Cătălin Borangic
 Sintagma egalizatoare geto-daci este un construct modern şi are, ca şi sensul ei, o istorie la fel de anevoioasă. Paternitatea conceptului aparţine scriitorului polonez W.A. Maciejowski, aparent primul autor care o foloseşte, şi are o vechime considerabilă, fiind fixată în scris prima dată în anul 1855, într-o perioadă în care Polonia, desfiinţată şi împărţită între vecinii ei mai puternici, îşi căuta argumente istorice pentru a-şi reconstrui identitatea naţională. De aici constructul a fost preluat de Al. Odobescu, apoi de G. Tocilescu şi ulterior folosit ca atare de discipolii acestuia din urmă. Nu se poate imputa reputatului arheolog vreo denaturare a conceptului, pentru că el foloseşte sintagma în context lingvistic (glosariu getodacic; limba geto-dacică), aspect asupra căruia anticii afirmă că nu sesizau deosebiri între geţi şi daci. În alte contexte, G. Tocilescu operează cu două entnonime diferite.
| Sanctuarul circular dacic de la Sarmizegetusa Regia,din Munţii Orăştiei |
Adoptarea fără probleme a sintagmei în mediul academic românesc a venit aproape natural, sprijinită fiind de corolarul dezvoltat de scriitorii antici, pornind de la afirmaţia lui Plinius, pentru care „daci“ este doar numele latin al celor pe care grecii îi numeau geţi (regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, când de geţi, numiţi de romani daci; Istoria naturală), sprijinită şi completată de Strabon, Dio Cassius, Apian, Trogus Pompeius, ambiguitate preluată de la aceştia şi de alţi autori.
Aşa cum observa Zoe Petre, paradigma a fost perenizată cu adevărat, în peisajul autohton, de Vasile Pârvan prin titlul la fel de ezitant dat operei sale de bază: Getica. O protoistorie a Daciei. Cu o asemenea legitimare, termenul a fost receptat ca unul firesc în istoriografia românească, ba chiar suprasolicitat uneori sub formula „traco-geto-daci“ sau „traco-daci“. În paralel, în funcţie de interesul punctual, unii autori utilizează totuşi etnonimele de bază pe considerente geografice şi/ sau cronologice: geţi pentru subiectele care se referă la Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Balcani, între secolele VI î.H. şi I d.H., şi daci pentru spaţiul transilvan, în perioada dintre secolul al II-lea î.H. – începutul secolului al II-lea d.H.
Pericolul unei proiecţii greşite
Sintagma geto-daci rămâne totuşi un topos general, folosit prioritar pentru a cuprinde aspecte ale întregii civilizaţii getice şi dacice desfăşurate îndeosebi în timpul Regatului dac. Putem spune că după 1965 ansamblul semantic capătă şi mai multă forţă, pe fondul intervenţiei politicii comuniste în reconstrucţia imaginarului colectiv cu privire la epoca dacică. Noile programe politice şi ideologice, care aveau ca laitmotiv concepte ca „unitatea, statul centralizat şi independent, Burebista personalitate puternică/marcantă“, aproape au legalizat folosirea etnonimului hibrid pentru a concentra tema obsesivă a unităţii civilizaţiei geto-dacice şi folosirea reflexiei în peisajul ideologic comunist. În acest peisaj calcificat, o opinie discordantă face Mircea Eliade, avantajat de poziţia sa de exilat, care refuză comoditatea sintagmei şi tratează cele două etnonime separat, reconstruind profilul dacic în jurul ideii că numele acestora reprezenta la origine o confrerie iniţiatică războinică.
Revenind în spaţiul istoriografic intern, lucrurile rămân aproximativ la fel până după 1989, când comunitatea ştiinţifică românească a relansat disputa, oarecum tacită, dar aprigă, cu argumente mai mult sau mai puţin convingătoare. Utilizarea etnonimelor geţi, daci şi a constructelor „geto-daci“ şi „daco-geţi“ în paralel în literatura de specialitate, în funcţie de o serie de factori regionali sau politici contemporani, a rămas o constantă, adesea deranjantă. Sintagma „daco-get“ (cu formele daco-geţi/daco-getic) este utilizată preponderent în mediul academic din Transilvania şi are la bază ascendentul dacic asupra geţilor, respectiv situaţia de după secolul II î.H. Ambiguitatea a fost amendată de K. Strobel, care observă, cumva tardiv, într-un articol amplu, pericolul proiecţiei greşite a sintagmei asupra secvenţei istorice reale şi crearea unui pseudo-etnos deranjant. Tonul şi parţial elemente ale observaţiilor lui Strobel au fost la rândul lor criticate de Alexandru Vulpe.
Revenind retrospectiv, apare limpede că dincolo de toate convulsiile ştiinţifice şi politice care au antrenat sintagma în interiorul lor, comunitatea istoricilor români a folosit-o ca pe o convenţie acceptabilă, cercetătorii fiind în general conştienţi că realităţile istorice ale spaţiului discutat sunt, cel puţin pentru modernitate, extrem de complexe şi greu de redus la o formulă simplă, mulţumitoare.
