Descrierea Traciei ar fi o operaţie uşoară,
dacă vechile scrieri nu s-ar contrazice între ele
Ammianus Marcelinus
 Analizarea surselor literare care vin în contact cu acţiunile politice şi militare despre care acestea aveau cunoştinţă a se fi întâmplat în spaţiul dunărean, între domnia acelui Rhemaxos şi cucerirea Daciei reprezintă un demers cu reale probleme istoriografice şi de metodă.
Prima piedică o constituie caracterul lacunar al surselor antice, disrupt şi el pe alte două direcţii. Una ar fi numărul real de evenimente pe care acestea le-au surprins. Este evident că autorii au notat doar acele momente de interes pentru lumea greco-romană: incursiuni, invazii, jafuri, războaie, negocieri care au afectat şi interesat mai mult sau mai puţin spaţiul mediteranean. Pe de altă parte sursele, oricum lacunare, nu vizează decât anecdotic şi tangenţial relaţiile şi evenimentele interne ale regalităţii dacice. Pentru acestea sursele scrise lipsesc aproape cu desăvârşire, fiind notate doar evenimentele excepţionale, iar despre altele s-au păstrat doar în forme şi fragmente, mai mult sau mai puţin credibile. O altă problemă este că multe texte sunt de fapt rezumate, extrase sau frânturi ale izvoarelor primare, compilate sau copiate la secole după documentele originale, ele însele rareori contemporane cu momentul descris.
În ciuda ambiguităţilor şi lacunelor, niciuna dintre surse nu poate fi eludată. Luate individual, ele pot fi discutabile, unele repere cronologice conţinute sunt susceptibile la foarte multe interpretări, drept dovadă că specialiştii, nu numai români, au dezbătut în numeroase articole aspectele detaliate ale acestora. Totuşi, chiar dacă domnia unui rege – fie el şi Burebista – nu a fost încă exact delimitată sau dacă anul precis al unui război sau eveniment oarecare nu au putut fi stabilit, cumulând toate sursele şi analizând critic ansamblul, imaginea de fond începe să prindă consistenţă.
În conturul nou creat se reliefează o altă problemă internă a demersului ştiinţific, respectiv datarea largă a documentelor arheologice, plasate prudent, lax şi preferenţial între secolul II a.Chr. şi secolul I a.Chr. (rareori în secolul I p.Chr.!). Pusă în relaţie cu menţiunile antice ale perioadei, situaţia devine paradoxală, pe de o parte din cauza abundenţei materialelor arheologice descoperite, pe de alta din cauza discrepanţei faţă de tabloul general dinamic, sugerat de izvoarele scrise. Şi din acest motiv, o aşezare a acestora din urmă într-o ordine cronologică este parte din metodologia propusă.
Asupra multora dintre aceste texte antice planează numeroase semne de întrebare privind acurateţea sau calitatea informaţiei transmise. Multe dintre evenimente sunt doar în treacăt menţionate, fără posibilitatea de a fi localizate precis în timp sau spaţiu. Altele au reale probleme de conţinut, iar acestora comunitatea ştiinţifică le-a dedicat ample studii pentru a le aşeza cât mai verosimil în planul real al evenimentelor. Nu este locul aici pentru o reanalizare detaliată a fiecărui moment evocat, cu atât mai mult cu cât pentru majoritatea celor îndoielnice există o literatură substanţială. Cel puţin studiile din ultimii 50 de ani, care discută critic sursele literare, vin în contradicţie cu numărul de surse antice – rămas constant în ultimul secol şi jumătate. Se poate observa o progresivă modificare de perspectivă, derivată din reinterpretarea izvoarelor pe alte baze metodologice1, fapt ce dezvăluie în primul rând o implicare mai redusă a politicului contemporan în traducerea şi interpretarea textelor.
Revenind asupra conţinutului literaturii vechi, care descrie, într-un fel sau altul, aspecte ce ţin de spaţiul nord-dunărean, acest corpus de surse nu poate fi evitat, cel puţin atunci când subiectul studiului este tocmai profilul psihologic al elitelor locale. Dincolo de anumite vulgarizări inerente unui epos literar, reconstrucţia acestui profil nu poate fi începută fără o radiografie, chiar minimală, a acţiunilor politice şi militare ale acestor elite, văzute prin ochii contemporanilor lor.
În această trecere în revistă am preferat menţionarea unui moment din cât mai multe surse posibile sau existente, aşezarea lor în matricea cronologică cea mai probabilă – sau cea mai apropiată de consensul ştiinţific – la care am adăugat propria opinie sau propriile dubii, acolo unde a fost necesar. Am considerat secundară ca importanţă plasarea exactă în timp a unor evenimente sau personaje aflate sub semnul incertitudinilor, atunci când acest lucru nu afecta imaginea de ansamblu. Scopul nu este de a clarifica aceste suspiciuni, ci de a contura dinamica şi direcţia acţiunilor politice şi militare ale diverşilor factori decidenţi, nu doar din interiorul Regatului Dac, ci şi ale vecinilor acestuia.
Sfârşitul sec. III a.Chr. – începutul sec. II a.Chr. Are loc sosirea bastarnilor în siajul celţilor2 şi instalarea lor în zonele din estul Carpaţilor3. Chiar dacă pe plan cultural nu au interferat cu autohtonii la fel de puternic precum celţii, bastarnii se vor regăsi uneori în conflict, alteori în alianţe militare cu geţii şi dacii. Consecinţele acestei migraţii sunt destul de ample: marile fortificaţii getice din zona Moldovei îşi încetează existenţa, iar peisajul cultural se modifică substanţial.
Sfârşitul sec. III a.Chr. – începutul sec. II a.Chr. – Într-o succintă prezentare a unor evenimente apropiate sau contemporane lui, petrecute în Illyricum (invazia şi retragerea celţilor, originile panonilor şi ilirilor), istoricul Trogus Pompeius notează o creştere a puterii dacilor sub regele Rubobostes4. Discuţiile asupra identităţii acestui basileu, considerat fie un rege anterior lui Burebista, fie chiar identic cu acesta, nu au încă o finalitate nu au ajuns încă la o concluzie clară sau măcar larg acceptată. Dincolo de această dilemă, este cert că evenimentele au loc în sfera dacică, cel mai probabil în spaţiul intracarpatic şi nu în cea getică, extra-carpatică.
200 a.Chr. – Data probabilă a unui decret histrian dat în cinstea lui Agathocles, sol trimis la un rege local, Rhemaxos, de la care se pretinde protecţie militară împotriva atacurilor şi incursiunilor de pradă întreprinse de unele banderii tracice (şi nu numai?) rămase în urma distrugerii regatului celtic de la Tylis; în acest caz conduse de o căpetenie numită Zoltes, care crea neplăceri polisurilor dobrogene5. Se pare că legăturile dintre Rhemaxos şi cetăţile pontice aveau tradiţie, de vreme ce obligaţiile reciproce erau stipulate prin tratatele invocate6. În cazul Histriei este specificat chiar tributul (phoros) pe care cetatea se obligase să-l plătească la anumite date fixe, precum şi protecţia militară datorată de regele barbar, oferită anterior în cel puţin două rânduri.
196 a.Chr. – Bătălia de la Kynos Kephalai (al doilea război macedonean)7. Lângă colinele numite Kynos Kephalai (Cynoscephalae; Capul Câinelui) din Thessalia, legiunile romane conduse de Titus Quinctius Flamininus înfrâng falanga macedoneană a regelui Filip al V-lea. Victoria generalului roman a permis instalarea solidă în Peninsula Balcanică a Romei. Rezultatul acestei bătălii deschide pentru romani porţile către Orient. Republica romană se va orienta puternic către estul bazinului mediteranean, urmând două direcţii de atac. Una continentală, vizând Dalmaţia, Panonia şi Peninsula Balcanică şi una maritimă, având ca element cheie ţărmul nordic al Africii. Pentru sectorul continental european prima piedică o constituia Regatul Macedoniei, încă puternic nu doar datorită moştenirii istorice lăsată de fondatorul său, ci şi datorită multiplelor legături cu războinicele triburi ilire, panonice, celtice şi tracice din acest areal.
190 (183) a.Chr. – Este realizată „Friza armelor” de pe templul Athenei Nikeporos din Pergam în urma mai multor succese militare împotriva celţilor. Între armele figurate apare şi un pumnal curb de tip sica, specific tracilor, ceea ce arată angrenarea unor elemente războinice tracice în evenimentele militare din zonă.
179 a.Chr. – Bastarnii, aliaţi cu traci şi scordisci, au atacat tribul dardanilor, care au cerut ajutor roman8. Unii istorici consideră că tracii pomeniţi ca aliaţi ai bastarnilor să fi fost daci sau triballi, vecini ai scordiscilor.
168 a.Chr. – Bătălia de la Pydna (al treilea război macedonean). Rezolvarea problemelor în vestul Mediteranei, prin distrugerea Cartaginei (146 a.Chr.), permite angajarea Republicii cu toate forţele pe fronturile orientale. Consulul Lucius Aemilius Paulus l-a învins şi capturat pe regele Macedoniei, Perseus9. În contextul pregătirilor pentru confruntare, regele macedonean angajase un oarecare şef militar Cloilios10, bastarn sau get11, care şi-a negociat serviciile militare bazându-se pe nu mai puţin de 20.000 de războinici, jumătate dintre ei călăreţi. Macedonia şi Illirycum sunt fragmentate în subdiviziuni administrative, relativ autonome, aflate sub control roman.
