerar, excepţiile fiind o raritate. Cronologia acestor arme în spaţiul nord-dunărean le grupează în intervalul sec.II–I î.Hr., după acest moment ele intrând în zona obscură a practicilor funerare. Pe acest considerent s-a opinat că ele ar fi ieşit din uz – situaţie similară, de altfel, în ce priveşte armurile de zale şi coifurile. Şi în cazul spadelor, Columna Traiană modifică această perspectivă, ele fiind prezente în număr mare, mai ales pe baza monumentului, dar şi în dotarea unor nobili figuraţi pe unele scene.
2.2. Vârful de lance
Vârful de lance (nr.inv.37693) este, de asemenea, îndoit în trei sectoare. Lama, lată acum de 40mm, are forma clasică de frunză de salcie, cu lungimea de 460mm şi secţiunea romboidală. Dulia, care are lungimea păstrată de cca.100mm, nu este închisă perfect şi este perforată în ambele părţi pentru cuiul de fixare. Lipsa aproape cvasi-generală a acestui cui de la toate lăncile descoperite în arealul dacic duce la ipoteza că nu era metalic decât foarte rar. Este greu de crezut că s-au dezintegrat toate cuiele, la aproape toate lăncile păstrate, indiferent de tipul de sol în care au fost depuse, astfel singura ipoteză viabilă este că erau din lemn. Lancea este puternic afectată de trecerea timpului, cu o pierdere de aproximativ 30% din masa metalului, ca urmare a coroziunilor intense (Fig.3/1; Fig.4/1).
| Fig.3. 1.Vârf de lance; 2.Zăbala de tip tracic (foto Radu Oltean). |
| Fig.4. 1.Vârf de lance; 2.Zăbala de tip tracic (desene Istrati Cami Manuela). |
Lancea este arma cea mai prezentă în depunerile funerare ale epocii, reflexie evidentă a importanţei ei în realitatea cotidiană. Folosirea lăncilor de către elite nu se limita la funcţia războinică, ele fiind indispensabile, alături de arc, pentru vânătoare. În mediul aristocratic, lancea putea să aibă şi o conotaţie rituală cu valenţe identitare, fiind arma prin excelenţă a vânătorii – ipostază simbolică a autorităţii războinice11 şi un indicator al capacităţilor fizice ale posesorului. În depunerile funerare ale războinicilor de elită daci, lăncile apar frecvent grupate câte două, mai rar trei, ceea ce reflectă, de fapt, numărul lor real aflat în dotare. Un argument în plus îl constituie prezenţa războinicilor traci ilustraţi în arta sud-dunăreană, unde aceştia poartă frecvent câte două lănci, ceea ce adaugă consistenţă ipotezei acestei tactici de luptă, suficient de eficace ca să devină o tradiţie războinică, transformată de către imaginarul grecesc în temă de identificare etnică a tracilor12. Numărul de lănci ar putea fi un indicator al tehnicilor de luptă impuse pe teatrele de bătălie balcanice odată cu sosirea triburilor celtice. Dacă anterior lancea era arma preferată pentru deschiderea şi ducerea luptei – în unele depuneri funerare se regăsesc între 4 şi 7 lănci – iar sabia era doar o rezervă, după adoptarea spadei, numărul lăncilor se reduce.
2.3. Zăbalele de tip tracic
Calitatea de cavaler a decedatului este confirmată de prezenţa unei zăbale de tip tracic (nr.inv.37966), puternic deformată de temperatura rugului funerar, dar care prezintă şi unele fracturi, care denotă deteriorarea ei în Antichitate. Ansamblul, realizat din fier, a fost puternic torsionat, acţiune ce a avut ca rezultat ruperea în două a piesei în zona de articulare a muştiucului. Psaliile au tija lăţită la mijloc, acolo unde, în orificiile special create, intrau barele perpendiculare. La partea inferioară a uneia dintre psalii se mai păstrează unul dintre inelele terminale şi piesa metalică de care se lega cureaua frâului. Pe bara cu muştiucul, care se introducea în gura calului, se află câte două discuri sudate între ele. Deşi ansamblul este puternic afectat de distrugerea ritualică şi de cea datorată depunerii îndelungate în sol se mai pot distinge unele detalii morfologice din care rezultă că este o zăbală de tip Werner XVI13, cu o analogie mai apropiată la Padea (jud.Dolj)14 şi Şeuşa15 (jud.Alba), dacă judecăm după tipul de discuri de pe muştiuc (Fig.3/2; Fig.4/2).