La fel de natural a fost şi faptul că, pe acest fond instabil, unii specialişti au încercat o sistematizare sau măcar o disciplinare a conceptului şi a metodologiei de uzitare. Dacă Al. Vulpe încearcă eliminarea construcţiei semantice daco-geţi, considerată incorectă pe considerente cronologice (geţii sunt atestaţi înaintea dacilor) şi staţionarea asupra celei de geto-daci, Valeriu Sîrbu şi Gelu Florea propun un armistiţiu prin folosirea termenului de geţi pentru referirea la populaţia care locuia doar în zona dintre Carpaţi, Munţii Balcani, Marea Neagră şi spaţiul est-carpatic între secolele V î.H. şi I d.H. şi etnonimul de daci pentru locuitorii zonei intracarpatice din secolele II î.H. – I d.H., într-un anume consens cu menţiunile antice şi realităţile arheologice.
| Waclaw Aleksander Maciejowski |
Concepte pseudo-etnice
Termenii generici de geto-daci şi daco-geţi ar fi acceptabili, din perspectiva acestor cercetători, pentru aspecte generale ale civilizaţiei dintre secolele II î.H. şi II d.H. Totuşi, în pofida acestei soluţii de compromis, rămâne deschisă problema etnonimului populaţiei/triburilor tracice din interiorul Arcului Carpatic anterioare secolului II î.H., care nu puteau fi nici geţi şi nici daci, ambele denumiri reflectând alte entităţi geografico-istorice. În ciuda acestui lucru, literatura de specialitate identifică adesea cu termenul de daci aceste populaţii, chiar până în secolul IV î.H., când este evident că nu putem vorbi de cultură dacică şi implicit nici de daci, în sensul corect al etnonimului.
| O scenă de pe Columna ridicată de Traian la Roma, ce înfăţişează luptători daci în retragere, în timpul celui de-al doilea război daco-roman |
Referitor la sintagma geto-daci, mult mai detaliat şi bazându-se pe (re)disecarea puţinelor izvoare scrise despre subiect, Zoe Petre tranşează problema, opinând că, deşi artificială, sintagma capătă consistenţa necesară, chiar dacă rămâne tot o proiecţie modernă, abia în preajma cuceririi regatului dac, când deosebirile, atâtea câte erau, dintre geţi şi daci nu mai au duritatea de altădată.
Racordarea tot mai puternică a istoriografiei româneşti la curentele şi ideile occidentale – în special cele de orientare postprocesualistă – a adus în atenţie faptul că interpretările etnice ale temelor antice suferă de o doză substanţială de subiectivism. În acest cadru, noţiunile artificiale „geto-daci“, „daco-geţi“ şi chiar cele naturale de geţi, daci sunt considerate concepte pseudo-etnice bazate exclusiv pe surse latine şi greceşti şi, în consecinţă, nu putem cunoaşte exact cum se auto-defineau populaţiile antice nord-dunărene, chiar în ciuda unor izvoare literare care afirmă cum îşi spuneau acestea. Fără scriere prin definiţie, aceste societăţi nu ne-au lăsat în scris niciun fel de informaţie, singurele consemnări despre ei parvenind prin mijlocirea vecinilor greci şi romani, care în mod cert au extins denumirile unor entităţi sociale mici, cunoscute lor, asupra tuturor celor care li se păreau că se aseamănă. Se cuvine un amendament asupra acestei axiome. Nu se poate face abstracţie de faptul că avem numeroşi indivizi ajunşi în Imperiul Roman care, începând din secolul I d.H., se definesc ei înşişi cu etnonimul dacus, în detrimentul oricăror probabile denumiri tribale, conturând o situaţie clară, coagulată, distinctă şi asumată.
| Coiful getic de la Peretu, secolul IV î.H., aflat la Muzeul Naţional de Istorie a României |
Este adevărat că putem presupune larg că majoritatea oamenilor din epoca respectivă erau prea puţin preocupaţi de natura identităţii lor etnice, atenţi mai degrabă la nevoile şi problemele curente, dar elitele priveau (şi privesc) întotdeauna altfel aceste lucruri. Mult mai mobile şi mai atente, prin definiţie, la propria identitate, elitele ştiau cine sunt din punct de vedere etnic. Apreciind că obiectivitatea autorilor antici este irelevantă – în contrast cu afirmaţia explicită a lui Dio Cassius („Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi“) –, se conturează în peisajul istoriografic modern un mod asexuat de identificare etno-culturală a acestor populaţii, numite fie carpato-dunăreni sau carpato- danubieni, fie nord-dunăreni. Dacă delimitările cu caracter geografic bazate pe aceste repere pot fi acceptate fără obiecţii majore, cele culturale sunt mult mai complexe. Ceea ce arată, de fapt, limitele post-procesualismului.
Pentru unele situaţii generalizatoare formula „geto-daci“, deşi nu exprimă o realitate etno-culturală reală, poate fi o depăşire de moment ambiguu, motiv pentru care personal am uzitat-o adesea cu nuanţele arătate.
Sintagma este şi rămâne o convenţie modernă, relativ osificată în istoriografia românească, fără ca prin ea să mai fie înţeleasă sau sugerată o unitate istorico-socială şi/sau politică. Ea poate conţine însă aspecte ale culturii materiale şi spirituale similare pe un spaţiu mai larg (forme ceramice, arhitectură, expresii artistice, monetă, ritualuri funerare, limbă interrecognoscibilă, relaţii sociale etc.), valabile şi acestea cu deosebită prudenţă şi doar pentru intervalul dintre secolul II î.H. şi începutul secolului II d.H. Sintagma „geto-daci“ poate fi doar un instrument de lucru, un nume generic prin care desemnăm, dincolo de complicatele teoretizări niciodată stinse, tracii de nord, şi nu un etnonim în adevăratul sens al cuvântului.
Nu a existat – şi nici nu avea cum – un popor antic care să-şi fi spus „noi suntem getodaci!“.
BIBLIOGRAFIE:
Apărut în: Magazin Istoric, nr.6 (639) iunie 2020, p.50
Partea I
Partea a II-a
Partea a III-a |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