Jumătatea secolului al II-lea a.Chr. – Termen convenţional după care dispare orice urmă a locuirii celtice din Transilvania12. Declanşate la începutul secolului IV a.Chr., migraţiile celţilor – în mai multe etape – spre est, au folosit în principal culoarul Dunării. Au fost ocupate pe rând teritorii situate în nord-vestul Ungariei şi în sud-vestul Slovaciei, apoi vestul României de astăzi şi zone din restul Transilvaniei. Celţii ajung în zona Dunării de mijloc, foarte probabil, în timpul lui Filip al II-lea. În izvoarele scrise apar concret, menţionaţi în bazinul Dunării de Jos, cu ocazia campaniei lui Alexandru cel Mare îndreptată împotriva triballilor. Prezenţa celtică în Transilvania este certă în a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr., când descoperirile arheologice îi documentează în bazinele Mureşului, Someşului şi Târnavelor şi pe văile unora dintre afluenţii acestor râuri13. Este posibil ca Trogus Pompeius14 să fi surprins evenimentele politico-militare prilejuite de bulversările produse de noii-veniţi în aceste teritorii. Încetarea orizontului celtic – după sau începând cu jumătatea secolului al II-lea a.Chr. – a primit, în lipsa unor surse directe, variate explicaţii. O ipoteză ar fi disoluţia celtică în masa tracică locală, favorizată de epuizarea lor în contrasens cu revirimentul dacic; alta că celţii s-au repliat spre vest, după înfrângerile din Balcani urmate de presiunea romană dinspre sud şi de atacurile germanice din nord. O a treia ipoteză explică reculul celtic prin sosirea unor clanuri războinice din sudul Carpaţilor. Niciuna dintre variante nu concentrează suficiente argumente şi nici nu este, deocamdată, documentată satisfăcător, astfel că problema evaporării celţilor din Transilvania rămâne una deschisă. Cu atât mai mult problema se complică cu cât artefacte şi tehnologii de tradiţie şi factură celtică (fibule, spade, pinteni, roata olarului, tehnici metalurgice etc.) irump în acelaşi spaţiu, peste numai câteva generaţii15, puse de această dată pe seama influenţelor celţilor scordisci.
148 a.Chr. – Ca urmare a înfrângerii răscoalei lui Andriscus16, Macedonia este transformată în provincie romană. Crearea provinciei a însemnat începutul expansiunii politice şi militare romane către regiunea dunăreană.
146 a.Chr. – Grecia îşi pierde, cel puţin parţial, independenţa. În anumiţi termeni, Grecia intră în sfera de putere romană de fapt imediat după bătălia de la Kynos Kephalai, unde victoria romană a fost aclamată drept eliberarea Greciei. În 146 a.Chr. armatele romane, sub comanda lui Lucius Mummius Achaicus, înfrâng forţele Ligii aheene la Leucopetra. Corintul este jefuit şi distrus, iar mare parte din Grecia este transformată în provincie romană şi pusă sub autoritatea guvernatorului Macedoniei.
130 a.Chr. – Bătălia de la Leucae. Pretendentul la tronul Attalizilor, Eumenes III Aristonicos, îl învinge pe P. Licinius Crassus Mucianus. În solda aşa-zisului rege al Pergamului se aflau şi mercenari traci. În acest context apare prima menţiune explicită a faptului că tracii foloseau pumnalul curb numit sica17.
114 a.Chr. – Consulul Porcius Cato este învins în Balcani de o alianţă dominată de scordisci18.
111-110 a.Chr. – M. Livius Drusus respinge alianţele barbarilor pe malul drept al Dunării19.
109-106 a.Chr. – Marcus Minucius Rufus, proconsul al Macedoniei, respinge o invazie a dacilor şi scordiscilor din sudul Dunării20. […] Minucius Rufus imperator, cum a Scordiscis Dacisque premeretur, quibus impar erat numero, praemisit fratrem et paucos una equites cum aeneatoribus praecepitque, ut, cum vidisset contractum proelium, subitus ex diverso se ostenderet iuberetque concinere aeneatores; resonantibus montium iugis species ingentis multitudinis offusa est hostibus, qua perterriti dedere terga […]21. În legătură cu acest război Eutropius spune că alianţa barbară era constituită din scordisci şi triballi, ceea ce poate însemna fie o confuzie a dacilor cu triballii, fie, mai sigur, o bază de recrutare mai largă a atacatorilor22.
101 sau 100 a.Chr. – Titus Didius, guvernatorul Macedoniei respinge din nou alianţa daco-scordiscă surprinzându-i pe când rătăceau, răspândiţi în voie după jafuri23.
Prima jumătate a secolului I a.Chr. – Un eveniment cu caracter anecdotic, redat de către Trogus Pompeius, relevă existenţa unui rege autoritar, numit Oroles, care a purtat unele lupte cu bastarnii, cu rezultate schimbătoare24. Ambiguitatea textului lasă deschise numeroase posibilităţi de localizare geografică a teritoriului controlat de acest basileu, de stabilire a perioadei în care a domnit şi chiar a identităţii sale. Astfel, regatul lui este localizat ipotetic fie în sudul Moldovei actuale, întins şi în sud-estul Transilvaniei (explicându-se în acest fel construcţia fortăreţelor din această zonă), fie în estul Munteniei, cuprinzând şi Dobrogea, fie chiar în Moesia inferioară. Cronologia domniei este la fel de laxă, dar majoritatea specialiştilor, analizând suma evenimentelor relatate de Trogus, îl plasează în prima jumătate a secolului I a.Chr. În ce priveşte identitatea personjajului, ipotezele îl consideră fie un rege al dacilor, fie un rege get, în acest caz fiind propusă corespondenţa onomastică dintre Oroles şi Rholes, căpetenia aliată cu proconsulul Macedoniei, M. Licinius Crassus şi participantă la evenimentele din zonă din anii 29-28 a.Chr., finalizate cu învingerea regilor Dapyx şi Zyraxes25.
82 a.Chr. – Burebista este rege al dacilor26 sau în orice caz asociat la domnie cu un alt dinast mai puţin vizibil, probabil tatăl său ori – la fel de posibil – un unchi. Data este una convenţională, deoarece asupra momentului când Burebista ajunge efectiv la putere sau când porneşte acţiunile de supunere a celorlalte triburi şi regate geto-dacice, există numeroase discuţii şi controverse.
78-76 a.Chr. – Proconsulul Macedoniei, Appius Claudius îi învinge pe traci în mai multe lupte27.
75/ 74 a.Chr. – Caius Scribonius Curio, guvernatorul Macedoniei, a ajuns până la Dunăre, probabil în zona de vărsare a Timocului în fluviu, ca o explorare prilejuită de războaiele cu tracii şi dardanii, dar nu a trecut pe celălalt mal, înspăimântat de bezna pădurilor de acolo28. Este posibil ca în fruntea detaşamentelor dacice să se fi aflat chiar Burebista.
74 a.Chr. – Începe cel de-al treilea război mithridatic. În slujba regelui Pontului se aflau contingente de sciţi, tauri, bastarni, traci, sarmaţi şi alte neamuri din zona dunăreană şi nord-pontică29. Armatele romane conduse pe rând de generalii Sulla, Lucullus şi Pompei îl înving pe Mithridates al VI-lea Eupator30 şi ocupă oraşele greceşti de pe coasta apuseană a Mării Negre31, silindu-le la o alianţă cu Roma.
72-71 a.Chr. – Generalul M. Terentius Varro Lucullus, dezvoltând o acţiune militară împotriva bessilor şi moesilor, atacă litoralul pontic, ajungând până la gurile Dunării32. El cucereşte cetăţile greceşti de aici, le impune un tratat de alianţă şi le jefuieşte pe cele care i s-au opus.
61-60 a.Chr. – Proconsulul Macedoniei, C. Antonius Hybrida este învins în apropierea Histriei de armatele cetăţilor greceşti aliate cu barbarii (geţi33 şi bastarni). Pe baza decretului în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (azi Balčik, Bulgaria) s-a emis ipoteza că aliaţii barbari au fost conduşi de Burebista. Împotriva acestei opinii s-au pronunţat unele voci din mediul academic.
60 a.Chr. – Burebista înfrânge categoric triburile celţilor Taurisci şi Boii34, probabil cele mai importante dintr-o alianţă celtică mai largă. Boiii fuseseră oricum slăbiţi în urma invaziei cimbrilor germanici şi a expediţiilor romane în Noricum. Rămăşite ale boiilor vor fi menţionate de Cezar, în 58 a.Chr., în zona helveţilor35. Probabil în continuarea campaniei sunt atacate şi unele teritorii ocupate de germani, din nord-vest36. Este posibil ca aceste acţiuni să fi dat speranţe romanilor că Burebista se va confrunta cu Ariovist, regele suebilor. Preconizata ciocnire nu a mai avut loc; Ariovist a plecat spre Galia, iar dacii către coloniile greceşti din Pont. Cronologia acestor evenimente este însă discutată în mediul istoriografic. Istoricul austriac Gerhart Dobesch, urmărind evoluţia tribului celtic al Boiilor şi a relaţiilor politico-militare ale acestora cu romanii, conchide că luptele lor cu dacii lui Burebista au avut loc spre finalul domniei regelui dac. Dacă acceptăm argumentele lui G. Dobesch, atunci întreaga cronologie a domniei lui Burebista trebuie reformulată.
58-51 a.Chr. – Cu prilejul războaielor cu galii, Cezar notează explicit numele şi localizarea geografică a dacilor: Pădurea începe la hotarele helveţilor, nemeţilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor şi anarţilor37. Este prima menţiune explicită a dacilor.
