Cătălin Borangic
 Bulversaţi de modificările politice şi militare din Balcani, învinşi sistematic de guvernatorii provinciilor romane, deportaţi în mai multe rânduri, basileii locali şi-au văzut puterea diluată accelerat, până la nivelul la care istoriografia latină transferă toate atributele getice, adesea inclusiv numele şi istoria, noilor structuri sociopolitice construite de daci. La temelia acestui nou pol de putere, geţii au contribuit nemijlocit şi substanţial. Explicaţia stă, poate, tocmai în faptul că Burebista, bărbat get, luând conducerea neamului său, a întemeiat o mare stăpânire. Unul dintre efectele pe plan istoriografic ale acestui act politico-militar a fost utilizarea celor două etnonime ca echivalente perfecte, unul în greceşte, celălalt în latină, dar care desemnau acelaşi neam, chiar dacă între cele două coordonate ale lui existau diferenţe naturale.
Secolul II î.H. iese din conul de umbră dat de discreţia ştirilor despre realităţile din spaţiul nord-dunărean. Părăsirea prim-planului scenei balcanice de marii actanţi – sciţi, greci, perşi, macedoneni – a modificat nu doar raporturile de forţe, ci şi paradigmele culturale dominante. Elitele getice, al căror program ideologic fusese vasal secvenţial tuturor acestor curente, îşi pierduseră suflul – în principal în urma ruperii cordoanelor care îi legau de aceste zone bogate şi de influenţă –, iar întreaga structură socială care îi conţinea a intrat în criză.
| O reprezentare modernă a lui Burebista din centrul oraşului Orăştie |
Apariţia dacilor în istorie
Valorile în jurul cărora îşi construiseră imaginea de războinici, precum prestigiul, charisma individuală, originea ilustră sau puterea, erau nu doar tradiţii ancestrale, ci energizante pentru orice fel de lider sau comunitate. Era nevoie doar de un nou coagulant. Peninsula Balcanică nu putea rămâne teritoriul nimănui, poziţia geografică şi resursele ei erau suficiente motive pentru ca peste dispersatele triburi tracice să sosească noi pretendenţi.
Primii alogeni veniţi au fost celţii, prezenţa lor în această parte a Europei fiind menţionată destul de timpuriu (335 î.H.) de Arrian în Expediţia lui Alexandru cel Mare, sursă folosită şi de Strabon (Geografia). Relaţiile cu temperamentalii traci, incluzându-i aici şi pe geţi, nu au fost dintre cele mai amiabile, dar, fără a detalia acum resorturile intime ale conexiunilor dintre cele două mari blocuri etno-culturale, putem nota doar că, după unele succese ale celţilor, o răscoală a tracilor a distrus efemerul regat celtic cu capitala la Tylis, în sud-estul Traciei (localitate neidentificată în teren încă). Apoi, cu restul celţilor, aceiaşi traci au găsit rapid motive de reconciliere. Probabil că asupra războinicelor triburi balcanice bătălia de la Kynos Kephalai, dintre romani şi regatul Macedoniei (197 î.H.) şi instalarea puterii romane în regiune au avut efectul pe care dacul Scorillo l-a ilustrat ulterior prin pilda luptei dintre câini şi lup, menţionată de Frontinus, în Stratagemele.
| Gravură din secolul al XVI-lea ce îl înfăţişează pe geograful antic Strabon |
Duşmăniile iniţiale dintre barbari au fost, se pare, destul de repede înlocuite cu alianţe eterogene, militare şi nu numai, între diversele neamuri şi triburi, cele mai importante fiind cele dintre comunităţile celtice şi tracice. Mozaicul de războinici, identităţi, credinţe, arme, tehnici, strategii a sfârşit prin a se uniformiza, cel puţin la nivelul elitelor, transformări sedimentate şi finalizate în manifestări particulare. Sub influenţa noilor structuri de putere, care aveau modele identitare cel puţin mai pragmatice, peisajul cultural, politic şi militar al Balcanilor de Nord se modifică radical.
