Istoria Regatului dac este suprasaturată de stereotipii şi calchieri contemporane, pe de o parte, iar pe de alta, îndeosebi cu privire la resorturile ei politice, intime, este de o sterilitate aproape sobră. Istoriografii moderni vorbesc despre daci, încă de la recuperarea lor istorică, în termeni vagi, sobri, jalonaţi scrupulos de puţinele surse literare, în mare parte neînţelese încă nici ele. S-a vorbit şi s-a scris foarte puţin, aproape deloc, despre sistemul succesiuni agnatice. Acest principiu presupune aplicarea unui transfer de proprietate, atât fizică, cât şi juridică, unui succesor masculin, apt, experimentat şi capabil de îndeplinirea atribuţiilor şi rolului celui pe care îl moştenea. În societăţile războinice aceste norme dinastice nu includeau automat moştenitorii lui direcţi, ci erau preferate rudele sale, fraţi sau fii ai fraţilor fostului conducător. Sistemul a fost intens folosit de celţi, de germani, de macedoneni, de traci şi de parţi. În aceste societăţi regele era ales după meritele obţinute în războaie şi succesiunea avea ca principiu fratrigenitura, sistem în care fratele urma la tron fratelui, în dauna primogeniturii. Ca parte a moştenirii comune, indo-europene, sistemul agnatic pare să fi fost folosit şi la daci. Frecvenţa sistemului indică rădăcini vechi, indo-europene. Mentalitatea socială indo-europeană era centrată pe grup, valoarea individului fiind redusă la funcţia socială şi la calitatea de element de legătură între generaţii. În această schemă, descendentul sau mai exact individul nu era decât păstrătorul numelui, al reputaţiei, al statutului şi al proprietăţii familiei, ceea ce implica o atenţie maximă asupra condiţiilor şi siguranţei perenităţii acestor valori. Ascensiunea la putere a lui Decebal are unele date care trimit direct la principiile agnatice. Ştim că înainte de a accede la tron a fost excelent comandant militar. Urcarea pe tron şi pierderea domniei în cazul lui Duras, au fost consecinţa calităţilor personale, a rezultatelor militare şi politice obţinute şi abia apoi a descendenţei. Cumulul celor două denotă recurgerea la un sistem succesoral mai pragmatic, specific grupurilor militare, interesate în primul rând de calitatea individului şi abia apoi de originea lui. Privind modul în care Decebal a primit scaunul regal, abia după victoriile militare şi în aclamaţiile armatei, precum şi posibilitatea ca Scorilo, să fi murit probabil când copiii lui, cel puţin doi băieţi şi o fată, erau foarte mici, putem concluziona că avem de a face cu un sistem succesoral nu doar ereditar, ci şi selectiv. Oricum însă, selecţia pentru funcţia regală era o tradiţie la daci; era fluctuant doar modul de selecţie a dinastului. Burebista pare să fi ajuns rege prin descendenţă, dovedindu-şi calităţile după accederea la tron, iar Decebal prin descendenţă şi prin dovedirea aceloraşi calităţi, dar înainte de a ocupa tronul. În ambele cazuri funcţia regală nu pare să fi fost una accentuat autocratică. Dacă Burebista îl avea ca prim sfetnic pe marele preot Deceneu, căruia i-a dat putere aproape regală şi după sfatul acestuia domnea, Decebal, în ciuda reputaţiei şi a poziţiei de forţă date de calitatea de comandant pe timp de război, asculta de un consiliu, alcătuit desigur din înalţi aristocraţi şi clerici. Privind lucrurile printre aceste repere, nu e de mirare că rezultatele structurilor sociale dacice din timpul regalităţii au fost nu doar fulminante, ci şi consistente pe toate planurile. Evoluţia societăţii poate fi urmărită în planurile social, spiritual, politic, economic şi militar. Diferenţele dintre societatea dacică de la sfârşitul secolului III a.Chr. şi sfârşitul Regatului dac (începutul secolului II p.Chr.) sunt atât de profunde, încât, între cele două momente, civilizaţia geto-dacică apare substanţial modificată. În mijlocul acestor schimbări fundamentale a stat regele, autoritatea regală, o coloană vertebrală care a scos comunităţile dacice din veacul întunecat şi a clădit ceea ce putem numi, într-o anume licenţă poetică, Regatul de argint, respectiv a condus destinul supuşilor de la puzderia de prinţi ai aurului şi argintului la regii aurului. În spatele acestei licenţe poetice se află însă un organism politic bine articulat, care controla şi distribuia resurse de bază într-o societate la fel de bine stratificată în care putem remarca o aristocraţie războinică, cu veleităţi politice şi religioase, secondată de un corp militar bine conturat. Revenind la persoana regală, dincolo de reperele largi, generale, ale succesiunii, istoria ne obligă să păşim într-o lume plină de intrigi politice, de clanuri rivale sau măcar concurente, de acţiuni de forţă necesare pentru instalarea în funcţia regală a unor indivizi din propriul grup sau facţiune. Luptele pentru tron trebuie că erau şi atunci fulminante, mai ales în perioadele instabile politic, cum ar fi, în acest caz, moartea regelui Scorilio, domnia bătrânului său frate Duras, prezenţa lui Decebal, realul moştenitor şi dorinţa altor rivali de a confisca funcţia regală pentru propriul interes. Dincolo de imaginea legendară a lui Decebal, trebuie să ne imaginăm tumultul clanurilor care luptau pentru a-şi instala propriul om în funcţie, planuri cu bătaie lungă şi de rezultatele cărui depindeau viaţa şi prosperitatea familiilor aristocratice angrenate. În acest peisaj, tânărul, poate prea tânăr încă, fiu al lui Scorillo ne imaginăm că a fost, cel puţin înainte de a se maturiza şi a coagula clanurile şi armata dacilor, un pion mutat pe o tablă de joc imensă. A fost doar un pretext, o speranţă, un personaj folosit ca simbol, ca justificare a unor pretenţii sau, mai precis, ca legitimare cu adânci resorturi tribale la tron. N-a contat că era imberb şi nepregătit. Clanurile care sprijineau şi depindeau de familia lui Scorillo nu aveau altă cale de a-şi păstra poziţia politică şi privilegiile care decurgeau de aici decât sprijinirea prea tânărului prinţ şi pentru asta trebuiau, la rândul lor, să-ţi convingă proprii oameni că orfanul este capabil şi poate fi şansa lor de a ajunge la Sarmizegetusa regală.
Despre „cele două regine” şi poligamia elitelor, data viitoare.
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
Istoria Regatului dac este suprasaturată de stereotipii şi calchieri contemporane, pe de o parte, iar pe de alta, îndeosebi cu privire la resorturile ei politice, intime, este de o sterilitate aproape sobră.