55-50 a.Chr. – Undeva în acest interval Burebista atacă litoralul pontic38. Cetăţile greceşti de la Olbia la Apollonia sunt cucerite sau se predau fără luptă39. Cele care refuză să-şi deschidă porţile sunt asediate vreme îndelungată. Ocupaţia, jefuirea, asediile prelungite şi pustiirea zonelor de subzistenţă creează un puternic recul economic, resimţit intens în întreaga regiune40. Este destul de complicat de reprodus corect motivaţia acestei campanii la o aşa mare distanţă faţă de centrul de putere din munţii Orăştiei. Osatura politică a întregii acţiuni a fost dezbătută insistent de istorici, în diverse perioade, iar concluziile au fost invariabil tributare momentului redactării, în condiţiile în care sursele de informare au rămas şi puţine şi aceleaşi. Azi nu se mai poate susţine presupusa intenţie a regelui dac de a include politic cetăţile Pontului în regatul său, cu scopul rotunjirii stăpânirii lui. Chiar dacă situaţia din zonă îi era bine cunoscută din vremea când probabil rezida mai aproape de aceste obiective, motivaţia atacului trebuie căutată în interiorul structurilor de putere pe care le crease sau care îl aduseseră la conducere. Victorioasa campanie din est alimentase orgoliile şi cuferele aristocraţiei geto-dacice, îi ridicase moralul suficient pentru ca acest lucru să răzbată indirect din observaţiile scriitorilor contemporani, care notau îndrăzneala cu care dacii jefuiau după dorinţă întreg spaţiul balcanic. O dată declanşat, un asemenea mecanism trebuia întreţinut, iar bogatele colonii greceşti erau de departe cele mai bune candidate la acest perpetuum. Putem totuşi atribui lui Burebista decizia de a aduce în regat numeroşi meseriaşi de diferite specializări, în special constructori, luaţi într-o formă sau alta, din acest areal. Zidurile ciclopice ale coloniilor trebuie să fi produs o impresie deosebită asupra comandanţilor daci. Ridicarea cetăţilor din piatră ecarisată din Munţii Orăştiei are reale şi evidente legături cu această campanie. Importantă în acest angrenaj era situaţia generală din Imperiu şi nu numai. Cetăţile Pontului făceau parte din marea alianţă pe care o construise Mithridates VI Eupator împotriva romanilor. Slăbirea acestuia, prin orice mijloace, era în interesul Imperiului, astfel că romanii au fost de acord, cel puţin tacit, cu scoaterea coloniilor din sfera regatului bosforan, chiar dacă asta însemna ca ele să depindă apoi de daci. Dispariţia regelui din Pont 63 a.Chr. şi incapacitatea Romei de a se instala stabil în zonă a creat un vid de putere de care Burebista a profitat, fără îndoială. Pompei este un personaj cheie în acest scenariu, el întrunind calitatea de comandant în războiul împotriva lui Mithridates şi pe aceea de posibil aliat cu Burebista. Dincolo de toate substructurile politice ale campaniei analizate detaliat de C.Petolescu, o parte deloc neglijabilă a efortului de război a constat în asedierea unor puternice cetăţi41, acţiuni militare a căror dimensiune nu era deloc specifică sau la îndemâna unor războinici barbari şi oricum greu de susţinut logistic. Nu avem surse asupra detaliilor acestor lupte, exceptând efectivele pe care Burebista le putea mobiliza – discutabile şi ele – dar situaţia în sine arată o profesionalizare militară a dacilor, ce trebuie analizată separat. Mai este de reţinut faptul că acţiunea lui Burebista spre litoral coincide cu mutarea intereselor romane, după moartea lui Mithridates, pe frontul celtic occidental şi implicit reducerea capacităţilor din est42.
60-50 a.Chr. – După campania din est, armatele lui Burebista se întorc şi atacă Tracia şi teritoriile de la confluenţa Savei şi Drinei cu Dunărea, unde au pustiit pe celţii (scordisci) care erau amestecaţi cu tracii şi ilirii43. Nu este improbabil ca regele Burebista să fi considerat că scordiscii erau o forţă prea mare şi prea apropiată de graniţele sale ori că dacii au avut anumite chestiuni nerezolvate cu foştii aliaţi. Strabon însă, singurul care notează această direcţie a campaniei burebistane, se contrazice, căci apoi declară: cu aceştia din urmă (scordiscii) adeseori ei (dacii) au făcut alianţe44. Dacă acest conflict a existat la dimensiunile exprimate de Strabon, atunci se explică declinul puterii scordiscilor, care după mijlocul secolului I a.Chr. sunt sistematic învinşi de romani, astfel că în jurul anului 10 a.Chr., întreaga regiune este sub autoritate romană, iar scordiscii încetează să mai fie un centru de putere zonală.
48 a.Chr. – Burebista îl trimite pe Acornion ca sol la Pompeius, la Heraklea Lynkestis (azi Bitola, Macedonia). Preconizata alianţă nu s-a mai realizat, dar există câteva surse care amintesc de participarea unor contingente getice la conflict. Astfel, Cicero, într-o scrisoare din martie 49 a.Chr., spune că: Eu, care am fost numit de unii salvatorul şi părintele acestui oraş, să conduc înspre el trupele geţilor, ale armenilor, ale colhilor?45. Este însă posibil ca oratorul să fi enumerat geţii între trupele inamice, oarecum avant la lettre având în vedere tatonările diplomatice dintre Burebista şi Pompei, neîndoielnic cunoscute la Roma. Cealaltă sursă, indirectă şi ea, este poetul Lucan, care cere aluziv: Faceţi să fim duşmăniţi de toate neamurile, dar îndepărtaţi războiul civil. Dintr-o parte să ne apese dacul, din alta getul46. A treia sursă, târzie însă (sec.VII), este un fragment atribuit lui Isidor din Sevilla, în care acesta aminteşte despre goţii (geţii) care au oferit ajutor militar lui Pompei şi au venit în Thesalia pentru a lupta împotriva lui Caesar47. Este foarte posibil ca aceste contingente să fi fost de fapt trupele regelui astilor, Sadalas II, fiul lui Cotys I, participanţi la lupte de partea lui Pompei48. Nu putem şti în acest caz dacă nu cumva basileul astilor era supusul celui dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia, cum îl numeşte deloc dezinteresat pe Burebista inscripţia dedicată grecului Acornion. Mercenariatul, independent de instituţiile de putere geto-dacice, putea fi o altă explicaţie a menţionării în surse a participării unor geţi la bătălie.
48 a.Chr. – La Pharsalos, Cezar îl învinge pe Pompei.
44 a.Chr. – Strabon menţionează în acelaşi pasaj atât asasinarea lui Cezar, cât şi dispariţia lui Burebista de pe scena politică, astfel că s-a cimentat în spaţiul istoriografic ca reper final al domniei regelui dac anul 44 a.Chr., însă fără argumente suplimentare (vezi infra cap. III C). Una dintre urmările imediate a fost fragmentarea regatului, întâi în patru, apoi în cinci părţi49.
Mijlocul sec. I a.Chr. – Începe pătrunderea sarmaţilor la vest de Nistru50, în Moldova şi ulterior în Dobrogea51, favorizată de reculul puterii dacice de după destrămarea regatului burebistan.
~43 a.Chr. – Probabil profitând de situaţia tulbure de după moartea lui Cezar, dacii au organizat incursiuni în Imperiu. Apian spune că: deodată se răspândi vestea că geţii, care aflaseră de moartea lui Cezar, pustiesc prin incursiuni Macedonia52. Este la fel de posibil ca zvonurile despre atacul dacilor să fi fost împrăştiate intenţionat de Antoniu pentru a avea pretextul de a strânge trupe şi de a primi fonduri.
31 a.Chr. – Regele Dicomes, posibil unul dintre succesorii lui Burebista, stăpânind în regiunile extra-carpatice (probabil sudul Moldovei sau Muntenia – la Plutarch el este numit regele geţilor53), participă la bătălia de la Actium, ca aliat a lui Marcus Antonius. În urma înfrângerii, o parte dintre oştenii lui sunt luaţi prizonieri şi ajung în arenele romane ca gladiatori54.
31 a.Chr. – Egiptul, ultimul regat elenistic, devine provincie romană.
29 a.Chr. – Sub conducerea regelui Cotiso o armată a dacilor face o incursiune la sud de Dunăre55.
29-28 a.Chr. – M. Licinius Crassus, proconsulul Macedoniei, întreprinde două campanii de pedepsire împotriva dacilor şi bastarnilor56. Romanii se aliază cu o căpetenie locală, Rholes, care le ceruse ajutorul, şi împreună îi înving pe regii locali57 Dapyx şi Zyraxes58. Rholes primeşte titlul de amicus et socius Caesaris. Coloniile greceşti intră în Praefectura orae maritimae, administrată de guvernatorul Macedoniei.
20-15 a.Chr. – Într-un poem latin cu autor necunoscut59 este menţionat laconic centrul de putere Appulus/Apoulon, identificat teoretic cu cetatea dacică de la Piatra Craivii (jud.Alba), puternică fortăreaţă aflată nu departe de oraşul roman de mai târziu, Apulum. Teoretic, din zona acestei cetăţi, dacii ar fi organizat o incursiune în teritoriul dobrogean al Moesiei, în dauna bogatelor polisuri greceşti: Dunărea cea violentă şi îndepărtatul Appulus dacic, un duşman care nu e depărtat de Pontul Euxin60.
16 a.Chr. – Simultan cu o incursiune a dentheleţilor, aliaţi cu scordiscii, în zona iliră, are loc şi o pătrundere sarmatică dincolo de Dunăre, respinsă de L. Calpurnius Piso, guvernatorul Macedoniei61. A fost prima ciocnire a romanilor cu sarmaţii.
12-11 a.Chr. – Consulul Cnaeus Cornelius Lentulus îi alungă pe daci dincolo de Dunăre, în urma unei acţiuni de pacificare a geţilor şi sarmaţilor. Din relatările lui Florus şi Tacitus62 reiese că zona vizată a fost cea din Muntenia de est şi sudul Moldovei, iar rezultatul a fost blocarea accesului sarmaţilor la Dunăre, prin instalarea unor garnizoane şi fortificaţii pe malul drept al fluviului. Asupra datei şi a locului exact unde s-au desfăşurat aceste evenimente, cercetătorii însă nu s-au pus definitiv de acord.
12 a.Chr. – Geţii atacă şi cuceresc cetatea Aegysus. Din spusele lui Ovidiu63 se pot deduce secvenţele acestei acţiuni. Astfel, în prima fază geţii au cucerit cetatea, după ce au nimicit pe odrizi, într-un război la care aceştia nu se aşteptau. Regele odris Rhoemetalces revine cu trupe şi cu ajutor roman acordat în calitatea sa de rege clientelar, recucereşte fortăreaţa şi îi respinge pe atacatori.
