Marius Marcu
Introducere
 Ştiinţa academică deţine un deosebit instrumentar doctrinar, absolut necesar pentru obţinerea metodică a unor rezultate corecte şi verificabile la problemele studiate. Acest instrumentar, din multe motive obiective (nivel de educaţie specifică, acces la informaţie etc.) este, adesea, relativ greoi pentru publicul neavizat. Din această cauză, înţelegerea şi însuşirea unor concepte corecte este deosebit de dificilă, dacă ele nu sunt împachetate într-un mod concis şi descrise prin intermediul unui limbaj accesibil. Dar publicul larg prezintă o curiozitate deosebită pentru anumite ramuri ştiinţifice şi de multe ori chiar doreşte să se implice în activităţi creative din domeniile care îi suscită interesul. Pasiunea specifică amatorilor nu stimulează doar curiozitatea şi dorinţa de a acumula cunoştinţe, de a face ceva, în general, ci reprezintă o imensă sursă de energie, pe care mediul academic, indiferent de ramură ştiinţifică ar putea să le diriguiască cu ajutorul doctrinei specifice, în folosul comunităţilor. Această interacţiune cu două sensuri are specificul ei, cunoscut sub termenul tehnic de ştiinţă de popularizare. Acest tip de activitate este cunoscut în alte părţi ale lumii, sub denumirea mai scurtă, mai intuitivă şi poate mai potrivită de ştiinţă populară. Dacă este privită pe direcţia profesionişti-amatori, poate fi denumită ştiinţă populară consumată, iar în sens invers, ştiinţă populară produsă. Momentan aceste denumiri, propuse în cadrul articolului de faţă şi întâlnite arar, nu prezintă un set de reguli general acceptate, decât în activităţi foarte specifice şi în general putem vorbi doar de reguli foarte generale de bună practică. Chiar şi în aceste condiţii, o ştiinţă populară consumată, de calitate, poate oferi publicului activităţi educativ-recreative, extrem de antrenante. Multe organizaţii, din diverse ramuri ştiinţifice academice (precum astronomia, fizica, zoologia etc.) reuşesc să se apropie foarte bine de public şi chiar să îl implice pe acesta în demersurile sale, uneori cu rezultate deosebite1.
Libertatea de expresie, domeniu extrem de discutat în această perioadă2, este un drept fundamental al omului. Libertatea de expresie nu este îngrădită, dar este supusă unor convenţii, legi, regulamente şi reguli3, toate cu singurul scop de a preveni abuzurile şi a stabili măsuri punitive, în cazul în care cineva lezează sănătatea morală şi fizică a semenilor prin abuzarea de acest drept. Libertatea de exprimare, ca orice alt drept, presupune, de asemenea, obligaţii şi responsabilităţi. Una dintre responsabilităţi, mai mult la nivel moral decât juridic, este desigur diseminarea de informaţii veridice. Persoanele care apelează la false informaţii o fac din cauze patologice sau frauduloase şi mai rar dintr-un patriotism naiv. Cei care nu au capacitatea de a înţelege un fenomen (din cauze ce ţin de educaţia lacunară sau de capacitatea scăzută de analiză) se încadrează la motive patologice. Cei care alterează cu bună ştiinţă o informaţie pentru a obţine beneficii materiale din acest demers, se încadrează în cea de-a doua categorie, cea a motivelor frauduloase.
Această diseminare de informaţii false, afectează grav publicul neliterat care cel mai probabil este sincer interesat de conţinut, o mare parte din acesta, neavând exerciţiul filtrării informaţiei. Cel puţin una dintre cele două categorii de emitenţi de informaţie istorică, obţine venituri pe seama celor care au nevoie de produsele cu caracter de istorie popularizată. Deşi regulile morale ar obliga formatorii de opinie să-şi verifice discursul, realitatea ne demonstrează, fără loc de tăgadă, că informaţia falsă este diseminată masiv, mai ales în condiţiile în care, a publica un material pe internet şi a-l găsi în motoarele de căutare, în ziua de astăzi este o opţiune aflată la îndemâna oricui. Atunci, în condiţiile în care îngrădirea libertăţii de exprimare nu poate fi o opţiune în controlul acestui fenomen, responsabilitatea cade majoritar în braţele profesioniştilor.
În acest context, se găseşte şi fenomenul protocronist prin care, un anumit segment de populaţie difuzează şi consumă informaţii vădit false, referitoare la Antichitatea clasică a României, şi care, a primit în timp, denumirea de dacomanie.
Dacomania a evoluat ca orice alt fenomen şi a făcut pasul în noua eră a internetului. În articolul de faţă dorim să discutăm cauzalitatea, metoda, publicul şi impactul noului fenomen dacoman: fenomenul dacoman v2.0.
Forma modernă a dacomaniei
Fenomenul dacoman, în perioada în care publicaţia scrisă domina mass-media în detrimentul celei electronice, a mai fost studiat4 şi nu insistăm asupra lui. În articolul de faţă, limita dintre perioada mass-mediei clasice şi a celei electronice, este trasată în linii mari între declinul activităţii şi prezenţei în spaţiul public a organizaţiei Dacia International Revival Society şi revigorarea curentului sub influenţa unui nou produs media, „Adevărul despre daci”.
Deşi mai generează diverse produse, aşa-zis culturale, în timp s-a produs inevitabil uzura morală a teoriilor lui Napoleon Săvescu şi acum, popularitatea sa se află, de ceva vreme, pe o accentuată pantă descendentă. Curiozitatea extrem de mare, a unui considerabil segment al populaţiei României, referitor la Antichitatea clasică românească, inflamată probabil de vechi răni la nivelul conştientului colectiv naţional, cauzate de istoria zbuciumată a României, care a fost afectată de interesele politice ale multor entităţi statale mari din zonă şi poate uşor grefabilă pe structura „mioritică” a poporului român, care are clare descendenţe din perioada de interes, structură uşor opozabilă nivelului academic care este de orientare latină a lăsat o nişă neexploatată, în privinţa produselor culturale cu referire la etnia dacică, nişă în care s-a instalat rapid Asociaţia Geto-Dacii, cu extrem de popularul său produs mass-media: pagina de internet „Adevărul despre daci”.
Studii de caz
Profitând de reculul lui Napoleon Săvescu, aşa cum am menţionat mai sus, şi având norocul sincronizării cu explozia accesului la internet, promotorii noului curent dacoman s-au impus rapid pe piaţa de profil cu mai multe categorii de produse: pagini de internet, materiale audiovizuale distribuite gratuit prin reţelele tehnice de profil, prezenţa masivă pe reţele de socializare, emisiuni de televiziune, activităţi de finanţare şi voluntariat pe şantiere arheologice precum şi produse media clasice. Noua asociaţie apărută pe firmamentul protocronist românesc a dus la apariţia altor organisme cu un mult mai mic impact social, precum şi alipirea altora care trăiesc, practic parazitar, din veniturile şi audienţa publicului care îi consumă produsele, la care se adaugă un număr imposibil de apreciat de bloguri şi articole care promovează sau reciclează informaţii în jurul aceloraşi teme, fără a aduce nimic nou în peisajul deja existent, dar în acest mod, promovând masiv ideologia dacomană.
Publicul ţintă, care consumă produsele generate de către Asociaţia Geto-Dacii este incomparabil mai mare decât al oricărui alt site cultural care tratează la nivel academic sau popular aceeaşi perioadă istorică, proporţiile putând fi observate orientativ în cifrele din tabelul de mai jos:
 | Vizitatori unici pagină de internet | Aderenţi la pagina oficială de Facebook | Număr de vizionări ale celui mai popular produs audiovizual | | Adevărul despre daci | 4.3435 | 89.817 | 1.382.028 | | Enciclopedia Dacica | 693 | 2.470 | - | | MNIR | 826 | 6.355 | - |
|
Aceste cifre au fost atinse de către Asociaţia Geto-Dacii, prin reciclarea unor teorii protocroniste aberante care circulau de multă vreme în cercurile dacomane şi împachetarea lor într-o formă nouă şi distribuite în noul segment social prin intermediul canalelor mass-media informatice. Aviditatea publicului pentru informaţia de profil, mai ales cea de tip senzaţionalist, puternic manipulate de calităţile „pseudo-jurnalistice” ale liderilor organizaţiei şi mult înlesnită de gradul ridicat de incultură a publicului ţintă a însemnat un uriaşă relansare a curentului dacoman.