În acest tablou tumultuos îşi face apariţia un nume nou, acela al războinicilor daci. Prima menţiune etnonimică certă apare la Cezar („Pădurea începe la hotarele helveţilor, nemeţilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor şi anarţilor”), într-o descriere geografică a zonelor din estul Rinului, respectiv sudul Germaniei. Evident, numele nu desemna ceva nou. Drept dovadă ar fi menţionarea etnonimului ca reper, ceea ce sugerează că etnonimul era cunoscut celor cărora li se adresa raportul generalului.
| Un antoninianus, monetă romană, din vremea împăratului Decius, emisă în anul 251 d.H., cu o reprezentare a Daciei cu stindardul de luptă al dacilor în mână, un cap de lup şi trup de reptilă |
În aceeaşi perioadă, sfârşitul secolului I î.H., apare şi numele de Dacia folosit de Marcus Vipsanius Agrippa (63 – 12 î.H.), om politic şi general roman, prieten şi colaborator al împăratului Octavian Augustus, pentru a desemna un spaţiu larg: „Dacia getică se mărgineşte la răsărit cu pustiile Sarmaţiei, la apus cu fluvial Vistula, la nord cu Oceanul, la sud cu fluviul Istru”. Harta, care evident exagerează din necunoaştere sau prin simplificare dimensiunile etno-culturale ale întinderii dacilor, a fost afişată la Roma, după moartea autorului. După cum se vede, ambivalenţa daci-geţi apare chiar din prima atestare a toponimului Dacia, care este numită getică.
| Statuia lui Cezar din Roma, de pe Via dei Fori Imperiali |
Simbioza om – lup
Amestecul acestor daci în conflictele cu romanii, în cadrul unor alianţe aparent stabile cu ceilalţi traci şi cu scordiscii, apare apoi succesiv şi frecvent în sursele antice „Cei mai sălbatici dintre toţi tracii au fost scordiscii, care uneau puterea cu viclenia“, scria Florus (Războiul cu tracii). Alianţa aceasta avea loc în secolul I î.H., fapt ce arată o lungă tradiţie. Una dintre aceste surse aminteşte de o alianţă dintre scordisci şi daci, chiar mai devreme de menţiunea lui Cezar, suficient de puternică, încât să pună problema consulului Minucius Rufus, comandantul roman trimis în regiune, deşi se poate specula o informaţie greşită oferită de Frontinus. Desele astfel de acţiuni comune scordisco–dacice, în care mult timp scordiscii au fost dominanţi, permit să admitem totuşi că informaţia este relativ sigură, Frontinus fiind un mai bun cunoscător al realităţilor din teren, faţă de alţi autori din epocă, ceva mai ezitanţi în a nota numele dacilor.
Numele pe care îl purtau, „daci“, daoi, are diverse etimologii ipotetice în mediul academic. Vasile Pârvan leagă atât numele dacilor, cât şi pe al geţilor de o improbabilă influenţă scitică, aliniindu-se destul de vizibil unei tendinţe a momentului, care prin scitizare încerca să explice mare parte dintre necunoscutele problemelor istorice din Dacia. Este de menţionat aici o frază a lui Dio Cassius care spune, cu referire la locuitorii din nordul Dunării, că poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor care locuiau odinioară în Rodopi. Aparent aserţiunea este neclară, iar autorul fie îi confundă pe daci cu tribul tracic Dioi, trăitor în Munţii Balcani, fie a surprins, fără să înţeleagă fenomenul sau să-i acorde atenţie suplimentară, prezenţa dacilor în sudul Dunării ca parte a alianţelor lor militare.