11-10 a.Chr. – În contextul războaielor dintre romani şi panoni, dacii fac incursiuni spre vest. [S-a hotărât de asemenea ca templul lui Ianus Geminus să fie închis – căci se redeschisese între timp – ca şi cum războaiele erau sfârşite. Nu s-a închis totuşi, pentru că dacii, trecând Istrul îngheţat, prădară Panonia]64 fiind respinşi de către Marcus Vinicius, un comandant roman care se evidenţiase în timpul războaielor cu ilirii. Informaţia este interesantă pentru că pot fi aduse în discuţie anumite elemente geografice. Plecând de la o aluzie a lui Strabon, care spune că prin ţara lor curge râul Marisos care se varsă în Dunăre. Pe acesta îşi făceau romanii aprovizionările de război65, căreia i s-a adăugat o inscripţie mutilată descoperită la Tusculum (azi Frascati, Italia)66, s-a susţinut că romanii ar fi pătruns efectiv pe Valea Mureşului până în centrul Transilvaniei, această acţiune fiind pusă în legătură cu finalul unor aşezări şi fortificaţii din sectorul apusean al Daciei preromane67. Calitatea precară a documentaţiei istorice nu permite o reconstituire fără dubii a evenimentelor, chiar numele comandantului roman fiind greu de stabilit. Tot ce se poate afirma coerent este că romanii au dus lupte cu bastarnii, cotinii, osii şi dacii, fără a avea repere cronologice şi geografice clare. Cea mai probabilă zonă vizată a fost însă sudul Slovaciei de astăzi68.
4-6 p.Chr. – Sextus Aelius Catus întreprinde o acţiune militară la nord de Dunăre de unde strămută aprox. 50.000 de localnici la sud de fluviu: Într-adevăr în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru, în Tracia, cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi69. Plasarea acestora în Moesia (în zona localităţilor Oescus, Utus, Asanus şi Iaterus) arată că zona era deja sub un control fiscal eficient al romanilor. Mare parte a specialiştilor consideră că acţiunile romane au vizat zona Munteniei, iar în urma acestora ar fi încetat locuirile de la Tinosu, Popeşti, Piscul Crăsani70 şi reculul locuirii în cea de la Zimnicea71. În timpul domniei lui Octavian, dacii au organizat numeroase incursiuni în Imperiu, amintite într-un concis rezumat: Sub comanda mea supremă, oştirea dacilor, care trecuse dincoace de fluviu, a fost învinsă şi alungată, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să îndure stăpânirea poporului roman72.
6 p.Chr. – Apare prima menţionare a Moesiei. Caecina Severus, comandantul armatei romane din Moesia soseşte cu o armată pe malurile Dravei, unde îi înfrânge pe răsculaţii din Pannonia73.
7 sau 6 p.Chr. – A. Caecina Severus, guvernatorul Moesiei (legatus Augusti pro praetore exercitus) revine rapid la Dunăre din Pannonia răsculată pentru a respinge un atac, probabil combinat, al dacilor şi sarmaţilor74.
6-9 a.Chr. – După înăbuşirea revoltelor triburilor ilire din Dalmaţia, de către viitorul împărat Tiberius, romanii transformă partea de nord a Illyricum-lui într-o unitate administrativă distinctă, numită ulterior provincia Pannonia.
15 p.Chr. – Lucius Pomponius Flaccus recucereşte cetatea Troesmis, ocupată anterior de geţi75. Este şi anul cel mai probabil al organizării provinciei Moesia.
~20 p.Chr. – În timpul împăratului Tiberius apar în vestul Daciei iazygii metanaşti76, rupţi din trunchiul sarmatic nord-pontic, care se aşează în câmpia dintre Tisa şi Dunăre. Dacii din acest areal au fost împinşi spre zonele montane77. Asupra rutei urmate de triburile iazyge (de-a lungul Dunării, prin Muntenia şi Oltenia? prin pasurile Carpaţilor Păduroşi?), a modului de deplasare (masă compactă? mai multe valuri?)78, precum şi a zonei ocupate iniţial (Banat? Oltenia? nordul pustei Panonice?) sau a motivaţiei migrării (chemaţi de romani?79 împinşi de alani?) – probleme importante pentru istoria Daciei, există o vastă literatură şi, implicit, numeroase controverse între istorici. Majoritatea cercetătorilor înclină însă pentru o penetraţie lentă, în etape, petrecută prin nord, fără o implicare romană, cu atât mai mult cu cât aducerea unei populaţii războinice nu reprezenta un interes pentru Imperiu. Sarmaţii iazygi se vor dovedi permanent o reală problemă pentru frontiera romană.
~26-37 p.Chr. – Pe fondul letargiei administraţiei imperiale din ultimul deceniu al domniei împăratului Tiberius, dacii şi sarmaţii pătrund în Moesia80.
46 p.Chr. – Tracia, până atunci regat clientelar, este transformată în provincie romană81, la moartea regelui Rhoemetalces III. Întreaga Peninsulă Balcanică, inclusiv Dobrogea (ataşată încă din 15 a.Chr. Moesiei), ajunge sub control roman. Provincia Moesia se extinde din acest moment pe toată linia Dunării, completând astfel controlul imperial pe toată linia fluviului, realizat de fapt încă din timpul împăratului Octavian. În peisajul general însă, o serie de triburi tracice duc încă multă vreme lupte cu romanii.
57?~67 p.Chr. – Guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus strămută, în cadrul mai multor acţiuni militare, cca. 100.000 de transdanubieni la sud de Dunăre. Populaţia colonizată în Imperiu era compusă din majoritar geţi, dar zona exactă din care au fost dislocaţi aceştia este necunoscută82. Cert este că aceştia au fost transferaţi în Moesia pentru a putea fi impozitaţi, dar în acelaşi timp pentru a slăbi potenţialul militar de la nord de graniţa Imperiului83. Evenimentul este redat pe o inscripţie descoperită la Tibur şi plecând de la numeroasele greşeli gramaticale conţinute, informaţia a suscitat numeroase interpretări şi corectări succesive. Textul epigraf este cu atât mai important cu cât aruncă o lumină interesantă asupra moştenitorilor politici ai lui Burebista, subliniind că la momentul expediţiei proconsulului exista un singur rege important, cel puţin în zona sudică a fostului regat burebistan. Este dificil de argumentat că un lider capabil să refacă politic măcar o bună parte din fosta întindere a făcut acest lucru fără ecouri – autorilor antici nu le-ar fi scăpat o aşa realizare – dar chiar dacă vor fi existat şi alţi basilei şi căpetenii mai mărunte, cu domenii periferice, tendinţa părea să fie în direcţia refacerii regatului dac. Pare verosimil că anonimul rege dac din inscripţie era probabil acel Scorilo din anecdota lui Frontinus84, iar întreaga argumentaţie duce la concluzia că Decebal a moştenit o situaţie geopolitică bună şi refacerea regatului din timpul său nu era un merit exclusiv personal.
67/68 p.Chr. – Catafractarii roxolani trec Dunărea pe gheaţă, cuceresc şi distrug numeroase castre şi garnizoane romane, jefuind cumplit mai ales Dobrogea85.
69 p.Chr. – Roxolanii revin în număr mai mare, pe fondul războiului civil izbucnit între Vitelius şi Vespasian, motiv pentru care sunt respinşi cu greu de Marcus Aponius Saturnius, guvernator al Moesiei (Legatus augusti pro praetore Moesiae)86. În acelaşi an, aliaţi cu sarmaţii sau pe cont propriu, dacii fac o incursiune semnificativă dincolo de Dunăre: S-au mişcat şi dacii, un neam care nu era niciodată de bună-credinţă, iar atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente, dar când aflară că Italia arde de focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă a cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra legiunilor, când Mucianus le-a opus Legiunea a VI-a (Ferata); el aflase de victoria de la Cremona şi se temea ca mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite87.
69/70 p.Chr. – Sarmaţii atacă şi jefuiesc Moesia, în lupte fiind ucis însuşi guvernatorul provinciei, Fonteius Agrippa. În locul lui a fost trimis Rubrius Gallus, care a reuşit cu greu să-i respingă pe barbari88.
85/86 p.Chr. – Invazie dacică la sud de Dunăre: Pe când domnea împăratul Domitian, goţii (geţii) de teama lăcomiei acestuia, desfăcură alianţa pe care o încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze malul Dunării, stăpânit multă vreme de Imperiul roman, nimicind armatele şi pe comandanţii lor. În fruntea acestei provincii (Moesia) era pe atunci, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi (geţi) domnia o avea Dorpaneus; dându-se lupta, romanii au fost învinşi, lui Oppius i s-a tăiat capul, iar goţii năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat ţinuturile care atârnau de imperiu89. Victoria dacilor a motivat şi prilejuit transferul autorităţii regale de la bătrânul Duras la tânărul Decebal. Atacul dacilor pare să fi fost o acţiune diferită de obişnuitele raiduri de pradă, motivaţia reală fiind foarte probabil schimbarea politicii romane în raport cu barbarii nord-dunăreni90. Avariţia de care era acuzat Domitian, poate pe nedrept, însemna aplicarea unor politici noi în zonă, în limitele căreia putem include şi un plan de atacare a regatului dac, pe fondul crizei financiare din Imperiu ce ar fi putut fi reechilibrată cu aurul dac. Desfacerea foedus-ului de către daci şi invazia la sud de Dunăre au nuanţe diferite de frecventele incursiuni de jaf, dacii acţionând metodic, organizat şi atacând castrele91, nu doar zonele rurale.
86 p.Chr. – În urma unor lupte grele, dacii sunt respinşi peste Dunăre: dacii, care luptau împotriva romanilor, au fost înfrânţi92.
87 p.Chr. – Armata romană preia ofensiva şi trece Dunărea pe un pod de vase, construit fie între Vidin şi Orlea şi de aici înaintează pe firul Oltului spre nord, fie la Drobeta şi de aici prin zona de dealuri subcarpatice ale Mehedinţilor, trecând apoi râul Motru şi atingând Jiul la Porceni, cu intenţia de a ajunge la Sarmizegetusa. Decebal îi atrage în interior şi aşteaptă undeva între munţi. Armata romană este învinsă categoric, iar comandantul acesteia, impetuosul Cornelius Fuscus, este ucis93. Este foarte posibil ca dacii învingători să fi recurs la un contraatac, trecând Dunărea şi pustiind malul drept94. Dacă lucrurile au stat aşa – trebuie ţinut cont şi de pierderile suferite de daci – se poate deduce dimensiunea înfrângerii romanilor.
88 p.Chr. – Romanii, sub conducerea generalului Tettius Iulianus, trec din nou Dunărea, undeva în dreptul Banatului, şi repurtează o victorie împotriva dacilor, probabil la Tapae95, toponim localizat în Banat, între Aizis96 şi Sarmizegetusa. Rezultatele dezastruoase de pe frontul germanic, unde triburile marcomanilor şi chatilor au învins detaşamentele romane trimise împotriva lor, au permis regelui Decebal încheierea unui tratat favorabil, în urma căruia regatul dac primea meseriaşi, subsidii şi arme.