Primul produs cu mare impact la public, al iniţiativei Adevărul despre daci a fost un material audio-vizual intitulat „Dacii – Adevăruri tulburătoare”, o serie de interviuri cu diverse personaje, majoritatea fără sau cu minimă pregătire în istorie, a căror discurs urmează un fir roşu prin care se doreşte impunerea teoriei conform căreia, poporul român este urmaş, cu minime influenţe externe, al populaţiei dacice, care a lăsat moştenire Europei întreaga familie de limbi latine. Filmul este oferit publicului, gratuit, prin intermediul reţelei de distribuţie video YouTube7.
Această teorie protocronistă se bazează pe diverse argumente, nu doar neştiinţifice, ci adesea, total împotriva logicii elementare. Regula generală fiind neverificarea surselor şi imenselor cantităţi de studii de specialitate realizate pe marginea subiectelor abordate de către autorii filmului mai sus menţionat.
Iată câteva exemple de astfel de pseudo-argumente şi formulări specifice pseudo-jurnaliştilor:
Minutul 2:26 „Faptul că noi nu suntem urmaşii Romei, sigur, intrigă pe multă lume şi în special, lumea ştiinţifică, care vor dovezi”.
Afirmaţie care implică deţinerea adevărului în faţa comunităţii ştiinţifice, iar expresia „intrigă” sugerează un adevăr revoluţionar. Cât despre următoarea afirmaţie că lumea ştiinţifică „vrea” dovezi nu doar contravine doctrinei ştiinţifice, ci frizează bunul simţ logic, ridicolul şi respectul faţă de public.
Minutul 2:42 „Au sosit romanii, au cucerit 14% din teritoriul Daciei [...] pentru 100 şi ceva de ani [...] învaţă perfect limba latină, uitând limba lor [...] în 86% din teritoriul Daciei nu ştiau că au sosit romanii”.
Afirmaţii puerile care denotă slabe cunoştinţe de istorie promovând nişte cifre în totală contradicţie cu studiile de specialitate8.
Minutul 8:10 „Şi atunci de unde această înrudire a limbii române cu latina antică dacă dacii nu au fost romanizaţi”.
Formă de exprimare pseudo-jurnalistică, cu priză la public, cu grave lacune de logică, prin care se cercetează o ipoteză de lucru, bazat pe o afirmaţie nedemonstrată anterior.
Minutul 8:20 „Studiile recente de paleogenetică şi anumite izvoare, ne duc cu gândul la următoarea explicaţie”.
O nouă formulare, întâlnită des atât în mass-media de calitate îndoielnică, cât şi în discursul semidoct care abundă cu afirmaţii de genul „s-au făcut studii”, „studii recente” şi „anumite izvoare”, evident, fără a cita vreunul anume sau, în rarele cazuri când acest lucru se întâmplă să fie citat se oferă un fragment convenabil dintr-un studiu oarecare.
Minutul 8:28 „Limba dacilor ar putea fi continuatoarea unei limbi mai vechi din care s-a născut şi latina vulgară, cu alte cuvinte, limba dacilor şi limba latină ar putea fi surori, iar într-o astfel de situaţie nu era nevoie de nici o romanizare pentru ca populaţia dacică să înţeleagă şi să vorbească latina”.
Având în vedere că nu s-a descoperit, până la această dată, nici o mostră autentică de limbă dacică, autorii materialului se folosesc de această lacună a izvoarelor istorice directe şi construiesc o teorie moştenită de la mai vechii lideri ai curentului dacoman, evident, trecând peste toate studiile de lingvistică existente, peste celebrul exemplu de traducător de limbă dacică9 etc.
Minutul 9:06 „Ca dovezi ale faptului că dacii nu erau nici pe departe un popor primitiv”.
Frază, a cărei idee şi construcţie lingvistică insinuează faptul că cineva (istoricii din comunitatea ştiinţifică academică, se desprinde din restul discuţiei), susţine că dacii ar fi primitivi. În realitate însă, nimeni din istoriografia modernă nu susţine o astfel de aberaţie şi nimeni nu neagă nivelul de civilizaţie atins de către daci.
Minutul 11:32 „Când Traian ibericul, veţi găsi în lucrarea lui Alex Busuioceanu, 1935, a fost ambasador 8 ani de zile în Spania şi a studiat zamolxianismul în Peninsula Iberică”.
Un citat care deschide seria celor ce nu pot fi identificate în sursele menţionate10. Practică impardonabilă din toate punctele de vedere.
Minutul 13:50 „Carol Lundius, fiind magisterul cel mai mare, procurator de legi al lui Carol al XI-lea al Suediei, spune: de vrei să conduci Europa, tu, rege al tuturora, de vrei să faci dreptate, aşa cum vine de sus de la Dumnezeu, tu trebuie să aplici legile lui Zamolxe, primul mare legislator al geţilor căci noi de acolo ne tragem, 1671, în cartea Zamolxes primul legislator getorum, de la Universitatea din Upsala, nu noi o spunem. Ei o spun.”.
Problema confuziei de nume de mai sus, aşa cum se întâlneşte şi în cazul spaniolilor11, cum este de asemenea şi cazul Danemarcei greşit numită uneori Dacia12 (greşeală moştenită în cele mai neaşteptate zone geografice13), este utilizată fără discernământ pentru exacerbarea rolului etosului dacic în istoria europeană.
Minutul 22:13 „Lupta lui Mihai Eminescu pentru recuperarea adevărului istoric şi pentru reîntregirea Daciei, avea să-l coste mai târziu viaţa”. Minutul 22:24 „În anul 1882, ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei în România, făcea raportări despre existenţa Societăţii Carpaţi, considerată o organizaţie paramilitară. Printre diverse alte informaţii, se raporta despre propunerea lui Eminescu, membru al organizaţiei, de a trimite tinerii Transilvăneni în satele natale pentru a vorbi despre ideea de unitate, a tuturor românilor, într-o Dacie Mare”. Minutul 22:55 „Un an mai târziu, Mihai Eminescu este victima unui complot care îl scoate de pe scena publică”.
Aceste probleme istorice nu sunt doar scoase din context pentru a servi autorilor materialului la construcţia istoriei alternative imaginate de dânşii, ci sunt alăturate, astfel încât, pe un neavizat îl duce cu gândul la o eventuală legătură între interesul lui Eminescu pentru universul dacic şi un eventual asasinat al său. O legătură, evident nedemonstrată.
Minutul 24:58 „Toţi neaveniţii, incapabili să producă marele gest de asanator în necunoaşterea lor sunt incapabili să-şi recunoască limitele, nu găsesc cale către publicitate ştiinţifică decât să negi. «Nu sunt de acord cu dumneata că aşa vrea muşchiu meu. Aşa vrea neuronu meu zburdalnic», dar fără să pună nimic în loc”.
Metodele utilizate de către autorii materialului aflat în discuţie nu se limitează la pseudo-argumentaţie semidoctă, ci şi la limbaj defăimător, neargumentat şi lipsit de respect.
Minutul 32:40 „Italienii în procentaj de 75% aparţin grupului spaniol, se numeşte R1B, iar noi tot în proporţie de 75% aparţinem grupului I1B, central-european, carpatic. Şi ceilalţi 12.5% aparţinând grupului masagetic şi în comun cu italienii avem sub 4%. Deci domnilor, cine greşesc? Greşesc cei care spun că originea noastră nu este latină, nu suntem urmaşii Romei sau greşiţi dumneavoastră care din punct de vedere ştiinţific de această dată nu aveţi dovezi să spuneţi că aparţinem grupului latin?”.
În favoarea ipotezelor protocroniste, o nouă categorie de argumente sunt aduse şi anume din domeniul geneticii din care s-ar desprinde o covârşitoare moştenire genetică generată de segmentul de populaţie dacic. Fără a avea pretenţia unei analize atente a acestui aspect, menţionăm doar că cifrele oferite mai sus, diferă mult de cele existente în mari baze de date de profil, disponibile gratuit pe internet14.
Minutul 36:17 „Descriind războaiele dintre daci şi romani, istoricul Dio Cassius, întăreşte această posibilitate, spunând citez: «să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil, luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci», am încheiat citatul”.
Practica citatelor inexistente continuă, de această dată într-o formă exacerbată, pretinsa citare se face cu sursa în mână. Până la publicarea articolului de faţă nu s-a putut identifica un asemenea citat, în opera lui Dio Cassius.