Pentru datarea zăbalelor, Wolfgang Werner stabileşte un interval situat între sec.III–I î.Hr.16. Aurel Rustoiu propune o restrângere a perioadei, cel puţin pe teritoriul României, între mijlocul sec.II – sfârşitul sec.I î.Hr., pe baza inventarului de la Cugir şi a zăbalei de la Şeuşa17. Având ca reper prezenţa unor zăbale alături de fibule de tip Gura Padinei, Jarak sau cu noduri, Daniel Spânu restrânge şi mai mult cronologia acestor ansambluri, datând cele mai timpurii piese începând cu sfârşitul sec.II î.Hr.18. O zăbală având componente ce pot fi datate mai târziu (Werner XVII), descoperită la Bulbuc (jud.Alba)19, permite concluzia că astfel de ansambluri au fost utilizate şi pe parcursul secolului I î.Hr.
Parte a căpăstrului, zăbalele reprezintă, de fapt, un ansamblu articulat, compus din diverse componente metalice, care era fixat pe botul şi în gura calului (zone extrem de sensibile), asigurând controlul asupra mişcărilor acestuia prin condiţionare fizică. Împreună cu căpăstrul, putem spune că este, de fapt, cea mai veche şi mai importantă parte a harnaşamentului, utilitatea ei fiind evidentă atât în cazul atelajelor diverse, cât şi în cazul cailor pentru călărit. Pentru un control mai bun asupra cailor de luptă, în diferite perioade, au fost dezvoltate modele mai complexe de zăbale.
Un astfel de model, apărut în zona balcanică în secolul al III-lea î.Hr., poartă numele de zăbală de tip tracic. Prezenţa numeroasă a acestui tip de zăbale în arealul tracic (Fig.6) a dus la etichetarea lor drept zăbale „de tip tracic”20, cu toate că astfel de ansambluri au avut o circulaţie mai mare în timp şi spaţiu. Acest tip de zăbală era realizat prin asamblarea mai multor componente din fier şi, uneori, din bronz. Inovaţia constă în dublarea barei articulate care susţinea părţile mobile cu una identică, rigidă de această dată, poziţionată sub falca animalului. Acesteia i se adaugă prelungirea psaliilor foarte mult în jos şi legarea frâielor de aceste capete, prevăzute de regulă cu verigi. Rezultatul a fost o modificare radicală a tipului de pârghie care exercita tensiune asupra gurii calului. Noul sistem modifica direcţia de acţiune a pârghiei din orizontală în verticală, presând puternic direct pe osul mandibulei. Rezultatul a fost, fără îndoială, un control extrem de sever al mişcărilor calului. Sistemul descris nu este unitar în detalii, ci a rămas aşa la nivel de principiu, în jurul acestei idei existând numeroase modele şi tipuri circumscrise descrierii21.
| Fig.6. Distribuţia geografică a zăbalelor de tip tracic42. |
2.4. Pumnalul curbat de tip sica
Foarte afectat, atât de trecerea timpului, cât şi, foarte probabil, din cauza tratamentului special din momentul depunerii, este pumnalul curbat de tip sica (nr.inv.37964). Piesa este păstrată fragmentar, lipsindu-i aproape integral mânerul şi aproximativ 40% din lamă (Fig.1/1; Fig.2/3). Partea rămasă permite, însă, reconstrucţia teoretică a întregii arme, care avea o muchie masivă şi o curbură largă, deschisă. Imediat sub muchie se observă, parţial, şanţul de scurgere a sângelui realizat sub forma unei incizii liniare prelungi. Un aspect rar în ornamentica şi morfologia acestor piese este prezenţa şanţurilor pe ambele feţe ale lamei. Lungimea piesei păstrate este de 155mm, iar lăţimea lamei de 30mm. Din mâner s-a păstrat o foarte mică porţiune. Lăţimea mică a lamei şi prezenţa şanţului permit includerea pumnalului în categoria celor de tip „C”, cel mai reprezentativ din punct de vedere statistic şi geografic. Pumnalele acestei variante sunt caracterizate de lama prelungă, elegantă, decorată cu incizii circulare şi/sau renuri de-a lungul lamei, existenţa şanţului de scurgere a sângelui şi mânerul plin, dedus din lamă.
Din punct de vedere cronologic, acest tip de pumnal este datat cu preponderenţă în secolele II–I î.Hr. Geografic, descoperirile de acest tip provin de la Berghin, Blandiana, Bulbuc, Teleac, Tărtăria, Piatra Craivii, Cugir, Călan, Hunedoara, Deva, Drăgoeni22, Călăraşi, Cetate, Golenţi, Orodel, Şiseşti Viiaşu, Viişoara Mică, Corneşti, Corcova, Floreşti, Enisala, Histria, Hoghiz, Pietroasa Mică-Gruiu Dării, Popeşti, Rast, Tilişca (România), Furceni (R.Moldova), Mala Kopanya (Ucraina)23. Cu caracter deocamdată incert sunt semnalările unor pumnale provenind de la Căciulata (jud.Vâlcea), Albeşti (com.Vedea, jud.Teleorman), Sărata (com.Călăraşi, jud.Dolj), Urdiniţa (com.Brabova, jud.Dolj), Costeşti-Cetăţuie (jud.Hunedoara) sau Valea Teiuşului (azi, Teiuşu, com.Brebeni, jud.Olt)24.
