ENDA - Decebal către popor de George Coşbuc. O adaptare Legio Dacica

DECEBAL CĂTRE POPOR DE GEORGE COŞBUC. O ADAPTARE LEGIO DACICA

Cel mai însemnat război de acum al romanilor este cel împotriva dacilor. Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea căpeteniilor lor, obişnuiesc să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Danuviul, îngheţat de ger, îşi uneşte malurile. Împăratul a hotărât să lupte cu această populaţie, de care însă este foarte greu să te apropii.

Eu îi denumesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Dacii ocupă ambele maluri ale Istrului, dar cei mai mulţi dintre ei locuiesc la miazănoapte de fluviu, locuri primejdioase acoperite de păduri de nepătruns şi munţi înalţi.

Aflând despre ei de la nişte greci din Apollonia şi ştiindu-i pe negustori izvor de minciuni, cum îndeobşte elenii spun adesea, am vrut să mă încredinţez asupra adevărului şi am făcut o călătorie lungă, drept la Istru în ţara acelor daci. Călătorind am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi înfierbântaţi, nerăbdători să treacă vremea. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi.

Este potrivit lucru să înfăţişez întocmai povestirile cele măreţe şi vrednice de cinste auzite acolo în legătură cu războinicii cei mai de seamă ai dacilor. Fac aceasta, ca să cunoaştem firea şi puterea acestora într-o cuvântare scurtă şi de la care se cere vrednicie.
Toate neamurile dacilor se îndeletnicesc într-o foarte mare măsură cu războiul, căci ei cred că războiul este părintele şi regele tuturor lucrurilor; pe unii i-a făcut zei, pe alţii oameni, pe unii robi, iar pe alţii liberi. Luminosul Apollo este în ţinuturile dacilor cinstit ca zeu stăpân al războiului şi al armelor, iar dacii, moesii şi tracii este neîndoielnic că au fost întotdeauna atât de războinici, încât istoria legendară susţine că însuşi marele zeu s-a născut la ei în patrie. În cinstea acestui zeu, cei numiţi daci nu duc aurul în ţara lor; argintul însă, când jefuiesc alte ţinuturi şi le păgubesc, nu-l trec cu vederea. Ei refuză aurul şi nu-l aduc în ţara lor, pentru că din pricina lui înduraseră multe şi grele neplăceri. În schimb se folosesc de argint şi, pentru a-l obţine, săvârşesc multe grozăvii. Iar argintul îl închină lui Apollo şi Zeiţei Lunii, socotind că nobilul metal alb este plăcut divinităţilor, fie îngropându-l în locuri sacre sau aruncându-l în ape, făcând grozave legăminte.

Iar între daci, care ocupă cea mai mare parte a munţilor de dincolo de Istru, sunt unii care sunt temuţi chiar şi de neamurile barbare războinice care trăiesc în jur.

Numiţi lupi chiar de către ai lor, din pricina puterii lor şi a nenumăratelor lupte câştigate, aceştia au împins hotarele dacilor prin expediţii şi victorii. Pentru dobândirea acestor victorii mari, chiar dacii i-au numit semizei, adică anzi şi nu simpli oameni. Ei înşişi însă îşi spun Lupii de Fier şi iată cum îi înfăţişează toţi cei întrebaţi şi cum eu însumi i-am văzut în ţara lor.

Toţi aceştia îşi acoperă pieptul cu zale de fier. Alţii au drept platoşe armuri luate de la macedoneni sau chiar de la romani şi le poartă fără sfială, socotind că mai degrabă se cuvine să fie apăraţi decât să fie răniţi din mândrie deşartă. Capetele şi le acoperă cu coifuri, dar au mare grijă ca acestea să fie făcute într-un anumit chip, căci ei cred că în capete sălăşluiesc sufletele şi astfel de îngrijesc ca să fie apăraţi mai bine. Pentru aceasta încredinţează celor mai buni meşteri ai lor, şi au dintre aceştia, făurirea coifurilor după puterea, rangul şi faima fiecăruia, împodobindu-le, dar nu cât să nu poată fi purtate în lupte. Cei care au luptat cu ei şi, prin voia zeilor mai trăiesc încă, spun că se cunosc între ei după aceste coifuri şi văzându-le eu însumi nu pot tăgădui. Unii dintre ei, care încă nu şi-au arătat vrednicia în războaie, au însă doar coifuri tari, de fier, fără nimic altceva. Folosesc totuşi şi coifuri jefuite de la duşmani, dar îndată ce obştea îi socoteşte vrednici de cinste, le aruncă altora şi îşi fac din cele de preţ.

Nimeni nu este la ei fără spadă sau sabie, lance sau suliţă, arcuri bune şi săgeţi cu vârfuri de bronz înveninate, după obiceiul sarmaţilor. Scuturile le au mari, purtate pe braţ şi vopsite cu semnele neamului fiecăruia, ştiind în acest chip ce fapte face fiecare în toiul luptelor.