Intervalul 38:20-49:26 Este un segment de film, în care se atacă problema tăbliţelor de la Tărtăria, încercând să se demonstreze că aceste tăbliţe conţin un scris cu 2000 de ani mai vechi decât cel sumerian, încercându-se o continuitate etnică din preistorie până în ziua de astăzi. Aceste construcţii continuând de-a lungul întregii activităţi ale autorilor.
În materialul protocronist din care s-au redat, mai sus, citate extinse apare şi Napoleon Săvescu, probabil din mai multe motive, cum ar fi: consideraţia pe care o poartă în ochii noii generaţii, oferirea unei legitimităţi primului material realizat de către noul val protocronist şi poate, un soi de punte între generaţii, o metaforă foarte potrivită pentru întreaga problematică abordată în articolul de faţă.
Un alt produs al organizaţiei Asociaţia Geto-Dacii este un alt material audio-vizual, care se doreşte o revizie şi o completare a celui dintâi, distribuit sub titlul „Dacii, Noi dezvăluiri”, material distribuit, de asemenea, gratuit prin reţeaua de distribuţie de materiale video, YouTube15.
Succesul precedentului material a încurajat autorii, pe de-o parte să pluseze cu teoriile, pe de altă parte să adopte o atitudine de superioritate faţă de cei a căror discurs, în viziunea dumnealor, nu se potriveşte „adevărului” istoric.
Minutul 1:03 „Există adevăruri care nu mai pot fi manipulate, există lucruri care nu mai pot fi ascunse, aducerea lor la lumină este un demers necesar”.
Din nou, materialul începe cu formulări de tip „pseudo-jurnalistic” care implică ocultări intenţionate şi direcţionate ale istoriei.
Minutul 1:46 „Potrivit rezultatelor acestui studiu, populaţia actuală a României, este clar înrudită genetic cu popoarele ce au locuit pe teritoriul ţării noastre acum 3.000-5.000 de ani. Prin urmare, putem vorbi de o continuitate clară a poporului român pe aceste meleaguri. Deasemenea, raportându-ne la populaţiile actuale ale Europei, s-a constatat că ne înrudim genetic în special cu grecii şi bulgarii, populaţii care s-au dezvoltat în teritoriile locuite cândva de traci şi doar într-o mică măsură cu italienii. Dar cel mai şocant rezultat al studiilor de paleogenetică este constatarea faptului că o parte dintre italieni în special cei din nord sunt la rândul lor înrudiţi genetic cu populaţiile care au trăit în arealul carpatic acum 3.000-5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi ai tracilor”.
În acest nou material, majoritatea argumentaţiei continuităţii se va baza pe motive genetice, iar continuitatea nu mai înseamnă daci-români, ci preistorie-români, via traci. Aceste motive vor domina noua producţie.
Minutul 6:01 „În 1926, Vasile Pârvan, publică un studiu, foarte concis, intitulat «Dacii la Troia» în care prezintă dovezi arheologice privind existenţa dacilor în diferite etape ale dezvoltării Troiei. Dar în acelaşi timp, izvoarele greceşti străvechi, vorbesc despre geţi şi despre traci, e adevărat, nu vorbesc încă despre daci, pentru că în sec. 9-10 î.Hr., nu se vorbeşte încă despre daci, dar [...] grecii vorbesc despre geţi şi despre traci şi aici aş aminti un izvor pe care majoritatea culegerilor de izvoare referitoare la istoria României îl neglijează, este vorba de celebra Iliadă a lui Homer. Atunci când poetul [...] descrie parada militarilor sau forţelor armate venite să-l ajute, să-l sprijine în lupta împotriva aheilor, acei comandanţi sunt prezentaţi ca fiind trimişi de unii regi ai tracilor sau ai geţilor deci veniţi din lumea geţilor, uneori se prezintă gradul de rudenie cu dinastia troiană, alteori sunt amintite întâlniri pe care troienii le-au avut cu ei, la diferite manifestări de tip militar sau religios”.
De multe ori, autorii dau impresia că discută materiale doar după titlul lor, în articolul menţionat anterior al lui Vasile Pârvan, conţinutul fiind foarte diferit de titlu, şi din nou, problema informaţiilor care nu există în sursele indicate, în Iliada lui Homer nefiind menţionaţi geţii.
Minutul 7:46 „Despre împăratul Traian, istoricul roman Dio Cassius, spunea citez: «să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Războaiele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci», am încheiat citatul”.
Pe lângă utilizarea unor citate false (cel tocmai menţionat fiind utilizat şi în materialul anterior), autorii mai demonstrează, de asemenea, că nu învaţă din greşeli şi nu-şi corectează discursul. Deşi pe siturile de socializare, aceste greşeli grave le-au fost semnalate intens. Răspunsul la aceste semnalări a fost de tipul că greşeala aparţine celor care au spus-o în film, realizatorii filmului neasumându-şi responsabilitatea pentru ele.
Minutul 8:13 „Ei bine, o informaţie de ultimă oră despre împăratul Traian, vine să bulverseze şi mai mult istoria pe care noi o cunoaştem. În testamentul său după lupta cu parţii la 117, avea să lase un testament către Licinius Quietus, cel care a intrat cu legiunea sa în Sarmisegetuza şi Licinius Quietus, în varianta lui Jesus Pardo, istoric spaniol, prezent printre noi astăzi, poate fi contactat, este cel care i-a adus capul pe tipsie lui Traian şi îl lasă revenind la idee în testamentul său propria mărturisire asupra originii sale spunând că «pe mine mă cheamă Traian de la toponimul Trahianus din Trahia şi m-am născut la anul 801 de la facerea Romei în 13 a lui octombrie întru-un sat care era locuit de tribul coloniştilor turdeni, vorbindu-se limba lor veche şi o latină aproximativă, aşa cum de altimnteri o vorbeau toţi dacii». Iată mărturia lui Traian. E proaspătă, pentru mine e ultima de acum o săptămână în urmă şi suntem în 28 a lui mai”.
O nouă categorie de pseudo-argumente, aşa cum bine o descrie citatul de mai sus, o reprezintă utilizarea beletristicii pe post de argumentaţie ştiinţifică, în acest caz din cartea unui autor, Jesus Pardo, care nu este istoric profesionist, ci autor de romane istorice. În ediţia16 studiată pentru redactarea prezentului articol, nu au putut fi identificate informaţii istorice sau trimiteri de specialitate către citatele menţionate în film, neputându-se trage altă concluzie decât cea a ficţiunii literare.
Minutul 9:57 „O latină aproximativă aşa cum dealtminteri o vorbeau toţi dacii. Această afirmaţie pe care împăratul Traian o face în testamentul său, întăreşte ipoteza lansată în filmul «Dacii adevaruri tulburătoare», că limba dacilor şi limba vorbită de romani ar fi putut să fie limbi surori născute dintr-o limbă mai veche, limba vechilor traci. Ca o confirmare a acestui lucru, aşa cum s-a prezentat deja, stau mărturie izvoarele istorice care vorbesc despre o descendenţă tracică a romanilor. La venirea tracului Enea în peninsula italică, aici existau şi alte triburi cu rădăcini tracice, venetii şi etruscii, aceştia din urmă dând primii regi şi alfabetul noului regat, viitoarea Romă imperială”.
Şi în această ediţie, se reia, pseudo-argumentaţia dacomană din domeniul lingvisticii, în opinia promotorilor curentului, limba dacică ar semăna extrem de mult cu latina, prin urmare, romanizarea (cel puţin pe cale lingvistică), neavându-şi sensul. Acest discurs, este vechi şi utilizat masiv de către curentul dacoman, din cauză că nu se cunoaşte cu certitudine limba dacică, iar populaţia care consumă produsele dacomane, are slabe noţiuni de lingvistică.
Minutul 13:35 „Noi suntem aici pentru a vă convinge că avem dreptate în pledoaria noastră pentru recuperarea identităţii naţionale reale. Pentru că, prin politică educaţională, această falsificare a identităţii noastre naţionale reale a fost reconfirmată în anul 2007 şi în şcolile noastre se predă în felul acesta identitatea naţională falsificată”.
Este menţionat clar scopul demersului noului val dacoman, precum şi viziunea acestuia asupra istoricilor profesionişti care au modificat istoria României cu intenţie (nu se menţionează care, desigur), precum şi faptul că ei deţin „adevărul istoric”, populaţia trebuind a fi educată în spiritul acestui adevăr.
