Cătălin Borangic, 13 septembrie 2018
Vin să mă întrebe oameni zilnic (sau măcar frecvent) una alta despre daci, traci, Tărtăria, arme, haine, plăcuţe, arheologie şi în general cam tot ce le trece fiecăruia prin cap legat de istorie. Nu că m-aş pricepe la toate, dar cam asta e, pare-mi-se, menirea firească ar zice unii pentru un doctor fără de arginţi. Sau măcar la asta se ajunge. Nu mă plâng, că mie mi-a trebuit zona de ,,haute vulgarisation”.
Alaltăieri mi s-a confesat, cumva dezamăgit, un nene.
El voise şi mai voia să citească istorie. Fiorul era bun căci refuzase lectura unor bloguri dubioase, sastisit de prostiile strămoşeşti care bântuie pe internet şi îşi cumpărase câteva cărţi de arheologie. O monografie de sit şi încă vreo două, convins că va găsi acolo, scrisă frumos, „istorie adevărată”.
Dezamăgirea a fost egală cu cea adunată de pe zisele bloguri. Nu doar că nu era nimic frumos scris, era chiar de neînţeles mare parte din ce frunzărise, că numai citit n-a fost. Şi nici adevărurile fundamentale căutate nu păreau să fie ascunse în paginile alea.
Adevărul adevărat este că nu avea ce găsi acolo revelator. O carte de arheologie nu este, în primul rând, una care poate fi citită de oricine, aşa pe bancă, în parc. O carte de arheologie este o carte tehnică. Conţine informaţii stricte, codificate, sistematizate şi mai ales parţiale. Dacă nu eşti arheolog, nu o poţi citi sorbind din cafeluţă.
Trebuie să ştii limba în care a fost scrisă. Limba asta se predă la facultăţile de profil, teoretic. Practic o înveţi pe teren, în ani buni. Nici uitatul la pozele din vreo carte de gen nu te ajută. Dacă nu eşti din breaslă ţi se vor pare nişte aiureli semi-inteligibile. Te asigur că nu e aşa, ele sunt foarte importante, dar în general doar pentru ceilalţi arheologi.
Dacă vrei să înţelegi istoria citind o carte de arheologie gândeşte-te că e ca şi cum ai vrea să înveţi literatură citind DEX-ul.
O carte de arheologie descrie, înseriază, clasifică şi pune în ordine obiecte, construcţii sau aşezări întregi, încercând să dibuiască nişte coordonate logice în secvenţa de care se ocupă. Pentru că o carte de arheologie este întotdeauna o felie din ceva mai mare. Nu există o carte de arheologie a României, spre exemplu. Volumul de date este imens, dacă ne gândim că avem urme arheologice consistente de cel puţin 10 milenii (iar istorie efectivă şi mai multă). Aşa că arheologii, unul câte unul, scriu doar despre zona cronologică şi culturală – minusculă la scara istorică – la care se pricep. Plastic spus, fiecare dintre ei se ocupă de făcut cărămizi. Din cărămizile astea se fac „zidurile şi construcţiile” istorice pe care le numim sinteze. Dar sintezele sunt scrise de istorici, castă oleacă diferită de arheologi. Să zicem că e diferenţa dintre cărămidar şi zidar. Sau dintre zidar şi arhitect.
Arheologii scriu foarte rar într-un fel cursiv, curgător, plăcut să zicem. În primul rând nu e treaba lor să scrie aşa ceva. Ei sunt tehnicieni. Apoi vulgarizarea istoriei nu este o chestie care se poate face aşa, că ţi se năzare într-o dimineaţă. Mai ales dacă tot ce ai scris până atunci sunt rapoarte arheologice, articole pentru reviste snoabe sau chestii descriptive. Dar asta este deja altă poveste.
Închei zicând că a citi cărţi de arheologie în căutarea „adevăratei istorii” este un paradox. Cărţile de arheologie conţin de fapt bucăţi esenţiale de istorie adevărată, dar arheologia are limitele ei. Ea nu vede – şi nici nu caută decât rar – dincolo de concret, de realitatea fizică. Pentru ca operează cu urme fizice. Arheologul operează în zona relativ sigură a descriptivismului şi evită pe cât posibil forţarea limitelor procedurale sau interpretative.
Dacă vrei să citeşti istorie scrisă facil şi nu ai pregătire cât de cât, caută sinteze, caută lucrări de popularizare care au ca fundaţie cărţile de arheologie. Iar dacă nu ai să găseşti astfel de sinteze gândeşte-te că nici o şcoală, nici o facultate cu profil de istorie din România nu pregăteşte astfel de specialişti.
Dar nu mai înjura arheologii! |