Cătălin Borangic, 13 septembrie 2018
 Istoria Daciei preromane este importantă.
Desigur, istoria în sine este importantă întotdeauna, dar Dacia are un loc privilegiat în schema propusă pentru că defineşte ceea ce suntem noi astăzi, defineşte modul în care gândim despre noi, ca popor, şi fundamentează în continuare, chiar după două milenii şi ceva, cultura românească şi felul în care nu doar ne privim pe noi înşine, ci şi cum privim lumea.
Nu intrăm în zona disputelor privind continuitatea, am pierde toată ziua cu argumentaţia. E de reţinut doar că suntem, că place sau nu, cei mai potenţiali urmaşi ai dacilor. Dar ne putem prevala deocamdată de faptul că suntem suprapuşi aproape perfect peste configuraţia zonelor locuite de daci şi geţi şi că, printr-un straniu curs al istoriei, aşa arată harta politică a României moderne. Este un argument serios pentru a ne raporta la acei mitici strămoşi. „Mitici” nu este peiorativ în acest caz.
Istoria Daciei s-a schimbat fundamental în ultimii 25 de ani. Mai exact, s-a schimbat ce ştim noi despre daci şi dacă le-am cunoaşte limba ar fi foarte rezonabil să zicem că ştim despre daci mai multe decât ştiau ei înşişi despre ei. Să nu uităm că a trecut aproape un secol de la prima sinteză veritabilă despre civilizaţia geto-dacică. Ca să fim clari, este vorba despre „Getica” lui Pârvan, nu despre basmele lui Densuşianu.
Secolul care a trecut, şi căruia îi mai putem adăuga ceva timp anterior, a produs un volum imens de noi descoperiri arheologice. Fiecare dintre acestea, de la cel mai amărât ciob de oală şi până la mari şi întinse aşezări, a adus noutăţi în legătură cu secvenţa dacică. Istoriografia autohtonă, eliberată din chingile intruziunilor politice specifice glaciaţiunii comuniste, a produs o literatură consistentă – chiar dacă încă departe de perfecţiunea visată – dar care a obligat rescrierea acestei secvenţe. Oricum, în ciuda unor osificări ce ţin de orgoliile oamenilor, istoria se rescrie permanent. E aproape un paradox, căci istoria realitate e tot aia, doar noi aflăm de fapt mai multe despre faptele şi evenimentele întâmplate. Sau înţelegem mai multe.
Ştim, de exemplu, că regatul dac a fost foarte războinic, condus de regi războinici şi dominat de o aristocraţie la fel de belicoasă. Ştim că de fapt chiar instituţia politică şi socială căreia îi spunem regatul dac a fost creaţia acestor militari, ei înşişi expresie a unei ere şi regiuni militariste, cu neamuri şi vecini aflaţi în permanentă rivalitate. Un pic departe de viziunea idilică, bicoloră, de acum 50 de ani, de exemplu.
Ştim mai multe despre daci decât ştiam acum jumătate de secol. Ştim mai multe despre cultura sau despre societatea lor. În ciuda acestui lucru suntem departe de a şti mare lucru, căci istoria Daciei a fost şi rămas o mare provocare pentru istorici. Cercetarea arheologică este nu doar greoaie, dar permanent şicanată. Fără pretenţia de a avea cifre exacte, cred că s-a săpat un procent foarte mic din potenţialul arheologic al epocii. Din acesta s-a publicat infim, raportat la aceeaşi scară. Sursele literare au rămas şi ele aceleaşi, cu excepţia unor inscripţii laconice risipite prin Egipt.
În ciuda acestei supărătoare stări de fapt, ştim mai multe despre daci. Dar doar mai multe decât predecesorii noştri. Motiv pentru care trebuie să cercetăm, să studiem, să căutăm mai departe. Pentru că istoria Daciei preromane este importantă.
Şi o să vedem şi de ce. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
