 Nu există nici o certitudine asupra momentului individualizării geţilor în masa tracilor. Descoperirile arheologice arată unele diferenţe ale culturii materiale între zonele de la sud şi nord de Balcani. Se poate vorbi de o reflecţie a acestor deosebiri în ce priveşte aspectele spirituale, căci Herodot, vorbind despre geţi, deşi i se par traci în bună măsură, remarcă o serie de elemente care-i particularizează evident1. În mod cert, situarea la periferia blocului tracic a permis influenţe asupra geţilor venite de la populaţiile vecine, în special cele de stepă2.
Asupra originii numelui există puţine date, dependente desigur de nivelul cunoaşterii limbii tracice în ansamblu. Singura varianta propusă şi necontestată până acum, este că etnonimul derivă dintr-un i.e. *gṷet-, echivalat cu a grăi; a vorbi. Privind etnonimul din perspectiva internă, nu avem nici o siguranţă că geţii se numeau ei înşişi cu acest termen, sursele antice îl folosesc relativ la modul general, notând în paralel numeroase nume de triburi ce locuiau în arealul getic.
Geografic, Tucidide (secolul V a.Chr.) îi localizează pe traci între Munţii Rodopi şi Munţii Haemus, iar pe geţi, oarecum vag, dincolo de Haemus (spre nord din punctul grecilor de vedere). Mai târziu, Strabon (secolele I a.Chr. - I p.Chr.) spune că geţii locuiesc de o parte şi de alta a Dunării3. Fără a mai relua toate scrierile anticilor, concluzia generală este că, începând cu sfârşitul secolului VI a.Chr., geţii sunt atestaţi între Balcani şi Carpaţii Meridionali, Pontul Euxin şi Cazanele Dunării, fragmentaţi e drept, într-o puzderie de triburi, diferite sub aspect demografic. Descoperirile arheologice confirmă şi ele această dispersie. Menţionarea geţilor în diferite ipostaze, chiar şi atunci când principalul factor de putere regională era regatul odrys, sugerează că geţii făceau oricum notă discordantă în masa sud-tracică, chiar dacă ocazional participau, de voie sau de nevoie, la evenimentele militare din acest spaţiu, coordonate de dinaştii traci. Ipoteza este credibilă dacă ţinem cont de libertatea de mişcare oferită de pustiul getic şi relaţiile militare cu războinicii stepelor, pe care geţii le trăiau mai intens decât lumea sud-dunăreană. În acest scenariu nu mai apare atât de nechibzuită decizia unor triburi getice de a se opune cu armele invaziilor persane, în contrast evident cu politica sud-tracică a altor entităţi politico-militare sud-dunărene. Apropierea de lumea nord-pontică este vizibilă în arta getică4, în adoptarea unor arme, harnaşamente şi comportamente ale sciţilor, aşa cum, fără mirare, observa Tucidide.
Dacă lăsăm la o parte menţionarea de către Hecateu5 (jumătatea secolului VI a.Chr.) a unor triburi (crobizi, trizi/terizi6), probabil getice, cea mai veche consemnare a etnonimului getic aparţine lui Sofocle, care notează în tragedia, astăzi pierdută, Triptolemos, despre un oarecare Charnabon, care domneşte acum peste geţi7. Numele dinastului, despre care nu putem şti peste care trib şi în ce regiune domnea, este probabil getic şi, mai mult, reflectă un rege-războinic8. Până în secolul I a.Chr., istoriografia greacă este unanimă în a-i numi pe aceşti traci, geţi. După sosirea romanilor în Balcani şi apoi la Dunăre, lucrurile devin neclare, etnonimul geţi este amestecat adesea cu daci, fiecare autor, grec sau latin, fiind tributar propriei culturi sau unor conjuncturi de moment.
Pe toată perioada dintre secolele VI-III a.Chr. geţii rămân grupul dominant din punct de vedere demografic, politic, economic, militar şi artistic pe aproape tot bazinul Dunării inferioare, pe ambele maluri ale fluviului. Intensa locuire este documentată de puncte întărite, aşezări numeroase şi necropole. Monumentalitatea unor tezaure sau a unor depuneri funerare fastuoase (Cucuteni-Băiceni, Poiana-Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Craiova, Porţile de Fier, Sboryanovo-Svestari, Rogozen, Borovo, Lukovit, Letniţa), cetăţile şi nu în ultimul rând implicarea dinamică în fenomenele din lumea meridională, cu toate consecinţele sociale şi economice ce au decurs de aici, reconstruiesc profilul unei aristocraţii potente, cu un caracter identitar distinct. De altfel, această bogată cultură materială, dublată de o puternică amprentă specifică doar certificau particularităţile observate de către scriitorii greci.
În interiorul lumii getice se poate observa un anume grad de uniformizare a valorilor. Dincolo de indiscutabila unitate culturală sesizată pe cale arheologică este sigur că avem de-a face cu identităţi tribale şi regionale, distincte de la zonă la zonă, etnonimul de geţi fiind, în ultimă instanţă, un termen generic pentru triburile tracice de la nord de odrisi.