Traseul istoric al acestor pumnale începe în Balcani, traversează Dunărea în Oltenia actuală, apoi parcurge vestul Munteniei, trece munţii spre sudul şi sud-vestul Transilvaniei, iar de aici către periferia regatului dac, până în Ucraina Subcarpatică. Sporadic, pumnale sica se regăsesc în diferite contexte în Dobrogea şi Moldova centrală (Fig.7).
| Fig.7. Distribuţia geografică a pumnalelor curbe de tip sica în Balcani. |
2.4. Catarama
Ultima piesă din echipamentul războinicului de la Racoviţa este o cataramă dreptunghiulară (60×53mm). Lateralele mai lungi au o uşoară arcuire spre interior, dar acul de fixare în curea a dispărut, păstrându-se doar partea înfăşurată în jurul extremităţii verticale. Şi acesta şi catarama în sine au fost realizate dintr-o bară de fier cu secţiunea dreptunghiulară (6–7×3mm). Piesa (nr.inv.37965), destul de bine conservată, este destul de rară în contextele similare.
3. Contextul istoric
Privind retrospectiv echipamentul recuperat se poate spune, având ca bază de raportare inventare similare din aceeaşi perioadă, că fostul proprietar a făcut neîndoielnic parte dintr-o categorie socială şi militară specifică. Toate elementele identificate pledează pentru această ipoteză: armele sale, mai ales spada şi pumnalul, îl aşezau în categoria nobililor războinici, iar zăbala denotă limpede că fusese călăreţ. Urmele de ardere identificate pe piese denotă de asemenea un tratament funerar specific.
Importanţa armelor rezida în valenţele multiple cu care erau învestite. Războinicii participau la ceremoniile comunităţii afişându-le, oficiau ritualurile echipaţi complet şi, într-un final, erau înmormântaţi cu ele, într-o formă sau alta. Imaginea acestor elite nu era completă fără armele ei, în toate momentele vieţii şi chiar după moarte, într-o încercare rituală de a transfera în plan mistic atributele, calităţile şi îndatoririle din cotidianul real.
Chiar dacă nu s-a păstrat contextul funerar, armamentul poartă urmele unei arderi intense, urme ale unui rug funerar. Ritul incineraţiei era, din ce putem deduce, rezervat aristocraţiei. Ritul şi ritualul practicate subliniau valoarea individului, nu doar cea din timpul vieţii, ci şi cea postumă. Comunitatea, dorind să-i păstreze (sau să-i transmită) calitatea de războinic şi în post-existenţă, recurge la sacrificarea echipamentului care l-a însoţit pe defunct în timpul vieţii. Distrugerea armelor reprezintă un sacrificiu cu multiple valenţe, dintre care acum ne reţine atenţia doar latura economică.
Privind retrospectiv întregul context istoric se poate recompune echipamentul unui războinic de elită din această perioadă. Un astfel de luptător, dacă avea echipamentul complet, era înarmat cu spadă, pumnal, cuţit, una sau două lănci, armură, coif, scut, arc cu săgeţi. Acestora li se adaugă posesia unui cal, fapt ce suplimentează echipamentul cu zăbala animalului, pintenii călăreţului, diverse catarame şi curele, apoi, desigur, şaua. În funcţie de diverşi factori (posibilităţi economice, locul în ierarhie, geografia rezidenţei etc.) echipamentul era ornamentat cu diverse accesorii din aur şi argint (podoabe, fibule etc.), iar harnaşamentul era decorat cu aplici preţioase. Deşi sunt puţine, există morminte care conţin întreaga panoplie (Cugir25, Popeşti26); este de presupus că mare parte dintre războinicii în discuţie erau în posesia majorităţii armelor care formau setul de bază, costisitor şi el, din care probabil doar armura de zale era o prezenţă cu adevărat excepţională.
Nu se poate aprecia exact în ce consta echipamentul complet al războinicului de la Racoviţa, analogiile cu alte cazuri fiind nerelevante, iar condiţiile de descoperire destul de neclare. În interiorul aristocraţiei au existat suficiente diferenţe politice şi economice încât să nu poată fi stabilit un standard. Unii nobili posedau un armament complet, alţii aveau mai puţine piese. Lipsa din mobilierul funerar a pieselor cu adevărat preţioase poate fi, însă, explicată prin decizia comunităţii sau a familiei de a nu-şi permite astfel de pierderi27. Accesul la sursele de venit, interne şi externe, condiţiona nu atât deţinerea unor arme – simboluri ale unei profesii, până la urmă – cât posibilitatea de a depune in integrum echipamentul lângă posesorul decedat. Pe aceste considerente este discutabil dacă un set complet de arme şi echipamente era accesibil întregului palier social de care aparţinea războinicul. Există puţine cazuri în care evidenţele arheologice creionează o panoplie integrală în posesia unui individ. Armamentul care a fost depus ca mobilier funerar putea fi diferit de echipamentul efectiv deţinut. Este la fel de posibil ca doar armele (sau anumite arme) să certifice apartenenţa individului la o anumită confrerie războinică sau ierarhie socio-militară, caz în care alte componente ale echipamentului (valoroase sau nu) să fi fost neimportante în ritual. Numărul de arme, calitatea lor şi chiar valoarea fiecăreia separat fac ca totalul costurilor să fie destul de ridicat, foarte probabil peste posibilităţile curente ale unui individ fără surse de venit consistente.
