Cătălin Borangic, 19 septembrie 2018
 De multe ori, poeţii se ridică la adevărurile esenţiale dintr-o singură bătaie de aripă, în timp ce savanţii, torturaţi de scrupule, nu îndrăznesc să se depărteze de meterezul fişelor.
Jérôme Carcopino
N-a fost deloc intenţia mea să scot în relief un regat idealizat, lipsit de orice suport real şi nici să elogiez un neam, care în esenţa lui, nu se deosebea foarte mult de vecinii săi. Tenta uşor subiectivă, care, pe alocuri, pare să transpară din acest studiu, vine din faptul că m-am ocupat îndeosebi de elitele războinice ale geto-dacilor, după cum mi-am şi propus. Tocmai acest subiect m-a obligat să operez cu realizări, în marea lor majoritate excepţionale nu atât prin valoarea sau amplitudinea lor, ci prin faptul că doar acestea au rămas consemnate, într-o formă sau alta, în memoria istoriei. Şi abia aceste realizări particularizează cu adevărat ethnosul dacic de restul lumii din Antichitate. Dincolo de secvenţele speciale, de evenimentele şi faptele notate sau de realizările materiale, trebuie să vedem cu ochii minţii vitalitatea firească şi cursul vieţii cotidiene, firesc şi el, ale unui popor care poate nu se spăla aşa de des, avea o mortalitate infantilă semnificativă, care avea dramele şi trădările lui, bucuriile şi pasiunile fireşti, toate trăiri din sfera umanului. Fără îndoială că dacii, ca toţi oamenii de altfel, au iubit viaţa, soarele, pământul, ideea de nemurire. Când scrii despre o epocă, o regiune sau un aspect ori altul din istoria unui popor eşti oarecum nevoit să te foloseşti de exteriorul lucrurilor despre care scrii, care sunt mai mult sau mai puţin accesibile. Invariabil, pentru cele din interior, aproape întotdeauna invizibile, vei fi întrebat pe ce te bazezi şi nu sunt mulţi aceia care acceptă reconstrucţiile intangibilului univers spiritual şi social din epoca dacică.
Adesea citim despre daci şi Dacia texte şi lucrări lipsite de nuanţe, îngrijorător de pline de clişee rostogolite atât de mult că au devenit ele însele modele fizice şi morale. Cred însă că istoria Daciei era şi este mult mai dinamică şi mai plină de culoare. Cartea de faţă este exemplul şi dovada acestui crez, construit, e drept, din sute de fragmente disparate, de toate formele şi mărimile la care am avut acces.
Ce atrage atenţia, în tot acest peisaj, este evoluţia subită, aproape de neînţeles, repeziciunea cu care o constelaţie de familii, clanuri şi triburi diverse s-au coagulat social şi politic. Chiar faptul că acest proces s-a desfăşurat manu militari repune în normal lucrurile, civilizaţia dacică, chiar regatul dac au avut la bază şi s-a sprijinit toată existenţa lui pe elitele războinice. În contrasens cu acest firesc, de fapt, întreaga lor istorie suferă din capul locului de povara originalităţii, căci regatul dac a fost o astfel de arhetipală simbioză între organizarea de tip elenistic şi cea de factură tribală, traco-celtică. Numele celor care au fost în miezul acestei fascinante poveşti, până la urmă, a fost cel de daci, chiar dacă în istorie li s-a spus, uneori, în multe alte feluri.
Putem spune că reuşita cea mai importantă a acestor daci a fost edificarea unui puternic regat barbar, aparent o singularitate a istoriei acestui colţ de lume sau că opera lor politico-militară a fost o coincidenţă a istoriei invocate. Dacă aşa a fost, atunci este ştiut că toate coincidenţele trebuie cercetate atent.
Exact acest lucru mi-am propus în volumul de faţă şi sper că abordarea să fie una controversată, în aşa măsură încât să incite alţi specialişti să-şi expună propriile teorii, mai bune, iritaţi de erorile, omisiunile, distorsionările sau ideile şi argumentele pe care le vor găsi în paginile de faţă. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