Minutul 14:01 „Dacii nu au putut fi romanizaţi, romanizarea a însemnat acceptarea unei ordini politice impuse şi nu o transformare etnică aşa cum s-a încercat să se spună prin diferite tratate de istorie şi de către anumiţi pseudoistorici, iar chestiunea care se degajă de aici este următoarea: practic, la fel ca în alte situaţii, la fel ca în alte spaţii unde un imperiu a cucerit un stat şi a supus o populaţie, dacii s-au supus da nu au putut fi asimilaţi, este demonstrat de către toponimie, onomastică şi alte semne pământeşti, dar şi cereşti din care rezultă că dacii au rezistat peste veacuri şi au transmis pecetea lor ancestrală”.
Este demonstrat din nou, discursul cu grave lacune de logică şi cel puţin la fel de grave lacune de cunoştinţe din domeniul istoriei, dar plin de formulări care apelează la substratul emoţional al publicului.
Minutul 17:18 „Pitagora trimite învăţăturile sale către crotonieni cu obligativitatea de a lua modelul geţilor «pe care îi consideră nemuritori», modelul legilor geţilor că sunt cele mai bune şi dacă e nevoie dăm şi trimiterea exactă cu citat. Au citit foarte mulţi Pitagora, dar nu i-au interesat de identitatea geţilor şi a românilor. Au citit-o şi grecii şi italienii şi cei din Sorbona. L-au răsfoit pe Porphyr, cel care a păstrat regulile pitagoreice. Dar nimeni n-a spus că în Pitagora sunt 10 trimiteri la geto-daci, la valoarea lor supremă spirituală, la puterea lor de-a înţelege lumea şi unicitatea cosmică deistică, dar mai ales la modelul lor deosebit de-al altora, de viaţă. Venim acuma şi spunem: Bine, bine! Ce legătură are asta cu golul dintre. Păi dacă aceste lucruri n-au fost cunoscute şi noi acum începem să punem noi adevăruri incontestabile, unde greşim? A, că se minează unele teorii anterioare şi asta-i adevărat. Dar frumuseţea unei inteligenţe ştiinţifice este aceea de a accepta eroarea de a izbândi asupră-ţi şi de a relua în numele adevărului, în numele orgoliului personal de a menţine o anumită concluzie doar de dragul că-i a ta.”.
Din nou se recurge la false citate şi din nou se utilizează doar nume şi titluri pentru a crea, în faţa publicului, o falsă imagine a informaţiilor de înaltă calitate care ar fi deţinute de către autori.
Minutul 22:36 „Iată un astfel de exemplu: «cât a fost de extinsă această romanizare între anii 106 şi 271 nu se ştie exact. E cert însă, că ea a fost destul de puternică pentru ca după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci dimpotrivă să se extindă şi asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Aşa dispar dacii din istorie.» Hadrian Daicoviciu, istoric şi arheolog, Dacii, 1965. Să reprezinte adevărul istoric această afirmaţie stranie pe care o face istoricul Hadrian Daicoviciu? Este posibil ca odată cucerită o parte din Dacia, soldaţii şi coloniştii aduşi de imperiu să fi exercitat o asemenea influenţă în doar 165 de ani?”.
Un puternic argument, în discursul semidoct al dacomanilor este falsa imagine a romanizării, mai exact că aceasta ar fi durat mult mai puţin în spaţiu şi timp decât în realitate.
Minutul 27:44 „Odată cu administraţia instaurată de imperiul roman în această parte de Dacie pe care au cucerit-o, de fapt în interiorul lanţului carpatic, unde erau dispuse şi cele două legiuni, au fost aduşi şi colonişti din toate colţurile imperiului. Cu diferite funcţii probabil, dar care de asemeni nu puteau să schimbe compoziţia etnică a zonei”.
O nouă categorie de argumente, care se doreşte a submina teoria romanizării, este faptul că cetăţenii romani, aduşi în Provincia Dacia, nu erau populaţii latinofone, aceştia fiind atât de diferiţi încât nu puteau impune limba latină şi/sau civilizaţia romană, fapt care nu ar putea susţine iniţierea şi întărirea romanizării.
Minutul 28:09 „Să nu ne gândim că italicii au venit să facă administraţie în Dacia, ci practic funcţionarii au fost selectaţi după legile romane şi obligaţi să muncească într-o provincie la capătul imperiului. Vedem că există situaţii similare şi cu alţii dacă acei funcţionari sunt mutaţi la capătul imperiului spun că sunt mutaţi disciplinar. Să nu ne gândim că în Dacia au venit cei mai competenţi funcţionari ai Imperiului Roman pentru a administra afacerile din Dacia”.
Se încearcă şi subminarea rolului administraţiei romane în procesul de romanizare a segmentului de populaţie dacic, de asemenea, cu argumente total ilogice şi neştiinţifice.
Minutul 30:50 „Istoria oficială nu ne oferă aproape nici o informaţie în legătură cu dacii de după anul 106. Ce s-a întâmplat în intervalul 106-aproximativ 270, adică în momentul retragerii legiunilor din Dacia şi mai ales ce s-a întâmplat după 270, prea puţin dintre noi ştim sau prea puţin aflăm din manualul de istorie. Ceea ce este cert şi aici ne confirmă chiar sursele romane latine, este că atacurile carpilor, de pildă, ale carpo-dacilor, populaţii dacice care au rămas după 106 în afara graniţelor imperiului roman au continuat, dovadă clară că organizarea politică şi militară a acestor populaţii de daci liberi a continuat să existe. O serie întreagă de împăraţi romani s-au confruntat cu un adevărat pericol din partea acestor daci. Au fost nevoiţi şi obligaţi să organizeze şi să trimită expediţii militare de anvergură pentru a stăvili incursiunile pe care ei le făceau în interiorul Daciei romane şi este demn de remarcat asta după retragerea legiunilor romane din Dacia, continuau să atace Imperiul Roman în Moesia şi celelalte regiuni vecine care au rămas sub administraţia romană”. Minutul 32:05 „Cucerirea unei părţi din Dacia şi transformarea ei în provincie romană a indus în mentalitatea neamului o asemenea dorinţă de dreptate cum nu se prea vede la alte popoare. Chiar în timpul lui Traian, au început marile frământări în provincie. Cu greu le-au putut face faţă romanii, dar după moartea lui Traian din timpul lui Hadrianus practic au început atacurile dacilor liberi asupra frontierelor provinciei romane Dacia. Aceste atacuri s-au produs aproape prin toate trecătorile carpaţilor. Există documente care atestă incursiuni ale dacilor din Maramureşul de astăzi , din zona Sătmarul de astăzi, prin poarta Someşului care vizau unul din punctele strategice fortificate ale provinciei: Porolissum. Alte atacuri ale costobocilor şi carpilor prin trecătorile carpaţilor şi practic la un moment dat împăraţii romani au început să dezbată şi să întrebe senatul dacă mai merită să menţină stăpânirea la nord de Dunăre şi sigur că această stăpânire trebuia menţinută pentru că în primul rând la nord de Dunăre în munţii Apuseni de astăzi erau minele de aur şi alte metale preţioase de care imperiul avea atâta nevoie pntru a ieşi dintr-o criză financiară prelungită. De fapt aceasta a fost raţiunea principală pentru care imperiul a ţinut cu dinţii să spunem aşa morţiş pentru ca să păstreze teritoriile dacice cucerite la nord de Dunăre. În primul rând a fost vorba de aur, apoi sarea, apoi lemnul şi alte bogăţii ale solului şi subsolului, cu care imperiul roman a reuşit să traverseze mari perioade de criză economico-financiară şi să se salveze”.
Existenţa şi activitatea formaţiunilor politico-administrative ale dacilor liberi sunt utilizate pentru a demonstra lupta de salvare şi păstrare a etosului dacic.
Minutul 36:22 „Primul atac important al geţilor este la 248. Cea mai mare expediţie a geţilor însă se consumă în 253 şi anii următori când geţii din Masageţia asistând probabil la o renaştere a Masageţiei, cea care cândva a respins imperiul persan prin regina Tomiris la 529 î.Chr.. Este o expediţie pe uscat, care ajunge în Balcani până în Grecia, şi până în Anatolia, este o expediţie care ajunge pe mare în Bosforul Cimerian, regatul Bosforului Cimerian, pe care îl cucereşte, atacă şi distrug Trapezundul de unde iau numeroase prăzi, apoi se întorc în Crimeea. Este zona în care se retrag după această incursiune geţii, probabil în acestă Geţie mare care exista şi atunci, în vremea acestui atac. Este perioada în care, imperiul roman nu mai controla teritoriul Daciei. Dacia ajunsese cum spun izvoarele romane, o «via gentium», un «drum al popoarelor». Unde ei nu mai au control. Punctul culminant al acestor atacuri îl reprezintă după 257 când dacii liberi şi dacii şi costobocii şi geţii şi alţi fraţi ai lor, au atacat Dacia romană şi în acelaşi timp au atacat sudul Dunării şi au unit cu Dacia nordică, provinciile Iliria, Moesia, Dardania, provinciile din sudul Dunării şi în felul acesta s-a realizat unirea, s-a realizat hotarul Daciei lui Burebista în partea de sud a peninsulei Balcanice. E prima dată când se realizează această unire. După 257. Personalitatea care se impune în perioada aceasta este cel proclamat împărat de către legiunile din Moesia şi Pannonia, Regalianus, Publius Cornelius Regalianus, spune Istoria Augusta că era un bărbat viteaz, priceput în războaie, demn de domnie şi se spune, rudă cu însuşi regele Decebal”.
