Cătălin Borangic, 13 septembrie 2018
Secolul XX a început, pentru români, sub semnul dublei descendenţe. Nu dintr-o dată, evident. Ultima jumătate a secolului precedent însemnase pentru istoriografia românească un fel de revanşă a dacilor. Puritanismul latin, iniţiat şi promovat de Şcoala Ardeleană, primise o serie de replici pe măsură. B. P. Haşdeu, Teohari Antonescu sau Al. Odobescu scoseseră, cu mai mult sau mai puţină erudiţie, dacii din umbra romană. Densuşianu, chiar dacă nu trăise suficient cât să-şi vadă opera publicată, lasă posterităţii un volum uriaş pentru acele vremuri. Dacia preistorică are aproape 1200 de pagini. Lucrarea s-a dorit a fi prima sinteză cu privire la teritoriul antic al Daciei, care să ilustreze o continuitate profundă şi indiscutabilă. Dar autorul nu era istoric, ci doar un arhivar şi oricum istoriografia de atunci nu prea avea istorici, iar scrisul istoric era în faza oarecum finală a romantismului. Suntem în faţa unei cărţi în care autorul şi-a adunat şi expus aspiraţiile şi maniile, dar şi chestionarele folclorice, propriile bănuieli şi o imensă bibliografie, pentru a dezvolta teoria unei civilizaţii preistorice avansate. Cu mici excepţii, cartea a fost aproape ignorată, dar pe termen lung, ca o răzbunare a autorului, ea mai bântuie imaginaţia unora. Ca idee doar, căci majoritatea nu au citit-o, fiind şi rară şi mare şi greu de verificat. Dacii au mai primit un avantaj, de această dată de la un istoric. V. Pârvan scrie monumentala sa lucrare „Getica. O protoistorie a Daciei”. Descendenţa dacică şi ideologia aferentă a început să câştige simpatie mai ales în mediile politice de dreapta, Garda de Fier cochetând îndeosebi cu ideea unei integrări în propria sa ideologie a ceea ce se voia a fi un mesaj zamolxian, preluând şi amplificând astfel mitul lui Zamolxe. Ideea a fost abandonată relativ repede, din pricina premiselor creştine de la care pleca Legiunea şi din cauza conflictului ideologic evident cu doctrina promovată de Nae Ionescu, care a refuzat să gireze renaşteri ale păgânismului de felul celor care aveau loc în Germania lui Hitler. Părea că lucrurile s-au liniştit. Dar nu a fost deloc aşa. Accederea comuniştilor la putere, după terminarea războiului, ar fi trebuit să însemne o ideologie similară cu cea sovietică. Deşi a păstrat doze uriaşe de stalinism, desprinderea de sub tutela “fratelui mai mare de la răsărit” a comuniştilor români a izolat România în interiorul blocului comunist, situaţie rezolvată de comuniştii autohtoni prin refugierea într-un curent naţionalist pe care, începând cu ruptura declanşată de invazia Cehoslovaciei, aceştia nu s-au sfiit să îl exploateze fără menajamente, prin discursuri patriotarde şi nu numai. Patriotismul este astfel confundat, mai mult sau mai puţin forţat, cu o virulentă afirmare a valorilor autohtone, manieră inspirată cert din panslavismul sovietic al anilor ‘40-‘50, model care, deşi abandonat nominal, nu i-au fost abandonate metehnele şi nici structura în esenţă. Este perioada când dacii şi istoria lor sunt fixaţi puternic în conştiinţa publică românească. Literatură, filmografie, muzică, discurs public, reviste de specialitate, manuale şcolare, toate impregnează mentalul colectiv cu ideea dacică. Arheologia descoperea permanent noi şi noi dovezi ale civilizaţiei dacice. Asta nu a însemnat deloc renunţarea la descendenţa romană. Dimpotrivă, cele două civilizaţii de origine sunt plasate relativ egal în discurs, dar fiecare cu atributele ei, ca într-un fantastic mariaj spiritual, în care fiecare participă cu ce are mai bun. Romanii aduc limba – chiar dacă acum e amestecată cu cea dacică – dreptul, geniul tehnic, cultura scrisă, organizarea politică, instituţii şi chiar forţa militară. Mai nimic însă despre robusteţea virtuţilor romane, dar asta ar fi cumva scuzabil, căci de la o vreme nici romanii nu mai crezuseră în ele sau nici măcar nu le mai aveau. Dacii, pe de altă parte, contribuie şi ei cu ce a mai rămas din paleta pozitivă: vitejie, sete de libertate, spirit de sacrificiu, curaj, frumuseţea femeilor (şi de aici ideea de cămin solid, de căsnicie trainică). În principal însă dacul avusese calitatea de a îl durea la cocar de impresiile romanilor hrăpăreţi. Deşi mic la stat, dacul fusese mare la sfat şi nu se sfiise să scoată brişca la imperialişti când aceştia îi călcaseră hotarul în căutare de aur, grâne, miere, sare blănuri sau lemn de calitate. Asta spunea ceva nu doar despre strămoşii legendari, ci şi despre urmaşii lor, care chiar dacă venea vreun imperialist cu tancul, el ar fi otrăvit fântânile, ars câmpurile şi refugiat în păduri ca în nişte mitice cetăţi, de unde ar fi dat lovituri de moarte invadatorilor. Şi dacă destinul o cere, urmaşii dacilor n-au nici o emoţie să îşi taie carotida, numai aşa, de-al dracului ce sunt(em). Imperialistul ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a agresa paşnicul şi agricultorul popor românesc. Odată pentru că suntem urmaşii lui Traian, ăla care a bătut pe toată lumea şi o dată că suntem urmaşii lui Decebal, ăla care s-a tras de şireturi cu Traian, tipul care-i bătuse pe toţi. Cu aşa pedigri, parcă altfel dai bună ziua, nu? Cercetarea istorică fiind nu doar oarecum incipientă dacă privim în timp, ci şi limitată din principiu, oferă în epocă poporului şi o imagine a acestui model barbar: cuşma specifică (fără să amintească nimeni că boneta era un accesoriu vestimentar răspândit în Antichitate, dar cu semnificaţii aparte), îmbrăcămintea identică cu a ţăranilor de la munte (aspect subliniat apăsat întotdeauna), sabia încovoiată (sugerând printre altele capacităţile inovative strămoşeşti şi aici merge perfect legenda invaziei sovietice eşuate din cauza laserului românesc care a topit nişte tancuri la Prut), barba stufoasă (aspect complicat ideologic, că de regulă dacă aveai barbă te oprea Miliţia pe stradă), balaurul dacic. Această imagine nu a fost nici măcar convenţională, ci, utilizată până la tocire, a rămas până astăzi emblematică şi aproape imposibil de modificat. Spre exemplu, toate manechinele şi posterele cu sau despre daci de prin muzeele româneşti încă operează cu acest fals istoric! Dar despre asta vom mai vorbi. Revenind la strămoşi, resurecţia componentei dacice a istoriei locale va fi deviată serios de politica oficială comunistă, care a construit pe aceste baze un profund sentiment anti-occidental, dar, în aceeaşi măsură, şi anti-sovietic. Parţial a şi reuşit treaba asta. Mă refer la partea a doua. Şi astăzi societatea românească este dominată de un evantai larg de sentimente anti-ruseşti, chiar dacă nu toate datorate scenariului de mai sus. După 1989, istoria dacilor şi prezenţa acestora în imaginarul public … dar despre asta altă dată. |