Totuşi, cu certitudine, echipamentul complet era un deziderat urmărit. Un războinic bine înarmat şi protejat era în avantaj evident pe câmpul de luptă, şansele lui de succes fiind considerabil mai mari. Pe fondul unor succese repetate, prestigiul personal sporea, victoriile transformând individul într-un model de invidiat. Într-o structură construită pe fundamente războinice, succesul militar îi deschidea posibilităţi de afirmare socială şi politică, locul lui în ierarhie fiind o condiţie şi un rezultat al succeselor anterioare. Un astfel de model, pe care comunitatea şi/sau structura socială care îl conţinea şi îl cultiva în mod mai mult sau mai puţin conştient, determina, probabil, o cursă acerbă între războinicii tineri sau mai puţini avuţi, dornici ca măcar să egaleze valoarea şi statutul individului de succes. Este la fel de puţin probabil ca toţi indivizii să posede o descendenţă care să le asigure, măcar economic, posibilitatea de a achiziţiona echipamentul necesar, astfel încât singura lor şansă de prosperitate relativ rapidă rămânea războiul. Participarea la campaniile de jaf oferea, în ciuda riscurilor foarte mari, posibilitatea de a acumula valori materiale considerabile într-un timp scurt, astfel că războinicul, de orice nivel, era interesat direct ca aceste expediţii să fie organizate şi, desigur, să fie încununate de succes. La rândul lor, liderii militari erau şi ei direct interesaţi să-şi cimenteze prestigiul, care nu putea fi consolidat decât prin obţinerea unor succese militare şi, indirect, prin acumularea de capital provenit tot din rezultatele expediţiilor militare.
Revenind la războinicul de la Racoviţa, armele descoperite creionează o bună stare materială. Cea mai valoroasă armă din arsenalul lui, cel puţin din cel recuperat, era spada. O spadă de calitate era scumpă, nu atât prin valoarea ei intrinsecă, ci prin tehnologia de fabricare complicată. Dacă producerea acestor spade trebuie pusă iniţial pe seama fierarilor celţi, odată cu retragerea acestora din prim-planul realităţilor balcanice, fabricarea lor a revenit, cel puţin parţial, atelierelor locale28, spadele continuând să facă parte din panoplia elitelor militare dacice, aşa cum indică clar prezenţa lor în contextele arheologice şi iconografie. Pentru a făuri o spadă era neapărat nevoie de un meşter experimentat, căci această armă cerea temeinice cunoştinţe pentru construcţia specială a lamei şi pentru obţinerea echilibrării corecte a întregii arme29. Posesia spadei şi a pumnalului curb erau – din punct de vedere al imaginii afişate şi apoi proiectate în teritoriu – imperios necesare. Astfel de arme erau puţin probabil obţinute altfel decât prin comanda dată unui atelier sau unor fierari competenţi. La fel de puţin probabil era ca sursele de producţie să fi fost sub controlul acestui nobil. Războinicul trebuia să-şi comande armamentul pretenţios şi apoi, evident, să achite, într-o formă sau alta, costurile de fabricare. Pentru asta avea nevoie de surse de venit şi, implicit, să dispună de valori mobile sau, prefigurând realităţi medievale, să se pună în slujba sau sub comanda unui nobil superior lui.
Din punct de vedere geografic, având mormântul ca reper sigur, războinicul era relativ izolat, atât faţă de nucleele similare din Oltenia, cât şi faţă de cele din Transilvania30. Această izolare îl aşeza însă pe una dintre rutele de legătură dintre cele două zone amintite.
Exceptând naturalele poteci de peste munţi, practicabile doar în anumite sezoane şi doar cu piciorul, în Antichitate trecerile dintre sudul şi nordul Carpaţilor Meridionali se făceau prin principalele pasuri şi defileuri. Cea mai importantă legătură între Dunărea de Jos şi zona intracarpatică era cea prin culoarul Rucăr-Bran, rută ce putea fi parcursă inclusiv cu carele şi căruţele. Principală arteră de comunicaţii era flancată la nord de Cumidava, antica aşezare fortificată de la Râşnov (jud.Braşov)31, iar la sud de fortăreaţa şi aşezarea de la Cetăţeni (jud.Argeş)32. Importanţa tranzitului prin acest culoar este reliefată de existenţa şi prosperitatea aşezărilor de la capetele defileului.