| Ovidiu printre sciţi, ulei pe hârtie de Eugène Delacroix (1862) |
Mircea Eliade pleacă de la relaţia etnonimului cu i.e. *dhau (a sugruma, a sufoca), de unde ar proveni şi numele ilir al lupului (dhaunos), ca şi cel frigian (daos). Dacii ar fi, potrivit lui Eliade, la origine nu un etnonim, ci numele unei confrerii iniţiatice cu caracter războinic, care îşi impune modelul, şi în consecinţă şi numele, asupra unor întregi comunităţi şi regiuni. Că acestea conţineau, într-o formă sau alta, în principal traci, geţi, daci şi scordisci, apare evident atât din izvoarele istorice, cât şi din analiza culturii materiale. Este posibil ca pe lângă acestea să fi fost cooptaţi iliri, pannoni, poate şi bastarni şi alte triburi regionale, dar acest lucru este mai greu de probat. Cu privire la această ipoteză, care conţine apariţia unui nou model identitar, emanaţie a fenomenelor militare locale, se exprimă şi Zoe Petre, care admite, cu unele prudenţe, această posibilitate. Indirect, în sprijinul acestei lycantropii totemice (forma de iniţiere a tânărului aspirant la rangul de războinic, în care acesta era obligat la traiul în singurătate, mai mult sau mai puţin discret, dar totdeauna rapace, asemenea unui lup sau sugerând simbioza om – lup; lycántropos este atestat la mai multe populaţii, în epoci diferite) se poate invoca utilizarea stindardului cu cap de lup şi trup de reptilă şi poate parabola regelui Scorillo. La fel de indirect putem nota şi neplăcerea cu care poetul Ovidiu îi compară pe geţii agresivi cu lupii sălbatici, lupi saeuae (Ovidiu, Tristele). Comparaţia ar putea fi mai degrabă o cutumă a imaginarului roman, care îi aşeza pe necivilizaţii barbari războinici pe palierul cu animale de pradă (Tacitus, Germania; Prudentius, Contra Symmachum).
Împotriva acestei etimologii s-a pronunţat cercetătorul Dan Dana, dar, în ciuda argumentaţiei istoricului, teoria existenţei unei confrerii militare a fost validată arheologic prin identificarea caracteristicilor definitorii ale grupului Padea – Panagjurski Kolonii, în inventarul cărora putem distinge trăsăturile unor grupuri sau clanuri războinice dominante, care s-au impus în această perioadă în nordul Peninsulei Balcanice.
Mult mai puţin apreciată de mediul academic este soluţia oferită de Constantin Daicoviciu, pentru care numele dacilor este extinderea asupra populaţiei a numelui unei arme specifice, „daca“ (neatestat însă), cu rădăcina într-un i.e. *dhag, ascuţit, tăios. Această ipoteză este însă marginală în peisajul istoriografic românesc, în ciuda faptului că această etimologie a evoluat în limbile romanice şi germanice din vestul Europei, unde de la „daca“ – provenit din latina populară, însă la fel de obscur şi neatestat – ajunge, printr-un medieval „daga“, în modernul dagger (în limba engleză, pumnal).
| Scuturi ale dacilor înfăţişate pe Columna lui Traian |
Transformări de substanţă
Alte explicaţii etimologice, mai puţin convingătoare, au fost propuse de I. I. Russu în 1967, care leagă denumirea de daci de i.e *dha-k, radical dhe (a pune, a aşeza), sugerând, probabil inspirat de orientalistul şi geograful ceh W. Tomaschek, o vagă legătură cu „dava“ (*Dhe). Autorul însă prezintă etimologia cu titlul de probabilitate, ceea ce ne arată că nu îi acorda nici el foarte multă forţă. Oarecum în sprijinul acestei ipoteze s-a pronunţat Eugen Lozovan, avantajat şi de formaţia sa de filolog. Propunerea etimologică oferită de acesta adaugă relaţiei daci – lupi a lui Eliade o explicaţie mixtă, legând „dacus“ şi de „daos“ şi de „-dava“. Lozovan propune de fapt o conciliere între punctul de vedere iniţiatic a lui Eliade şi unul urbanistic, propriu, reconstruind decorul moral în care au evoluat dacii în primul milenio î.H., de la lupi rătăcitori la viitori constructori de cetăţi.
| Coiful dacic de la Coţofeneşti |
Este foarte posibil că etnonimul daci să fi aparţinut iniţial unui trib sau unui conglomerat etno-cultural, fiind ulterior generalizat, lucru frecvent în Antichitate, valabil la traci, germani, gali/celţi, iliri şi chiar greci. Mai sigur, acest etnonim apare în zona de sud a Dunării, locul de manifestare a constantelor alianţe traco-celtice, finalizate prin osmoza Padea – Panagjurski Kolonii. Nu este imposibil, pe baza situaţiei din regiune, ca acei numiţi de romani daci să fi fost la început o astfel de comunitate războinică, cu origini şi componente mixte, dar în care a prevalat filonul tracic. Războinici prin excelenţă, testamentarii unor lungi tradiţii în acest sens, peste care s-au grefat apetitul şi experienţa marţială celtică, purtătorii acestei noi identităţi culturale nu doar că au reuşit să supravieţuiască constantei presiuni romane, ci şi-au exportat modelul în mediul getic nord-dunărean, pe care-l vor angrena şi schimba declanşând ample transformări de substanţă.