Pentru a-şi susţine discursul sunt imaginate halucinante construcţii politice, iar împăraţii uzurpatori, utilizaţi pe post de luptători pentru salvgardarea etosului dacic.
Minutul 39:45 „Aurelian era noul împărat al imperiului, folosind o formulă foarte înţeleaptă, îşi retrage armata şi provincialii după ce recuperase Moesia şi Iliria, provinciile sud-dunărene şi de aceea el e socotit restauratorul imperiului şi cinstit ca atare de contemporani. De Senat şi de contemporanii lui. Şi cade la înţelegere cu dacii liberi pe baza unor subsidii pe care le dădea acestora pentru a asigura securitatea graniţei dunărene pentru imperiu şi fireşte şi îndepărtarea altor atacuri. Iată o formulă de apropiere între imperiu şi daci, adică să îi respecte după războaiele pe care le-au purtat dacii liberi până atunci, iar ei au gândit că e bine în continuare cu imperiul de la care pot profita, dar era prea târzie, de aceasta, atacurile au şi continuat când subsidiile s-au diminuat sau au fost luate de tot”.
Decizia împăratului Aurelius de a părăsi provincia, este declarată automat „foarte înţeleaptă”, în construcţia în care, dacii ar fi forţat retragerea romană, cu scopul unei renaşteri culturale (nu găsim o altă formulare, deoarece nici autorii nu îşi expun explicit şi complet teoria, aceasta putând fi doar intuită). Chiar dacă o presiune barbară a existat şi retragerea aureliană îşi are originea în realităţile geo-politice ale vremii, formularea induce legătura exclusivă dintre triburile dacilor liberi şi a celor din provincie şi părăsirea acesteia de către romani, ceea ce este departe de faptele istorice consemnate.
Minutul 41:29 „Oare de ce nu apar aceste informaţii în cărţile de istorie? Pentru că ar face ridicolă teoria romanizării, pentru că vorbim despre o continuitate a dacilor după cucerirea romană, există oare interese externe care au dus la o asemenea schilodire a istoriei naţionale? Fără îndoială, orice român onest îşi pune astfel de întrebări”.
Certe construcţii psihologice prin care se diabolizează istoricii profesionişti, se induce onestitatea publicului, iar autorii îşi asumă rolul de apărători ai „adevărului istoric”, totul în varianta în care „istoria oficială” este o construcţie falsă cu scopuri oculte.
Minutul 44:17 „Informaţii despre activităţi militare ale dacilor, nu avem doar de la sfârşitul Antichităţii şi începutul evului mediu timpuriu. Ele merg chiar până în plin ev mediu. De pildă istoricul bizantin Laonicus vorbeşte în 1396 despre dacii care erau un neam viteaz în ale războiului şi care l-au însoţit pe Sigismund de Luxemburg în această nefericită cruciadă, referindu-se evident la acea campanie militară creştină despre care ştim cu toţii că s-a soldat cu un eşec”.
Se reia tema denumirilor arhaizante cu rolul de a demonstra continuitatea etosului dacic.
Minutul 44:52 „Este foarte curios la Deva în biserica reformată, să găsim o placă funerară care este încastrată acum în acest moment în zidul interior al bisericii, o placă funerară închinată de Dominic Dobo, voievod al Transilvaniei pe la 1540 când îşi îngroapă soţia, pe Ecaterina Dobo şi scrie pe această placă faptul că el rămâne în veci neconsolat stăpân peste dacii şi geţii din munţi. Ce poate să însemne acest lucru? A fost o placă descoperită de Nicolae Iorga. La începutul sec. XX. A fost menţionată, a fost cercetată. Sigur, după dispariţia lui Iorga, a dispărut şi interesul faţă de această placă. Am descoperit-o întâmplător, citind lucrările lui Iorga şi m-am dus s-o văd acolo, era astupată de un dulap şi evident am făcut demersurile necesare pentru ca ea să fie inclusă în patrimoniul cultural mobil al României. Aceasta este o dovadă foarte clară că pe la 1500, deci sec. XVI, vorbim despre daci şi geţi. Nu-i uităm, nu este acel secol negru al interdicţiei cuvântului dac şi get, ba mai mult, avem de-a face cu o etnie care trăieşte în munţi, daci şi geţi. La fel cum pe la 1598, maghiarii îl numesc pe Mihai Viteazul, «Malus Dacus», «Dacul cel Rău» care pregăteşte un mare război împotriva lor şi unifică de fapt ce, teritoriile care vorbeau aceeaşi limbă, fostele teritorii ale Daciei, respectiv de aceea el este numit Malus Dacus, lucru de altfel contestat de unii istorici, fiecare cu motive mai mult sau mai puţin puerile. La dovezi ale continuităţii, putem să-i amintim pe Horea pe care noi toţi l-am învăţat, un ţăran cu codiţe şi cu opinci, cu nojiţe, cu suman, dar curios, un ţăran din Transilvania, primit de trei ori de împăratul de la Viena. Iar în Cronica Pictată de la Viena, el apare ca Horea Rex Daciae. Horea, Regele Daciei. De ce? Şi acest lucru este lăsat la o parte şi foarte mulţi istorici invocă sau se ascund după deget spunând că aceste denumiri de daci, de Dacia erau rodul unei reminiscenţe ale Renaşterii în care toată lumea vroia să se ancoreze din punct de vedere cultural şi spiritual în trecutul glorios al naţiunii noastre.”
Deşi apreciem sincer grija pentru artefactele istorice am dori să subliniem în acest paragraf, slabele cunoştinţe de istorie deţinute de autori şi totala lipsă a cercetării şi verificării informaţiilor puse în circulaţie. Ne referim la expresia „Malus Dacus” care este greşit interpretată17 şi la includerea lui Horea (sec.XVIII) în Cronica de la Viena18 (sec.XIV).
Minutul 48:55 „Un alt element foarte izolat dealtfel, o reprezintă acea cruce din vis pe care orice locuitor al Văii Grădiştei poate să îţi povestească atunci când te întâlneşti cu el şi poţi să-i câştigi bunăvoinţa. Este vorba de o cruce de piatră din calcar, calcar de Măgura Călanului, de acolo de unde dacii exploatau calcarul pentru construcţiile lor atât cele culturale, cât şi cele militare, o cruce care conţine mai multe elemente. Sus în partea superioară, avem de-a face cu inscripţia tradiţională ortodoxă după care urmează floarea vieţii, o floare de certă sorginte păgână pe care o găsim pe aproape toate costumele populare aşa cum o găsim în ceramica descoperită la Sarmizegetusa şi în celelalte cetăţi dacice. Dedesubt urmează două cruci romane, tipic romane, iar la baza ei scrie «Anno Domini 1834», dar acel 1 din faţă, nu este un 1, ci o Λ. Este o chestie foarte curioasă atâta timp cât avem o lămurire foarte clară, au fost foarte mulţi oameni acolo, nimeni n-a mai văzut aşa ceva, inclusiv din rândul preoţilor ortodocşi spun că aşa ceva n-a existat, nu s-au mai confruntat cu astfel de situaţii şi este ceva curios. Nimeni nu dă explicaţii şi nimeni nu merge mai departe să cerceteze chestia cu acestă aglomerare spirituală pe o singură cruce. O cruce de fapt creştină până la urmă”.
Domeniul metafizic vine şi el în sprijinul luptei împotriva romanizării, domeniu foarte gustat de publicul avid de rădăcini etnice dacice. Tot în sprijinul argumentaţiei împotriva romanizării sunt aduse şi evidente greşeli de scriere şi de interpretare a lor.