89 p.Chr. – Sarmaţii iazygi au intrat în conflict cu romanii când au venit în sprijinul suebilor, devastând Pannonia97.
91 sau 92 p.Chr. – Sarmaţii, cel mai probabil roxolani, invadează Moesia şi masacrează într-o bătălie o întreagă legiune. Este posibil să fi fost vorba despre XXI Rapax, transferată de la Moguntiacum (azi Mainz, Germania) în est ca pedeapsă pentru implicarea în rebeliunea lui L. Antonius Saturninus, guvernatorul Germaniei Superioare98. Bătălia s-a dat undeva în zona Dunării inferioare, caz în care cenotaful ridicat de Domitian la Adamclisi99 face referire la acest moment. Împăratul intervine cu trupe noi, îi bate pe invadatori şi îi alungă în acelaşi an100.
101-102 p.Chr. Primul război daco-roman. Dacii au ca aliaţi pe buri germanici şi pe sarmaţii roxolani101. Campania se încheie după ce legiunile întoarse victorioase de pe frontul deschis de daci şi aliaţii lor în Moesia se îndreaptă către Sarmizegetusa. Decebal se vede constrâns să ceară pace. În Dacia rămân garnizoane, postate în capitală şi probabil cele mai importante cetăţi şi puncte strategice; unele regiuni din Oltenia şi Banat sunt alipite imperiului, iar Decebal trebuie să renunţe la politica externă. Dacii sunt obligaţi să-şi demanteleze fortăreţele, să returneze maşinile de război, meşterii şi dezertorii. În ciuda prevederilor tratatului, Decebal continuă să caute aliaţi, să se înarmeze, să repare cetăţile, să primească transfugi. Romanii amenajează linii de comunicaţii – construiesc vestitul pod de la Drobeta – aduc noi unităţi în zonă. Este evident că pacea nu convenea nici uneia dintre părţi şi că taberele erau doar într-un armistiţiu.
103 sau 104 p.Chr. – Decebal îi atacă şi îi învinge pe sarmaţii iazygi102, cel mai probabil în zona de nord a regatului, ca răspuns la extinderea acestora în dauna regatului dac, în timpul primului război.
105-106 p.Chr. – Al doilea război daco-roman. Sarmaţii roxolani nu mai participă, probabil primind în acest sens stipendii romane. Sarmizegetusa este cucerită, Decebal, aflat în retragere spre nord, este ajuns de cavaleria romană şi se sinucide. Dacia devine provincie romană.
Privind retrospectiv situaţia politico-militară, relevată de sursele literare, se pot extrage câteva constante. În primul rând, dacii iau locul geţilor ca actanţi pe teatrele de război din bazinul Dunării de Jos. Chiar la autorii care-i nominalizează, adesea se observă că fie etnonimul geţi este utilizat generic, fie geţii sunt angrenaţi în acţiuni minore, toate în zona inferioară a Dunării sau în Dobrogea. Chiar dacă detaliile proceselor sociale şi politice sunt greu de surprins, evoluţia generală, care coincide cu documentele arheologice, arată atât modificări structurale faţă de perioada precedentă, cât şi mutarea centrului de putere din zona Munteniei în interiorul arcului carpatic.
Prima parte a secolului II a.Chr. este una săracă în consemnări, dar, indiferent de poziţionarea cronologică exactă a acelui Rubobostes, perioada înseamnă începutul vizibilităţii culturii dacice în documentele istorice. Sosirea şi instalarea bastarnilor în estul Carpaţilor şi diluarea autorităţii celtice în Transilvania sunt sub aspect macro-politic evenimentele majore, la care se adaugă transformările interne ale societăţii dacice. Pentru zona getică presiunea bastarnă dinspre nord şi cea celtică dinspre vest, concretizate în componente militare, precum şi transformările politice din Balcani vor constitui un adevărat cleşte care va opri maturizarea politică regională. Epuizarea elitelor locale, vizibilă încă din secolul III a.Chr., va antrena toate elementele sociale. Desigur, geţii nu vor dispărea pur şi simplu, dar rolul lor, politic în primul rând, se va diminua progresiv şi se vor risipi în mici formaţiuni politice (basileul Rhemaxos a dispus de doar 600 de călăreţi103!). Chiar dublând numărul celor capabili să lupte, cifra este nesemnificativă dacă ne raportăm spre exemplu la ce a putut recruta acel Cloilos, câţiva ani mai târziu. Departe de unitatea visată de istoriografia comunistă, aceste mici formaţiuni au fost angrenate adesea în conflicte reciproce, favorizând înaintarea romană spre gurile Dunării. Cei rămaşi după aceste risipiri interne fie vagabondau după pradă în cete mici, după cum observa poetul Ovidiu, fie se puneau în slujba diverselor căpetenii bastarne şi le însoţeau în campanii de jaf. Neîndoielnic, însă, o parte vor constitui forţa pe care se va baza Burebista în secolul următor.
A doua parte a secolului conţine câteva evenimente cu impact major asupra spaţiului nord-dunărean. În primul rând, este important de observat înaintarea romană, consecinţă a transformărilor politice, o înaintare mai mult prudentă şi tenace decât impetuoasă. Macedonia şi apoi Grecia sunt transformate în provincii romane, ceea ce umple vidul de autoritate regională de care profitaseră triburile celtice, ilire şi tracice. Triburile tracice (triballi, moesi, geţi, daci), în constante alianţe cu scordiscii, participă substanţial la incursiuni în Balcani, cu rezultate schimbătoare. În zona de contact estică, Oroles reorientează fluxul bastarn, interzicând accesul spre vest104.
Prima parte a secolului I a.Chr. este dominată de Burebista. Energicul rege impune autoritatea dacică în vest, în dauna triburilor celtice, iar în est supune litoralul pontic. Spre sud, risipeşte prin raiduri orice forţe au fost măcar bănuite că vor crea probleme şi îşi impune autoritatea până la limita noilor provincii romane – fără să putem aprecia dacă respecta prea mult noile graniţe. Din această perioadă avem ştiri despre modificările interne ale societăţii. Strabon spune, bazându-se pe propriile surse, despre acest moment că [...] ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte a neamurilor vecine [...]105. Geograful grec surprinde, posibil fără să aibă acest scop, modificările de fond ale structurii interne dacice. Impunerea acelor exerciţii, a ascezei – văzută ca un control spiritual şi posibil economic – precum şi a disciplinei arată, dincolo de oricare interpretare textuală, dimensiunea puterii basileului. Forţa militară, combinată cu sentimentul religios, asociere care modifică fundamental sistemul de coduri interne ale societăţii, sunt bazele noilor structuri politice, dominate acum de o regalitate matură. Nu se poate spune că binomul Burebista-Deceneu a construit acest model identitar de la zero. Nu puţine tradiţii războinice funcţionau în subsidiar. Un alt factor care nu trebuie neglijat a fost zona de sinteză şi osmoză din Balcanii de Nord, notată în istoriografia actuală ca arealul de geneză a grupului Padea-Panaghiurski Kolonii. Acesta a avut importanţa lui, asupra căreia voi reveni. Reglajele şi schimbările interne au fost suficient de structurate încât, după dispariţia lui Burebista, societatea dacică să nu mai poată să se reîntoarcă la valorile tribale strămoşeşti. Cel puţin nu în întregime.
Regii care gestionează moştenirea politică a regatului burebistan, chiar dacă nu mai dispun de forţa gloriosului înaintaş rege, cultivă acelaşi cod identitar şi, desigur, mare parte din comportamentele cu care societatea în ansamblu se obişnuise. În fond, autonomia pe care o obţinuseră nu era altceva decât materializarea dorinţei de a fi direct şi singurii beneficiari ai unui anumit statut, alimentat de rezultatele derivate din poziţia de forţă regională. Nimeni nu avea interesul unei reîntoarceri în vremuri mai puţin strălucite sau mai paupere.
A doua parte a secolului I a.Chr. este marcată de numeroase incursiuni, dacii trecând Dunărea frecvent, singuri sau împreună cu noii lor aliaţi, sarmaţii. De această dată răspunsurile romane sunt la fel de frecvente şi uneori drastice. Comunităţi întregi, cu elitele lor cu tot, sunt mutate pur şi simplu în Imperiu, secătuind zona de câmpie a Munteniei. Revenind mulţumită de pe frontul occidental, administraţia romană, care stabilizase oricum sub Octavian graniţa pe Dunăre, îşi arată eficienţa. Crearea provinciilor Pannonia, Moesia şi apoi a Traciei a însemnat nu doar aducerea unor unităţi militare suplimentare, ci şi eficientizarea apărării liniei Dunării106. Graficul expediţiilor barbare este mult mai lipsit de evenimente în prima parte a secolului I p.Chr. Explicaţia constă nu doar în reglarea valorică între Imperiu şi barbari – oricare ar fi fost aceştia – ci şi aruncă şi o lumină nouă asupra capacităţilor regatelor dacice. Lunga domnie a lui Scorilo şi politica acestuia, oricât de critic am privi sursa care o notează, nu poate însemna decât prudenţa cu care elitele politice dacice tratau noul vecin. Foarte probabil, aristocraţia războinică avea altă părere asupra acestor relaţii, context care ar putea explica ieşirea de pe scena politică a regelui dac.
Desigur, micro-analiza de faţă se bazează strict pe sursele literare cunoscute. Numărul lor este relativ mic şi nu ştim dacă s-au mai făcut alte consemnări, deşi este mai mult decât probabil. Însă modificările pe care unul sau mai multe evenimente similare neconsemnate le-ar fi putut aduce nu pot reconfigura substanţial tabloul general.
Succesiunea iniţiativelor militare, atât cât putem documenta, arată o majoritate zdrobitoare a direcţiei de atac spre sud, dincolo de Dunăre. Exceptând contraatacul lui Decebal din iarna 101-102, din Dobrogea, parte a unui plan de luptă amplu, şi atacul asupra sarmaţilor iazygi din 103, celelalte incursiuni nu pot fi considerate acţiuni strategice, de prevenire, cum îndeobşte se pronunţă vechea istoriografie. Nici chiar raziile din timpul lui Burebista, când putem spune că fenomenul militar geto-dacic era centralizat, nu sunt altceva decât campanii de jaf şi intimidare, căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia - până în Macedonia şi Iliria107, ajunsese temut şi de romani.