Al doilea ca importanţă era pasul Vâlcan, situat la vest de râul Olt, principala rută de acces care, după ce se unea cu ruta ce pornea din Clisura Dunării, lega depresiunea Haţegului de nordul Olteniei. Drumurile pe acest traseu erau practicabile doar pedestru sau călare, dar aveau avantajul parcurgerii mai rapide a distanţei dintre Dunăre şi zona capitalei Sarmizegetusa.
Aflat între aceste rute, defileul Oltului oferea o alternativă la celelalte două, mai greoaie însă, dacă avem în vedere lungimea pasului şi traseul mult mai dificil. Desigur, drumul peste munţi nu urmărea firul râului, mult prea accidentat pentru a fi practicabil, dar trecerea se făcea pe drumurile de plai adiacente (Fig.8).
| Fig.8. Descoperirea de la Racoviţa în context regional. |
Chiar şi în aceste condiţii, pasul trebuie să fi fost folosit suficient de intens ca să justifice prezenţa unuia sau mai multor aristocraţi războinici, a căror prosperitate deriva direct din controlul accesului acestui punct obligatoriu de trecere. Există, deocamdată, puţine evidenţe istorice şi arheologice care să jaloneze prezenţa acestor militari daci în zona defileului, mormântul de la Racoviţa fiind până acum singurul concret. Importanţa trecătorii era însă însemnată, atât din punct de vedere strategic, cât şi economic, astfel că prezenţa reşedinţelor războinicilor la ambele capete ale pasului rămâne o ipoteză deschisă. Existenţa unor fortăreţe/turnuri din care aceştia păzeau trecătoarea, cel puţin în capătul ei sudic, pare verosimilă, iar nedescoperirea lor nu reprezintă decât un stadiu al cercetării.
Nu e cazul să mai dezbatem aici problema „etnicităţii” grupului de morminte Padea–Panaghiurski Kolonii, asupra căreia s-au exprimat numeroase opinii, nu doar diferite, dar chiar contradictorii. Dorim să evidenţiem, totuşi, câteva realităţi arheologice.
După mijlocul sec.II î.Hr. nu se mai cunoaşte nici o aşezare celtică la nordul Dunării, ca să nu mai vorbim de centre de tipul oppida, atât de caracteristice secolelor II–I î.Hr. din Europa Centrală ori Vestică. Astfel, este de natura evidenţei că defuncţii din nordul fluviului nu puteau fi celţi. În schimb, din toată aria nord-dunăreană cu asemenea tipuri de morminte s-au descoperit numeroase cetăţi, aşezări, sanctuare şi tezaure caracteristice geto-dacilor33. Unele grupuri de morminte ori morminte izolate se află chiar în vecinătatea/apropierea unor asemenea situri dacice (de ex., Cugir34, Hunedoara35, Spahii-Câmpul Spahiului36, Malaja Kopanja37).
Nici chiar în nord-vestul Bulgariei, unde există o puternică concentrare de morminte de tipul Padea–Panaghiurski Kolonii38, nu se mai cunosc aşezări celtice/ scordisce după mijlocul secolului II î.Hr. De asemenea, din această perioadă, în această zonă sunt cunoscute descoperiri tipice lumii geto-dacice, aşa cum sunt locurile de cult de tipul „câmpurilor de gropi” (Russe39, Bagachina40), figurine antropomorfe şi zoomorfe, boluri cu decor în relief ori piese de toreutică cu reprezentări figurative caracteristice lumii geto-dacice.
Dacă avem în vedere aceste realităţi cultural-arheologice putem aprecia că defuncţii grupului Padea–Panaghiurski Kolonii au aparţinut geto-dacilor41 şi că nu se mai poate susţine ipoteza unei „migraţii a cavalerilor danubieni” spre sud-vestul Transilvaniei, ci, mai corect, de impunerea şi dispersia unui model cultural în interiorul lumii nord-tracice.
Note
• 1 Vlădescu, Marinescu, 1984, p.23.
2 Symposia Thracologica, 2, Drobeta-Turnu Severin, 23–24 oct., 1984, editat de Institutul Român de Tracologie din Bucureşti în colaborare cu Muzeul „Regiunii Porţilor de Fier”.
3 Sîrbu, Borangic 2016.
4 Mulţumim domnului Floricel Marinescu pentru informaţiile oferite şi pentru acordul de a le publica integral.
5 Identificarea, accesul la piese şi informaţiile despre acestea ne-au fost oferite cu multă bună-voinţă de către Corneliu Andonie, muzeograf, şi Aurelia Pardos, conservator, de la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, cărora le mulţumim şi pe această cale.