Minutul 52:14 „Cu siguranţă, dorinţa unora de a conserva actuala variantă a istoriei noastre este justificată de interese mai mari decât protejarea unei cariere construită şi pe teoria romanizării. Şi asta pentru că dovedirea continuităţii dacilor poate lăsa fără obiectul muncii iredentismul maghiar şi poate pune problema reîntregirii spaţiului etnic şi spiritual al vechii Dacii.”.
Iată, se reconfirmă posibilitatea existenţei intereselor oculte în falsificarea istoriei şi chiar se nominalizează unele scopuri ale acestui ipotetic demers.
Părăsind cele două materiale audio-vizuale, promotorii reiau regulat diverse teme specifice, pe care le îmbracă în noi forme cu acelaşi fond şi le servesc publicului care în parte este avid de asemenea materiale, în parte nu are alternativă.
O altă asemenea construcţie, preluată19 de către noul val dacoman din teoriile vechii gărzi este ipoteza conform căreia podul lui Apollodor construit la Drobeta nu ar fi de origine romană, ci de origine dacică, romanii neavând alt merit decât reclădirea structurii de lemn a podului care fusese arsă în prealabil de către autorii „de drept” ai lui, în faţa iminentei invazii romane. Contrargumentaţia acestei teorii aberante există20, însă este puţin accesibilă publicului, ceea ce contribuie masiv la răspândirea demersurilor protocroniste.
Alte subiecte utilizate în activitatea media a asociaţiei menţionate sunt poveştile despre uriaşi care au activat în minele aurifere din munţii Apuseni, subiect din nou mult gustat de către publicul ţintă şi frumos demontat de către o iniţiativă anonimă online21, în care se demonstrează fără loc de tăgadă falsificarea unei dintre pozele cu presupuşii uriaşi, prin prezentarea originalului.
Nu trebuiesc uitate celebrele tentative de traducere ale tăbliţelor de plumb de la Sinaia şi a manuscrisului cunoscut sub numele „Codex Rohonczy”, tentative prin care au fost inventate întregi alfabete, limbi şi istorii alternative referitoare la civilizaţia dacică, invenţii împotriva regulilor lingvisticii, fără coordonare cu alte surse istorice etc. Aceste tentative au fost desigur materializate în diverse cărţi22 publicate de către reprezentanţi mai vechi ai curentului dacoman, dar masiv diseminate23 de către noi promotori, fără modificări substanţiale, cu un succes, destul de mare, mult facilitat de faptul că aceste artefacte sunt considerate în cercurile academice drept falsuri sau surse istorice „de mâna a doua”. Lipsa studiilor care să stabilească fără loc de tăgadă calitatea lor, permite emiterea celor mai elucubrante teorii şi diseminarea lor către public, practic fără oprelişte.
La acestea, am dori să adăugăm şi povestea Lupului Alb, iniţiată de autorul de romane science-fiction Pavel Coruţ în operele sale literare şi care în mentalul colectiv al publicului consumator de materiale dacomane au devenit, legendă dacică, mit creator dacic şi adevăr istoric irefutabil. Acest ultim fapt prezintă destul de clar şi de succint iresponsabilitatea creatorilor24, ignoranţa publicului şi pericolul scăpării de sub control a acestui fenomen.
Nenumăratele exemple de mai sus, au fost redate în detaliu, pentru a se putea observa abordarea, construcţia, limbajul şi scopul autorilor noilor produse dacomane, dar mult mai necesară şi utilă ar fi o sintetizare a acestora.
Marile categorii de motive care în viziunea dumnealor ar contraveni „istoriei oficiale” sunt:
- Construcţiile lingvistice de tip pseudo-jurnalistic;
- Profitarea de faptul că nu se cunoaşte în detaliu limba dacică, cu ignorarea studiilor lingvistice în domeniu;
- În strânsă legătură, dar destul de importantă pentru a fi menţionată separat, teoria conform căreia limba dacică ar fi „soră” sau chiar „mama” latinei;
- Studii din domeniul geneticii, studiate superficial şi prezentate subiectiv;
- Utilizarea masivă a citatelor inexistente, greşit reproduse, deturnate prin scoatere din context sau subiectiv utilizate;
- Utilizarea denumirilor arhaizante de popoare pentru a susţine continuitatea etosului dacic;
- În legătură cu subiectul de mai sus, conştiinţa apartenenţei la, şi lupta pentru continuitatea etosului dacic la personalităţi din Evul Mediu;
- Utilizarea masivă a unor ipotetice scopuri oculte în cele diverse construcţii;
- Limbaj defăimător, dispreţuitor şi total neargumentat la adresa istoricilor profesionişti;
- Tentativă de construcţie a unei continuităţi neîntrerupte din preistorie până în prezent a aceluiaşi etos într-o formă neschimbată (formularea acestei ipoteze este subînţeleasă, nefiind formulată clar, niciunde în materialele dacomane);
- Din nou în strânsă legătură cu subiectul de mai sus, dar separat enunţată, abordarea civilizaţiei tracice în contextul continuităţii etosului dacic;
- Utilizarea tăbliţelor de la Tărtăria drept cel mai vechi scris din lume, în sprijinul continuităţii şi vechimii acesteia;
- Aerul de superioritate care, în absenţa unei replici oficiale, legitimează în ochii publicului;
- Utilizarea superficială a noţiunilor (doar titluri, nume, expresii culte);
- Refuzul nenumăratelor semnalări a greşelilor şi refuzul îndreptării publice a acestora;
- Argumentarea iniţiativei prin asumarea rolului de luptător în recuperarea unui ipotetic „adevăr istoric”, atitudine cu priză la publicul semidoct;
- Combaterea romanizării prin inducerea în eroare referitor la suprafaţa geografică a Provinciei Dacia;
- Combaterea romanizării prin inducerea în eroare referitor la rolul administraţie romane în acest proces;
- Combaterea romanizării prin inducerea în eroare referitor la rolul aparatului militar roman din Provincia Dacia;
- Denaturarea rolului retragerii aureliene;
- Denaturarea evenimentelor militare în care au fost implicaţi dacii liberi;
- Utilizarea unor fenomene metafizice ca şi argumentaţie ştiinţifică;
- Utilizarea beletristicii pe post de argumentaţie ştiinţifică.
Din punct de vedere cantitativ, luând în calcul doar cele două materiale din care s-a citat substanţial mai sus şi pentru care se poate face rapid o superficială analiză cantitativă, proporţia dintre construcţiile acceptabile din punct de vedere logic şi argumentativ, vizavi de cele total ilogice, demonstrabil false sau a artificiilor lingvistice o aproximăm în jurul a 57%-43%, respectiv 60%-40%. Acest calcul aproximativ, a fost efectuat pe baza lungimii fragmentelor uşor demontabile raportat la lungimea întregului material video.
Ca reacţie la primul material video, un număr mic de persoane au combătut masiv argumentele neştiinţifice, în cadrul reţelelor de socializare oficiale ale organizaţiilor. Demersul nu a avut un efect imediat sau radical, efectele fiind limitarea discursurilor în prezenţa lor şi mai important o uşoară diluare a argumentaţiei protocroniste. Dar perpetua înnoire a participanţilor la discuţie şi necesitatea reluării argumentaţiei în cazul tuturor problemelor descrise, au dus la abandonarea iniţiativei din lipsă de timp. Aceasta se observă şi în cadrul celui de-al doilea material video, dar mult mai pregnant în cadrul celui de-al treilea material video25. Discursul dacoman nu a scăzut în viralitate, nu a crescut în calitate, ci doar a devenit mult mai diluat, fiind mai dificil de combătut.
Discutând doar despre aceste trei materiale, ele au atins un număr record de vizualizări 1.380.000, 216.000, respectiv 214.000 vizualizări, luând în calcul doar postările oficiale ale materialelor video. Prin urmare o uriaşă diseminare de informaţie falsă.
Posibile soluţii?
Cifrele, gravitatea erorilor, amploarea diseminării, discursul protocronist şi defăimarea tagmei ştiinţifice, nu lasă loc de tăgadă faptului că trebuie luate măsuri de limitare a efectului produs de acest tip de discurs.
Menţiunea care trebuie făcută din start, se referă la libertatea de exprimare, drept universal care trebuie garantat oricărui cetăţean. Prin urmare, soluţiile nu trebuie căutate în nici un caz în domeniul limitării dreptului de publicare.