Este posibil ca geţii să fi fost cei care îşi vor însuşi noul model, absorbţie concretizată în apariţia regatului dac întemeiat de getul Burebista. Numele de daci, luat de ei înşişi cel mai probabil, a fost preluat de romani în urma primelor contacte pe care le-au avut cu aceştia şi apoi a fost extins la toţi tracii nord-dunăreni. Doar sursele greceşti i-au numit pe aceiaşi locuitori drept geţi, în virtutea propriilor tradiţii şi experienţe, mai vechi în zonă decât cele ale romanilor, explicându-se în acest fel alternanţa celor două denumiri sau preferinţa pentru una sau alta.
| Daci purtând stindardul de luptă, reprezentaţi pe Columna lui Traian |
Nu putem descifra exact etapele modificărilor comportamentale care fac ca dacii să aibă un model identitar diferit de aristocraţia vechilor geţi. Cea mai probabilă explicaţie vine din chiar creuzetul etno-social şi evenimenţial în care au apărut dacii pe scena istoriei. În noile manifestări identitare se regăsesc arme şi echipamente noi (armuri de zale, scuturi ovale, tipuri noi de coifuri, spade, pumnale curbe, zăbale specializate, pinteni), dar ies din uz echipamentele de paradă, iar arcul cu săgeţi trece în plan secund, cel puţin din perspectiva elitelor.
În domeniul artei, exprimarea pare că se democratizează, reprezentările nu mai aparţin strict vârfurilor sociale. Dispar redările antropodemonilor (fiinţe fantastice care au legătură cu aspectul uman; centaur, sirene etc.), hibridizarea zoomorfică se reduce substanţial, dar apar elemente noi în bestiarul local. Un bun exemplu este grifonul, fiinţă fantastică puternic ancorată în imaginarul antic de funcţia regală.
Apar sanctuare relativ standardizate pe un spaţiu larg, numărul de cetăţi creşte exponenţial, devoalând o ierarhizare pe verticală foarte bruscă şi agresivă a societăţii dacice. În acelaşi sector, funcţia cetăţilor este una eminamente militară, de supraveghere şi apărare a unor regiuni, rute sau resurse naturale, şi nu de refugiu al populaţiei. Aurul devine foarte rar în teritoriu, motiv pentru care specialiştii au căutat diverse explicaţii fenomenului, între care cea mai probabilă pare să conţină anumite restricţii religioase. În schimb, argintul pare să fi fost beneficiarul unei consideraţii aparte, cu largi reverberaţii în mediul social.
Fastul şi luxul de inspiraţie elenistică şi orientală sunt înlocuite cu o sobrietate cazonă, mai degrabă în rezonanţă cu lumea celtică şi romană, iar societatea în sine translează de la existenţa unei puzderii de mici basilei local la o regalitate şi un sacerdoţiu autoritare. Nuanţa de sobru nu este una ce trebuie privită unidirecţional, căci ea nu a afectat şi nici pătruns în toate sectoarele societăţii. Perioada clasică a Daciei preromane are propria ei exuberanţă şi, desigur, formele ei de lux. Acum se dezvoltă exponenţial meşteşugurile; metalurgia fierului atinge adesea limitele artei, ceramica din proximitatea capitalei, dar şi din teritoriu are componente cu adevărat speciale sub aspect estetic şi funcţional. Dacă perioada basileilor geţi este furnizoarea de tezaure mult mai spectaculoase, ea este, din perspectiva culturii materiale, mult mai anostă şi mai lipsită de fast decât cea a regatului dac. Constructorii, la propriu şi la figurat, ai acestei exuberante, în felul ei, entităţi culturale, militare, sociale şi politice au fost cunoscuţi în izvoarele istorice sub numele de daci.
| O brăţară spiralată dacică de aur |
(Va urma)
BIBLIOGRAFIE:
Apărut în: Magazin Istoric, nr.5 (638) mai 2020, p.33
Partea I
Partea a II-a
Partea a III-a |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