6 Grupul/facies-ul/orizontul Padea–Panaghiurski Kolonii reprezintă o denumire convenţională prin care se identifică anumite asocieri de artefacte şi practici funerare specifice din nordul Bulgariei, nord-estul Serbiei, zona Olteniei şi sud-vestul Transilvaniei; ulterior, descoperiri similare au mai apărut şi în alte zone ale României (Muntenia, Moldova Centrală, Dobrogea) şi, mai departe, până în Ucraina Transcarpatică. Acest model este explicat prin apariţia unei noi identităţi culturale a cărei expresie principală constă în depunerea decedaţilor în morminte de incineraţie, rareori de inhumaţie, împreună cu armele lor. Inventarele funerare, uneori bogate şi variate, arată că defuncţii au aparţinut aristocraţiei politice şi militare, diferiţi de propriile comunităţi prin riturile şi ritualurile practicate, prin armele deţinute şi prin potenţa economică afişată. Denumirea aceasta a fost păstrată, deşi acum ea nu mai reflectă întreaga complexitate a problemelor referitoare la implicaţiile etnice, istorice şi de civilizaţie, întrucât, deocamdată, este singura neutră şi care particularizează suficient de bine fenomenul.
7 Nicolăescu-Plopşor, 1945-1947, p.18, pl.I/1; pl.I/2.
8 Bondoc, 2008, p.7-12.
9 Cel puţin la nivelul anului 1974, se cunoşteau peste 30 de spade celtice în spaţiul intracarpatic, număr evident sporit de descoperiri ulterioare. Cf.Crişan, 1974, p.86.
10 Cele mai multe spade au fost publicate de către Nicolăescu-Plopşor (Nicolăescu-Plopşor, 1945-1947, p.17-43), iar celelalte descoperiri sunt discutate dispersat în diverse periodice. Câteva piese sunt inedite şi împreună cu restul inventarelor vor face subiectul unui studiu separat.
11 Xenophon, XII, 1-4.
12 Marazov, 2005, p.36-39.
13 Werner, 1988, p.81.
14 Bondoc, 2008-2009, p.144, fig.8/26.
15 Sîrbu, 2004, p.44, fig.6/2.
16 Werner, 1988, p.99-101.
17 Rustoiu, 2002, p.53.
18 Spânu, 2001-2003 (2004), p.115.
19 Borangic, 2014a, p.274.
20 Au fost numite aşa de către istoricul bulgar Ivan Venedikov, pe baza răspândirii acestui tip de zăbală, prioritar în arealul tracic, dar acesta recunoaşte posibile influenţe greceşti ce par să fi stat la origine (Venedikov, 1957, p.153-201), în timp ce alţi cercetători le consideră de inspiraţie celtică (Zirra, 1981, p.124-125). În ciuda acestor divergenţe ştiinţifice, denumirea a intrat în uz, fiind folosită pentru a identifica aceste zăbale utilizate de călăreţii de elită traci, scordisci şi daci.
21 Borangic, Barbu, 2013, p.31-32.
22 Trei exemplare. Inedite. Informaţie de la descoperitor, Cîrstea Valentin.
23 Sîrbu, Borangic, 2016
24 Sîrbu, Borangic, 2016.
25 Crişan, 1980, p.81-87.
26 Vulpe, 1976, p.193-207.
27 Sunt de remarcat soluţiile alternative, găsite în special în cazul armelor costisitoare (armuri, coifuri), când, pe baza funcţiei defensive, s-au depus în morminte doar fragmente decupate intenţionat din întreg (pars pro toto). Părţile de arme sugerau suficient rolul protector asupra războinicului în faţa necunoscutului reprezentat de lumea de dincolo.
28 Domaradzki, 1986, p.231.
29 Borangic, 2014, p.50.
30 Nicolăescu-Plopşor, 1948, p.17-33; Zirra, 1971, p.234-239; Wozniak, 1974; Sîrbu, Rustoiu, 1999, p.77-91; Rustoiu, 2002; Sîrbu, Arsenescu, 2006, p.163-186.
31 Costea, 2002, p.183-184, p.240-241.
32 Măndescu, 2006; Borangic, 2013.
33 Sîrbu, Arsenescu, 2006, p.163-186.
34 Crişan, 1980, p.81-87.
35 Sîrbu et alii, 2007.
36 Gherghe, 2015.
37 Kotigoroško, 2009, p.58-133.
38 Wozniak, 1974; Theodossiev, Torbov, 1995, p.11-58.
39 Varbanov, 2013, p.78-93.
40 Bonev, Alexandrov, 1996.
41 Desigur, nu poate fi exclusă nici eventualitate ca, izolat, să existe vreun scordisc înmormântat la nordul Dunării, dar această posibilitate nu schimbă esenţa aprecierii.
42 apud Werner, 1988 (cu completări).
BIBLIOGRAFIE
• Bondoc, 2008 - Bondoc, Dorel, Discoveries from the second period of the Iron Age, from the area of Beharca, Almăj Commune, Dolj County, Romania, În: Sîrbu, Valeriu; Stângă, Ion, The Iron Gates region during the second Iron Age: Settlements, Necropolises, Trea-sures, Proceedings of the International Colloquium from Dro-beta-Turnu Severin, June 12th-15th, 2008, Volum apărut sub egida Muzeului „Porţile de Fier” Drobeta-Turnu Severin şi a Muzeului Brăila, Ed.Universitaria, Craiova, 2008, 150 pg., ISBN 978-606-510-478-5; p.7-12.