Cea mai sigură şi mai durabilă soluţie ar fi educarea în masă a publicului, pentru a-l deprinde în filtrarea informaţiilor false şi tendenţioase. Acest lucru ar reprezenta, însă, un efort uriaş la nivel naţional, care necesită programe educaţionale promovate de către administraţia centrală, ceea ce presupune uriaşe eforturi intelectuale, financiare şi temporale. La aceasta se adaugă lipsa de iniţiativă, într-o anumită măsură, a administraţiei centrale referitor la educaţie în contextul geo-politic actual.
Spre deosebire de măsura de tip preventiv, menţionată mai sus, ar putea fi menţionată o măsură de tip corectiv, şi anume educarea în grupuri mici sau individuală publicului amator, o măsură, din nou, fără şanse prea mari de reuşită din cauza disproporţiei celor două tabere, în condiţiile în care într-un dialog cu semidocţii, pentru a demonstra un lucru minor ar trebui abordate uriaşe cantităţi de informaţii colaterale, pe de altă parte a lipsei unor platforme de discuţii civilizate şi în final a necesităţii reluării discursului de nenumărate ori, cu fiecare grup nou sau individ care ar intra într-un nou dialog.
Altă posibilă abordare, ar fi luarea de atitudine de către istoricii profesionişti. Lipsa reacţiei, are atât motive obiective cât şi subiective. Motivaţia obiectivă ar fi lipsa de timp a profesioniştilor, dorinţa de a evita expunerea la un limbaj trivial în conţinut şi expresie, lipsa resurselor materiale etc. Motivaţia subiectivă ţine de aspectele psihologice de menţionat fiind un anumit elitism al istoricilor profesionişti, elitism care într-o anumită măsură poate fi înţeles, dar care obiectiv sau nu, duce la scurtcircuitarea dialogului dintre profesionişti şi amatori, cel mai adesea, o discuţie plecată în termeni amicali se finalizează în termeni extrem de duri. Renunţarea la acest celebru „turn de fildeş”, nu ar presupune în nici un caz coborârea ştachetei sau acceptarea unui comportament necivilizat din partea partenerilor de dialog. Privind extrem de larg în spectrul ştiinţific, există ramuri care se apropie extrem de bine de public şi chiar reuşesc să îl integreze în proiecte de ştiinţă populară, aşa cum s-a menţionat mai sus, în aceste cazuri, fenomenul semidoct fiind extrem de marginalizat, deoarece publicul are la dispoziţie mari cantităţi de informaţie pentru a verifica orice teorie şi în plus relaţionarea dintre amatori şi profesionişti duce la un public informat. În cazul istoriei, ne permitem să avansăm ipoteza că această apropiere şi relaţionare cu publicul este extrem de scăzută, publicarea de materiale accesibile individului „obişnuit” este lăsată pe seama autorilor cu o slabă sau fără pregătire în domeniu, ceea ce duce inerent la propagarea non-calităţii învelite în ambalaj exterior ademenitor.
Ca şi în cazul anterior, ipotetica măsură de mai sus reprezintă o acţiunea preventivă. Implicarea corpului de istorici profesionişti într-un mod corectiv ar fi luarea de atitudine punctuală şi direcţionată, prin demontarea ştiinţifică şi profesionistă a principalelor materiale semidocte. Acest lucru ar necesita un colectiv de istorici profesionişti care să creeze şi să semneze un material în care să fie demontate argumentat, fără loc de tăgadă, dar într-un limbaj accesibil, punctele slabe ale principalelor materiale semidocte. Din punctul de vedere al autorului articolului de faţă, această măsură ar fi nu doar necesară, ci primul pas în reducerea fenomenului semidoct în general şi dacoman în special. Această ipotetică lucrare trebuie în primul rând să existe, pentru ca publicul deschis la argumentele de bun simţ să aibă un material de reper ca şi alternativă. În al doilea rând, ar trebui promovat masiv, ceea ce, în ziua de astăzi, se poate face fără mari investiţii materiale şi fără dificultăţi tehnice. Aici, poate ar merita menţionat că autorul articolului de faţă are cunoştinţă de nenumăraţi amatori care ar dori să participe pe bază de voluntariat la un asemenea demers, pentru a suplini timpul şi alte resurse ce ar trebui investite de către profesionişti, într-o asemenea ipotetică iniţiativă.
Altă categorie de măsuri reprezintă, acţiunile amatorilor care au reuşit să depisteze greşelile semidocte şi au creat diverse materiale media, cu mai mult sau mai puţin succes. Aceste materiale media, desigur au fost create de o generaţie mai nouă care utilizează internetul cu lejeritate şi cu investiţii minime. Dacă din punct de vedere al calităţii ştiinţifice, al prizei la public raportat la cele semidocte se poate discuta pe marginea lor, de notat ar fi raportul investiţie-rezultat. În această categorie, ar fi de menţionat că citatele de la capitolul anterior au fost preluate din rezultatul unei asemenea produs şi anume, dintr-un website care este o iniţiativă privată şi anonimă a unui nespecialist, intitulată Velico Dacus26, de departe cea mai comprehensivă acţiune de combatere a fenomenului dacoman. La această acţiune au reacţionat chiar şi lideri ai fenomenului dacoman. Mai există şi alte asemenea iniţiative27, în general articole singulare pe pagini de internet cu interes istoric. Menţiunea care merită a fi făcută în acest ultim aspect, este faptul că, nu există nici o urmă de unificare a eforturilor celor amintiţi pentru crearea unui produs superior.
La oricare din soluţiile de mai sus am face referire, un aspect deosebit de important este profilul psihologic general al individului mediu din grupul social căruia i se va adresa iniţiativa. Deoarece indivizii care ar putea intra în astfel de ipotetice programe, variază foarte mult de la indivizi extrem de limitaţi intelectual şi cu o cultură generală aproape nulă, dar foarte expansivi verbal, până la indivizi din diverse profesii, inteligenţi şi culţi cărora uneori le lipseşte doar vocabularul specific istoricilor, aspect care însă, deseori, duce la fricţiuni nefondate şi abandonul colaborărilor.
În cazul în care, s-ar reuşi într-un fel sau altul, luarea de atitudine şi stoparea masivă a fenomenului dacoman, ar rămâne un gol imens în sânul populaţiei amatoare de subiecte de profil, care trebuie neapărat umplut cu iniţiative din domeniul ştiinţei populare consumate sau produse, adică prin punerea de material istoric calitativ la îndemâna publicului şi prin cooptarea publicului amator în diverse programe supravegheate de către profesionişti. Ultima menţiune este susţinută clar de realitatea cifrelor. Acest tip de acţiuni, nu au doar rolul de a ţine ocupat publicul, ci au şi urmările de a-l educa şi de a profita de imensa cantitate de energie pe care castele academice ar putea să le diriguiască în folosul ştiinţei şi care altfel se pierd, majoritar pe acţiuni deraiante de la doctrina ştiinţifică, suplinind astfel investiţiile din partea profesioniştilor. Tot aici aş dori să adaug şi posibilitatea ca prin acest tip de programe să se acceseze diverse finanţări a căror destinaţie indirectă, dar finală ar fi cultura.
Concluzii
Lipsa acută a timpului, amplificată de finanţarea precară a culturii româneşti în general sunt argumente obiective şi extrem de importante de luat în calcul dacă se vorbeşte de lipsa de reacţie a profesioniştilor, dar mirarea autorului este că din întreg corpul de istorici disponibil la nivel naţional, pe care îl estimez la sute de profesionişti, în toată această perioadă care se măsoară în decenii deja, nu s-a născut absolut nici o iniţiativă notabilă împotriva fenomenului dacoman.
Articolul de faţă nu se doreşte o analiză în detaliu, ci o semnalare a continuării fenomenului în noua eră digitală, o clasificare a principalelor cauze a naşterii noii generaţii de promotori, a metodelor utilizate în noua paradigmă şi enumerarea principalelor categorii de soluţii care ar fi la dispoziţia celor cărora le pasă de calitatea muncii lor indiferent de raportul acestora cu lumea academică. Toate acestea sunt o succintă radiografie, scrisă cu speranţa unei viitoare utilizări, indiferent de forma sa.