Frecvenţa atacurilor este maximă în timpul unor regi de mai mică importanţă (Oroles, Dicomes, Cotiso şi alţii necunoscuţi), ceea ce trebuie pus în legătură cu statutul acestora. Un rege aflat în fruntea unor structuri militare sau militarizate trebuia să-şi menţină (sau să-şi reconfirme) permanent poziţia, organizând campanii războinice în dauna vecinilor. Nu doar din punct de vedere psiho-social erau necesare, ci şi ca sursă de bunuri. Raziile de jaf erau, în primul rând, o formă de economie, prin care căpeteniile îşi sporeau faima şi averea. Desigur că şi războinicii de rang inferior, până la baza piramidei ierarhice, dobândeau din aceste campanii bunuri, produse, turme, femei etc.108, fiind direct cointeresaţi în acest sens.
Realităţile arheologice din Dacia preromană abundă de produse de import. Motiv pentru care detaşamentele erau adesea numeroase şi, datorită pierderilor umane frecvente, permeabile la înnoirea capacităţilor umane. Despre acest sistem auto-regenerabil vom mai vorbi.
Nu avem surse directe care să descrie acţiuni de acest gen petrecute în interiorul lumii geto-dacice, dar ele nu puteau lipsi. Cele mai profitabile direcţii erau totuşi cele spre sud, iar desele alianţe (fie cu scordiscii, cu tracii sud-dunăreni sau cu sarmaţii) arată că populaţiile dunărene şi-au dat seama rapid că aveau interese comune şi au acţionat în consecinţă. Documentele arheologice demonstrează această convieţuire cu iz semi-cazon, relevată de numeroase piese şi tipuri de echipamente militare comune.
După momentul Burebista, micile formaţiuni succesoare, rezultate din marele regat, se reorientează tot spre sud, urmărind vechile trasee, sub conducerea căpeteniilor lor. Este evident că amploarea invaziilor, chiar socotind şi ajutorul aliaţilor interesaţi de prăzile din Moesia, nu au mai avut forţa de altă dată. Acest lucru reiese şi din vigoarea cu care romanii răspund atacurilor, trecând Dunărea spre nord în frecvente acţiuni punitive. În plan simultan, crearea şi organizarea provinciilor Moesia, Pannonia şi Tracia, opresc aproape complet pe Dunăre toate populaţiile barbare din nord. Abia sub Decebal dacii reuşesc să se reorganizeze din nou la un nivel care să le permită să treacă frontiera cu succes.
După confirmarea ca rege al dacilor şi mulţumit de rezultatul confruntărilor cu Domitian, nici Decebal nu i-a mai provocat pe romani, pregătindu-se totuşi febril de ciocnirea cu Imperiul. Declanşarea războaielor daco-romane a fost un fapt unilateral, cu cauze mai profunde decât simpla securizare a frontierei danubiene.
Cucerirea regatului dac pornise de la o sumă de cauze. Ambiţiosul împărat Traian nutrea o nedisimulată dorinţă de a cuceri Orientul109. Moartea lui Cezar oprise Imperiul să-l răzbune pe Crassus şi pierderea legiunilor acestuia la Carrhae (53 a.Chr.), dar visul oriental nu murise o dată cu nefericitul general. Traian nu putea pleca să-şi împlinească visul având un regat de talia celui dac în spate. La fel ca în cazul parţilor, împăratul nu uitase tratatele, considerate dezavantajoase, pe care Domitian le încheiase cu Decebal. Întocmai ca pe vremea lui Alexandru Macedon, spaţiul dunărean rămăsese cheia drumului către Orient. Dacia trebuia cucerită cu orice preţ, iar comorile ei erau doar o gratificaţie mai mult decât binevenită. Elitele dacilor şi odată cu ele întreaga structură socială peste care rezidau, aşteptau neliniştite furtuna pe care, într-un fel sau altul, chiar ele o stârniseră.
| Aspect din tipul dezvelirii inventarului atelierului de fierărie de pe terasa a VIII-a, 1950, Sarmizegetusa Regia (foto originală: Daicoviciu 1953, p.170, fig.21; foto prelucrată: Incursiuni dacice, p.80, fig.16 – prin amabilitatea R.Mateescu, MNIT, Cluj-Napoca) |
Note
1 Un exemplu concret în acest sens este lucrarea prof. Zoe Petre, Practica nemuririi (2004, passim). Dimensiunea reanalizării surselor documentare antice este grevată de gradul redus de cunoaştere a limbilor clasice, la modul general, progresiv eliminate din programele de studii. O discuţie amplă asupra acestui fenomen nefast şi a consecinţelor lui la Bărbulescu 2006, p.20-31.
2 Acest siaj, care ascunde o dominaţie celtică a migraţiei, a fost valabil probabil doar la plecarea din zonele de origine din vestul şi nord-vestul Europei. În regiunile de la est de Carpaţi, se pare că starea de lucruri s-a inversat, supremaţia politico-militară aparţinând bastarnilor, iar elementele celtice au fost secundare. În orice caz, relaţiile foarte apropiate dintre bastarni şi celţi au dus la nenumărate confuzii între cele două populaţii, încă din Antichitate (Babeş 1970, p.2015, în special nota 1). Un aspect local al migraţiei celtice şi bastarne pare să fi constat în faptul că în la est de Carpaţi au ajuns iniţial câteva triburi de celţi, probabil între sfârşitul secolului al IV-lea a.Chr. şi prima decadă a celui următor (Teodor 1988, p.45-46) şi abia apoi (cel mai devreme începând cu ultimele două decenii ale secolului al III-lea a.Chr.) s-au instalat în regiune bastarnii (Iarmulschi 2016, p.15), scenariu care explică dominaţia bastarnică, întemeiată probabil pe o demografie şi o forţă mai consistentă.
3 Pseudo Scymnos, v.797; Strabon, VII,3,15;17; Iarmulschi 2013, p.29-52.
4 Trogus Pompeius în prologul (Prolegomena) unei prime istorii universale scrise în latină (Historiae Philippicae), menţiune păstrată doar într-un rezumat făcut de Iustinus (Epitoma, XXXII). Trogus Pompeius vorbeşte despre creşterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes. Discuţiile asupra identităţii acestui basileu local (Nistorescu 2010, p.23-42) şi implicit asupra perioadei când a domnit nu au dus la o tranşare definitivă a problemei, dar majoritatea istoricilor plasează domnia lui în jurul datei de 200 a.Chr., iar regatul său este plasat undeva în Transilvania (Petolescu 2010, p.37-38, cu bibliografia subiectului).
5 Russu 1963, p.129-130. Acţiune deloc nouă, un alt dinast local, Zalmodegikos (atestat tot într-un decret histrian), oferind acelaşi tip de servicii în ultima parte a secolului III a.Chr. (Pippidi 1963, p.137‐164).
6 Este de amintit aici Cavaros, ultimul rege celt al regatului de la Tylis, care în jurul anului 219 a.Chr., a intervenit în conflictele Bizanţului cu grecii (Polybius, Istorii, IV,52,1), deoarece starea de război îi afecta perceperea tributurilor impuse cetăţii. Este posibil ca după distrugerea regatului celt de către traci (~ 218 a.Chr.) să fi rămas prin zonă bande celtice sau tracice (posibil chiar mixte) ce vagabondau după pradă, aşa cum probabil era şi ceata lui Zoltes.
7 Plutarh, Flaminius; Titus Livius, Ab urbe condita libri, 33,7; Polybius, Histories, XVIII,19-27.
8 Titus Livius, Periochae, XLI,19,7-8.
9 Plutarh, Aemilius Paulus, VII;XVII-XXII; Livius, Titus, Ab urbe condita libri, 45,52.
10 Căpetenie controversată, numită în unele izvoare Clondicus, despre care ne informează Titus Livius (XL,58;XLIV,26-27;XLV) şi Trogus Pompeius/Iustinus (Epitome, XXXII-XXXIII).
11 Paulus Orosius (Historiarum adversus paganos libri septem, IV,20,34) spune că acest corp expediţionar ar fi fost bastarn (la fel consideră şi Plutarch (Aemilius Paulus, XII)), dar e greu de precizat dacă această identificare etnică era o realitate a momentului. De regulă, armatele angajate cu contract sunt adesea alcătuite pe alte principii decât cele ale apartenenţei etnice, caz în care putem admite că oastea de mercenari a lui Cloilios era un conglomerat de populaţii germanice, celtice şi getice recrutate din zona Dunării de Jos. Appian însă, specifică limpede că mercenarii erau geţi, probabil majoritari în corpul expediţionar, întrucât trecerea prin teritoriul getic a nucleului bastarnic a adunat numeroşi localnici doritori de câştig, cum se întâmplă îndeobşte în astfel de cazuri (Appian, De Rebus Macedonum, XVIII,2).
12 Rustoiu 2002, p.30-33. Autorul notează că orizontul celtic din întregul bazin carpatic îşi încetează existenţa, respectiv ultimele descoperiri celtice aparţin sfârşitului primului sfert al secolului I a.Chr. ori la începutului celui de al doilea sfert al veacului.
13 Aici sosiră soli atât din partea triburilor libere care locuiesc pe malurile Istrului, cât şi de la Syrmos, regele triballilor; veniră soli chiar şi de la celţii care locuiesc în Golful Ionic (Arrian, Expediţia lui Alexandru cel Mare, I,4,6-8); Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lângă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate (Strabon, Geografia, VII,3-8).
14 […] Galii au supus pe pannoni şi timp de mai mulţi ani au dus războaie cu sorţi schimbători cu vecinii lor [...]; Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXIV,5. Între vecinii cu care celţii au avut conflicte, trebuie socotite şi populaţiile tracice din Transilvania.
15 Acestor aspecte materiale li se adaugă foarte probabile filoane spirituale de sorginte celtică – pasărea pe coif, triada feminină – care se regăsesc între elementele genezei culturii târzii Latène din Dacia preromană (Spânu 2016, p.96-97).