• Bondoc, 2008-2009 - Bondoc, Dorel, Descoperirile de epocă Latène de la Padea, jud. Dolj, În: Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, 59-60, 2008-2009, p.137-163.
• Bonev, Alexandrov, 1996 - Bonev, Aleksandŭr G.; Alexandrov, Georgi, Bagachina. Sališče ot kăsnata kamenno-medna epoha i trakijski kultov centar/III-I xiljadoletie pr.Hr., OOD "Polimona", Montana, 1996, 183 pg.
• Borangic, Barbu, 2013 - Borangic, Cătălin; Barbu, Marius, Incursiune în fenomenul ecves-tru geto-dacic. Studiu de caz „zăbala de tip tracic”, În: Acta Centri Lucusiensis, Centrul de Studii DacoRomanistice Lucus, Nr.IB, 2013, Timişoara, p.22-47, on-line http://laurlucus.ro/sites/ default/files/acl/acta_centri_lucusiensis_1b_2013.pdf
• Borangic 2013 - Borangic, Cătălin, Tarabostele de la Cetăţeni, În: Argesis, XXII, 2013, p.17-26.
• Borangic, 2014 - Borangic, Cătălin, Valoarea ipotetică a echipamentului unui senior al războiului din lumea dacică, În: Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, Alba Iulia, 20, 2014, p.39-70.
• Borangic, 2014a - Borangic, Cătălin, Arme şi piese de harnaşament din epoca Regatului dac, descoperite la Bulbuc, com.Ceru-Băcăinţi, jud.Alba. Consideraţii preliminare, În: Istros, SN, XX, 2014, p.259-310.
• Costea, 2002 - Costea, Florea, Dacii din sud-estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii romane: contribuţii la etnogeneza şi continu-itatea românilor, Ed.C2 design, Braşov, 2002, 400 pg., ISBN 973-85145-8-416.
• Crişan, 1974 - Crişan, Ion Horaţiu, Precizări în legătură cu descoperirile celtice de la Aiud, În: Studii şi comunicări. Arheologie-istorie, Muzeul Brukenthal, Sibiu, 18, 1974, p.71-92.
• Crişan, 1980 - Crişan, Ion Horaţiu, Necropola dacicǎ de la Cugir. Consideraţii preliminare, În: Apulum, XVIII, 1980, p.81-87.
• Domaradzki, 1986 - Domaradzki, Mieczyslaw, Les épées en Thrace de la deuxième moitié du Ier millénaire avant notre ère, În: Revue Aquitania, Supplement 1, 1986, p.227-231.
• Gherghe, 2015 - Gherghe, Petre, Aşezarea şi necropola geto-dacică de la Spahii - Câmpul Spahiului, judeţul Gorj, Ed.Măiastră, Târgu Jiu, 2015, pg.167, ISBN 978-606-516-698-1.
• Kotigoroško, 2009 - Kotigoroško, Veaceslav, Malokopan’skij nekropol’(ur. Čelenica), În: Karpatika, Institutul Karpatica, Universitatea Naţională Ujgorod, 38 (2009), p.58-133.
• Măndescu, 2006 - Măndescu, Dragoş, Cetăţeni. Staţiunea geto-dacă de pe valea Dâmboviţei superioare, Ed.Istros, Brăila, 2006, 187 pg., ISBN 9739469817.
• Marazov, 2005 - Marazov, Ivan, Thracian warrior [translated from the bulgarian by Nedyalka Chakalova], Khristo Botev, Sofia, 2005, 183 pg., ISBN 954-445-891-3.
• Nicolăescu-Plopşor, 1945-1947 - Nicolăescu-Plopşor, Constantin S., Antiquités celtiques en Olténie, În: Dacia, Nouvelle série, XI-XII, 1945-1947, p.17-43.
• Rustoiu, 2002 - Rustoiu, Aurel, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia pre-romană, Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a.Chr. - I p.Chr., 3, Univiversitatea „Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Academia Română. Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca, Ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2002, 256 pg., ISBN 973-86013-7-1.
• Sîrbu, Rustoiu, 1999 - Sîrbu, Valeriu; Rustoiu, Aurel, Découvertes funéraires géto-daces du sud-ouest de la Roumanie (150-50 av. J.C.), În: Vasić, Miloje (ed. en chef), Le Djerdap / Les Portes de Fer à la deu-xième moitié du premier millenaire av. J.-C. jusqu’aux guerres daciques, Kolloquium in Kladovo – Droberta-Turnu Severin (September–October 1998), Jugoslawisch-Rumänische Kom-mission für die Erforschung der Region des Eisernen Tores, 3, Arheološki institut (Belgrade), Balkanološki institut (Srpska akademija nauka i umetnosti), Institutul de Tracologie (Bucu-reşti), Beograd-Bucureşti, 1999, 114 pg., ISBN 8680093157; p.77-91.