Armamentul, arta, construcţiile civile şi militare, ceramica, amenajările funerare au caracteristici similare în tot spaţiul getic. Toate acestea denotă o ideologie relativ comună, având în centru basileul războinic, eroizat. Afişarea acestei ideologii s-a făcut, în bună parte, prin recursul la metalele preţioase, din care au fost realizate echipamente militare de paradă – emblematice sunt vestitele coifuri princiare – vesela ceremonială, aplice de harnaşament, podoabe. În mod cert pe lângă aceste dovezi concrete putem adăuga elementele discrete arheologic: ritualuri, sacrificii, ceremonii, generozitate, etichetă, tatuaje, vestimentaţie, cult etc. Iconografia prezentă pe toate aceste piese –nu există elemente nedecorate– relevă teme mitologice specifice geţilor. Ideologia astfel exprimată –a elitelor desigur, pentru că nu putem vorbi de o omogenizare la nivelul întregii societăţi– arată, prin complexitate şi repetitivitate şi că cel puţin în secolul de aur al prinţilor geţi (cca.350 - cca.250 a.Chr.) aceasta era extrem de bine structurată şi articulată pe un spaţiu vast, pe toate coordonatele ei sociale. Această dispersie nu putea fi posibilă fără mobilitatea elitelor fie că vorbim de diverse alianţe între căpetenii şi regii geţilor, fie că vorbim de activitatea politică şi mai ales militară a liderilor.
Puterea efectivă a acestor basilei trebuie că a fost considerabilă, dacă ne gândim la eforturile economice pe care comunităţile supuse au trebuit să le depună. Este limitativ să ne gândim că impunerea deciziilor elitei s-a făcut doar prin forţă brută, deşi e improbabil să nu fi existat cazuri. În principal însă proiecţia puterii în teritoriu trebuie să fi fost realizată prin alte mijloace decât cele coercitive, întrucât nu există nici o dovadă a unor conflicte interne de amploare, deşi, întotdeauna, unele fricţiuni erau fireşti. Dimpotrivă, un rege victorios, Dromihete, este pus în situaţia de a-şi convinge poporul în privinţa sorţii captivilor macedoneni, luând hotărârile politice cu încuviinţarea mulţimii9. Suntem obligaţi să admitem că mecanismele de condiţionare, control şi impunere în structurile inferioare erau, în bună parte, de natură psihologică. Basileii geţi, acei prinţi de aur, posedau şi cultivau o identitate distinctă, puternică, eficace. Pe aceste baze s-a asigurat pentru câteva secole dinamica întregii structuri sociale getice. În fapt, modelul identitar folosit a fost atât de eficient încât, mergând în siajul lui, societatea getică s-a epuizat şi începând cu mijlocul secolului III a.Chr. civilizaţia a intrat într-un recul prelungit. Desigur, acest recul a afectat în principal elitele, care nu şi-au mai permis cheltuielile care-i alimentaseră gloria de altădată, dar consecinţele au fost resimţite din plin pe întreg palierul social. Nu se poate neglija impactul extern care a iniţiat şi acutizat decăderea basileilor geţi, anume invazia celtică în Balcani, pe lângă atacurile propriu-zise asupra teritoriilor tracilor şi geţilor. Multe aşezări au fost distruse, unele zone depopulate, dar cursul evenimentelor a luat o altă turnură, căci valul celtic a fost oprit de greci, dar răul fusese făcut. Principala consecinţă a fost că legăturile tradiţionale cu Grecia şi mai ales Macedonia au fost tăiate. Lumea getică s-a trezit singură şi în pragul colapsului.
Bulversaţi de modificările politice şi militare din Balcani, învinşi sistematic de guvernatorii provinciilor romane, deportaţi în mai multe rânduri, puterea basileilor locali se diluează accelerat până la nivelul la care istoriografia latină transferă toate atributele getice, adesea inclusiv numele şi istoria, noilor structuri socio-politice construite de daci. Faptul că la temelia acestui nou pol de putere, geţii au contribuit nemijlocit şi substanţial stă, poate, tocmai faptul că Burebista, bărbat get, luând conducerea neamului său a întemeiat o mare stăpânire. Unul dintre efectele pe plan istoriografic ale acestui act politico-militar a fost utilizarea celor două etnonime ca echivalente perfecte, unul în greceşte, celălalt în latină, dar care desemnau acelaşi neam, chiar dacă între cele două coordonate ale lui existau naturale diferenţe.
Note:
1 Herodot, Istorii; IV,94-96; La trausi (trib getic) găsim aceleaşi datini ca şi la restul tracilor - în afara celor legate de naştere şi moarte (V,4); Strabon, VII,3,2(395).
2 Thucydide, II,96,1; Strabon VII,3,17(C.306).
3 Strabon VII,3,17 (C.306).
4 Atitudine egal influenţată însă şi de invazia persană.
5 Hecateu, La Stephanos din Bizanţ, Fr.170-171.
6 Cumulând informaţii de la Herodot, Pseudo-Skymnos, Hecateu, Herodian, Ptolomeu, Athenaios, Phylarcos, Hellanicos, Pliniu, crobizii apar ca un trib tracic ce locuia în sudul Dunării, fie între Tomis si Callatis (Strabon, VII,5,12 (C.318)), fie lângă Dionysopolis (Pseudo-Skymnos). În oricare punct dintre aceste repere, locuitorii principali erau geţii. Suidas (II,500,16) le atribuia, şi lor şi tracilor terizi, credinţa în nemurirea sufletului, specifică geţilor (Suceveanu 1976, p.44-45).
7 kai Charnabontos, hos Geton archei ta nun (Sofocle, Edip rege, Fr.523).
8 *char- sau *chari- = forţă.
9 Diodor din Sicilia, XXI,12,3. Nu putem înţelege prin mulţime decât partea activă militar, cea care înfruntase primejdiile războiului şi nu poporul de rând.
10 Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cinsprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi triballilor şi ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas] ca să îi ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui (Trogus Pompeius, Historiae Filippicae, XXV, 2-3).
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.248-250. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