16 Fiu nelegitim al lui Perseus, a fost un pretendent la tronul Macedoniei, pe care l-a ocupat scurtă vreme. După o victorie împotriva romanilor (149 a.Chr.) este învins de C.Mettelus, aliat cu regele Pergamului, Attallus III. Andriscus, refugiat la un trib tracic, a fost predat romanilor.
17 Valère Maxime, Faits et paroles mémorables, traduction nouvelle par C.A.F.Frémion, Paris, 1834, p.291.
18 Florus, Războiul cu tracii, 1,39[III,4],4; Eutropius, Breviarium ab Urbe condita, IV,24; Popović 1992, p.39-44.
19 Titus Livius, Periochae, LXIII; Florus, Războiul cu tracii, I,39,5.
20 Florus, 1,39[III,4],4; Velleius Paterculus, II,8,3; Titus Livius, Periochae, LXV.
21 Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă; îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă (Frontinus, Stratagemata, II,4,3). Eutropius, Breviarium ab Urbe condita, IV,24.
22 Eutropius, Breviarium ab Urbe condita, IV,27,5.
23 Florus, 1,39[III,4],5. Este posibil ca Eusebiu din Caesarea să fi semnalat acest eveniment în cronica sa ori să fi notat rezultatul altei lupte dintre traci şi romani (Eusebiu, 149a).
24 Trogus Pompeius (Iustinus), XXXII,3,16.
25 Dio Cassius, LI,26.
26 Strabon, VII,3,11 (C.303/304; Iordanes, Getica, XI,67). Pentru a-şi definitiva proiectul unei istorii a goţilor, Iordanes a compilat diverşi autori anteriori sau contemporani lui (Trogus Pompeius, Dexxipos, Dion Chrisostomos, Ablavius, Cassiodor şi alţii, ale căror lucrări sunt astăzi pierdute (Papadopol-Calimah 2007, p.70-73)), confundându-i frecvent, voit sau nu, pe goţi cu geţii.
27 Titus Livius, Periochae, XCI.
28 Florus, 1,39,6; Titus Livius, Periochae, XCV; Rufius Festus, VII.
29 Appian, Mithridates, 15,53.
30 Dio Cassius, XXXVII,11-14.
31 Eusebiu, 152k.
32 Salustius, IV,18; Titus Livius, Periochae, XCVII.
33 În menţiunile anticilor (Dio Cassius, XXXVIII,10,1-3; Titus Livius, Periochae, CIII), doar bastarnii sunt menţionaţi explicit. Ceilalţi aliaţi sunt numiţi ambiguu sciţi, dar istoriografia românească plecând de la V.Pârvan (1982, p.78), având ca justificare faptul că stindardele romane capturate cu această ocazie au fost duse în fortăreaţa getică Genucla, aparţinând lui Zyraxes (Dio Cassius, LI,26), conchide că geţii au participat la răscoala anti-romană a polisurilor greceşti. Este greu de admis că acest eveniment major petrecut chiar în ţinuturile getice i-ar fi lăsat pe aceştia impasibili, ţinând cont de efervescenţa militară a perioadei şi a zonei.
34 Strabon, Geografia, V,1,6; VII,3,11; VII,5,2; Plinius, Istoria Naturală, III (27),146.
35 Cezar, De Bello Gallico, I,5; I,25; I,28-29. Este însă posibil ca romanii să fi întâlnit ramura Boiilor Mici (tenuitate Boiarum), desprinsă din tribul principal, rămas în zona Bratislava-Carnuntum.
36 Iordanes, Getica, 67.
37 Cezar,VI,25. Menţionarea fără detalii a dacilor în această enumerare denotă că etnonimul era cunoscut şi acceptat de suficient timp, cât să fie considerat reper.
38 Voia să oprească expansiunea dacilor, care se întinseseră în Pont şi în Tracia (Suetoniu, Cezar, XLIV).
39 Dion Chrysostomos, XXXVI,4.
40 Aceste urmări au fost atât de traumatizante pentru coloniile greceşti încât efectele atacului au fost fixate în inscripţii. Ele sunt bine cunoscute şi publicate (Petolescu 2010, p.46), astfel că nu mai este necesară rularea informaţiei aici. De asemenea, pe cale arheologică au fost evidenţiate ample distrugeri la Histria, puse în legătură cu prezenţa armatelor lui Burebista (Petolescu 2010, p.56).
41 La Olbia, spre exemplu, asediul a durat trei ani.
42 Episodul se adaugă unor alte probleme politice şi militare serioase pe care romanii le-au avut în aproximativ aceeaşi perioadă, dintre care cele mai notabile au fost răscoala sclavilor condusă de Spartacus (73-71 a.Chr., dar luptele au continuat aproape un deceniu) şi dezastrul de la Carrhae (53 a.Chr.), unde M. Licinius Crassus, membru al primului triumvirat, îşi pierde viaţa şi trei sferturi din armată în luptele cu regatul part.
43 Strabon, VII,3,11.
44 Strabon, VII,5,2. Arheologic se susţine afirmaţia, în zona de confluenţă existând numeroase descoperiri de factură dacică.
45 Cicero, IX,10,3.
46 Lucan, Farsalia, II,52-54. Menţionarea separată a dacilor şi a geţilor, dacă nu este un artificiu poetic, sugerează că existau facţiuni getice (sud-dunărene?) care acţionau independent de politica lui Burebista.
47 Isidor din Sevilla, Historia de regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, 3.
48 Dio Cassius, XLI,63.
49 Strabon, VII,3,11. Unii cercetători identifică şi delimitează formaţiunile politice anterioare şi – ulterioare domniei lui Burebista – pe baza existenţei şi dispersiei tipurilor monetare autohtone (Preda 1973, p.323).
50 Arrian, Expediţia lui Alexandru, I,3,2; Polybius, Istorii, XXVI,6,13; Strabon, II,5,30;VII,2,4;VII,3,17.
51 Ovidiu, Tristele, II,190; Scrisori din Pont, I,2,75; Ibis, 137-139. Pentru detalierea pătrunderii sarmaţilor către vest şi contactele, alianţele şi influenţele sarmatice în lumea geto-dacică, vezi Bârcă, Sîrbu 1999, p.89-98.
52 Apian, III,25;III,52.
53 Plutarch, Antonius, 63.
54 Horatiu, Ode, III,6,11; Cassius Dio, LI,22,8.
55 Horatiu, Ode, III,8,18; Florus, Războiul cu dacii, II,28,18. Deşi incertă, informaţia despre Cotiso şi implicarea lui în politica romană apare şi la Suetoniu (August, LXIII,4). Preconizatele alianţe matrimoniale pot să fi fost însă doar zvonuri denigratoare la adresa lui Octavian.
56 O posibilă alianţă barbară dintre geţi şi bastarni se înţelege din misiunea lui M. Licinius Crassus, trimis împotriva dacilor şi bastarnilor, cum ne informează Dio Cassius (LI,23,2). Dar, la fel de bine, putea fi vorba de expediţii separate, aşa cum se poate deduce din incursiunea bastarnă în Moesia, ţinutul triballilor şi apoi în cel al dentheleţilor, aliaţi ai Romei. Totuşi, urmărirea bastarnilor de către romani i-a adus pe aceştia din urmă în conflict cu moesii (geţii) şi din nou nu putem descifra dacă exista o alianţă între barbari, dar unele lupte au avut loc separat.
57 Micile regate ale acestora erau în zona Dobrogei actuale.
58 Dio Cassius, LI,26.
59 Poemul s-a păstrat între manuscrisele lui Ovidiu.
60 Danuviusque rapax et Dacius orbe remoto / Appulus huic hosti perbreve Pontus iter, Pseudo Ovidiu, Consolatio ad Liviam (sau Epicedion Drusi) în Poetae Latini minores, ed. Aem. Baehrens, I, 1879, Lipsca, Teubner, p.118, vers 387-388 (Russu 1961, p.86). De remarcat că studiul reputatului istoric a fost făcut înainte de descoperirea ruinelor de la Piatra Craivii.
61 Dio Cassius, LIV,30.
62 Florus, Războiul cu sarmaţii, II,29,20; Războiul cu dacii, II,28,18-19; Tacit, Anale, IV,44,1; Tacit, August, V,30,2.
63 Ovidiu, Pontice, I,8,11-20; IV,7,19-54.
64 Dio Cassius LIV,36.
65 Strabon, VII,3,12-13.
66 O prezentare detaliată a tuturor surselor despre expediţia romană o are I.Ferenczi (1993, p.39-54), autor care propune identificarea zonei de intervenţie în Muntenia (Ferenczi 1993, p.46-47).
67 Un punct de vedere care leagă de această expediţie de încetarea unor aşezări şi fortăreţe dacice de pe Mureşul Inferior la Pop 2006, p.71.
68 Împotriva ipotezei unei expediţii romane pe Mureş s-a pronunţat Al.Berzovan, care consideră că scenariul are la bază o traducere eronată a pasajului din Strabon şi că Marcus Vinicius a dus lupte la nordul Dunării cu dacii, bastarnii şi alte populaţii din zonă, dar, după toate probabilităţile, confruntările s-au desfăşurat pe un alt front, la nordul Illyricum-ului, pe teritoriul sudic al Slovaciei de astăzi (Berzovan 2016, p.145).
69 Strabon, VII,3,10 (303). Fără îndoială că numărul celor transferaţi în Imperiu, relevat de sursele istorice, nu este neapărat cel corect. Totuşi, Strabon a utilizat surse oficiale, direct interesate de un recensământ exact.
70 O opinie separată face D.Benea, care propune ipoteza că strămutările au avut loc din zona confluenţei Tisei cu Dunărea (Benea 1989, p.147-158, cu bibliografia subiectului).
71 Noi cercetări în situl de la Zimnicea impun o abordare mai prudentă a momentului încetării efective a locuirii sau mai exact a dimensiunii depopulării zonei în urma acţiunilor militare romane despre care vorbesc sursele antice. Unele artefacte descoperite aici (în special fibule) sunt datate la mijlocul şi sfârşitul secolului I p.Chr. (Spânu 2014, p.87).
72 Res gesti divi Augustus, V,30,47-49. Textul, redactat probabil chiar de Octavian, a fost săpat în piatră şi expus în diferite părţi ale imperiului. S-au păstrat două astfel de inscripţii, una la Ancyra şi una la Apollonia. Nu se poate spune la care incursiuni se referă, dar cel mai probabil este o notă generală a relaţiilor dintre daci şi Imperiu pe timpul domniei lui Octavian.
73 Dio Cassius, LV,29.
74 Dio Cassius, LV,30.
75 Ovidiu, Pontice, IV,9,76.
76 Epitetul metanastae face diferenţa între facţiunea iazygă, care migrase spre vest, şi tribul iazyg principal, care rămâne în zona Dunării de Jos (Muscalu 2008-2009, p.8).
77 Plinius, Istoria naturală, IV,12(24),80; Tacit, Germania, I,1; Iordanes, Getica, 74.
78 Mutarea întregului trib pare să fi durat o perioadă îndelungată, deoarece în anii 68-69 p.Chr., nici regele, nici tribul principal nu se stabiliseră în totalitate în zonă. Iazygii vor juca un rol secundar, de subordonaţi, în sistemul de alianţe al quazilor, unde sunt reprezentaţi la negocieri de mărunţi şefi tribali (Muscalu 2008-2009, p.8).
79 Pentru a limita acea incrementa Dacorum.
80 Suetoniu, Tiberius, XLI.
81 Eusebius, Chronicon, 180.
82 Au fost propuse mai multe posibilităţi: gurile Dunării, interlandul pruto-nistrean, sudul Moldovei, Muntenia, Oltenia (Sîrbu, Bârcă 2000, p.30, cu bibliografia subiectului).
83 Nu se poate vorbi de depopularea totală a zonei, ci de încetarea sau reducerea drastică a locuirii punctelor importante – unele chiar din timpul campaniei similare a lui S. Aelius Catus – şi de rarefierea populaţiei din restul regiunii. Chiar şi slăbiţi, dacii au mai avut forţă ca în „anul celor patru împăraţi” (iunie 68 - decembrie 69 p.Chr.) să atace Moesia.
84 Scorylo, conducătorul geţilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei cu îndârjire le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă, i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor (Frontinus, Strategemata, I,10,4).
85 Tacit, Istorii, I,79.
86 Tacit, Istorii, I,79;III,24,2.
87 Tacit, Istorii, III,46,2.
88 Flavius Josephus, VII,4,3; Tacit, Istorii, 1,79,1.
89 Iordanes, Getica, 76.
90 Schimbările trebuie să fi fost de substanţă, aşa cum o arată reorganizarea Moesiei şi reacţia dacilor, spre exemplu, pe lângă care putem doar bănui şi alte planuri care ar fi vizat regatul dac. Istoricul V.Lica extinde interogările acestui moment întrebându-se dacă a intenţionat Domiţian crearea la nordul Dunării a unui sistem de apărare de tipul Campi Decumates (Câmpiile Decumane)? Primeau, cu adevărat, dacii stipendia de la romani pentru a asigura securitatea frontierei şi au fost acestea suspendate în cadrul mai larg de reducere a cheltuielilor militare? S-a pus problema ca dacii să fie supuşi conscripţiei militare, aşa cum erau tracii sudici, motiv pentru care aceştia s-au răsculat în a. 26 p.Chr.? (Lica 1996, p.117).
91 Tacit, Istorii, III,46,2-3.
92 Eusebiu, Chronicon, 190,5.
93 Iuvenal, IV,111; Marţial, Epigrame, VI,76,1-6; Suetoniu, Domiţian, VI,1; Orosius, VII,10,3-4; Dio Cassius, LXVIII,9,3; Eutropius, VII,23,4; Iordanes, Getica,78.
94 Iordanes, Getica, 76.
95 Toponim identificat ipotetic cu trecătoarea Poarta de Fier a Transilvaniei, aflată la limita dintre Carpaţii Occidentali şi Carpaţii Meridionali, între Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Ţarcului, situată pe valea Bistrei şi care leagă Culoarul Bistrei de Depresiunea Haţegului.
96 Localitate (cetate?) dacică menţionată de împăratul Traian în Dacica. Era situată lângă actualul sat Fârliug, jud.Caraş-Severin, în punctul Dealul Ruieni.
97 Cassius Dio, LXVII,5.
98 Dovezile privind prezenţa legiunii în Panonia sunt aproape inexistente astfel că unii autori consideră că dispariţia ei din documente şi de pe teatrele de luptă se datorează desfiinţării unităţii în urma participării la revolta lui Saturnius. Transferul este sugerat de Suetoniu: legione cum legato simul caesa (Domiţian, 6) şi de Eutropius: Multas tamen calamitates isdem bellis passus est; nam in Sarmatia legio eius cum duce interfecta est et a Dacis Oppius Sabinus consularis et Cornelius Fuscus, praefectus praetorio, cum magnis exercitibus occisi sunt (Breviarium ab Urbe condita, 7,23,4), cu trimitere la decizia împăratului de a nu mai permite staţionarea a două legiuni în acelaşi loc.
99 Inscripţia de la Adamclisi (Tropaeum Traiani) unde sunt menţionaţi sarmaţii [devicto exerc]itu D[acorum et Sarmata]rum…. (CIL III 12467 / IDRE II 334).
101 Suetonius, Domitianus, 6; Tacit, Agricola, XLI.
102 Scenele XXXI-XXXII,XXXVII (Cichorius 1896-1900).
103 Aparent iazygii fuseseră neutri în primul război, favorizându-i astfel pe romani (Dio Cassius, LVIII,10,3).
104 Sursele istorice asupra diferitelor aspecte demografice din Antichitate sunt extrem de imprecise şi subiective, iar operarea cu cifrele oferite de către autorii epocii este un demers riscant. În acest caz, doar diferenţele foarte mari între posibilităţile de recrutare ale diferitelor căpetenii ar putea constitui un aspect relevant. Punctual, trebuie observat că Rhemaxos şi-a permis uşor să trimită un detaşament de 600 de oşteni, dar asta nu înseamnă că ei reprezentau totalul forţelor de care dispunea. Este greu de crezut că, dacă admitem strict sursa, el ar fi putut să ajungă protectorul întregului Pont Stâng şi să controleze ambele maluri ale Dunării de Jos fără să se bazeze pe o forţă militară consistentă, raportată la vecinii lui din zonă.
105 Unele materiale de factură bastarnică descoperite în Transilvania, la Moreşti, jud.Mureş (Babeş 2001, p.526) şi la Şeuşa, jud.Alba (Ferencz, Ciută 2005, p.244) sugerează o pătrundere a germanicilor în acest spaţiu, dar materialele sunt prea puţine pentru a documenta concret această incursiune. Cel mai probabil ceramica bastarnică, datată în primul sfert al secolului al II-lea a.Chr., a ajuns aici pe alte căi şi din alte motive, concluzie valabilă, desigur, până la descoperirea altor materiale care să sprijine ipoteza incursiunii.
106 Strabon, VII,3,11.
107 Etapele expansiunii romane la Dunărea de Jos sunt detaliate, cu bibliografia aferentă, la Bounegru 2008, p.31-41.
108 Strabon, VII,3,11; Suetoniu, Cezar, XLIV.
109 Florus, 1,39[III,4],5.
Sursa:
Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.29-47.
Bibliografie complementară:
• Babeş Mircea, Spaţiul carpato-dunărean în secolele III-II a.Chr., în Istoria românilor, p.501-531.
• Bennet Julian, Traian, trad.V.Agrigoroaiei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006. ISBN:973-571-583-X.
• Crişan Ion Horaţiu, Burebista şi epoca sa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
• Dana Dan, Oroles ou Rholes? (Justin XXXII,3,16), Dacia, S.N., LI, 2007, p.233-239.
• Dobesch Gerhard, Zur Chronologie des Dakerkönigs Burebista, în H.Heftner, K.Tomaschitz, G.Dobesch (eds.) Ausgewählte Schriften, Bd.2, Köln, Weimar, Wien, 2001, p.781-811. ISBN:3-412-12899-6.
• Ferencz Iosif Vasile, Celţii pe Mureşul mijlociu, Bibliotheca Brukenthal, XVI, Sibiu, 2007. ISBN:978-973-117-098-5.
• Ferencz Iosif Vasile, Ciută Marius Mihai, Consideraţii pe marginea unor materiale descoperite la Şeuşa (com.Ciugud, jud.Alba), Istros, XII, 2005, p.239-254.
• Iarmulaschi Vasile, Unele consideraţii privind cronologia şi periodizarea culturii Poieneşti-Lucaşeuca, Tyragetia, s.n., vol.VII [XXII], nr.1, 2013, p.29-52.
• Mihailov Georgi I., Inscriptiones Graecae in Bulgaria repertae, Vol.I, Serdicae, ed.2, Academia Litterarum Bulgarica, Sofia, 1970.
• Muscalu Bogdan, Problema sosirii sarmaţilor iazygi în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa în lumina ultimelor cercetări, SIB, XXXII-XXXIII, 2008-2009, p.5-13.
• Nemeth Eduard, Armata în sud-vestul Daciei Romane, Editura Mirton, Timişoara, 2005. ISBN:973-661-691-6.
• Papadopol-Calimah Alexandru, Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia (ed.A.Peţan), Editura Dacica, 2007. ISBN:978-973-88076-1-7.
• Pârvan Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
• Petre Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004. ISBN:973-681-483-1.
• Petolescu Constantin C., Dacia. Un mileniu de istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010. ISBN:978-973-27-1999-2.
• Pippidi Dionisie M., Histria şi geţii în sec. II î.e.n. Observaţii asupra decretului în cinstea lui Agathocles, fiul lui Antiphilos, Studii Clasice, V, 1963, p.137-161.
• Popović Petar, The Scordisci from the fall of Macedonia to the Roman conquest, în N.Tasić (ed.), Scordisci and the Autochthons: Scordisci and the Native Population in the Middle Danube Region, Belgrad, Serbian Academy of Sciences and Arts, Institute for Balkan Studies, 1992, p.35-52.
• Rustoiu Aurel, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2002. ISBN:973-86013-7-1.
• Sârbu Valeriu, Bârcă Vitalie, Daci şi romani în sudul Buceagului (sec.I-III d.Chr.), în Daci şi romani la începutul secolului al II-lea la nordul Dunării, Timişoara, 2000. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