Rezultatul imediat al ştiinţei de nivel academic nu poate şi nu trebuie să fie popularizat. Un dialog direct între istoricii profesionişti şi aderenţii curentului protocronist ar fi o pierdere de timp, din cauza diferenţei uriaşe de informaţii deţinute, pe de altă parte, din cauză că întotdeauna vor exista aderenţi cărora nu le pasă de corectitudinea informaţiei, ci doar de emoţia generată de către produsul cultural, de asemenea, din cauză că ar fi o uriaşă risipă de timp în final, deoarece nu puţini aderenţi ai curentului dacoman sunt violenţi verbal şi total lipsiţi de un minim respect. Dar dacă opinia generală este că scopul final al ştiinţei este cel de culturalizare a maselor şi de atragere a celor sincer interesaţi, sperăm că acest articol arată că segmentul din istoriografia românească ce are ca obiect de studiu Antichitatea clasică este în situaţia în care trebuie să conştientizeze importanţa istoriei popularizate şi că trebuie să intervină în acest sens.
Note
1 Amintim aici, programul Zooniverse (http://www.zooniverse.org, 05.02.2015) de clasificare a galaxiilor cu peste 150.000 de voluntari şi peste 50.000.000 de clasificări realizate de către public fără nici o pregătire de specialitate şi totuşi rezultate utilizabile în astronomie, extrem de popularele pagini de internet, nasa.gov şi esa.int, mereu actualizate şi aproape de public, canale de televiziune precum Animal Planet şi Discovery, National Geographic ş.a., precum şi nenumărate canale de internet care pun la dispoziţia publicului materiale audiovizuale, deosebit de interesante, ajungând la milioane de vizualizări.
2 În perioada redactării articolului au avut loc evenimentele legate de atentatul terorist de la sediul redacţiei publicaţiei franceze Charlie Hebdo.
3 Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/conventia-pentru-apararea-drepturilor-omului-si-a-libertatilor-fundamentale.php, 20.01.2015);
Constituţia României (http://www.constitutiaromaniei.ro/art-30-libertatea-de-exprimare, 20.01.2015).
4 Cătălin Borangic, Fenomenul dacoman, promotori şi aderenţi, în Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, 14, 2008, p.119-137 (http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_14/9_catalin_borangic.pdf, 05.02.2015); Mircea Babeş, Renaşterea Daciei, în Observator cultural, nr.185, septembrie, 2003 (http://www.observatorcultural.ro/Renasterea-Daciei*articleID_9072-articles_details.html, 05.02.2015).
5 Valoare zilnică medie în perioada 01.12.2014-31.01.2015, sursa: http://www.histats.com/viewstats/?SID= 1948119&f=1, toate cifrele din tabel au fost obţinute la data de 31.01.2015.
6 Valoare zilnică medie pe anul 2013 cf. raportului de activitate al MNIR pe anul 2013:
http://www.cultura.ro/uploads/files/Muzeul_National_de_Istorie_a_Romaniei_-_Raport_de_activitate_pentru_anul_2013.pdf, 31.01.2015.
7 http://www.youtube.com/watch?v=duj_84hnc58, 27.01.2015.
8 De ex., Eutropius, Breviarum Ab Urbe Condita (VIII, 2): „Successit ei Ulpius Crinitus Traianus, natus Italicae in Hispania, familia antiqua magis quam clara. Nam pater eius primum consul fuit. Imperator autem apud Agrippinam in Galliis factus est. Rem publicam ita administravit, ut omnibus principibus merito praeferatur, inusitatae civilitatis et fortitudinis. Romani imperii, quod post Augustum defensum magis fuerat quam nobiliter ampliatum, fines longe lateque diffudit. Urbes trans Rhenum in Germania reparavit. Daciam Decibalo victo subegit, provincia trans Danubium facta in his agris, quos nunc Taifali, Victoali et Tervingi habent. Ea provincia decies centena milia passuum in circuitu tenuit.”.
9 RIU-02, 00590 = AE 1947, 00035 = AE 1951, 00103, „M(arco) Ulp(io) q(uondam) Romano mil(iti) / praet(oriano) et primoscr/inio praef/f(ectorum) qui vi/xit an(nos) XXXV / M(arcus) Ulp(ius) Cele/rinus sal(ariarius) / leg(ionis) I Ad(iutricis) / P(iae) F(idelis) interprex(!) / Dacorum vivus sibi / et filio suo s(upra) s(cripto) carissimo / f(aciendum) c(uravit)”. Dan-Augustin Deac, Negotiating with the Dacians. Te Case of M. Ulpius Celerinus, interpres Dacorum, în Ephemeris Napocensis, XXIII, 2013, p.313–322 (http://www.academia.edu/3686880/..., 05.02.2015).
10 Menţiunea de la minutul 11:32, nu a putut fi identificată în cartea lui Alexandru Busuioceanu.
11 Alfonso X El Sabio, Estoria de España şi General Estoria.
12 Johnny G.G. Jakobsen, De ce Dacia? Ciudatul nume al unei provincii, trad. Marius Marcu (http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=ziarul_personal&fisier=DE_CE_DACIA, 01.02.2015).
13 Vezi de exemplu, cazul Districtului Dacorum din ţinutul englez Hertfordshire.
14 http://www.eupedia.com/europe/origins_haplogroups_europe.shtml, 27.01.2015.
15 http://www.youtube.com/watch?v=3yBrbMrAppw, 27.01.2015.
16 Jesús Pardo, Eu, Marcus Ulpius Traianus, trad. de Constantin Sfeatcu, Editura Artemis, Bucureşti, ISBN 973-566-130-6.
17 Andrei Pogăciaş, Szamosközy vs. Michael the Brave and the Wrath of Şincai, Revista Arhivelor, LXXXVIII (2011), p.84-89 (http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/file/09%20pogacias,%20andrei.pdf, 05.02.2015)
18 Gheorghe Popa-Lisseanu, Cronica pictată de la Viena, Bucureşti, 1937 (http://digitool.dc.bmms.ro:1801/view/action/singleViewer.do?dvs=1423161380163~780&locale=ro&VIEWER_URL=/view/action/singleViewer.do?&DELIVERY_RULE_ID=10&application=DIGITOOL-3&frameId=1&usePid1=true&usePid2=true, 05.02.2015)
19 Daniel Roxin, „Cine a construit, de fapt, “Podul lui Apolodor din Damasc” de peste Dunăre? Am putea afla în acest an!…” (http://adevaruldespredaci.ro/cine-a-construit-de-fapt-podul-lui-apolodor-din-damasc-de-peste-dunare-am-putea-afla-in-acest-an, 27.01.2015).
20 Dio Cassius (Istoria Romei,LXVIII,13,1), Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Cezareea (De aedificis,IV,6), Constantin Porfirogenetul, Caninius etc.; D.Tudor, „Le pont de Trajan à Drobeta-Turnu Severin”, Bibliotheca Historica Romaniae Études, 51, Bucharest: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p.47–134.
21 Erată la „Uriaşii de la Roşia Montană” (http://velicodacus.blogspot.ro/2013/12/erata-la-uriasii-de-la-rosia-montana.html, 27.01.2015).
22 De ex., Viorica Enăchiuc, Rohonczy Codex, Editura Alcor, Bucureşti, 2002.
23 „Misterul tăbliţelor de la Sinaia” (http://www.youtube.com/watch?v=aTHclDh_S7w, 27.01.2015);
„Din tainele istoriei: misterul placutelor de la Sinaia” (http://adevaruldespredaci.ro/din-tainele-istoriei-misterul-placutelor-de-la-sinaia, 27.01.2015).
24 „Frumuseţea Lupului Alb… Galerie foto” (http://velicodacus.blogspot.ro/2014/08/erata-la-frumusetea-lupului-alb-galerie.html, 27.01.2015).
25 „Tracii – Istorie ascunsă” (http://www.youtube.com/watch?v=72LqXZnWLoo, 20.01.2015).
26 Velico Dacus (http://velicodacus.blogspot.ro, 27.01.2015).
27 Pagina de internet a lui Sorin Olteanu (http://soltdm.com/forumB/viewforum.php?f=6, 27.01.2015);
Pagina de internet a lui Dan Alexe (https://cabalinkabul.wordpress.com/category/dacopatie, 27.01.2015); Tipărituri Vechi (https://tiparituriromanesti.wordpress.com, 01.02.2015).
Abstract. The protochronist phenomenon regarding the Romanian Antiquity has a very long history, but the old school generation, the authors that generated printed materials seems to have handed over the torch to a new generation of so called „dacomaniacs”, dacomaniacs version 2.0, that took over the internet in their quest to resurrect the long gone Dacians. In this article, we discuss some of the causality, methods and audience of the new protochronist wave.
Titlu complet: Fenomenul dacoman - v2.0. Unele cauze şi posibile soluţii
Apărut în: Bibliotheca Lucus, Lectograf, Opinii, 09.02.2015 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