• Sîrbu, 2004 - Sîrbu, Valeriu, Sacrificii şi îngropări rituale de cai la tracii din zona carpato-balcanică (sec.X a.Chr.- sec.I p.Chr.), În: Istros, S.N., XI, 2004, p.41-68.
• Sîrbu, Arsenescu, 2006 - Sîrbu, Valeriu; Arsenescu, Margareta, Dacian settlements and necropolises in Southwestern Romania (2nd c.B.C. - 1st c.A.D.); În: Luca, Sabin Adrian; Sîrbu, Valeriu (eds), The Society of the Living – The Community of the Dead (from Neolithic to the Christian Era), Proceedings of the 7th International Colloquium of Funerary Archaeology [Sibiu, 6-9 October 2005], Acta Terrae Septemcastrensis, V, 1, Special number (Bibliotheca Septem-castrensis, XVII), Sibiu, 2006, 248 pg., ISSN 1583-1817; p.163-186.
• Sîrbu, Borangic, 2016 - Sîrbu, Valeriu; Borangic, Cătălin, Pumnalul sica în nordul Dunării (sec.II a.Chr. - sec.II p.Chr.), Ed.Istros, Brăila, 2016 (în pregătire).
• Spânu, 2001-2002 (2004) - Spânu, Daniel, Un mormânt de epocă târzie Latène de la Dubova, În: Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, 52-53, 2001-2002 (2004), p.83-132.
• Theodossiev, Torbov, 1995 - Theodossiev, Nikola; Torbov, Natsis, Trakiiski mogili ot kasnoe-linisticeskata epoha pri Tarnava, Beloslatinsko, În: Izvestija na Arheologičeskija Institut, Sofia, 23, 1995, p.11-58.
• Varbanov, 2013 - Varbanov, Varbin, Catalogue of the Structures, În: SEXAGINTA PRISTA. Тракийски ямен комплекс, Tom 1, 2013 г., Veliko Tarnovo, 2013, 303 pg., ISBN 978-954-8443-23-0; p.78-93.
• Venedikov, 1957 - Venedikov, Ivan, Trakjiskata juzda, În: Izvestija na Arheologičeskija Institut, Sofia, XXI, 1957, p.153-201.
• Vlădescu, Marinescu, 1984 - Vlădescu, Christian; Marinescu, Floricel, Arme şi piese de harnaşament daco-scordisce descoperite la Racoviţa (jud.Vîlcea). În: Symposia Thracologica, 2, Drobeta-Turnu Severin, 23-24 oct., 1984, editat de Institutul Român de Tracologie din Bucureşti în colaborare cu Muzeul „Regiunii Porţilor de Fier”, p.23.
• Vulpe, 1976 - Vulpe, Alexandru, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, În: Thraco-Dacica, 1, 1976, p.193-215.
• Werner, 1988 - Werner, Wolfgang M., Eisenzeitliche Trensen an der unteren und mittleren Donau, Prähistorische bronzefunde, Abteilung XVI, 4. Band, C.H. Beck's Verlagsbuchhandlung, München, 142 pg., ISBN 3406318916.
• Zirra, 1981 - Zirra, Vlad, Latènezeitliche Trensen in Rumänien, În: Hamburger Beiträge zur Archäologie, VIII, 1981, p.115-171.
Abstract. In Antiquity, as well as in the modern era, crossing from one side of the Carpathians to the other was conditioned greatly by the existence of high paths, passes and gorges. Reanalysing a funerary inventory from Racoviţa (Vâlcea County, RO) allows us a series of observations regarding the management of links through the Olt’s defile during the Dacian era. Here, in proximity of the auxiliary castrum raised later by the Romans, was discovered a tomb of a Dacian warrior incinerated together with his weapons. From his funerary equipment, a curved dagger, sica type, a Celtic sword, a spearhead, a Thracian type horse bit and a rectangular buckle have been recovered. The presence of a warrior-aristocrat in this place, as well as of another one to the South, at Căciulata, clarifies, by the value of the inventories, but not only, the strategic and economical importance of the area. Of course, the two funerary inventories will be analysed in the context of all the Geto-Dacian finds from both sides of the Carpathians, from the 2nd – 1st c. BC, to emphasise the importance of this pass.
Keywords: Dacians, graves, weapons, pass, Racoviţa.
BIBLIOGRAFIE:
Autori: Valeriu Sîrbu, Cătălin Borangic
Apărut în: ArheoVest III, In Memoriam Florin MEDELEŢ, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timişoara, 28 noiembrie 2015, p.369-390
Legătură web: http://www.arheovest.com/simpozion/arheovest3/17.pdf , 2015 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