Căpeteniile lor au spade de fier grele, mai mari decât ale celţilor, pe care le mânuiesc cu dibăcie, iar însoţitorii lor, oşteni vrednici şi ei, poartă nişte săbii încovoiate asemeni unor seceri mari, ce pricinuiesc răni grozave, tăind dintr-o lovitură oameni, armuri şi cai. Şi nobilii lor însă, dacă cred de cuviinţă, lasă spada în teacă şi folosesc sabia ostăşească pe care nu puţini dintre ei o au tocmai din pricina puterii ei. Spada şi pumnalul încovoiat, pe care nobilii îl poartă curmeziş pe piept, la vedere, sunt semnele cele mai limpezi ale rangului fiecăruia. Cu toţii poartă negreşit lănci cu vârfuri mari, una sau două, şi la război şi la vânătoare, aruncându-le cu mare pricepere şi de-aproape şi de departe, după cum cere felul luptei.

Au cai mulţi, mici, harnici, răbdători şi puternici, crescuţi anume în herghelii, astfel că expediţiile lor sunt la mare depărtare şi se petrec cu iuţeală, căci mulţi află despre ele când aceia au plecat deja înapoi cu prada. în sălaşurile lor din munţi.

Trebuie spus că între aceşti lupi răi nu puţini sunt daci doar cu numele, căci se găsesc între ei şi celţi, şi germani, traci, sarmaţi sau chiar romani, fiecare cu portul şi armele lui. Se adună la un loc socotind că mai bine să se întovărăşească cu războinici de seamă, decât să lâncezească pe aiurea în tabere sau în bordeiele lor sărăcăcioase. Zic unii că şi dintre captivii pe care îi iau adesea, dacă sunt unii vrednici şi în putere, nu se sfiesc să-i lase liberi şi îi primesc să li se alăture, primind aceeaşi cinste ca oricare războinic. Nimeni nu se supără şi îndată ce se dovedesc oameni de arme şi adunarea celor mai vrednici îl găseşte bun, atunci, chiar în adunare, ori cineva dintre căpetenii, ori alt războinic ce pune chezăşie îl împodobesc pe acela cu un scut al unuia sau altuia dintre clanuri şi aceasta-i cinstea cea dintâi între ei. Însă eu cred că izvorul acestor gânduri nu e doar gloria şi faima, ci războaiele şi prădăciunile care se fac.

Făcând astfel, ei au şi viclenia geţilor, şi furia germanilor, şi dibăcia celţilor, şi iuţeala sarmaţilor, şi nebunia tracilor şi chibzuiala romanilor.

De aceea felul lor de a lupta este năvala sălbatică asupra vrăjmaşului, îndeosebi în clipele când acela nu se aşteaptă şi dacă izbândesc bine, dacă nu, dau dosul cu repeziciune şi se ascund în locuri neştiute aşteptând clipa potrivită să se întoarcă la luptă, ca şi cum nici nu au plecat. De aceea izbândesc, ceea ce nu de puţine ori s-a întâmplat, dar de cele mai multe ori numai faima lor hotărăşte soarta războiului, toate neamurile din jur, din toată Tracia şi până în Grecia cunoscându-le puterea şi răutatea.

Vorbind de puterea lor, ei ascultă de regii de la Sarmizegetusa, dar la ei puterea regilor nu-i fără margini ori lăsată la voia lor, căci cred că regele este doar unul dintre ei şi nu stăpânul lor. Iar regele lor ştie aceasta şi se fereşte să le dea porunci în vreun fel sau altul, nici biruri nu pune asupra lor, dar negreşit îi cheamă la război. Dintre mai marii lor, cel mai preţuit este marele preot, trăitor într-o peşteră aflată pe muntele Kogaionon, socotit la ei sfânt. Şi doar acela, sfătuindu-se cu zeii, le poate spune, ca un părinte, care este calea de urmat şi ei îl ascultă. Căci credinţa lor cea mai tare este că ei nu mor, ci atunci când zeii îi socotesc vrednici îi primesc şi îi aşază la masa lor în ceruri. Pentru asta săvârşesc nenumărate fapte de arme şi se întrec în lupte convinşi că astfel vor deveni nemuritori, asemeni zeilor lor.

La îngropări numai un lucru-l păzesc: să ardă cu anume lemne trupurile bărbaţilor celor vestiţi. Pe clada rugului fiecăruia îi aruncă-n foc armele, unora dintre ei şi calul, căci nu văd altă viaţă, chiar şi după moarte, pentru războinicii lor. Deasupra gropii se ridică o movilă de glii şi pun în foc toate lucrurile despre care cred că au fost la inimă celor vii cândva.

Aceste lucruri le-am aflat întrebând negustorii, iscoadele, pe cei care au scăpat de ascuţişul săbiilor dacilor, iar pe multe le-am văzut cu ochii mei călătorind în Tracia şi chiar dincolo de Istru, fluviul pe care dacii îl socotesc de asemenea sfânt. Aceştia sunt Lupii de Fier, cărora romanii le-au spus Legio Dacica, căci ei singuri s-au arătat mereu mai viteji şi mai iscusiţi în războaie decât toţi barbarii şi aproape asemenea romanilor. Aceştia sunt foarte pricepuţi la planurile de război şi iscusiţi în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci şi vicleni în a întinde curse, sunt buni luptători şi se pricep să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme au fost un duşman de temut pentru romani, căci războindu-se cu sorţi schimbători, adesea au pus în cumpănă taberele întărite ale legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră.